Hristos - neprihănirea noastră

Hristos - neprihănirea noastră

Întrebarea este: Cum poate fi obţinută neprihănirea necesară intrării în cetatea lui Dumnezeu? Răspunsul la această întrebare este marea lucrare a Evangheliei. Mai întâi, să ne îndreptăm atenţia asupra unei parabole despre îndreptăţire sau despre neprihănirea atribuită. Faptele ne-ar putea ajuta să înţelegem mai bine teoria. Exemplul este dat în Luca 18,9-14:

"A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi-i dispreţuiau pe ceilalţi. 'Doi oameni s-au suit la templu să se roage; unul era Fariseu, şi altul vameş. Fariseul sta în picioare şi a început să se roage în sine astfel: 'Dumnezeule, Iţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari, sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele. Vameşul sta departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept şi zicea: 'Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul!' Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a pogorât acasă socotit neprihănit, decât celălalt, căci oricine se înalţă, va fi smerit; şi oricine se smereşte va fi înălţat".

Prin aceasta, ni s-a arătat cum putem şi cum nu putem să devenim neprihăniţi. Fariseii nu au dispărut; sunt mulţi, în zilele noastre, care se aşteaptă să obţină neprihănirea prin faptele lor bune. Ei cred că sunt neprihăniţi. Ei nu se laudă întotdeauna cu bunătatea lor, dar arată în alte moduri că se încred în propria lor neprihănire. Poate, spiritul Fariseilor ­spirit care ar prezenta lui Dumnezeu propriile fapte bune ca un motiv de favorizare - este găsit la fel de frecvent ca şi în oricare altă parte, printre acei aşa-zişi creştini care par împovăraţi de păcatele lor. Ei ştiu că au păcătuit şi se simt condamnaţi. Ei deplâng starea lor păcătoasă şi îşi plâng slăbiciunile. Mărturiile lor nu depăşesc acest nivel. Adesea, ei se abţin ruşinoşi de la a vorbi în public, şi de multe ori nu îndrăznesc să se apropie de Dumnezeu în rugăciune. După ce au păcătuit într-un mod grav, ei încetează a se mai ruga pentru câtva timp, până când sentimentul de vinovăţie dispare sau până când îşi imaginează că şi-au răscumpărat greşeala cu un comportament bun. Ce fel de spirit se manifestă astfel? Acelaşi spirit fariseic al celor care-şi flutură neprihănirea în faţa lui Dumnezeu; care nu vor veni înaintea Lui dacă nu se pot bizui pe falsa justeţe a bunătăţii lor închipuite. Ei vor să-I poată spune lui Dumnezeu: "Vezi cât de bun am fost în ultimele zile, cu siguranţă că acum mă vei accepta."

Dar care este rezultatul? Omul care s-a încrezut în propria neprihănire n-a avut, de fapt, nici una, în timp ce omul care s-a rugat cu adâncă pocăinţă, "Doamne, ai milă de mine, păcătosul", a plecat acasă ca un om neprihănit. Hristos a spus că acesta a plecat îndreptăţit, ceea ce înseamnă făcut neprihănit.

Observaţi că vameşul a făcut ceva mai mult decât să-şi plângă păcătoşenia - el a cerut milă. Ce este mila? Este o favoare nelimitată. Este dispoziţia de a trata un om mai bine decât merită. Acum, să citim Cuvântul inspirat care spune despre Dum­nezeu: "Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât este de mare bunătatea Lui, pentru cei ce se tem de el" (Psalmul 103,11). Aceasta este măsura cu care Dumnezeu ne tratează, mai bine decât merităm, atunci când venim la EI în umilinţă - este distanţa dintre pământ şi cerurile înalte. Şi în ce fel ne tratează El mai bine decât merităm? Curăţindu-ne păcatele, pentru că versetul următor spune: "Cât de departe este răsăritul faţă de apus, tot atât ne înde­părtează El de la noi fărădelegile noastre". Iar ucenicul preaiubit spune: "Dacă ne mărturisim păcatele, el este credincios şi drept, ca să ne ierte, păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire" ( 1 Ioan 1, 9).

