Ilustraţii practice ale eliberării din robia păcatului

Ilustraţii practice ale eliberării din robia păcatului

Acum să luăm câteva ilustraţii ale puterii credinţei de a ne elibera din robie. Vom cita Luca 13, 10-17:

"Isus învăţa pe norod într-o sinagogă, în ziua Sabatului. Şi iată, acolo era o femeie stăpânită de optsprezece ani de un duh de neputinţă; era gârbovă şi nu putea nicidecum să-şi ridice capul. Şi Isus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: 'Femeie, eşti dez­legată de neputinţa ta!' Şi-a pus mâinile peste ea şi îndată ea s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. Dar mai-marele sinagogii, mâniat că Isus vindecase în Sabat, răspunzând, a zis mulţimii: 'Sunt şase zile în care trebuie să lucrezi, veniţi dar în aceste zile să vă vindecaţi, şi nu în ziua Sabatului!' Atunci Domnul, răspunzându-i, a zis: 'Făţarnicilor, oare în Sabat nu-şi dezleagă fiecare din voi boul sau măgarul de la iesle, şi-I aduce să-I adape? Dar femeia aceasta, care este o fiică a lui Avraam şi pe care Satana o ţinea legată de optsprezece ani, nu trebuia oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua Sabatului?' Pe când vorbea El astfel, toţi potrivnicii Lui au rămas ruşinaţi; şi mulţimea se bucura de toate lucrurile minunate pe care le făcea El".

Să trecem peste făţărnicia mai-marelui sinagogii, pentru a lua aminte la miracolul înfăptuit de Isus. Femeia era legată; noi, prin frica de moarte, am fost toată viaţa supuşi robiei. Satana o legase pe femeie. De asemenea, şi nouă Satana ne-a întins capcane şi ne-a adus în captivitate. Cu nici un chip, ea nu se putea ridica singură; la fel, fărădelegile noastre ne-au împresurat, aşa încât nu mai putem să ne înălţăm deasupra lor (Psalmul 40,12). Cu un cuvânt şi o atingere, Isus a eliberat-o pe femeie de neputinţa ei; noi avem acelaşi Mare Preot îndurător în ceruri şi cu acelaşi cuvânt El ne va elibera de rău.

În ce scop au fost oare înregistrate vindecările miraculoase făcute de Isus? Nu doar pentru a arăta că El poate vindeca, cât pentru a arăta că El are putere asupra păcatului! (vezi Matei 9,28). Dar Ioan ne spune:

"Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Său"(Ioan 20, 30.31).

Astfel, vedem că ele sunt înregistrate ca parabole ale iubirii lui Hristos, ale dorinţei Sale de a eli­bera şi ale puterii Sale asupra lucrărilor Satanei, fie în trup sau în suflet. Încă un miracol va fi elocvent în acest sens. Este vorba despre miracolul înregistrat în al treilea capitol din Faptele Apostolilor. Nu voi cita întregul pasaj, ci voi ruga pe cititor să-l urmărească cu atenţie în Biblie.

Petru şi Ioan au văzut la poarta Templului un bărbat depăşind vârsta de 40 de ani, care era olog din naştere. El niciodată nu a mers. El cerşea, iar Petru s-a simţit îndemnat de Duhul Sfânt să-i dea ceva mai mult decât aur şi argint. EI a spus: "'Argint şi aur n-am, dar ce am îţi dau. În Numele lui Isus Hristos, Nazarineanul, scoală-te şi umblă!' L-a apucat de mâna dreaptă şi l-a ridicat. Îndată i s-au întărit tălpile şi gleznele, dintr-o săritură a stat în picioare şi a început să umble. A intrat cu ei în templu, umblând, sărind, şi lăudând pe Dumnezeu" (vers. 6-8).

