2. Originea statului

2. Originea statului

Este cert că dacă cele două mari porunci ar fi fost păzite întotdeauna de toţi oamenii, niciodată nu ar fi putut exista vreun stat pe pământ.

Ar fi existat societate, dar nu stat. Guvernarea ar fi fost cu totul guvernarea lui Dumnezeu; El, singurul Rege, singurul Guvernator, precum în cer aşa şi pe pământ.

Ar fi fost societate, dar nu stat. Căci, dacă omul ar fi iubit pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea, şi cu toată puterea şi pe aproapele ca pe el însuşi, voia Lui s-ar fi făcut şi pe pământ la fel ca în cer. Toţi ar fi fost o singură familie unită, armonioasă, fericită şi sfântă.

Iată care este diferenţa esenţială între societate şi stat:

“Societatea este unirea care există între oameni, fără distincţie de frontiere - fără restricţii exterioare - pentru singurul motiv că sunt oameni.

Societatea civilă, sau statul, este un ansamblu de oameni supuşi unei autorităţi comune, unor legi comune - altfel spus, o societate ai cărei membri sunt constrânşi prin forţa publică să-şi respecte drepturile reciproce. Două elemente necesare intră în ideea de stat: legile şi forţa.” - Janet, Elemente de morală, pg. 143.

Oricum, această distincţie, deşi clară şi foarte evidentă, este rareori recunoscută. De fapt, nu este recunoscută deloc de toţi cei care se agită ca să asigure unirea religiei cu statul.

Oamenii nu au păzit cele două dintâi “dintre toate poruncile”. Ei nu au vrut să iubească pe Dumnezeu cu toată inima; nu au vrut să iubească pe aproapele lor ca pe ei înşişi. Au respins pe Dumnezeu ca să nu fie singurul lor conducător, singurul suveran, şi s-au umplut de ambiţia de a stăpâni unul peste celălalt. Aceasta a dat naştere la politică şi stat.

Scriptura descrie această poveste: “fiindcă măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gânduri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit ca sunt înţelepţi şi au înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor intr-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare.” “Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate “ Rom. 1:21-25,28.

Observaţi că la început oamenii L-au cunoscut pe Dumnezeu. Dar nu au ales să-I dea slavă, nici să-l onoreze, nici să-i dea Lui primul loc în toate gândurile şi acţiunile lor. Măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au păstrat în cunoştinţa lor.

Următorul pas a fost că s-au dedat la gânduri deşarte în imaginaţia lor. Au crezut că sunt înţelepţi, prin ei înşişi. Consecinţa a fost că au înnebunit; şi inima lor fără pricepere s-a întunecat.

În imaginaţia lor deşartă şi-au făcut dumnezei după mintea lor. Apoi, pentru a le ajuta în închinare, au făcut imagini ale dumnezeilor pe care şi i-au imaginat.

Imaginile erau tot timpul forma tangibilă, exterioară a dumnezeului pe care deja îl concepuseră în imaginaţie. Imaginaţie înseamnă pur şi simplu, în-chipuire, forma mentală de a face imagini, chipuri. Forma exterioară a unui dumnezeu, fie că e soarele strălucitor pe cer sau o bucată de lemn sau piatră hidos sculptată, este numai forma exterioară a chipului care a fost deja conceput în închipuire.

Astfel, de la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu, au ajuns să se închine unor dumnezei falşi. De la lumină au ajuns în întuneric. De la neprihănire, au ajuns la ticăloşie.

Acesta este adevărul. Scrierile primelor naţiuni o mărturisesc. Scrierile timpurii - acelea din câmpia Şinear - mărturisesc că oamenii, la început, au avut cunoştinţa adevăratului Dumnezeu. Scrierile următoarelor două naţiuni timpurii, Egiptul şi Asiria, mărturisesc acelaşi lucru.

În toate aceste locuri, scrierile timpurii mărturisesc că dumnezeii lor au fost primii lor conducători şi adevăraţii regi; în timp ce oamenii din poziţiile cu autoritate erau numai servitori, viceregi ai dumnezeilor care erau consideraţi adevăraţii regi.