Pentru o întărire a afirmaţiei despre mila lui Dumnezeu şi cum se manifestă ea, citiţi Mica 7,18.19: "Care Dumnezeu este ca Tine, care ierţi nelegiuirea, şi treci cu vederea păcatele rămăşiţei moştenirii Tale? EI nu-Şi ţine mânia pe vecie, ci Îi place îndurarea! EI va avea iarăşi milă de noi, va călca in picioare nelegiuirile noastre şi vei arunca în fundul mării toate păcatele lor." Să cităm acum afirmaţia directă a Scripturii referitoare la modul în care neprihănirea ne este conferită.

Apostolul Pavel, după ce a dovedit că toţi am păcătuit şi am pierdut slava lui Dumnezeu, astfel că nimeni nu poate fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, a spus că noi suntem "socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sân­gele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungei răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât, să fie neprihănit şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus" (Romani 3, 24-26).

Suntem "socotiţi neprihăniţi, fără plată". Cum s-ar putea altfel? De vreme ce cele mai mari eforturi ale unui om păcătos nu au nici cel mai mic efect în a-l face neprihănit, este clar că singurul mod în care poate obţine această neprihănire este ca dar. Neprihănirea ca dar este discutată de Pavel în Romani 5,17: "Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce pri­mesc, în toată plinătatea harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!" Deoarece neprihănirea este un dar, şi viaţa veşnică, răsplata neprihănirii, este un dar al lui Dum­nezeu, prin Isus Hristos Domnul nostru:

Hristos a fost rânduit de Dumnezeu ca Cel prin care se poate obţine iertarea păcatelor şi această ier­tare constă doar în arătarea neprihănirii Sale (care este neprihănirea lui Dumnezeu) pentru trecerea cu vederea a păcatelor lor. Dumnezeu, care este "bogat în îndurare" (Efeseni 2,4) şi căruia îi place această îndurare, pune propria-I neprihănire asupra păcă­tosului care crede în Isus, ca înlocuitor pentru păcate-le sale. Cu siguranţă, acesta este un schimb profitabil pentru păcătos şi nu este nici o pierdere :pentru Dumnezeu, pentru că El este infinit în sfinţenie, şi schimbul acesta nu o diminuează cu nimic.

Textele Scripturii la care tocmai am luat aminte (Romani 3,24- 26) nu sunt decât o altă afirmaţie a versetelor 21, 22, ce urmează declaraţiei că nimeni nu este socotit neprihănit prin faptele legii. Apostolul mai adaugă: "Dar acum s-a arătat o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, fără lege - despre ea mărturi­sesc Legea şi proorocii - şi anume neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El." Dumnezeu pune neprihănirea Lui asupra credinciosului; îl acoperă cu aceasta, aşa încât nici un păcat nu mai apare. Atunci cel iertat poate exclama o dată cu profetul:

"Mă bucur în Domnul, şi sufletul meu este plin de veselie în Dumnezeul meu; căci m-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, m-a acoperit cu mantaua izbăvirii, ca pe un mire împodobit cu o cunună împărătească şi ca o mireasă împodobită cu sculele ei" (Isaia 61,10).

Dar privitor la "neprihănirea lui Dumnezeu fă­ră lege"? Cum se potriveşte aceasta cu afirmaţia că legea este neprihănirea lui Dumnezeu şi că, în afara cererilor ei, nu există neprihănire? Nu e nici o con­tradicţie aici. Legea nu este ignorată de acest proces. Observaţi cu atenţie: Cine a dat legea? - Hristos. Cum a transmis-o? - "Ca unul având autoritate", fiind Dumnezeu. Legea a provenit de la EI, la fel ca de la Tatăl, şi este doar o prezentare a neprihănirii caracterului Său. De aceea, neprihănirea dobândită prin credinţă, în Isus Hristos, este aceeaşi neprihănire rezumată în lege; şi aceasta este dovedită în conti­nuare că este "dovedită de lege".

