Cu privire la biserică

Cu privire la biserică

Am văzut că nici o stăpânire regală nu are dreptul să impună sau să pretindă respectarea unor prescripţii religioase; şi dacă o putere oarecare procedează astfel, dreptul individualităţii în religie este suprem, iar cuvântul împăratului nu are nici o valoare.

Am văzut, de asemenea, că nici o stăpânire în care legea este supremă nu are dreptul să includă în legea teritoriului ei vreun statut, decret sau articol de lege care atinge religia; şi dacă aşa ceva se întâmplă, atunci dreptul individualităţii în religie rămâne suprem, iar persoana respectivă, care nesocoteşte o asemenea lege, este nevinovată înaintea lui Dumnezeu, nu aduce vătămare nici unui guvern, nici unei legi, şi nici unei societăţi.

Am constatat că biserica nu are nici un drept să controleze puterea civilă pentru a-şi impune voinţa sau a-şi atinge scopurile personale; iar dacă s-a format o asemenea legătură de fărădelege supremă, aceasta este o dovadă că biserica este numai în posesia unui cadou de la Satana, şi dreptul individualităţii în religie continuă să fie liber şi suprem.

Dar mai există încă o combinaţie prin care omul caută stăpânire asupra omului în domeniul religiei: acesta este biserica însăşi – aşa după cum se petrec lucrurile în rândurile ei – poziţia bisericii faţă de membrii ei. Iar cu privire la aceasta, Sfânta Scriptură nu este mai puţin explicită decât în celelalte cazuri menţionate până acum cu privire la acest subiect.

Am relatat deja despre faptul că Israel fusese, după eliberarea sa din Egipt, mai întâi „biserica din pustie,” iar după aceea biserica din ţara Canaanului; că Israelul din zilele umblării lui Hristos de pe pământ continua să fie biserica lui Dumnezeu după linia moştenirii directe, în ciuda faptului că în spirit şi în esenţă ea rămăsese cu mult în urma idealului lui Dumnezeu pentru ea.

Organizaţia oficială a acestei biserici era aceeaşi din punct de vedere al moştenirii directe. Preoţia – preoţii şi marele preot – era, după ordinea şi moştenirea ei, urmaşa directă a ordinii stabilite de Domnul prin Moise în pustie. Consiliul oficial al bisericii – Sinedriul – se trăgea, ca idee şi sistem, din cei şaptezeci de bătrâni care fuseseră rânduiţi de Domnul, prin Moise, încă din pustie. Prin urmare, în zilele lui Hristos, întreaga ordine a lui Israel – preoţia şi Marele Sfat – era în realitate, în ce priveşte sistemul ei, moştenirea ordinii divine care fusese stabilită de Domnul prin Moise în pustie; şi, tot atât de adevărat, era descendenta bisericii din pustie.

Apostolii Domnului şi primii ucenici ai lui Isus erau toţi, fără excepţie, membri ai acelei biserici. Ei luau parte, ca şi ceilalţi, la serviciile divine ale acelei biserici. Ei mergeau regulat la templu pentru a lua parte, cu toţi ceilalţi, la serviciile divine; şi în templu au predicat şi ei (Faptele Apostolilor 2, 46; 3, 1; 5, 12). Norodul se bucurase că este aşa, iar binecuvântarea lui Dumnezeu era asupra lor.

Dar aceşti apostoli şi ucenici învăţaseră ceva, şi aveau cunoştinţă despre un adevăr divin pe care demnitarii bisericii nu-l cunoşteau şi nici nu voiau să-l recunoască. Cunoscând acest adevăr, ei îl făceau cunoscut. De aceea ei Îl predicau pe Isus şi învierea Lui, mântuirea numai prin El, şi că nu există nici o altă cale după care putem să fim mântuiţi - chiar pe acel Isus pe care biserica oficială şi organizaţia bisericii L-au „lepădat, …omorât …şi răstignit.” (Faptele Apostolilor 3, 13-15; 4, 10) Demnitarii oficiali ai bisericii îşi asumau dreptul şi prerogativele să decidă ca aceşti membri de rând ai bisericii să nu mai înveţe şi să nu mai predice acest adevăr, pe care ei îl considerau ca adevăr.

