Cu privire la unirea dintre biserică şi stat

Cu privire la unirea dintre biserică şi stat

Prin întâmplări remarcabile şi prin experienţe care nu pot fi tăgăduite, în cazul lui Nebucadneţar şi al celor trei tineri evrei, adevărul şi principiile dumnezeieşti, după care nici un monarh nu are dreptul să se amestece în chestiuni privitoare la religie, au fost lămurite pentru totdeauna; în faţa dreptului la individualitate în religie, cuvântul împăratului trebuie să se plece.

Prin întâmplări şi experienţe corespunzătoare, ca în cazul guvernului medo-persan în legătură cu Daniel, Dumnezeu a descoperit pentru totdeauna voinţa Lui, adevărul Lui şi principiile Sale, arătând că nici o lege şi nici o stăpânire care îşi exercită puterea prin lege nu are dreptul să se amestece în religia poporului – că în faţa exercitării libere a individualităţii în religie orice lege care se atinge de religie este nulă şi fără valoare; că, oricine care ignoră şi nesocoteşte cu desăvârşire o asemenea lege este „nevinovat” înaintea lui Dumnezeu, şi prin urmare nu face rău nici unui guvern, legi sau societăţi.

Aceste două exemple şi principiile ilustrate prin ele, se aplică oricărei stăpâniri posibile din această lume şi astfel ele lămuresc adevărul fundamental că religia, împreună cu ritualurile, instituţiile şi prescripţiile ei, este exclusă cu desăvârşire şi scutită de orice constrângere din partea oricărui sistem de guvernare de pe acest pământ; că religia, cu tot ce-i aparţine, este numai o chestiune de răspundere personală a individului în relaţia sa cu Dumnezeu.

Dar mai există un mijloc prin care omul a căutat să-l stăpânească pe semenul lui în domeniul religiei, şi anume prin intermediul bisericii cu ajutorul statului.

Biserica lui Dumnezeu din această lume este compusă din oameni care au fost chemaţi afară din această lume şi care s-au despărţit de ea. Când Dumnezeu a chemat pe poporul Său din Egipt, ei erau la început „biserica din pustie;” iar după aceea au devenit biserica din ţara unde s-au stabilit, adică din Canaan.

Din cauza îndărătniciei, a împietririi şi a orbiei minţii lor, ei au eşuat lamentabil să împlinească marele scop al lui Dumnezeu cu ei ca biserică. Totuşi, în bunătatea şi în mila Lui, Dumnezeu „suferise purtarea lor din pustie” şi în ţara lor din neam în neam. Astfel, prin multe necazuri, acel popor a continuat să fie biserica lui Dumnezeu de pe pământ până la venirea Domnului Hristos. În tot timpul menţionat această biserică a fost moştenitoarea făgăduinţelor foarte măreţe ale unei împărăţii şi stăpâniri vaste.

Când Hristos a venit pe pământ ca om, această biserică era supusă stăpânirii şi puterii tirane şi nemiloase a Romei, aşteptând cu nerăbdare apariţia Liberatorului făgăduit. Acest Liberator fusese făgăduit cu insistenţă, iar acum iată că sosise. Dar mai marii bisericii au permis mândriei lor lumeşti să ascundă ochilor lor natura spirituală a împărăţiei şi a stăpânirii care fusese făgăduită; ei aşteptau, şi învăţau şi pe popor să aştepte, un eliberator politic şi vremelnic care să-i scape de jugul roman, să sfărâme puterea acestuia şi să înalţe biserica poporului ales deasupra tuturor naţiunilor pământului, după cum şi ei fuseseră stăpâniţi de naţiunile străine din jurul lor.

Când Isus a apărut prima dată în lucrarea Sa publică, demnitarii bisericii s-au alăturat mulţimii care Îl urma cu entuziasm pentru a auzi cuvintele Sale, în speranţa că El le va împlini aşteptările. Însă când au văzut că interesul şi entuziasmul mulţimii crescuseră până acolo că au avut „de gând să vină să-L ia cu sila ca să-L facă împărat” (Ioan 6, 15); şi când au văzut că, în loc ca Isus să accepte această onoare sau să sprijine acest plan, El S-a retras din mijlocul lor, au înţeles că toate speranţele lor ambiţioase de a fi eliberaţi de stăpânirea Romei şi de a fi înălţaţi deasupra tuturor naţiunilor pământului erau în zadar cu privire la Isus.