De exemplu, una dintre primele scrieri din Şinear sună astfel: “Lui (dumnezeului) Ninridu, Regele său, pentru păstrarea lui Idadu, viceregele lui Ridu, servitorul, delectarea lui Ninridu”. Alta: “Lui (dumnezeului) Ninip Regele, Regele său, Gudea, vicerege al lui (dumnezeului) Zirgulla, ziditorul casei sale.” Alta: “Lui Nana, doamna, splendida doamnă, doamna lui Gudea, viceregele lui Zirgulla... a ridicat...” Imperiile Bibliei, cap. 6, par. 3,4.

Acestea nu sunt numai cele mai timpurii scrieri găsite în aceste locuri, dar ele însele arată că sunt printre primele scrieri care au fost făcute în ţară. Ele mărturisesc clar despre un timp când nu erau regi printre oameni. Dumnezeii erau regi; iar oamenii din poziţii cu autoritate pretindeau doar dreptul de viceregi ai dumnezeilor care erau socotiţi adevăraţii regi.

Toate acestea mărturisesc despre un timp, cu mult în urmă, când oamenii cunoşteau şi recunoşteau pe Dumnezeu drept singurul lor rege şi conducător de drept peste oameni. Ele dovedesc, de asemenea, că această cunoştinţă era atât de recentă, şi atât de puternică în minţile oamenilor, încât oamenii din poziţiile cu autoritate nu aveau îndrăzneala să-şi asume titlul de rege, chiar dacă deţineau puterea.

Scrierile din Egipt şi Asiria mărturisesc cu precizie acelaşi lucru. În acel timp, nu exista niciun stat. Exista societate.

A venit însă un timp, când ce mai rămăsese din cunoştinţa lui Dumnezeu ca rege şi singurul conducător de drept, a fost îndepărtat; iar omul şi-a asumat titlul deplin şi prerogativele de rege.

Primul om care a făcut aceasta a fost Nimrod. Nimrod a fost primul om din lume care a avut îndrăzneala să-şi ia asupra lui titlul şi prerogativele de rege, în pofida încă persistentei idei că Dumnezeu este rege. Chiar numele pe care îl poartă dovedeşte că această acţiune a sa a fost considerată de om, precum şi de Dumnezeu, ca fiind îndrăzneţul lucru indicat de el. Numele “Nimrod” “înseamnă rebeliune, înaltă sfidare” şi este echivalent cu “extrem de rebel şi fără evlavie”.

Raportul Bibliei despre Nimrod spune că “el a devenit puternic pe pământ”. Altă traducere spune: “Cush a născut pe Nimrod, care a fost să fie primul despot pe pământ. El a fost un semeţ tiran în ochii lui Jehova; de aceea se spune, la fel ca Nimrod, semeţul tiran în ochii lui Jehova.” Gen. 10:8,9.

Aceasta înseamnă că Nimrod a fost primul care a instaurat forţa, puterea, autoritatea guvernării omeneşti, în forma unui stat organizat. El a fost primul om care a preluat puterea, prerogativele, asumându-şi titlul, de rege peste oameni. “Şi începutul împărăţiei sale a fost Babel, Erec, Accad, şi Calne, în ţara Şinear.”

În consecinţă: “odată cu formarea regatului lui Nimrod, întreaga lume antică intră într-o nouă fază istorică. Tradiţia orientală, care îl aminteşte pe acest luptător ca fiind primul om care a purtat o coroană regească, arată spre un fapt mult mai semnificativ decât luarea asupra sa a unor noi ornamente în îmbrăcăminte, sau chiar decât cucerirea vreunei provincii. Domnia sa a introdus în lume un nou sistem de relaţii între guvernator şi cei guvernaţi. Autoritatea conducătorilor de dinainte se baza pe simţămintele de rudenie; ascensiunea unui şef avea imaginea unui control părintesc. Nimrod, din contră, a fost un suveran peste teritorii, şi peste oameni pentru că locuiau acolo, indiferent de relaţiile lor personale. Înainte existaseră triburi - familii extinse - societate: acum exista o naţiune, o comunitate politică - STATUL. Istoria politică şi socială a lumii de acum încolo, este diferită, dacă nu divergentă.” Imperiile Bibliei, cap. 6, par. 7.