Acest miracol demn de luat în seamă, şi pe care toţi l-au văzut, a cauzat o puternică agitaţie printre oameni; iar când Petru le-a văzut uimirea, a început să le spună cum săvârşise acea minune:

"Bărbaţi israeliţi, pentru ce vă miraţi de lucrul acesta? De ce vă uitaţi cu ochii ţintă la noi, ca şi cum prin puterea noastră sau prin evlavia noastră am fi făcut pe omul acesta să umble? Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri, a preamărit pe robul Său Isus, pe care voi L-aţi dat în mâna lui Pilat, şi v-aţi lepădat de El înaintea lui, când el se hotărâse să-I dea drumul. Voi v-aţi lepădat de Cel Sfânt şi drept şi aţi cerut să vi se dăruiască un ucigaş. Aţi omorât pe Domnul vieţii, pe care Dumnezeu L-a înviat dintre cei morţi; noi suntem martori ai Lui. Şi, prin credinţă în Numele lui Isus, Numele Lui a întărit pe omul acesta pe care-l vedeţi şi-l cunoaşteţi; şi credinţa care vine prin El a dat omului acestuia o vindecare deplină, în prezenţa voastră a tuturor" (vers. 12-16).

Acum faceţi legătura. Omul era olog din pântecele mamei sale şi era incapabil să meargă singur. Ar fi făcut-o bucuros, dar nu putea. Noi, de asemenea, putem spune o dată cu David: "Iată, că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a conceput mama mea" (Psalmul 51,5). În consecinţă, suntem din naştere atât de neputincioşi, încât nu putem face ceea ce dorim. Aşa cum fiecare an al vieţii omului olog îi accentua neputinţa de a merge, crescându-i greutatea corpului, în timp ce membrele îi rămâneau slăbite, tot astfel, pe măsură ce înaintăm în vârstă, practicarea repetată a păcatului întăreşte puterea acestuia asupra noastră. Era absolut imposibil pentru omul acela să meargă; cu toate acestea, credinţa în Numele lui Hristos l-a însănătoşit pe deplin şi l-a eli­berat de infirmitatea pe care o avea. Astfel, şi noi, prin credinţa ce vine prin El, putem fi vindecaţi şi capabili să facem lucruri care altădată erau imposibile. Pentru că lucrurile imposibile pentru om sunt posibile la Dumnezeu. El este Creatorul care dă putere celor slabi. Una din minunile credinţei, cum a fost arătată de la început, este aceea că "în slăbiciune suntem făcuţi puternici."

În aceste situaţii, am văzut cum Dumnezeu eli­berează de sub robie pe aceia care cred în EI. Acum, să vedem cum poate fi menţinută această libertate.

Am văzut că, în mod natural, toţi suntem robi ai păcatului şi ai Satanei şi că, de îndată ce ne supunem lui Hristos, suntem dezlegaţi de puterea Satanei. Pavel spune: "Nu ştiţi că dacă vă supuneţi robi cuiva ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie de păcat, care duce la moarte, fie de ascultare, care duce la dreptate?" (Romani 6,16). Astfel, de îndată ce suntem eliberaţi de robia păcatului, de­venim slujitori ai lui Hristos. Într-adevăr, adevăratul act de dezlegare de sub puterea păcatului, ca răspuns la credinţa noastră, dovedeşte faptul că Dumnezeu ne primeşte ca slujitori ai Săi. Devenim astfel slujitori ai lui Hristos, iar cel ce slujeşte Domnului este un om eliberat, pentru că suntem chemaţi la libertate (Galateni 5, 13) şi acolo unde este Duhul Domnului este şi libertate (2 Corinteni 3,17).

Dar din nou apare conflictul. Satana nu este dispus să renunţe la sclavul său aşa de repede. El vine înarmat cu ispite aprige, ca să ne aducă din nou în serviciul său. Cunoaştem din experienţe triste, că el este mai puternic decât noi, şi că, fără ajutor, nu putem să-i facem faţă. Ne înspăimântăm de puterea sa şi strigăm după ajutor. Apoi, ne amintim că nu mai suntem slujitorii Satanei. Ne-am supus lui Dumnezeu, şi de aceea El ne-a acceptat ca slujitori ai Săi. Astfel, putem spune o dată cu psalmistul: "Ascultă-mă Doamne, căci sunt slujitorul Tău, fiul roabei Tale; şi Tu mi-ai dezlegat legăturile" (Psalmul 1. 16,16). Dar faptul că Dumnezeu a desfăcut legăturile cu care ne leagă Satana, făcând aceasta cu condiţia să credem în El, este o dovadă că Dumnezeu ne va apăra, pentru că El Se îngrijeşte de ce-i al Lui, şi avem asigurarea că El, care a început o lucrare bună în noi, "o va duce la capăt până în ziua lui lsus Hristos" (Filipeni 1,6). Şi având această încredere, avem şi puterea să facem faţă.