În timpul acesta influenţa lui Isus asupra poporului crescuse tot mai mult, devenind atât de puternică încât conducătorii bisericii au văzut că puterea lor asupra poporului slăbea din ce în ce mai mult. În loc să vadă împlinite şi confirmate speranţele şi planurile lor ambiţioase pentru dobândirea puterii lumeşti, ei au văzut cu înfricoşare cum puterea şi influenţa pe care o avuseseră asupra poporului era acum cu toată siguranţa subminată; şi aceasta printr-un bărbat care apăruse din cea mai mare obscuritate, care se trăgea din cetatea cea mai dispreţuită şi care era doar un membru obişnuit al bisericii! Foarte repede trebuia făcut ceva pentru păstrarea poziţiei şi demnităţii lor. Era clar că este prea târziu doar să-I poruncească să nu mai predice; ei ştiau foarte bine că nu numai El, dar nici chiar mulţimile nu ar mai fi dat ascultare unei asemenea interdicţii. Dar ei au văzut o cale de scăpare, un mijloc prin care îşi puteau păstra poziţia şi demnitatea, şi prin care să-şi manifeste puterea asupra Lui şi asupra poporului. După opinia pe care o nutriseră despre ei înşişi şi despre poziţia lor era simplu pentru ei să considere poziţia şi demnitatea lor nu numai deopotrivă cu poziţia, ci chiar şi cu existenţa bisericii însăşi, ba până şi cu a naţiunii. De aceea ei au tras următoarea concluzie: „Dacă Îl lăsăm aşa, toţi vor crede în El şi vor veni Romanii şi ne vor nimici, şi locul nostru, şi neamul.” Şi „din ziua aceea s-au hotărât să-L omoare” (Ioan 11, 47.48.53).

Dar fiind supuşi autorităţii romane, aşa cum era cazul, nu era deloc legal ca ei să condamne pe cineva la moarte. De aceea, pentru a-şi atinge ţelul, ei trebuiau să câştige controlul asupra autorităţii guvernamentale sau civile. În ochii lor nu conta că autoritatea era romană; şi nu conta că urâseră această autoritate romană atât de mult, mai mult chiar decât toate lucrurile din lume, pe care nu voiau să o recunoască sub nici o formă; toate acestea deveneau nesemnificative, în faţa cumplitei alternative de a vedea evaporându-se poziţia, demnitarea şi puterea lor în biserică.

În biserică, fariseii şi irodienii erau în opoziţie unii cu alţii. Irodienii erau numiţi aşa fiindcă erau adepţii şi partizanii lui Irod. Ei sprijiniseră poziţia lui Irod ca împărat al Iudeii. Dar, fiindcă Irod era împărat doar prin porunca directă a Romei, şi fiindcă fusese aşezat şi menţinut pe tron de către puterea romană, oricine era un partizan şi susţinător al lui Irod era socotit un partizan şi apărător al Romei.

Fariseii erau singurii neprihăniţi din biserică. Ei erau partida extremistă a bisericii. Ca atare, ei erau păzitorii purităţii bisericii, reprezentanţii autenticei loialităţi faţă de Dumnezeu, şi ai demnităţii străvechi a poporului ales. Ca atare, ei erau disidenţii cei mai extremişti şi cei mai puţin dispuşi de a face vreun compromis cu Roma, cu ceea ce era Roma, sau era în vreun fel legat de Roma.

Dar tocmai fariseii, cei mai exclusivişti reprezentanţi ai neprihănirii şi evlaviei, erau cei mai porniţi împotriva lui Hristos, fiind promotorii sfaturilor şi planurilor de a-L distruge. Pentru a-şi putea împlini intenţia de a-L ucide pe Hristos, ei trebuiau să obţină cooperarea puterii lumeşti, care nu era alta decât cea a Romei. De aceea, pentru a-şi atinge scopul cu Isus, ei trebuiau să-şi mascheze ura faţă de Roma şi să folosească împotriva lui Isus chiar puterea Romei, ai cărei opozanţi erau prin chiar profesiunea lor.