Din acest motiv, preoţii şi autorităţile templului i-au arestat pe Petru şi pe Ioan şi i-au aruncat în temniţă. Aceasta s-a întâmplat pe când apostolii se aflau la templu pentru a sluji lui Dumnezeu; când ologul fusese vindecat prin credinţă, în numele lui Isus, şi când Petru predicase în faţa unei mulţimi cuprinse de mirare. În dimineaţa zilei următoare, toţi demnitarii oficiali şi întreaga organizaţie a bisericii – conducătorii, cei şaptezeci de bătrâni, cărturarii, preoţii şi marele preot, - au adus pe Petru şi pe Ioan în mijlocul lor, şi i-au întrebară cu ce drept au făcut ei acest lucru: „Cu ce putere, sau în numele cui aţi făcut voi lucrul acesta?”

Atunci Petru a răspuns „plin de Duhul Sfânt.” Toată mulţimea s-a „mirat” când a văzut îndrăzneala acestor doi bărbaţi necărturari şi de rând ai bisericii în faţa acestor oficialităţi înalte; „şi au priceput că fuseseră cu Isus.” Petru şi Ioan au fost somaţi să iasă afară din sobor, iar ei „s-au sfătuit între ei.”

La consfătuirea lor ei au decis „să-i ameninţăm şi să le poruncim ca de acum încolo să nu mai vorbească nimănui în Numele acesta.” Apoi au chemat pe Petru şi pe Ioan şi „le-au poruncit să nu mai vorbească cu nici un chip, nici să mai înveţe pe oameni în numele lui Isus.” Dar Petru şi Ioan au răspuns imediat: „Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu; căci noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut şi am auzit.” Prin răspunsul lor prompt, acea adunare solemnă a înţeles că aceşti membri de rând şi fără studii voiau să dea impresia cum că unii ca ei ar putea fi învăţaţi direct de Dumnezeu, şi să înţeleagă lucruri de la El, pe care nici unul din toată adunarea celor mai înalţi demnitari şi dintre cei mai învăţaţi ai bisericii nu le cunoşteau; că apostolii nu voiau să dea nici o atenţie poruncii Sinedriului, ci erau hotărâţi să meargă înainte fără să ţină seama de interdicţiile, avertizările sau poziţia acelei înalte adunări. Desigur, aceasta nu însemna, după părerea Sinedriului, nimic altceva decât fiecare pentru el, o independenţă care ar „dărâmă orice ordine şi autoritate.”

Un asemenea răspuns, de la nişte oameni ca aceştia, în faţa unor oficialităţi şi a unei organizaţii atât de înalte; un asemenea răspuns de la nişte oameni necărturari şi de rând în faţa unei adunări atât de venerabile; din partea unor membri obişnuiţi ai bisericii în faţa organizaţiei oficiale, care fusese de multe secole rânduiala oficială cea mai înaltă a organizaţiei bisericii, şi stabilită de Însuşi Dumnezeu – lucrul acesta fusese considerat de către aceşti demnitari ca o îngâmfare nemaipomenită şi ca sfârşitul oricărei ordini în organizaţia bisericii.

Totuşi Sinedriul îi lăsă să plece, dar nu fără a-i ameninţa din nou în mod vehement să nu mai înveţe în acest Nume.

Fiind eliberaţi, Petru şi Ioan s-au întors imediat la ceilalţi ucenici „şi le-au istorisit tot ce le spuseseră preoţii cei mai de seamă şi bătrânii.” Aceştia toţi, în loc să fie înfricoşaţi sau supăraţi din această cauză, nu numai că au aprobat cu toată hotărârea modul de procedare al lui Petru şi Ioan, dar erau atât de fericiţi din această pricină încât „şi-au ridicat glasul toţi împreună către Dumnezeu” aducându-I laudă şi mărire, şi s-au rugat: „uită-te la ameninţările lor, dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala.” Iar Dumnezeu a binecuvântat statornicia lor: „..şi s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală.” „Numărul celor ce credeau în Domnul, bărbaţi şi femei, se mărea tot mai mult.”