Fiecare cititor să-şi imagineze legea fiind un martor îndârjit împotriva păcătosului. Acesta nu poate schimba şi nu poate numi pe păcătos - un om neprihănit. Păcătosul condamnat încearcă din răsputeri să obţină neprihănirea prin lege, dar aceasta rezistă oricăreia din încercările lui. Ea nu poate fi mituită de nici o sumă de penitenţe sau de fapte bune făţişe. Dar iată-L pe

Hristos "plin de har" ca şi de adevăr, chemându-l pe păcătos la el. În cele din urmă, păcătosul, conştient de lupta pe care a dus-o în zadar pentru a obţine neprihănirea prin lege, ascultă glasul lui Hristos şi se aruncă în braţele sale deschise. Adăpostindu-se în Hristos, el este acoperit cu neprihănirea Lui, şi acum iată! El a obţinut prin credinţa în Hristos ceea ce n-a reuşit să obţină prin străduinţe proprii. El are acum neprihănirea pe care o cere legea, cea adevărată, pentru că a obţinut-o de la sursa neprihănirii; chiar din locul din care a provenit şi legea. Iar legea mărturiseşte despre autenticitatea acestei neprihăniri. Aceasta spune că, atâta timp cât păstrează această neprihănire, omul va putea merge în faţa tribunalului ceresc şi să se apere în faţa acuzatorilor. Legea, aşadar, va dovedi faptul că este un om neprihănit. Cu neprihănirea care este prin credinţă în Hristos, neprihănirea lui Dumnezeu, prin credinţă (Filipeni 3,9), Pavel era sigur că va sta în siguranţă în acea zi a lui Hristos.

Nu există nici o posibilitate de a da greş în această tranzacţie. Dumnezeu este drept şi, în acelaşi timp, este Cel ce îl îndreptăţeşte pe cel care crede în Isus. În Isus locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii; El este egalul Tatălui în fiecare atribut divin. În consecinţă, răscumpărarea care este în El - capacitatea de a-l aduce înapoi pe omul pierdut - este infinită. Răzvrătirea omului se manifestă atât împotriva Fiului, cât şi împotriva Tatălui, de vreme ce amândoi sunt una. De aceea, când Hristos "S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre", chiar Domnul a fost Cel care a suferit pentru cei ce s-au răzvrătit împotriva Sa. Cel nedreptăţit a trecut cu vederea ofensa atacatorilor. Nici un sceptic nu va nega că orice om are privilegiul şi dreptul de a ierta orice ofensă comisă împotriva lui; atunci de ce atâtea discuţii când Dumnezeu exercită acelaşi drept:? Cu siguranţă, dacă El vrea să ierte nedreptatea care i s-a făcut, El are acest drept; şi cu atât mai mult, pentru că EI apără in­tegritatea legii Sale, supunându-Se pedepsei meritate de păcătos. "Dar cel nevinovat a suferit pentru cel vinovat". Adevărat, căci Cel nevinovat, care a suferit, s-a dat pe Sine Însuşi, de bunăvoie, ca să poată face ceea ce L-a îndemnat inima sa, şi anume să treacă cu vederea nedreptatea care i s-a făcut Lui, Con­ducătorului Universului.

Acum să citim propria declaraţie a lui Dumne­zeu, despre propriul Său Nume - declaraţie dată în faţa unuia dintre cele mai grave cazuri de dispreţ care I s-au arătat vreodată:

"Domnul S-a pogorât într-un nor, a stătut acolo lângă el, şi a rostit Numele Domnului. Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui, şi a strigat: Domnul Dum­nezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedep­seşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii co­piilor lor până la al treilea şi al patrulea neam!" (Exod 34, 5-7)

Acesta este Numele lui Dumnezeu; este carac­terul în care El Se descoperă omului, lumina în care El doreşte ca omul să-L privească. Dar ce vrea să spună prin afirmaţia că EI "pedepseşte fărădelegea?" Aceasta este pe deplin în armonie cu îndelunga Sa răbdare şi cu faptul că, în bunătatea Sa, El trece cu vederea fărădelegea poporului Său. Este adevărat că Dumnezeu va pedepsi fărădelegea. Nu putea să nu facă asta Şi în acelaşi timp să fie şi drept. Dar El face ceva care este mult mai important: EI îndepărtează vina, aşa încât cel care a fost vinovat nu este condamnat, ci el este îndreptăţit şi socotit ca şi când nu ar fi păcătuit niciodată.

