Victoria credinței

Biblia spune că "cel neprihănit va trăi prin credinţă", "o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă" (Romani l, 17). Nimic nu poate ilustra mai bine lucrarea credinţei decât câteva din exemplele raportului biblic "pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde" (Romani 15,4). Vom lua mai întâi un important eveniment consemnat în 2 Cronici, capitolul 20.

"După aceea, fiii lui Moab şi fiii lui Amon, şi cu ei nişte Maoniţi, au pornit cu război împotriva lui Iosafat. Au venit şi au dat de ştire lui Iosafat, zicând: 'O mare mulţime înaintează împotriva ta de dincolo de mare, din Siria, şi sunt la Haţaton - Tamor, adică En-Ghedi' " (vers. 1,2).

Această mare oştire i-a înfricoşat pe rege şi pe popor, dar ei au luat înţeleapta hotărâre de a se uni "să caute pe Domnul" (vers. 3, 4). Apoi, urmează rugăciunea lui Iosafat, ca conducător al adunării, rugăciune ce merită să fie studiată, de vreme ce a fost o rugăciune plină de credinţă şi conţinea în sine începutul biruinţei.

"Iosafat a venit în mijlocul adunării lui Iuda, şi a Ierusalimului, în casa Domnului, înaintea curţii celei noi. Şi a zis: 'Oare ai Tu în mână tăria şi puterea, aşa că nimeni nu Ţi se poate împotrivi " (vers. S,6).

Acesta a fost un început frumos al rugăciunii. Ea debutează cu o recunoaştere a lui Dumnezeu din ceruri. Aşadar, modelul rugăciunii începe cu: "Tatăl nostru care eşti în ceruri". Ce înseamnă aceasta? - Că Dumnezeu, ca Dumnezeu al cerurilor, este creator.

Aceasta aduce cu sine recunoaşterea puterii Sale peste toate împărăţiile pământului şi lumii întunericului; faptul că El este în ceruri - Creatorul arată că în mâinile Lui se află puterea şi tăria, aşa încât nimeni nu poate fi capabil să-L înfrunte. De ce omul, care-şi poate începe rugăciunea în timp de nevoie cu o astfel de recunoaştere a puterii lui Dum­nezeu, are deja asigurată biruinţa. Pentru că, observaţi, Iosafat nu doar îşi declară credinţa în puterea nemărginită a lui Dumnezeu, dar el şi-o şi atribuie, spunând: "Nu eşti Tu Dumnezeul nostru?" Astfel, el a împlinit cererile Scripturii: "Cel care vine la Dum­nezeu, trebuie să creadă că El este; şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută cu tot dinadinsul."

Apoi. Iosafat a trecut la a povesti cum Domnul i-a stabilit pe acel pământ si cum. cu toate că nu i-a lipsit de invazia Moabiţilor şi Amoniţilor, acele na­ţiuni veniseră să-i deposedeze de moştenirea dată de Dumnezeu (vers. 7-11). Apoi, a încheiat spunând: "O, Dumnezeul nostru, nu-i vei judeca Tu pe ei? Căci noi suntem fără putere înaintea acestei mari mulţimi, care înaintează împotriva noastră, şi nu ştiu ce să facem, dar ochii noştri sunt îndreptaţi spre tine" (vers. 12). Numai Domnul poate veni în ajutorul celui slab şi celui tare (2 Cronici 14,11). Şi, de vreme ce Domnul Îşi întinde privirile peste tot pământul ca să sprijinească pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui (2 Cronici 16,9), toţi cei în nevoie sunt bineveniţi să creadă în El. Această poziţie a lui Iosafat şi a poporului Său este în acord cu îndemnul apostolilor: "să ne uităm ţintă la Căpetenia şi desăvârşirea credinţei noastre"(Evrei 12,2). El este începutul şi sfârşitul, şi toată puterea din ceruri şi de pe pământ se află în mâinile Sale.