Dar această nesupunere pe faţă împotriva „autorităţii” bisericii, această obraznică dispreţuire a ordinii şi organizaţiei, nu mai puteau fi tolerate. De aceea, toţi apostolii au fost imediat arestaţi şi întemniţaţi: „Apoi marele preot şi toţi cei ce erau împreună cu el, adică partida saducheilor, s-au sculat plini de pizmă, au pus mâinile pe apostoli şi i-au aruncat în temniţa de obşte.”

Dar, iată! „Îngerul Domnului a deschis uşile temniţei, noaptea, i-a scos afară, şi le-a zis: ‘Duceţi-vă, staţi în Templu, şi vestiţi norodului toate cuvintele vieţii acesteia.’ Când au auzit ei aceste vorbe, au intrat dis de dimineaţă în Templu, şi au început să înveţe pe norod.”

În dimineaţa aceea, marele preot împreună cu cei care erau cu el, „au adunat Soborul şi pe toată bătrânimea fiilor lui Israel, şi au trimis la temniţă să aducă pe apostoli” ca să-i tragă la răspundere pentru „insubordonarea,” „apostazia” şi „opoziţia faţă de lucrarea organizată” a bisericii. Solii trimişi s-au întors raportând că au găsit temniţa încuiată cu toată grija, şi pe păzitori stând în picioare la uşi; dar în temniţă nici un prizonier. În timp ce oficialităţile Sinedriului au rămas înmărmurite şi nu ştiau ce să creadă, a venit cineva şi le-a spus că „oamenii” pe care i-au „băgat în temniţă, stau în Templu şi învaţă pe norod.”

Au fost trimişi aprozi care i-au arestat din nou şi i-au adus în faţa Sinedriului. Marele preot i-a întrebat: „Nu v-am poruncit noi cu tot dinadinsul să nu învăţaţi pe norod în Numele acesta? Şi voi, iată că aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră.”

Apostolii au răspuns ca şi mai înainte: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni! Dumnezeul părinţilor noştri a înviat pe Isus, pe care voi L-aţi omorât atârnându-L pe lemn. Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţă şi iertarea păcatelor. Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca şi Duhul Sfânt, pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El.”

În faţa acestei persistenţe de a urma un drum interzis, Sinedriul s-a „sfătuit să-i omoare.” Acest lucru nu s-a putut realiza doar datorită lui Gamaliel. Oricum, Sinedriul i-a chemat iarăşi pe apostoli, şi după ce „au pus să-i bată,” din nou „i-au oprit să vorbească în Numele lui Isus, şi le-au dat drumul.”

Apostolii au plecat din faţa Sinedriului. Dar în loc să fie speriaţi sau constrânşi de Sinedriu, ei erau bucuroşi că au fost găsiţi vrednici să sufere lovituri şi dispreţ din partea organizaţiei oficiale a bisericii, căci ei aflaseră ceea ce, după convingerea lor, era adevărul. În ciuda faptului că „Soborul şi toată bătrânimea copiilor lui Israel,” adică toţi care alcătuiau organizaţia oficială a bisericii, şi care i-au tratat astfel, - în ciuda faptului deci, că aceştia le porunciseră de atâtea ori să nu mai predice deloc şi să nu mai înveţe aceste lucruri pe care le învăţaseră şi le predicaseră înainte, ei erau „în fiecare zi în Templu şi acasă, nu încetau să înveţe pe oameni, şi să vestească Evanghelia lui Isus Hristos.”

În felul acesta s-a demonstrat, prin fapte şi experienţe clare cu Dumnezeu, că dreptul practicării individualităţii în religie, în credinţă, şi în ale învăţăturii stă mai presus de orice autoritate, preoţie, sinedriu sau sobor al oricărei biserici. Prin acest raport al Scripturii, care nu poate fi pus la îndoială, s-a demonstrat că nici o întrunire bisericească, consiliu sau comitet nu are autoritatea sau dreptul să poruncească sau să tragă pe cineva la răspundere pentru ceea ce învaţă, nici chiar în cazul în care indivizii fac parte din mijlocul propriei lor comunităţi.1

Prin raportul inspirat al acestui caz, s-a demonstrat că:

