Cu privire la supremația legii

Cu privire la supremația legii

Imperiul babilonian cu puterea lui lumească s-a dus pentru totdeauna; iar în locul lui a venit imperiul medo-persan. În acest imperiu stăpânea un alt sistem de guvernare, şi prin el lumea a primit o altă lecţie de libertate religioasă.

Principiul de guvernare al imperiului medo-persan era diferit de cel al Babilonului.

Babilonul, aşa cum am văzut, nu era numai o monarhie absolută, ci şi o autocraţie – un sistem de guvernare al unui singur om, dictatura unui singur om. Cuvântul împăratului era socotit lege, iar legea aceasta era tot aşa de schimbătoare ca şi voinţa şi cuvântul lui. Împăratul era dătătorul legii; cuvântul lui era lege pentru toţi ceilalţi; dar pentru el însuşi nu exista nici un fel de restricţie impusă prin lege.

Imperiul medo-persan era şi el o monarhie absolută. Şi în această monarhie cuvântul împăratului era socotit lege; cu singura deosebire, foarte importantă că, după ce cuvântul împăratului a luat chip de lege, legea nu mai putea fi schimbată sau întoarsă nici chiar de împăratul însuşi. Până şi împăratul era legat prin cuvântul sau decretul lui, după ce acesta devenea lege. De aceea, sistemul de guvernare al Medo-Persiei era bazat pe lege; principiul acestuia era supremaţia legii.

Conducerea administrativă a imperiului era formată din trei miniştri, dintre care Daniel era primul. Datorită cunoştinţelor, a corectitudinii, aptitudinilor şi a valorii sale administrative, împăratul intenţiona să-i dea „stăpânire peste tot ţinutul Babilonului.” Acest lucru, devenind public, a stârnit gelozia prinţilor şi a celorlalţi doi miniştri. Din această cauză ei au organizat o conspiraţie spre a-l înlătura. Au căutat mai întâi „să afle ceva asupra lui Daniel,” ca să-l pârască în ce priveşte treburile împărăţiei. Dar după o cercetare îndelungată şi minuţioasă, şi după cea mai penibilă urmărire a activităţilor sale, au fost nevoiţi să pună capăt acesteia şi să mărturisească că „n-au putut să găsească nimic, nici un lucru vrednic de mustrare” fiindcă „el era credincios şi nu se găsea nici o greşeală la el.”

„Atunci oamenii aceştia au zis: ‘Nu vom găsi nici un cuvânt de plângere împotriva acestui Daniel, afară numai dacă am găsi vreunul în Legea Dumnezeului lui!’” Dar ei n-au putut să găsească nimic împotriva lui, nici chiar în ce priveşte Legea Dumnezeului lui, până ce nu au creat ei înşişi o situaţie care să le ofere inevitabil ocazia dorită.

Efortul lor îndelungat şi minuţios de a găsi vreun prilej sau o greşeală împotriva lui, referitor la administrarea împărăţiei, i-a convins şi mai mult despre devotamentul şi loialitatea lui deplină faţă de Dumnezeu. Ei ştiau din experienţă personală, prin cercetarea întreprinsă, că Daniel nu putea fi determinat a se abate nici cât de puţin de la linia cea dreaptă a devoţiunii lui depline faţă de Dumnezeu. Dar aceasta era o chestiune individuală în care nici un om nu avea dreptul să se amestece. Cercetările minuţioase şi rău intenţionate întreprinse de ei au slujit doar confirmării faptului că purtarea lui faţă de ceilalţi oameni şi faţă de stat era cu adevărat o binecuvântare.

