Lecţii practice importante

Lecţii practice importante

A-L considera pe Hristos Dumnezeu şi Crea-tor nu este doar o teorie frumoasă sau o simplă dog-mă. Fiecare doctrină a Bibliei este pentru folosul nostru practic şi ar trebui studiată în acest scop. Să vedem mai întâi ce relaţie există între această doctrină şi porunca centrală a Legii lui Dumnezeu. În Geneza 2,1-3, citim următoarele cuvinte, care con­semnează încheierea lucrării de creaţie: "Astfel au fost sfârşite cerurile Si pământul şi toată oştirea lor. În ziua a şaptea, Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise şi o făcu-se: Traducerea ebraică a textului este mult mai lite­rală: "Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul şi toată oştirea lor. Şi Dumnezeu a terminat în ziua a şaptea lucrarea Lui pe care o făcuse." Aceeaşi exprimare o găsim şi în Exod 20,8-11. Astfel descoperim că, aşa după cum este şi firesc, Acelaşi care a creat S-a şi odihnit. Cel care a lucrat şase zile, creând pământul, S-a odihnit în ziua a şaptea, binecuvântând-o şi sfinţind-o. Dar noi am aflat deja că Dumnezeu Tatăl a creat toate lucrurile prin Fiul Său, Isus Hristos şi că Hristos a creat tot ceea ce există. Concluzia este inevitabilă: Hristos S-a odihnit în ziua a şaptea, la sfârşitul celor Sase zile ale creaţiei, binecuvântând şi sfinţind această zi. Astfel, a şaptea zi este în mod absolut ziua Domnului. Când Mântuitorul a spus fariseilor arţăgoşi: Căci Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului" (Matei 12,8), El Şi-a declarat stăpânirea asupra aceleiaşi zile pe care ei o ţineau formal, exprimând acest lucru în cuvinte care arătau că El considera această zi un semn distinctiv al autorităţii Sale, ceea ce demonstra că EI este mai mare decât templul. Astfel, a şaptea zi este ziua hotărâtă de Dumnezeu în amintirea creaţiei Sale. Este ziua cea mai onorată din toate zilele, de vreme ce raţiunea ei specială este să readucă în memorie puterea creatoare a lui Dumnezeu - singura dovadă dată omului cu privire la divinitatea Lui. Atunci când Hristos a spus că Fiul omului este şi Domn al Sabatului, El a pretins înalta distincţie de a fi Creatorul, despre a cărui activitate acea zi vorbeşte ca un memorial.

Ce vom răspunde atunci repetatei afirmaţii că Hristos a schimbat ziua Sabatului de la o zi care co­memorează desăvârşirea creaţiei la o zi care nu are nici o astfel de semnificaţie? Desigur, vom spune doar atât: că, pentru Hristos, a schimba sau a des­fiinţa Sabatul ar însemna să desfiinţeze ceea ce noi numim divinitatea Sa. Dacă Hristos ar fi desfiinţat Sabatul, EI nu ar fi isprăvit munca mâinilor Sale şi astfel ar fi lucrat împotriva Lui Însuşi. Iar o împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi nu poate dăinui. Dar Hristos "nu Se poate nega pe Sine Însuşi" şi de aceea El nu a schimbat nici o iotă din ceea ce El Însuşi a hotărât, şi ceea ce atestă divinitatea Sa Îl arată demn de onoare şi mai presus de toţi dumnezeii păgânilor. Ar fi fost la fel de imposibil pentru Hristos să schimbe Sabatul cum ar fi fost să schimbe adevărul că EI a creat toate lucrurile în şase zile şi S-a odihnit în ziua a şaptea.

Din nou, des repetatele declaraţii că Domnul este Creatorul sunt destinate a fi o sursă continuă de putere. Observaţi cum sunt legate creaţia şi răscumpărarea, în primul capitol al Epistolei către Coloseni. Pentru a înţelege pe deplin ceea ce vrea el să spună, vom citi începând cu versetul 9 până la versetul 19:

"De aceea, şi noi din ziua când am auzit aceste lucruri, nu încetăm să ne rugăm pentru voi şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească; pentru ca astfel, să vă purtaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru; aducând roade în tot felul de fapte bune, şi crescând în cunoştinţa lui Dumnezeu; întăriţi cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare şi îndelungă răbdare, cu bucurie, mulţumind Tatălui, care v-a învrednicit să aveţi parte de moştenirea sfinţilor, în lumină. El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea păcatelor. EI este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi născut din toată zidi­rea. Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea. Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El".

Nu este întâmplător faptul că minunata declaraţie referitoare la Hristos ca Creator este legată de afirmaţia ca în El avem răscumpărarea. Când apostolul îşi face cunoscută dorinţa ca noi să fim "întăriţi cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui," el ne dă de înţeles care este această putere. Când ne spune despre eliberarea noastră de sub puterea întunericu-lui, ne face să înţelegem ceva despre puterea Eliberatorului. Este în folosul nostru să ni se spună că Cel care este capul Bisericii este Creatorul tuturor lucrurilor. Ni se spune că El "susţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui" (Evrei 1,3), pentru ca noi să trăim cu asigurarea că:

"Mâna ce ţine întreaga lume Îi apără şi pe copiii Săi."

Observaţi legătura cu Isaia 40,26. Capitolul prezintă minunata înţelepciune şi putere a lui Hristos, chemând pe nume toată oştirea cerului şi ţinându-le în locul lor, prin măreţia puterii şi tăriei Lui. Apoi, EI întreabă: "Pentru ce zici tu, Iacove, pentru ce zici tu, Israele: "soarta mea este ascunsă dinaintea Domnului, şi dreptul meu este trecut cu ve­derea înaintea Dumnezeului meu? Nu ştii? N-ai auzit Dumnezeul cel veşnic, Domnul a făcut marginile pământului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă" (vers. 27.28). Din contră, "El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin". Puterea Lui constă, de fapt, în capacitatea de a crea ceva din nimic şi de aceea El poate face minuni cu cei care nu au nici o putere. El poate transforma slăbiciunea în putere. Atunci; cu siguranţă, orice serveşte spre a păstra în mintea noastră puterea creatoare a lui Hristos trebuie să tindă spre o reînnoire a puterii spirituale şi a curajului.

Şi chiar acesta este scopul Sabatului. Citiţi Psalmul 92, care este un psalm pentru ziua Sabatului. Primele patru versete sunt acestea: "Frumos este să lăudăm pe Domnul, şi sa mărim Numele Tău Prea Înalte, să vestim dimineaţa bunătatea Ta, şi noaptea credincioşia Ta, cu instrumentul cu zece coarde şi cu alăuta, în sunetele arfei. Căci Tu mă înveseleşti cu lucrările Tale, Doamne".

Ce legătură au aceste versete cu Sabatul'? Toc­mai faptul că Sabatul este memorialul creaţiunii. Domnul spune: "Le-am dat şi Sabatele Mele, să fie ca un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul, care-i sfinţesc" (Ezechiel 20,12).

Psalmistul a păstrat ziua Sabatului, aşa cum a intenţionat Dumnezeu, meditând asupra creaţiei şi asupra nemaipomenitei puteri şi bunătăţi manifestate de Dumnezeu. Apoi, gândindu-se la acest lucru, şi-a dat seama că Dumnezeu, care a îmbrăcat crinii cu o slava ce o întrece pe cea a lui Solomon, Se îngrijeşte cu mult mai mult de creaturile sale inteligente; uitându-se la cerurile care arătau puterea şi slava lui Dumnezeu şi dându-şi seama că au fost aduse la viaţă din nimic, i-a venit în minte gândul încurajator, că aceeaşi putere va lucra în el şi-l va elibera din neputinţa umană. De aceea el s-a bucurat şi s-a minunat în faţa lucrării mâinilor lui Dumnezeu. Cunoştinţa puterii lui Dumnezeu, pe care a dobândit-o în timp ce contempla creaţia, l-a umplut de curaj când şi-a dat seama că aceeaşi putere era la dispoziţia lui. El a primit această putere prin credinţă, obţinând multe victorii datorită ei. Şi acesta este scopul Sabatului: să aducă omului o cunoştinţă mântuitoare a lui Dumnezeu.