  1. După cum Dumnezeu a arătat prin exemplul lui Nebucadneţar şi al celor trei tineri că nici un monarh nu are dreptul să se amestece în lucruri privitoare la religie;
  2. După cum Dumnezeu a arătat prin exemplul legii şi al sistemului de guvernare medo-persan, că nici o stăpânire nu are dreptul să scoată o lege care se atinge de religie;
  3. După cum Dumnezeu a arătat prin exemplul bisericii lui Israel faţă de Hristos că nici o autoritate bisericească nu are dreptul să se folosească de puterea civilă pentru a-i împlini voinţa, sau să câştige sprijin în acest sens;
  4. Tot atât de sigur a arătat Dumnezeu prin aceeaşi biserică a lui Israel, dar în cazul acesta referitor la purtarea ei faţă de ucenicii Domnului, că nici o biserică, consiliu, sobor, întrunire, sau organizaţie oficială a bisericii, sau oricine ar fi, nu are dreptul să impună nici măcar unui singur membru din comunitatea lor ceea ce trebuie sau nu trebuie să creadă, ceea ce trebuie sau nu trebuie să predice.

Cele patru cazuri menţionate în Sfânta Scriptură sunt paralele desăvârşite: în fiecare dintre aceste cazuri puterea respectivă fusese opusă Dumnezeului cerului; iar caracterul ei adevărat a fost providenţial dezvăluit ca fiind cu totul greşit. În toate aceste cazuri s-a demonstrat în mod providenţial că dreptul individualităţii în religie este pentru totdeauna un drept veşnic.

În fiecare dintre aceste patru cazuri este cuprins şi ilustrat un principiu foarte clar: în cel de-al patrulea exemplu principiul acesta nu este mai puţin accentuat decât în celelalte trei. După cum Nebucadneţar greşea impunând închinare; după cum legea Medo-Persiei greşea interzicând închinarea; după cum biserica lui Israel greşea folosind puterea civilă pentru a-şi impune voinţa împotriva Domnului Isus; tot aşa aceeaşi biserică greşea, intrerzicând membrilor ei să înveţe şi să predice adevărul pe care îl primiseră de la Domnul Isus prin Spiritul lui Dumnezeu.

Aşa cum a dovedit principiul, în cazul lui Nebucadneţar, că nici un monarh să nu facă ceea ce a făcut acest monarh; ca şi în cazul legii mezilor şi perşilor, că nici o lege să nu fie ca această lege; ca şi în cazul organizaţiei bisericii care s-a folosit de puterea lumească pentru a se împotrivi lui Hristos, că nici o biserică şi nici o dogmă sau oficialitate bisericească să nu se folosească vreodată de puterea civilă, tot aşa zice principiul şi cu privire la biserica lui Israel, după cum s-a purtat faţă de apostoli: ca nici o biserică, nici o dogmă bisericească, organizaţie sau oficialitate de acest fel să nu urmeze exemplul ei şi să nu facă ce a făcut ea.

Nu, niciodată! Sfatul lui Gamaliel din acele zile era corect atunci, şi va fi corect pentru totdeauna; orice autoritate bisericească, orice consiliu, sobor sau altceva, trebuie să asculte de instrucţiunea divină: „Lăsaţi-i în pace!” Dacă predica sau lucrarea este numai de la oameni, ea se va nimici de la sine. Iar dacă este de la Dumnezeu, nu o poţi nimici, orice ai face; şi dacă iei măsuri pentru a o nimici, vei fi găsit ca luptându-te împotriva lui Dumnezeu, pentru că aceasta aparţine lui Dumnezeu. Lucrul acesta se află sub jurisdicţia lui Dumnezeu. Lasă-l în mâna Lui, încrede-te în El şi slujeşte-L după răspunderea pe care o ai tu înaintea lui Dumnezeu, şi lasă-i pe ceilalţi să facă şi ei la fel.