Nimeni să nu caute neajunsuri în expresia "îmbrăcat în neprihănire", ca şi când aceasta ar fi ipocrizie. Unii, dintr-o lipsă a aprecierii valorii darului neprihănirii, au spus că nu au dorit "haina neprihănirii'`, ci au dorit doar acea neprihănire care provine din viaţă, depreciind astfel neprihănirea lui Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi asupra tuturor celor care cred în El. Suntem de acord cu ideea lor atâta timp cât ea vine ca un protest împotriva ipocriziei, împotriva acelei evlavii fără putere; dar l-am ruga pe cititor să ţină minte acest gând: este o mare diferenţă cine pe cine îmbracă în neprihănire. Dacă încercăm singuri să ne îmbrăcăm cu neprihănire, nu vom purta decât o haină mânjită, indiferent cât de frumoasă ni s-ar pă­rea nouă. Dar atunci când Hristos ne îmbracă cu ea, nu poate fi dispreţuită sau refuzată. Remarcaţi ex­presia din Isaia: "El m-a îmbrăcat cu haina nepri­hănirii". Neprihănirea cu care Hristos ne îmbracă, este neprihănirea care primeşte aprobarea lui Dum­nezeu; şi, dacă Dumnezeu este mulţumit de ea, cu siguranţă omul nu trebuie Să caute alta mai bună.

Dar acum să ne continuăm raţionamentul un pas înainte şi să descoperim în ce constă dificultatea. Zaharia 3, 1-5 ne oferă soluţia: "El (îngerul) mi-a arătat pe marele preot Iosua, stând în picioare înain­tea Îngerului Domnului, şi pe Satana stând la dreapta lui, ca să-L pârască. Domnul a zis Satanei: 'Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul! Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc?' Dar Iosua era îmbrăcat cu haine murdare, şi totuşi stătea în picioare înaintea Îngerului. Iar Înge­rul, luând cuvântul, a zis celor ce erau înaintea Lui: 'Dezbrăcaţi-l de hainele murdare de pe el!' Apoi a zis lui Iosua: 'Iată că depărtez de la tine nelegiuirea, şi te îmbrac cu haine de sărbătoare!' Şi i-au pus o mitră curată pe cap, şi l-au îmbrăcat în haine, în timp ce Îngerul Domnului stătea acolo".

Observaţi în pasajul anterior că dezbrăcarea de hainele murdare este acelaşi lucru cu îndepărtarea nelegiuirii. Şi astfel aflăm că, atunci când ne acoperă cu haina propriei Sale neprihăniri, Hristos nu ne dă o mantie ca să acoperim păcatul, ci îl îndepărtează de la noi. Iar aceasta arată că iertarea păcatelor este mai mult decât o simplă formă, ceva mai mult decât o simplă intrare în cărţile de aducere aminte din ceruri, ca urmare a faptului că păcatul a fost şters. Iertarea păcatelor este o realitate; este ceva tangibil, ceva care, în mod vital afectează persoana în cauză. De fapt, înseamnă îndepărtarea vinei şi dacă păcătosul este curăţit de vină, îndreptăţit, făcut neprihănit, el este cu siguranţă supus unei schimbări radicale. El este, într-adevăr, alt om. Pentru că el a obţinut această neprihănire prin ştergerea păcatelor, în Hristos. "Căci dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă" (2 Corinteni 5,17). Şi astfel deplina iertare a păcatelor aduce cu sine acea minunată şi miraculoasă schimbare cunoscută sub numele de "naştere din nou"; pentru că omul nu poate deveni o făptură nouă decât prin naştere din nou. Aceasta înseamnă să ai o inimă nouă, curăţită.

Inima nouă este o inimă care iubeşte neprihănirea şi urăşte păcatul. Este o inimă care doreşte să fie condusă pe calea neprihănirii. Este aceeaşi inimă pe care Domnul a dorit ca Israel să o aibă atunci când a spus: "O, de ar rămâne ei cu aceeaşi inimă ca să se teamă de Mine şi să păzească toate poruncile Mele, ca să fie fericiţi pe vecie, ei şi copiii lor!" (Deuteronom 5,29). Pe scurt, este acea inimă eliberată de dragostea pentru păcat, cât şi de vinovăţia pentru păcat. Dar ce-l face pe om, în mod sincer, să dorească iertarea păcatelor`? Este doar ura împotriva lor şi dorinţa după neprihănire, ură şi dorinţă care au fost trezite de Duhul Sfânt.

Duhul se luptă cu fiecare om; el vine ca o mustrare; când glasul lui de mustrare este ascultat, atunci, dintr-o dată, EI îşi asumă funcţia de mângâietor. Aceeaşi dispoziţie smerită, care conduce pe om să accepte mustrarea Duhului, îl va conduce, de asemenea, să urmeze învăţăturile Duhului şi Pavel spune că toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu" (Romani 8, 14).

Din nou, ce anume aduce îndreptăţirea sau ier­tarea păcatelor? Credinţa, pentru că Pavel spune: "Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin cre­dinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos"(Romani 5,1). Neprihănirea lui Dumnezeu este oferită şi pusă peste toţi cei care cred (Romani 3,22). Dar acelaşi exerciţiu al credinţei face din fiecare om un copil al lui Dumnezeu, pentru că apostolul Pavel spune din nou: "Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus" (Galateni 3,26).

Faptul că fiecare om, ale cărui păcate sunt ier­tate, este dintr-o dată un fiu al lui Dumnezeu ne este arătat în epistola lui Pavel către Tit. Mai întâi, ne descoperă condiţia păcătoasă şi decăzută în care ne aflăm, după care spune:

"Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea lui de oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou, şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru, pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice" (Tit 3, 4-7).

Observaţi că suntem făcuţi moştenitori doar prin faptul că suntem îndreptăţiţi prin harul Său. Am aflat deja, din Romani 3,24.25 că această îndreptăţire prin har este prin credinţă în Hristos lsus; iar Galateni 3, 26 ne spune că această credinţă în Hristos Isus ne face fii ai lui Dumnezeu.

Aceasta ne arată că nici nu poate fi vorba de ideea că o persoană trebuie să treacă printr-un fel de probă şi să atingă un anumit grad de sfinţenie, înainte ca Dumnezeu să-l accepte ca Fiu al Său. El ne pri­meşte aşa cum suntem. El nu ne iubeşte pentru bună­tatea noastră, ci pentru că suntem în nevoie. EI ne primeşte nu de dragul unui anume lucru pe care-l vede în noi, ci pentru că aşa vrea şi pentru că ştie ceea ce puterea Sa divină poate face din noi. Doar atunci când ne vom da seama de minunata slavă şi sfinţenie a lui Dumnezeu şi de faptul că El vine la noi, în starea păcătoasă şi decăzută în care suntem, să ne adopte şi să ne facă membri ai familiei Sale, doar atunci vom putea aprecia adevărata însemnătate a cuvintelor: "vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu ?" (1 Ioan 3,1). Fiecare om căruia i s-a oferit această onoare va fi curăţit şi va ajunge curat ca El.

Dumnezeu nu ne face copii ai Săi pentru că suntem buni, ci pentru ca El să ne facă buni. Pavel spune: "Dar Dumnezeu care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har suntem mântuiţi). El ne-a înviat şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bună­tatea Lui faţă de noi, în Hristos Isus" (Efeseni 2,4-7). Apoi, Pavel adaugă: "Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai înainte, ca să umblăm în ele" (versetele 8-10). Acest pasaj ne arată că Dumnezeu ne-a iubit de pe când eram încă morţi în păcat; El ne dă Duhul Său ca să ne readucă la viaţă în Hristos, şi acelaşi Duh indică apartenenţa noastră la familia divină; astfel, El ne adoptă ca, deveniţi făpturi noi în Hristos, să putem umbla în faptele bune pe care le-a pregătit.