Astfel, neavând nici o temelie pe baza căreia să fi putut găsi un motiv împotriva lui, nici chiar cu privire la respectul său faţă de Lege, au fost obligaţi să creeze ei înşişi o situaţie de acest fel. Au găsit acest mijloc tocmai în consacrarea neabătută a lui Daniel pentru cauza lui Dumnezeu. De aceea au născocit un plan susţinut de toate oficialităţile imperiului şi, mergând la împărat, au spus: „Să trăieşti vecinic, împărate Dariu! Toate căpeteniile împărăţiei, îngrijitorii, dregătorii, sfetnicii şi cârmuitorii sunt de părere să se dea o poruncă împărătească, însoţită de o aspră oprire, care să spună că oricine va înălţa în timp de treizeci de zile rugăciuni către vreun dumnezeu sau către vreun om, afară de tine, împărate, va fi aruncat în groapa cu lei. Acum, împărate, întăreşte oprirea, şi iscăleşte porunca aceasta pentru ca să nu se poată schimba, după legea Mezilor şi Perşilor, care, odată dată, rămâne neschimbată” (Daniel 6, 6-8).

Împăratul s-a lăsat prins de această propunere măgulitoare, făcută de un aşa mare număr de oficiali de rang înalt, şi a semnat decretul. Daniel a aflat că decretul a fost pregătit şi semnat de mâna împăratului. El ştia că aceasta era acum legea împărăţiei – o lege care nu putea fi clătinată şi nici modificată. În ciuda acestui fapt, el a intrat în camera lui şi de trei ori pe zi, după cum era obiceiul lui, „se ruga şi lăuda pe Dumnezeul lui, la fel ca şi înainte.” Ferestrele camerei lui au rămas deschise, deoarece legea imperială nu-l putea înfricoşa aşa încât să-l determine să ia măsuri pentru a închide cel puţin ferestrele.

Conspiratorii, care tocmai aceasta aşteptau de la Daniel, „au dat năvală în casă şi au găsit pe Daniel rugându-se şi chemând pe Dumnezeul lui.” La vederea acestei sfidări deschise faţă de legea imperială, au mers repede la împărat şi în mod respectuos l-au întrebat: „N-ai scris tu o oprire?”... Împăratul răspunse: „Lucrul acesta este adevărat, după legea Mezilor şi Perşilor care nu se poate schimba!” La aceasta conspiratorii răspunseră că „Daniel, unul din prinşii de război ai lui Iuda, nu ţine deloc seama de tine, împărate, nici de oprirea pe care ai scris-o, şi îşi face rugăciunea de trei ori pe zi!”

„Împăratul s-a mâhnit foarte mult când a auzit lucrul acesta,” fiindcă se lăsase prins prin linguşire în capcana aceasta. „S-a gândit cum ar putea să scape pe Daniel.” Dar conspiratorii aveau deja răspunsul pregătit. Ei arătau la supremaţia şi integritatea „legii” menţionând argumente care arătau că nu era „o chestiune de religie, ci de lege; că dispreţul faţă de lege şi violarea ei ar însemna subminarea sistemului de guvernare şi o invitaţie deschisă la anarhie, ceea ce ar duce la dizolvarea oricărei societăţi omeneşti; că ei ar fi deosebit de îngrijoraţi, fiindcă soarta îl lovise tocmai pe un om aşa excelent ca Daniel. Dar, a permite această nesocotire deschisă tocmai din partea unui om cu o poziţie şi o reputaţie aşa de înaltă ca a lui Daniel, ar fi cu atât mai grav; fiindcă chiar faptul că Daniel nesocotise „legea” de pe o poziţie şi cu o reputaţie atât de înaltă, ar fi pentru tot poporul o încurajare să facă şi ei la fel, etc., etc.

Totuşi împăratul „până la asfinţitul soarelui s-a trudit să-l scape.” Dar în tot timpul acesta conspiratorii prezentau argumentul lor iar şi iar: „Legea, legea.” „Să ştii, împărate, că după legea Mezilor şi Perşilor orice oprire sau orice poruncă, întărită de împărat, nu se poate schimba!” Supremaţia legii îl obligase chiar şi pe împărat ca să respecte inviolabilitatea ei; nu exista nici o cale de scăpare. Cu mare părere de rău, „împăratul a poruncit să aducă pe Daniel şi să-l arunce în groapa cu lei.”

Împăratul a petrecut toată noaptea fără să mănânce sau să doarmă. Dis de dimineaţă el s-a repezit la groapa cu lei şi „…a chemat pe Daniel cu un glas plângător…: ‘Daniele, robul Dumnezeului celui viu, a putut Dumnezeul tău, căruia îi slujeşti necurmat, să te scape de lei?’”

Daniel i-a răspuns: „Vecinic să trăieşti împărate! Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său şi a închis gura leilor care nu mi-au făcut nici un rău fiindcă am fost găsit nevinovat înaintea Lui. Şi nici înaintea ta, împărate, n-am făcut nimic rău!” Astfel s-a făcut demonstraţia desăvârşită că orice persoană care nesocoteşte o lege care interzice servirea lui Dumnezeu este nevinovată înaintea lui Dumnezeu, şi de aceea o asemenea persoană nu face „nimic rău” nici împăratului, nici statului, nici societăţii, şi nici vreunui principiu de lege sau de conducere oarecare.

Episodul acesta dovedeşte, conform adevărului divin, că nici o stăpânire pământească nu are dreptul să se amestece în probleme ale religiei, adică în „datoria pe care o avem faţă de Creatorul nostru,” şi „în felul şi modul după care trebuie să ne-o împlinim.” În acest caz avem încă o dovadă în plus că nici o stăpânire nu are dreptul să includă în lege opriri care ating religia, ca după aceea să se apere cu scuza cum că „legea” este inviolabilă şi supremă, că acesta ar fi mai întâi o chestiune de lege, şi nu de religie; că ce se cere este numai respectarea legii şi nu respectarea prescripţiilor religioase. În cazul lui Daniel şi a „supremaţiei legii Mezilor şi Perşilor,” răspunsul divin la toate aceste scuze este că nimic din ceea ce ţine de religie nu trebuie inclus în lege.

Dreptul la individualitate absolută în probleme ale religiei este un drept divin şi inalienabil. Şi a face din impuneri sau prohibiţii religioase o chestiune de lege nu afectează cu nimic practicarea liberă a acestui drept divin. Plinătatea acestui drept şi libertatea deplină de a-l aplica rămâne totdeauna acelaşi, chiar dacă se face din religie o chestiune de lege şi o parte din ea. Iar dacă religia şi respectul faţă de religie, sau interzicerile cuprinse în ea devin o parte din lege, atunci, oricât de supremă şi inflexibilă ar fi legea, ca cea a Medo-Persiei, totuşi dreptul divin şi libertatea deplină a individualităţii în religie este mai mare decât legea care include religia; şi o asemenea lege, de fapt, nici nu este o lege. Subterfugiul de a impune învăţături religioase sau interziceri sub mantaua „supremaţiei legii şi a integrităţii ei,” în loc să înlăture sau să limiteze dreptul divin şi libertatea deplină a individualităţii în religie, îşi primeşte răsplata prin aceea că nu ne mai putem încrede deloc în „supremaţia şi integritatea legii” – anulând astfel această lege cu desăvârşire.

Legea civilă este, aşa cum se cuvine, supremă în ce priveşte lucrurile civile, dar în domeniul lucrurilor religioase ea nu are nici un cuvânt de spus.

Cuvântul împăratului, oricât de important este el într-o stăpânire autocratică – ca în cea condusă de Nebucadneţar – trebuie să se schimbe în faţa dreptului individualităţii în religie.

În faţa dreptului divin al individualităţii în religie, în relaţie cu supremaţia şi inflexibilitatea legii, aşa cum a fost descoperit prin guvernul medo-persan, orice lege care se atinge de religie ori care se referă la religie, de fapt, nu este lege.

Domeniul religiei este numai domeniul lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu răspunde de domeniul acesta, şi voinţa Lui este singura Lege. În domeniul acesta individul trebuie să răspundă numai înaintea lui Dumnezeu, şi are de a face numai cu Dumnezeu.