Acest lucru este clar prin însăşi natura adevărului. Duhul Sfânt este dat tuturor, pentru a-i conduce în „tot adevărul.” Adevărul lui Dumnezeu este veşnic şi infinit. De aceea va fi pentru totdeauna adevărat că mai există o infinitate veşnică de adevăr care va fi descoperit unui creştin. Prin însăşi natura lucrurilor este imposibil ca altcineva, afară de Spiritul infinit şi veşnic, să aducă pe cineva la adevărul lui Dumnezeu. De aceea, fiecare suflet trebuie lăsat infinit şi veşnic liber pentru a fi condus de Spiritul cel infinit şi veşnic la eternitatea şi infinitatea acestui adevăr.

A spune ceva mai mult decât atât înseamnă a limita adevărul lui Dumnezeu, a împiedica progresul raţiunii în cunoaşterea adevărului lui Dumnezeu, şi a pune o piedică efectivă în calea oricărei posibilităţi de dezvoltare. Să ne imaginăm care ar fi fost starea omenirii şi a lumii de astăzi dacă principiul susţinut de biserica lui Israel ar fi fost acceptat de către apostoli, şi dacă ucenicii Domnului ar fi dat ascultare poruncilor ei! Suprema nelegiuire cuprinsă în acel principiu este că ea recunoaşte, susţine şi stabileşte o instanţă omenească în locul Duhului etern, şi autorizează un grup de oameni păcătoşi cu prerogativele Duhului etern, singurul care poate conduce în tot adevărul.

Dar, oricât de clar reiese aceasta din manifestarea simplă a adevărului, cu regret trebuie să recunoaştem că, de la sfârşitul perioadei apostolice până în prezent, nu a existat şi nu există nici o singură „organizaţie” bisericească sau confesiune în această lume care să nu fi dat pe faţă acelaşi principiu, care să nu fi luat aceeaşi poziţie, şi care să nu fi făcut acelaşi lucru pe care l-a făcut biserica iudaică cu privire la apostoli. Iar astăzi, la fel, nu există nici o singură confesiune în lume, nici chiar dintre cele mai recente, din câte s-au ridicat, care să recunoască oarecum dreptul şi libertatea fiecărui membru individual din organizaţia respectivă de a se lăsa condus personal la adevăr prin Spiritul lui Dumnezeu, pentru a îmbrăţişa şi a propovădui un adevăr pe care conducătorii confesiunilor nu-l cunosc şi cu care nici nu vor să aibă de-a face. Iar dacă un membru este condus în aşa fel, în ce priveşte îmbrăţişarea şi predicarea adevărului prin Spiritul şi Cuvântul lui Dumnezeu, conducătorii spirituali imediat se trezesc, şi toată maşinăria lor este pusă în mişcare. Prin acelaşi spirit şi pe aceeaşi cale pe care au mers conducătorii spirituali şi maşinăria bisericii iudaice, i se interzice şi lui astăzi să mai înveţe şi să propovăduiască în Numele acesta. Iar dacă, asemenea apostolilor, el nesocoteşte această poruncă şi nu încetează de a vesti şi a propovădui pe Isus conform adevărului şi căii după care a învăţat să-L cunoască, atunci, asemenea apostolilor, este şi el persecutat şi exclus.

Aceasta este exact singura cauză pentru care există trei sute şaizeci şi cinci - sau mai multe - de grupări religioase în această lume.

Va exista oare un sfârşit pentru această situaţie păcătoasă? Va veni oare timpul, sau nu va veni el niciodată, când creştinii vor recunoaşte principiul fundamental al creştinismului, care constă în dreptul de a practica individualitatea şi libertatea în religie şi dreptul de a fi condus la adevărul divin? Va veni oare timpul, când va exista o comunitate de creştini în lume care va recunoaşte dreptul Spiritului Sfânt de a conduce la tot adevărul, care va recunoaşte dreptul şi libertatea acestui Spirit de a fi conducător, care va recunoaşte dreptul şi libertatea fiecărui creştin de a se lăsa condus la tot adevărul prin Spiritul adevărului, şi care va recunoaşte libertatea fiecărui creştin de a îmbrăţişa, a ţine şi a predica orice adevăr, şi tot adevărul la care poate fi adus vreodată prin Spiritul Sfânt?

Nu este oare timpul ca aceasta să aibă loc acum? Nu este oare timpul ca principiul creştinismului să fie recunoscut, ca această situaţie să predomine printre creştini? Până şi lumea a învăţat principiul după care monarhul şi autocratul trebuie să recunoască dreptul deplin şi absolut al individualităţii în religie.

Până şi lumea a învăţat că legea trebuie să recunoască dreptul deplin şi perfect al individualităţii şi libertăţii religioase. Până şi lumea a învăţat că biserica nu are dreptul să controleze puterea civilă pentru a-şi impune voinţa, ci trebuie să recunoască dreptul deplin şi absolut al conştiinţei şi astfel să recunoască dreptul deplin şi absolut al individualităţii şi al libertăţii. De ce oare, atunci, nu vrea să înveţe biserica niciodată că şi ea trebuie să recunoască dreptul deplin şi absolut în ce priveşte practicarea liberă a individualităţii în credinţă, în Spirit, şi în adevăr? Nu este oare acum, în sfârşit, timpul ca biserica creştină să înveţe să recunoască pe deplin principiul fundamental al propriei ei origini şi existenţe? Iar dacă nici o confesiune nu vrea să înveţe sau să recunoască acest principiu al propriei ei origini şi existenţe, atunci nu este acum cu atât mai mult ultima ocazie ca cel puţin creştinii, ca persoane individuale, să recunoască pretutindeni şi să practice constant acest principiu fundamental al propriei lor origini si existenţe ca creştini, cât şi al originii şi existenţei bisericii creştine?

Aşa va fi, şi aşa trebuie să fie. Dumnezeul individualităţii şi al libertăţii nu va permite ca principiul şi dreptul divin al individualităţii şi libertăţii în credinţă şi în adevăr, pe care l-a descoperit şi l-a întreţinut neîncetat în tot decursul secolelor, să fie călcat în picioare şi dat la o parte pentru a rămâne nerecunoscut şi prezentat greşit de biserica creştină şi de creştini. Nu, nu, adevărul acesta, adevărul acesta atât de minunat, care este adevărul fundamental şi suprem în şi pentru existenţa bisericii creştine şi a creştinismului în general – adevărul acesta dumnezeiesc totuşi va triumfa şi îşi va păstra locul divin în faţa lumii şi în biserică. Acei care trăiesc după acest adevăr fundamental şi divin al religiei creştine şi al bisericii creştine, vor fi acum şi pentru totdeauna aşa cum au fost la început, biserica creştină adevărată în această lume, şi aceştia vor alcătui „biserica slăvită” pe care Hristos o va sfinţi „după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvântul Său,” pentru ca la venirea Lui plină de slavă „să înfăţişeze înaintea Lui această biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără pată.”

Din toată istoria bisericii lui Israel, din purtarea ei faţă de apostoli, putem să învăţăm un adevăr foarte important care merită să fie apreciat în mod solemn de către fiecare creştin. Adevărul acesta este:

Ceea ce a fost până la o vreme biserica adevărată, chemată la existenţă şi întreţinută de către Domnul, înceta cu desăvârşire să mai fie atunci şi cu acea ocazie biserica adevărată; iar ceea ce fusese dispreţuit, interzis, persecutat şi lepădat de această biserică devenea acum chiar biserica adevărată.

Şi totdeauna aşa va fi (Ioan 9, 34-38).

 

-------------------------

 

1 ”Dumnezeu a dat instrucţiuni şi directive clare cu privire la măsurile care trebuiau luate dacă o persoană se face vinovată de o ‘fărădelege’ sau ‘greşeală,’ aşa încât biserica să ştie exact cum trebuie să procedeze. Acest Cuvânt trebuie urmat cu credincioşie după literă şi Spirit, şi în spiritul umilinţei adevărate, pentru a ‘salva’ şi a ‘ridica’ pe o asemenea persoană aşa încât niciodată să nu fie judecată, condamnată sau lepădată. Cu privire la credinţă biserica nu are nici o instrucţiune de la Dumnezeu, şi prin urmare nici un drept să ia măsuri împotriva cuiva: ‘Nu doar că am avea stăpânire peste credinţa voastră’ (2Corinteni 1, 24); ‘Credinţa pe care o ai, păstreaz-o pentru tine, înaintea lui Dumnezeu’ (Romani 14, 22); ‘Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre’ (Evrei 12, 2).”