Cel mai susţinut argument este acesta: (1) Cre­dinţa în Dumnezeu se naşte din cunoştinţa puterii Sale. Neîncrederea în El implică ignoranţa capacităţii Sale de a-Şi împlini făgăduinţele; credinţa noastră în EI trebuie să fie direct proporţională cu cunoştinţa noastră reală despre puterea Sa. (2) O contemplare inteligentă a creaţiei lui Dumnezeu ne ajută să ne facem o adevărată concepţie despre puterea Sa, pentru că "puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiţi cu bă-gare de seamă la ele în lucrurile făcute de El" (Romani 1, 20). (3) Credinţa este cea care câştigă biruinţa (1 Ioan 5, 4); de aceea, de vreme ce credinţa vine în urma cunoaşterii puterii lui Dumnezeu, din cuvântul Său şi din lucrurile pe care le-a făcut, noi câştigăm biruinţa prin lucrările mâinilor Sale. Astfel, Sabatul, care este memorialul creaţiunii, devine, dacă este ob­servat aşa cum se cuvine, un izvor pentru cea mai mare reîmprospătare a creştinului în lupta sa.

Aceasta este şi semnificaţia din Ezechiel 20,12: "Le-am dat Sabatele Mele, să fie ca un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul care-i sfinţesc". Deci, cunoscând faptul că voia Domnului este sfinţirea noastră (1Tes.4,3;5,23.24), învăţăm, prin însemnătatea Sabatului, că puterea lui Dumnezeu este cea care exercită această sfinţire asupra noastră. Aceeaşi putere, prin care au fost create lumile, contribuie şi la sfinţirea celor ce strigă către Dumnezeu. Cu siguranţă, când acest gând este pe de­plin înţeles, el trebuie să aducă sufletului sincer bucurie şi mângâiere în Domnul. În lumina aceasta putem aprecia Isaia 58,13.14: "Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-L vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul." Şi astfel, Sabatul este marele suport al pârghiei credinţei, care înalţă sufletul spre înălţimile tronului lui Dumnezeu, pentru a păstra comuniunea cu El.

Pentru a rezuma în câteva cuvinte, putem spune: puterea veşnică şi dumnezeirea Domnului sunt descoperite în creaţie (Romani 1,20). Capacitatea de a crea este cea care măsoară puterea lui Dumnezeu. De aceea Evanghelia este puterea lui Dumnezeu spre mântuire (Romani 1,16). Evanghelia ne des­coperă puterea prin care lumile au fost aduse la existenţă şi care acum lucrează pentru mântuirea oamenilor. Este, deci, aceeaşi putere în ambele cazuri.

În lumina acestui mare adevăr, nu există loc de controversă în ceea ce priveşte răscumpărarea, ca fiind mai mare decât creaţia, pentru că răscum­părarea înseamnă creaţie (vezi 2 Corinteni 5,17; Efeseni 4,24).

Puterea răscumpărătoare este aceeaşi cu pute-rea creatoare; puterea lui Dumnezeu pentru mân­tuire este puterea care poate să ia nimicnicia umană şi s-o facă ceea ce în veci va fi spre lauda slavei harului lui Dumnezeu. "Aşa că, cei care suferă după voia lui Dumnezeu, să-şi încredinţeze sufletele credinciosului ziditor şi să facă ce este bine".