Mijlocul prin care puteau să depăşească această prăpastie care îi despărţise de Roma, şi totodată prin care să-şi asigure puterea lumească, era acela de a face un pact cu irodienii. Aceştia, care îl urâseră pe Isus aproape ca şi fariseii, erau gata să încheie această alianţă. Prin această convenţie, partidul politic urma să fie una cu fariseii, iar influenţa şi puterea politică a acelui partid urmau să fie la dispoziţia conducătorilor bisericii. În felul acesta, ei îşi asigurau puterea armatei de care aveau nevoie pentru ca acţiunile lor împotriva lui Isus să fie încununate cu succes.

Alianţa a fost formată şi conspiraţia iniţiată: „Fariseii au ieşit afară şi s-au sfătuit îndată cu irodienii, cum să-L piardă” (Marcu 3, 6). „Atunci Fariseii s-au dus şi s-au sfătuit cum să prindă pe Isus cu vorba. Au trimis la El pe ucenicii lor împreună cu irodienii, - iscoditorii care se prefăceau că sunt neprihăniţi ca să-L prindă cu vorba şi să-L dea pe mâna stăpânirii şi pe mâna puterii dregătorului.”

Când în cele din urmă a sosit timpul, acea cumplită oră de la miezul nopţii, a venit Iuda cu „ceata ostaşilor şi cu aprozii,” înarmaţi cu „săbii,” ca să-L prindă pe Isus în Ghetsemani, „trimeşi de preoţii cei mai de seamă şi de farisei,” ca să-L prindă şi să-L lege. (Ioan 18, 3)

Iar după ce a fost prins astfel, L-au dus mai întâi înaintea lui Ana. Ana L-a trimis la Caiafa, iar Caiafa la Pilat – care era guvernatorul roman. Pilat Îl trimise la Irod care „cu ostaşii lui de pază se purtau cu El cu dispreţ,” iar după ce şi-au bătut joc de El şi L-au îmbrăcat cu o haină strălucitoare L-au trimis înapoi la Pilat. (Luca 23, 11). Când Pilat voia să-L elibereze, ei au recurs la ultima manevră politică, loialitatea faţă de cezar şi Roma, chiar mai presus de loialitatea lui Pilat romanul: „Dacă dai drumul omului acestuia nu eşti prieten cu Cezarul. Oricine se face pe sine împărat, este împotriva Cezarului” (Ioan 19, 12).

Ultimul apel al lui Pilat: „Să răstignesc pe Împăratul vostru?” a primit răspuns doar o confirmare a lepădării lui Dumnezeu şi a unităţii lor complete cu Roma: „Noi n-avem alt împărat, decât pe Cezarul!” (Ioan 19, 15) „Răstigneşte-L, răstigneşte-L! …Şi cereau de zor să fie răstignit. Şi strigătele lor şi ale preoţilor celor mai de seamă au biruit” (Luca 23, 21-23).

În felul acesta a fost comisă crima cea mai oribilă şi păcatul cel mai strigător la cer din toată istoria universului, iar calea pentru comiterea ei a fost pregătită prin unirea dintre biserică şi stat – prin biserica ce controlează puterea civilă şi care foloseşte această putere pentru a-şi aduce la îndeplinire voinţa şi intenţia ei rea.

Acest singur exemplu este suficient pentru a aduce blestemul condamnării infinite asupra oricărei legături de acest fel, şi pentru a aduce o infamie veşnică asupra oricărei legături ce poate exista între biserică şi stat. Cu un asemenea raport concludent, nu este ciudat că această uniune între biserică şi stat – biserica controlând puterea civilă – ar fi trebuit să demonstreze fără dubii că ea este cel mai mare blestem pentru oameni şi naţiuni de-a lungul întregii istorii?

S-a adeverit, şi s-a demonstrat destul de clar, că „puterea lumească a fost pentru biserică un cadou de la Satana.”