Din nou, dacă ne-am predat să fim slujitori ai lui Dumnezeu, suntem slujitorii Săi sau, cu alte cuvinte, suntem instrumentele neprihănirii în mâinile Sale. Citiţi Romani 6,13-16. Noi nu suntem instrumente inerte, lipsite de viaţă şi sentimente, ca in­strumentele pe care le folosesc agricultorii, fără posibilitatea de a alege, ci suntem nişte instrumente vii, in­teligente, cărora li se permite să-şi aleagă ocupaţia. Cu toate acestea, termenul "instrument" înseamnă unealtă, ceva care este în întregime sub controlul lucrătorului. Diferenţa dintre noi şi uneltele mecanicului este aceea că-l putem alege pe acela care ne va folosi şi la cel fel de lucrare vom fi angajaţi. Dar, o dată ce am făcut această alegere şi ne-am predat singuri în mâinile lucrătorului, trebuie să ne lăsăm mântuiţi ca şi uneltele, care nu pot obiecta referitor la modul în care sunt folosite. Când ne predăm lui Dumnezeu, trebuie să fim în mâinile Lui cum e lutul în mâinile olarului; ca să facă cu noi ceea ce-I place. Voinţa noastră, constă în alegerea dacă Îl vom lăsa ori nu să lucreze în noi ceea ce crede că este bine.

Ideea de a fi instrumente în mâinile lui Dumnezeu este un ajutor minunat al biruinţei credinţei, când aceasta este înţeleasă pe deplin. Pentru că, ob­servaţi, ceea ce va face unealta depinde în întregime de persoana care o mânuieşte. Iată de exemplu, o matriţă. Este nevinovată în sine, dar poate fi folosită atât în cele mai josnice scopuri, cât şi în cele folositoare. Dacă s-ar afla în mâinile unei persoane cu caracter nedemn, ar putea fi folosi în falsificarea banilor. cu siguranţă, nu va fi folosită în scopuri bune. Dar, dacă s-ar afla în mâinile unui om cinstit şi virtuos, nu va putea face nici un rău. De asemenea, când eram slujitorii Satanei, nu făceam bine (Romani 6,20); dar acum, că ne-am predat în mâinile lui Dumnezeu, ştim că nu există nici o nedreptate în El şi, astfel, un instrument în mâna Lui nu poate fi folosit decât în scopuri măreţe. Predarea în mâinile lui Dumnezeu trebuie să fie la fel de totală cum era înainte în mâinile Satanei, pentru că apostolul spune:

"Vorbeşte omeneşte din pricina slăbiciunii firii voastre: după cum odată v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii ca să făptuiţi fărădelegea, tot aşa acum faceţi mădularele voastre roabe ale dreptăţii, pentru sfinţire" (Romani 6,19).

Atunci, tot secretul biruinţei constă mai întâi în predarea în mâinile lui Dumnezeu, cu o dorinţă sinceră de a face voia Sa; apoi, în a şti că, predându-ne, El ne acceptă ca slujitori ai Săi şi, nu în cele din urmă, ne menţine în supunere şi ascultare faţă de El. Adesea, victoria poate fi obţinută doar repetând: "O Doamne, cu adevărat eu sunt slujitorul Tău; sunt slujitorul Tău şi fiul roabei Tale; Tu mi-ai dezlegat legăturile". Acesta este doar un mod energic de a spune: "O, Doamne, m-am predat în mâinile Tale ca o unealtă a neprihănirii; voia Ta să se împlinească şi nu îndemnurile firii." Dar atunci când ne vom da seama de forţa acestor versete biblice şi vom simţi cu adevărat că suntem slujitori ai lui Dumnezeu, imediat ne vom gândi: "Ei bine, dacă sunt într-adevăr un instrument în mâinile lui Dumnezeu, El nu mă poate folosi să fac rău şi nici nu-mi poate permite mie să fac rău atâta timp cât rămân în mâinile Sale. El trebuie să Se îngrijească de mine, dacă sunt ferit de rău, pentru că eu singur nu pot să am grijă de mine. Dar El vrea să mă ferească de rău, pentru că Şi-a arătat această dorinţă, precum şi puterea de a o îndeplini, prin faptul că S-a dat pe Sine pentru mine. De aceea, voi fi protejat de rău". Toate aceste gânduri pot trece prin minte instantaneu; şi, o dată cu ele, trebuie să apară în mod necesar un sentiment de bucurie, că vom fi păziţi de răul înspăimântător. Bucuria îşi găseşte expresia, în mod natural, în înălţarea de mulţumiri lui Dumnezeu şi, în timp, ce-I mulţumim, duşmanul se retrage cu ispita lui, şi pacea lui Dumnezeu umple inima. Apoi, descoperim că bucuria ce vine din credinţă depăşeşte cu mult pe aceea care vine din desfrâul în păcat.