Aceasta a fost adevărata origine a statului. Statul a fost, şi este, rezultatul îndepărtării oamenilor de Dumnezeu. Doar astfel a fost posibilă apariţia sa; deoarece, dacă toţi oamenii ar fi păzit cele două dintâi “dintre toate poruncile”, ar fi fost imposibil ca vreo dată să apară statul. Nu s-ar fi putut exercita nicio autoritate umană. Toţi ar fi fost supuşi în mod egal lui Dumnezeu; El ar fi fost singurul suveran.

Înainte de Nimrod exista societate. Respectul faţă de drepturile persoanelor şi ale proprietăţii era menţinut. Abia când apostazia a crescut, şi oamenii s-au îndepărtat mai mult şi tot mai mult de Dumnezeu, s-a întâmplat ca ideea monarhică să apară şi să fie personificată în Nimrod.

Nimeni să nu înţeleagă greşit. Aceasta nu vrea să spună, nici să sugereze, că acum nu trebuie să existe guvernare omenească, că nu trebuie să existe stat, nici măcar că nu trebuie să existe monarhie. Pur şi simplu spune ceea ce este adevărat, că dacă oamenii nu s-ar fi îndepărtat de Dumnezeu, nu ar fi putut exista niciun stat pe pământ, nici vreo guvernare pământească.

Este adevărat că aceste lucruri sunt consecinţa îndepărtării de Dumnezeu. Dar oamenii, fiind departe de Dumnezeu, toate aceste lucruri, chiar monarhiile de felul lui Nimrod sau Nero, au devenit necesare, în raport cu gradul de apostazie.

Este mai bine să existe o guvernare, oricât de rea, decât să nu existe deloc. Chiar şi o guvernare ca a lui Nimrod sau a lui Nero este mai bună decât deloc. Dar dacă nu ar fi fost apostazie nu ar fi fost posibilă nicio guvernare omenească; şi fără ca apostazia să înainteze până la o aşa măsură înfricoşătoare, nu ar fi putut fi un asemenea guvern ca al lui Nimrod sau al lui Nero.

Exemplul lui Nimrod a fost urmat cu zel de toate triburile dimprejur, până ce toate au fost absorbite de el. Societatea s-a dus şi au rămas numai statele; şi acestea universal idolatre. În toată regiunea, numai Avraam a rămas credincios lui Dumnezeu, până şi părinţii lui au ajuns idolatrii. Ei “slujeau altor dumnezei.” Iosua 24:2.

Dumnezeu a ales atunci pe Avraam pentru a fi tatăl tuturor credincioşilor; tatăl tuturor celor ce vor să-l aibă pe Dumnezeu ca Domn al lor. Avraam reprezenta atunci religia lui Dumnezeu, începutul Bisericii lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu a separat pe Avraam de acel stat. El a spus lui Avraam, “Ieşi din ţara ta, din rudenia ta, şi din casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta.” Gen. 12:1.

Prin faptul că l-a separat astfel pe Avraam de stat, de ţara lui, Dumnezeu a învăţat oamenii de atunci şi din toate timpurile, necesitatea separării religiei de stat, a separării Bisericii de stat.

Nu trebuie uitat că în cazul lui Avraam, acest exemplu universal, separarea religiei de stat, a însemnat separarea credinciosului ca individ faţă de stat. Iar cum Avraam era în acel timp biserica, şi el a fost separat de stat, prin aceasta este arătat clar că adevărata separare a bisericii de stat constă în separarea individuală a membrilor bisericii faţă de stat. Afară de aceasta, este foarte clar, în sine, că dacă acelaşi individ este membru al Bisericii şi al statului în acelaşi timp, atunci în el există unire între biserică şi stat.