Acum, care a fost rezultatul rugăciunii? Profetul Domnului a venit în puterea Duhului Sfânt şi a zis: "Ascultaţi, tot Iuda şi locuitorii din Ierusalim, şi tu, împărate Iosafat! Aşa vorbeşte Domnul: 'Nu vă temeţi şi nu vă spăimântaţi dinaintea acestei mari mulţimi, căci nu voi veţi lupta, ci Dumnezeu"` (vers. 15). Apoi, a venit comanda să înainteze dimineaţa, să-l întâlnească pe duşman, şi ei vor vedea salvarea Domnului. pentru că EI va fi cu ei.

Acum vine partea cea mai importantă:

"A doua zi, au pornit dis-de-dimineaţă spre pustia Tecoa. La plecarea lor, Iosafat a venit şi a zis: 'Ascultaţi-mă Iuda şi locuitorii Ierusalimului! Încredeţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru şi veţi fi întăriţi, încredeţi-vă în proorocii Lui, şi veţi izbuti'. Apoi, în învoire cu poporul, a numit nişte cântăreţi care, îmbrăcaţi cu podoabe sfinte şi mergând înaintea oştirii, lăudau pe Domnul şi ziceau: Lăudaţi pe Dom­nul, căci îndurarea Lui ţine în veac? "(vers. 20,21).

Cu siguranţă, acesta era un mod ciudat de a merge la luptă. Doar câteva armate au plecat la luptă în felul acesta, cu o astfel de avangardă. Dar, care a fost rezultatul?

"În clipa în care au început cântările şi laudele, Domnul a pus o pândă împotriva fiilor lui Amon şi ai lui Moab şi împotriva celor din muntele Seir, care veniseră împotriva lui luda. Şi au fost bătuţi. Fiii lui Amon şi ai lui Moab s-au aruncat asupra locuitorilor din muntele Seir ca să-i nimicească cu desăvârşire şi să-i prăpădească, şi, după ce au isprăvit cu locuitorii din Seir, s-au ajutat unii pe alţii să se nimicească. Când a ajuns Iuda pe înălţimea de unde se zăreşte pustia, s-au uitat înspre mulţime, şi iată că ei erau nişte trupuri moarte întinse pe pământ şi nimeni nu scăpase" (vers. 22-24).

Dacă au existat câteva armate care au mers în felul acesta la luptă, şi cu o avangardă asemenea celei din fruntea armatei lui Iosafat, este sigur că puţine armate au fost răsplătite cu o asemenea. biruinţă. Şi poate nu ar fi rău dacă am studia puţin filozofia biruinţei prin credinţă, aşa cum a fost ilustrată în această situaţie. Când duşmanii care erau în război, în numărul lor superior, au auzit înaintarea israeliţilor în acea dimineaţă, cântând şi strigând, oare ce au gândit? Nimic altceva, decât că israeliţii au primit forţe noi, şi erau astfel întăriţi, încât era de prisos să li se opună. Astfel, i-a cuprins panica şi fiecare şi-a privit vecinul de alături ca pe un duşman.

Şi oare nu au gândit bine, că Israel primise forţe noi? - Intr-adevăr, pentru că raportul biblic spune: "În clipa în care au început cântecele şi laudele, Domnul a pus o pândă împotriva fiilor lui Amon şi ai lui Moab şi împotriva celor din muntele Seir". Oastea Domnului, în care s-au încrezut Iosafat şi poporul Său, s-a luptat pentru ei. Ei au primit întăriri şi, fără îndoială, dacă ochii lor ar fi fost deschişi să vadă, ar fi văzut, asemenea robului lui Elisei, că cei ce li se alăturară erau în număr mai mare decât adversarul.

Dar lucrul care ar trebui să fie în mod deosebit observat este că, atunci când au început cântecele şi laudele, Domnul a pus o pândă împotriva duşma­nului. Ce înseamnă aceasta? - Înseamnă că credinţa Ior era reală. Promisiunea lui Dumnezeu era la fel de bună ca şi realizarea. Deci, ei au crezut în Domnul sau, mai literal, ei şi-au pus nădejdea în Domnul şi astfel au fost înstăriţi şi întăriţi. Astfel, ei au dovedit adevărul cuvintelor: "ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa noastră" (1 Ioan 5,4).

Acum, să aplicăm această ilustraţie în cazul lup-tei cu păcatul. Iată că o ispită vine să facă un lucru cunoscut ca rău. Adesea, noi am dovedit prin tristeţea noastră puterea ispitei, pentru că ea, biruindu-ne, ne-a arătat că nu avem nici o putere împotriva ei. Dar acum, ochii noştri sunt aţintiţi asupra Domnului care ne-a spus să venim cu îndrăzneală la tronul harului, ca să obţinem îndurare şi să găsim har care să ne ajute în vreme de nevoie. Deci, începem să ne rugăm lui Dumnezeu care ne este descoperit în Biblie ca Creator al cerurilor şi al pământului. Începem, nu cu o declaraţie posomorâtă a slăbiciunii noastre, ci cu o cunoaştere plină de bucurie a puterii uriaşe a lui Dumnezeu. Acestea fiind stabilite, putem să ne spunem dificultăţile sau slăbiciunile. Dacă începem cu cele din urmă, însă, înseamnă că ne plasăm înaintea lui Dumnezeu. În cazul acesta, Satana va mări dificultatea şi ne va învălui în întuneric, aşa încât să nu vedem nimic altceva. decât slăbiciunile noastre şi, cu toate că strigătele şi rugăciunile ar putea fi în agonie, ele vor fi în van, pentru că le va lipsi elementul esenţial al încrederii că Dumnezeu este chiar aşa cum ni Se descoperă a fi. Dar când începem cu recunoaşterea puterii lui Dumnezeu, atunci putem să ne declarăm slăbiciunile deschis, pentru că atunci le plasăm alături de puterea Sa, iar contrastul prinde să ne dea curaj.

Atunci, rugându-ne, făgăduinţa lui Dumnezeu ne vine în minte, adusă de Duhul Sfânt. Se poate ca să nu ne gândim la o făgăduinţă anume care să se potrivească perfect cu cazul respectiv; dar putem să ne reamintim că "adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul, care zice 'Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi"` (1 Timotei 1,15); şi că El S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia lui Dumnezeu, Tatăl nostru" (Galateni 1:4); şi mai ştim că aceasta a adus cu sine fiecare făgăduinţă, pentru ca "El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?" (Romani 8,32).

Apoi, ne reamintim că Dumnezeu poate vorbi de acele lucruri care nu mai sunt aşa cum erau. Aceasta înseamnă că, dacă Dumnezeu ne dă o făgă­duinţă, e ca şi împlinită deja. Şi astfel, cunoscând că eliberarea noastră de rău se face după voia lui Dumnezeu (Galateni 1,4), noi considerăm biruinţa fiind ca şi a noastră şi începem să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru măreţele şi preţioasele Lui făgăduinţe. Atunci când credinţa noastră înţelege aceste făgăduinţe şi le face reale, nu putem să nu-L lăudăm pe Dumnezeu pentru minunata Sa dragoste; şi, în timp ce facem aceasta, minţile noastre sunt cu totul smulse din rău, iar biruinţa este a noastră. Domnul pune o "pândă" împotriva duşmanului. Modul de a-L lăuda pe Dumnezeu îi arată lui Satana că am primit forţe noi; şi cum deja ştie cât de mare este puterea ce ni s-a dat ca , ajutor, el ştie că nu poate face nimic cu această ocazie şi ne lasă în pace. Aceasta ilustrează forţa sfatului apostolului:

"Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri" (Filipeni 4,6).