Aceasta este o demonstraţie a cuvintelor lui Pavel care spune: "Deci, prin credinţă, desfiinţăm noi Legea? Nicidecum! Dimpotrivă, noi întărim Legea!" (Romani 3, 31). A "desfiinţa" legea nu înseamnă a o anula; pentru că nici un om nu poate anula Legea lui Dumnezeu. Însă psalmistul spune că a fost călcată (Psalmul 119,126). A desfiinţa Legea lui Dumnezeu înseamnă ceva mai mult decât să pretinzi că este fără importanţă; înseamnă să arăţi prin viaţa ta că este considerată fără importanţă. Un om calcă Legea lui Dumnezeu atunci când nu acceptă să aibă nici o putere asupra vieţii sale. Pe scurt, a desfiinţa, Legea lui Dumnezeu înseamnă a strica; dar legea însăşi rămâne aceeaşi, chiar dacă este sau nu păstrată. Desfiinţarea legii nu afectează decât individul.

De aceea, când apostolul spune că noi, prin credinţă, nu desfiinţăm legea lui Dumnezeu, ci dim­potrivă, o întărim, se referă la faptul că credinţa nu duce la încălcarea legii, ci la ascultare. De fapt, n-ar trebui să spunem că credinţa conduce la ascultare, ci că credinţa însăşi ascultă. Credinţa întăreşte legea în inimă. "Credinţa este siguranţă cu privire la cele nădăjduite". Dacă neprihănirea ar fi unul din lucru­rile nădăjduite, credinţa ar întări-o. În loc să conducă la antinomianism, credinţa este singurul lucru contrar acestuia. Nu contează cât de mult o persoană se laudă cu Legea lui Dumnezeu; dacă el respinge sau ignoră tacit credinţa în Hristos, nu se află într-o stare mai bună decât omul care atacă legea pe faţă. Omul de credinţă este singurul care onorează cu adevărat Legea lui Dumnezeu. Fără credinţă, este imposibil să-I placem lui Dumnezeu (Evrei 11,6); iar cu ea totul e posibil (Marcu 9, 23).

Da, credinţa realizează imposibilul şi este exact ceea ce ne cere Dumnezeu să facem. Când Iosua i-a spus lui Israel: "Nu puteţi sluji lui Dumnezeu", el a spus adevărul, cu toate că, de fapt, Dumnezeu le-a cerut să-I slujească. Omul nu poate fi neprihănit prin puterile sale, chiar dacă ar vrea (Galateni 5,17); de aceea, este o greşeală să spunem că tot ceea ce vrea Dumnezeu de la noi este să facem tot ceea ce putem. Cel care nu face mai mult decât atât, nu face lucrarea lui Dumnezeu. Dar nu el trebuie să facă mai mult decât atât. EI trebuie să facă ceea ce doar puterea lui Dumnezeu, prin el, poate face. Este imposibil pentru un om să meargă pe apă, dar Petru a făcut-o când îşi exersa credinţa în Isus.

De vreme ce toată puterea în cer şi pe pământ este în mâinile lui Hristos şi de vreme ce această putere este la dispoziţia noastră, chiar Hristos Însuşi a venit să locuiască în inimă, prin credinţă, pentru că "ce este imposibil la oameni, este posibil la Dum­nezeu" (Luca 18,27). "Aşa că putem zice plini de în­credere: 'Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme; ce mi-ar putea face omul? ' " (Evrei 13,6).

Apoi "cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necaz, sau strâmtorare, sau prigonire sau foamete, sau lipsă de îmbrăcăminte, sau primej­die, sau sabie?" Totuşi, în toate acestea, noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit" (Romani 8,35.37). "Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puteri, nici înălţime, nici adâncime, nici o altă creatură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul".