De la Babilon la Noul Ierusalim

De la Babilon la Noul Ierusalim

 

Partea întâi
Originea Babilonului

 

BABILONUL biblic străbate aproape de la începutul Bibliei până la sfârşitul ei.

În principiu, în spirit şi în dezvoltare, el este acelaşi Babilon de la un capăt la altul.

Deşi la prima vedere s-ar părea că există două asemenea cetăţi, în realitate există unul şi acelaşi Babilon, manifestat în două feluri. În felul acesta, atât Babilonul din vechime, cât şi cel din zilele de pe urmă, reprezintă unul şi acelaşi produs – un produs al forţelor care se află dincolo de cortină şi care formează adevăratul Babilon. Ceea ce formează Babilonul este lucrarea forţelor spirituale şi intelectuale din lumea aceasta. Aici se află izvorul a tot ceea ce reprezintă Babilonul: aici, în aceste forţe şi în lucrarea lor se găseşte adevăratul Babilon.

Trebuie să avem totdeauna în minte gândul că primul cuvânt din inscripţia divină care descrie Babilonul din zilele de pe urmă, este TAINA. Această caracteristică îi aparţine în mod strict de la început până la sfârşit; Babilonul trebuie studiat totdeauna ţinând cont de această caracteristică.

Să începem cu originea Babilonului:

“Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte. Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în ţara Şinear; şi au descălecat acolo. Şi au zis unul către altul: ‘Haide să facem cărămizi şi să le ardem bine în foc.’ Şi cărămida le-a ţinut loc din piatră, iar smoala le-a ţinut loc de var. Şi au mai zis: ‘Haide să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului’” (Gen 11:1-4).

Primul element din acest plan care a dus la apariţia Babilonului a fost mândria – “Să ne facem un nume.” Această caracteristică a însoţit-o mereu: Babilonul este o “ea.” Şi când se spune clar adevărul despre ea, ea este “cea mai mândră” [KJV], “o, tu, cea mai mândră” şi “s-a slăvit pe sine însăşi” (Ier 50:31,32; Apoc 18:7).

Şi este un egoism absolut şi o mândrie exclusivă: “Eu şi numai eu” (Is 47:8,10). Şi această mândrie se manifestă în special împotriva Domnului: “S-a semeţit împotriva Domnului” (Ier 50:29).

Şi aşa a fost de la început. O inscripţie găsită printre ruinele Babilonului, pe malul Eufratului, descrie construirea turnului şi amestecarea limbilor: “Babilonul corupt păcatul a ales, şi atât cei mici, cât şi cei mari s-au amestecat pe ziduri. Cu violenţă au luptat împotriva Lui.”

A doua caracteristică manifestată în acest început este centralizarea: “Ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului.” Iar prin această centralizare se urmărea dominaţia. Deşi acest efort deosebit pentru centralizare şi stăpânire a fost întrerupt prin încurcarea limbilor şi împrăştierea pe întregul pământ, totuşi au rămas mândria, spiritul şi ambiţia pentru centralizare şi stăpânire; şi astfel că la Babel s-a format prima împărăţie, putere regală de stat, împărăţie şi imperiu.

Nimrod “a început să fie puternic” – sau a fost primul om puternic – “pe pământ… El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad şi Calne, în ţara Şinear” (Gen 10:8,10).

Şi aceasta s-a petrecut în acelaşi spirit al “mândriei împotriva Domnului” şi al “luptei cu violenţă împotriva Lui.” Înaintea lui nici un conducător nu a purtat sau a pretins titlul sau rangul de rege; ci numai de “reprezentant” al zeului, care era considerat rege. Aceasta arăta clar perioada când Dumnezeu era cunoscut ca Rege şi Conducător adevărat. Iar această perioadă era aşa de recentă, încât nici cei idolatri nu se îndepărtaseră de Dumnezeu atât de mult încât să aibă îndrăzneala de a pretinde rangul şi titlul de rege. Dar Nimrod a fost primul om din lume care a avut îndrăzneala de a face acest lucru.

Numele Nimrod semnifică “rebeliune, sfidare” sau “un rebel extrem de nelegiuit.” El a pretins a avea autoritate asupra religiei şi asupra tuturor celorlalte lucruri şi prin forţă i-a obligat pe toţi să se supună religiei idolatre pe care o impusese.

Expresia “el a fost un viteaz vânător înaintea Domnului” implică faptul că a fost un vânător de oameni, un persecutor, prigonindu-i şi obligându-i pe oameni să se supună autorităţii sale de conducător, şi religiei sale ca lui Dumnezeu. Traducerea Spurrell sună aşa: “El a fost un tiran asupritor înaintea lui Iehova.”

A fost primul care a pus bazele puterii centralizate a unui guvern, împărăţii, stat organizat. După potop, prin popularea pământului, întreaga guvernare care se găsea în afara celei părinteşti era individuală – auto-guvernare. Exista societate, dar nu şi stat. Pământul era la dispoziţia tuturor; nu existau graniţe. Însă se manifesta o îndepărtare de Dumnezeu, şi o apropiere de idolatrie, violenţă, dominare şi pierderea a stăpânirii de sine.

“Odată cu stabilirea împărăţiei lui Nimrod, întreaga lume a intrat într-o nouă perioadă istorică. Sub conducerea lui, lumea a cunoscut un nou sistem de relaţii între guvernator şi guvernaţi. Autoritatea conducătorilor de mai înainte se sprijinea pe sentimentul apartenenţei la o seminţie, iar promovarea conducătorului seminţiei era o imagine a controlului părintesc. Nimrod, dimpotrivă, stăpânea atât peste teritoriu, cât şi peste locuitorii ce-l ocupau, fără să ţină seama de legăturile de rudenie. Până în acest moment existau seminţii – familii lărgite – societate; acum exista o naţiune, o comunitate politică – statul. Istoria politică şi socială a lumii de aici înainte este distinctă, dacă nu chiar complet diferită.”

Cetăţile Babel, Erec, Acad, Calne, şi teritoriul lor, au constituit “începutul împărăţiei lui;” şi el a transformat-o în imperiu, acoperind cea mai mare parte a Mesopotamiei. Căci “din ţara aceasta a intrat în Asiria; a zidit Ninive, Rehobot-Ir, Calah şi Resen între Ninive şi Calah” (Gen 10:11,12; ASV).

Astfel, la Babel, Nimrod a fost fondatorul statului, împărăţiei, stăpânirii mondiale şi al imperiului.

Când Nimrod a murit şi imperiul său s-a destrămat, aceasta nu a făcut decât să ofere posibilitatea altor oameni să repete istoria împărăţiei şi a imperiului, de la Ur, Acad, Elam, Egipt şi Asiria, până la marele Babilon al lui Nebucadneţar, în care mândria, imperiul, puterea şi slava mondială au atins apogeul (Dan 4).

Şi era la fel, atât în spirit, cât şi în practică, căci era “ciocanul întregului pământ” care “în urgia lui, lovea popoarele, cu lovituri fără răgaz,” astfel că era “cel mai grozav dintre popoare” (Ier 50:23; Is 14:6; Ez 30:11). Şi era exact la fel şi în religie, şi împotriva Domnului (Dan 3).

 

Partea a doua
“Taina” Babilonului

 

Babilonul biblic – “taina Babilonului” – este lucrarea spirituală şi intelectuală a forţelor din lumea aceasta. Babilonul vizibil este rezultatul lucrării acestor forţe, dusă la extrem. Babilonul de pe Eufrat a fost rezultatul final al acestor forţe care au lucrat pe deplin în şi pentru el.

Iar Babilonul din Apocalipsa 17 este rezultatul final al acestor forţe, lucrând pe deplin pentru a doua şi ultima oară.

Babilonul de pe Eufrat este exemplul a tot ceea ce pot realiza aceste forţe şi este o lecţie ilustrativă pentru toate timpurile ce au urmat, şi în special pentru timpul Babilonului din urmă. Forţele ce compun adevăratul Babilon nu vor întrece niciodată Babilonul de pe Eufrat – Babilonul lui Nebucadneţar.

Acolo s-au manifestat pe deplin puterile, ambiţia lumească, abilitatea şi planurile lor. Era “podoaba împăraţilor” (Is 13:19). Era “împărăteasa împărăţiilor” (Is 47:5). Era “cetatea de aur” (Is 14:4; KJV). Era împărăţia de aur a tuturor timpurilor (Dan 2:38-43). Era minunea lumii, iar unele dintre construcţiile ei se numărau printre “cele şapte minuni ale lumii.” Era expresia cea mai înaltă a slavei omeneşti, centrul principal al ştiinţei, artei, arhitecturii şi a tot ceea ce reprezenta cea mai înaltă civilizaţie din lume.

Prin puterea ei a cucerit lumea de atunci şi toate împărăţiile şi popoarele au fost supuse dominaţiei ei. În forma ei de guvernământ a păstrat şi a exercitat puterea şi dominaţia imperială, în timp ce împărăţiile respective guvernau libere în teritoriul lor atâta timp cât recunoşteau puterea imperială ca fiind supremă (Ier 27:11). Orice împărăţie care nu se supunea înaintea legii imperiale a Babilonului era cucerită, invadată, dusă în robie şi împărţită în colonii în diferite zone ale imperiului. Niciunui popor sau puteri nu i se permitea să supravieţuiască, decât ca supus al autorităţii Babilonului (2 Împ 24; Ez 1:1,3).

Împăraţilor respectivelor regate supuse li se cerea să meargă la Babilon la anumite întruniri oficiale, unde fiecare avea câte un tron pe care stătea în prezenţa, la dreapta sau la stânga înaltului tron al împăratului Babilonului (Ier 52:32). Adevărata guvernare a Babilonului era o autocraţie, o guvernare doar pe baza voinţei imperiale, nu pe baza legii, şi era totalitară, excluzând orice altă putere (Dan 3:13-15).

Prin natura lucrurilor, reprezenta un despotism imperial mondial. Era “ciocanul întregului pământ” care “în urgia lui, lovea popoarele, cu lovituri fără răgaz,” “asupritorul” – “cel mai grozav dintre popoare” (Ier 50:23; Is 14:4,6; Ez 30:10-11).

Denumirea “cetatea de aur” însemna mai mult decât bogăţiile şi măreţia ei. Ea includea lăcomia babilonienilor după aur şi inepuizabilele biruri prin care această lăcomie era hrănită. Căci ea era caracterizată în mod deosebit prin “luarea de biruri” (Is 14:4 u.p.). Nici o cantitate de aur nu era suficientă; şi nici un zăcământ de aur nu era uitat, până când nu se intra în posesia lui.

Ezechia, regele lui Iuda, era pe moarte, iar Domnul l-a vindecat. Şi, ca semn că aşa trebuie să se întâmple, Domnul a făcut ca umbra să se dea înapoi cu zece trepte din locul în care se pogorâse pe cadranul soarelui. Babilonienii, studiind cu atenţie astronomia pe vremea aceea, au observat fenomenul petrecut în mişcarea soarelui; şi întrebându-se cu privire la cauză, au aflat de ceea ce se petrecuse în Ierusalim. Astfel, regele Babilonului a trimis o delegaţie cu scrisori la Ezechia pentru a-l felicita pentru însănătoşirea sa şi pentru a-l întreba cu privire la mişcarea soarelui. Ezechia, simţindu-se flatat de o aşa atenţie acordată de Babilon, şi-a petrecut mai mult timp arătându-le bogăţia şi măreţia împărăţiei şi cetăţii lui, decât vorbindu-le despre minunea făcută de Dumnezeu.

“Le-a arătat locul unde erau lucrurile lui de preţ, argintul şi aurul, mirodeniile şi untdelemnul cel scump, casa lui cu arme şi tot ce se afla în vistieriile lui: n-a fost nimic pe care să nu li-l fi arătat Ezechia în casa lui şi în toate moşiile lui.”

Apoi Isaia a venit şi l-a întrebat pe Ezechia cine erau acei oameni şi ce văzuseră. Ezechia i-a spus cine erau şi de unde veniseră, apoi a adăugat: „Au văzut tot ce este în casa mea: n-a fost nimic în vistieriile mele pe care să nu li-l fi arătat.” Isaia, cunoscând modul de a acţiona al babilonienilor, a răspuns că va veni ziua când totul va fi “dus în Babilon…; nu va rămâne nimic” (Is 39:2; 2Cron 32:31). Şi informaţia despre acea bogăţie a fost păstrată de babilonieni timp de peste o sută de ani, până când, într-adevăr, au dus totul în Babilon.

Tot ce a însemnat Babilonul din vechime are relevanţă în prezent. Căci elementele care alcătuiesc Babilonul din Apocalipsa 17 sunt aceleaşi în spirit, în principiu şi, în unele privinţe, chiar şi în formă cu cele ale Babilonului lui Nebucadneţar.

Elementele guvernamentale care alcătuiesc alianţa dintre fiară şi femeie, reprezentând Babilonul din Apocalipsa 17, simbolizează o putere mondială asupra naţiunilor unite cu, şi dominate de, o biserică mondială şi lumească.

Şi orice alianţă internaţională care s-ar efectua, ar putea conţine promisiunea şi potenţialul a tot ceea ce a însemant Babilonul din vechime – şi acela va fi Babilonul din vremea sfârşitului. În orice parlament al naţiunilor care s-ar forma, se deschide uşa şi se oferă posibilitatea formării unui guvern mondial, bazat doar pe voinţă, şi nu pe lege; şi, la fel de sigur, pentru crearea unei autocraţii mondiale, un om ar putea deveni conducătorul suprem al unei alianţe internaţionale de genul acesta.

În Biserica Romei, cu Papa şi cardinalii pe tronurile lor înalte din palatul papal din Roma, se perpetuează principiul şi forma practicate de împăratul Babilonului din vechime şi regii supuşi lui, pe tronurile lor înalte. Iar Biserica Romei a manifestat întotdeauna caracteristica principală a Babilonului din trecut – lăcomia nestăpânită după aur.

În secolul al treisprezecelea, Robert, episcop de Lincoln, a rostit adevărul chiar în prezenţa papei Inocenţiu al IV-lea: “O, banilor, banilor, cât de multe lucruri schimbaţi voi, în special la curtea Romei!”

În secolul al paisprezecelea, abatele de Usperg a denunţat schizmele papei Ioan al XXII-lea pentru strângerea banilor: “Bucură-te acum, o, Vaticane! Toate bogăţiile sunt deschise înaintea ta… Chiar şi pe Dumnezeu Îl vei vinde pentru aur.”

Pe vremea lui Bonifaciu al IX-lea şi Clement al VII-lea doctori de la Universitatea din Paris declarau despre ei: “Religia este pentru ei o mină de aur în care sapă până la ultimul filon.”

Şi în secolul al şaisprezecelea, ducele George de Saxonia, în “Diet of Worms,” denunţând vina şi lăcomia Romei, a declarat deschis: “Ruşinea a dispărut complet, şi singurul lucru care se urmăreşte este banul, banul.” Şi aşa va fi mereu.

Şi care biserică “organizată” din cele existente astăzi în lume nu seamănă cu “mama” în această lăcomie a Babilonului după aur şi nu inventează forme diferite şi inepuizabile de a cere bani, bani, bani, din ce în ce mai mulţi bani, nefiind niciodată suficienţi?

O! Toate evenimentele se succed rapid spre Babilonul din vremea sfârşitului, totul este gata şi lumea este pregătită; şi de data aceasta va fi Babilonul final şi sfârşitul a tot ceea înseamnă Babilon, pentru totdeauna (Apoc 18:21).

Mulţumiri Domnului pentru apropiata Sa revenire.

 

Partea a treia
Educaţia în Babilon

 

Babilonul nu a fost doar centrul guvernamental principal al lumii, ci şi cel mental – ştiinţific, educaţional şi intelectual. Acolo exista cea mai mare universitate din lume, care funcţiona sub patronajul regelui Nebucadneţar. El poruncea ca din împărăţiile subjugate să-i fie aduşi, după o examinare fizică şi intelectuală, cei mai inteligenţi şi capabili tineri, pentru a fi educaţi în universitatea Babilonului (Dan 1:3-5). Prin aceasta se urmărea, desigur, unificarea întregii lumi sub conducerea Babilonului.

Dar această educaţie era doar babiloniană – lumească – şi, deşi conţinea multe lucruri valoroase în ceea ce priveşte cunoştinţele şi lucrurile practice ale lumii, totuşi toate aceste lucruri erau în slujba superstiţiei, idolatriei şi manifestării satanice. Se practica magia, astrologia, vrăjitoria, necromaniţia, citirea în stele, vestirea după lunile noi a ceea ce urma să se întâmple, descântecele, ghicirea; şi toate sub denumirea de ştiinţă şi filosofie. Aceştia erau “înţelepţii” de care toţi trebuia să asculte.

Dar această educaţie nu putea da roade bune, deoarece nu exista nimic în ea care fortifice caracterul.

În descrierea ospăţului – marelui banchet – pe care l-a dat împăratul Belşaţar celor o mie de mai mari ai lui, bând vin înaintea lor, ni se arată ce poate produce această educaţie şi care este rezultatul ei final. El era modelul şi imprima ritmul la băut.

“Împăratul Belşaţar… în cheful vinului, a poruncit să aducă vasele din aur şi din argint pe care le luase tatăl său Nebucadneţar din Templul de la Ierusalim, ca să bea cu ele împăratul şi mai marii lui, nevestele şi ţiitoarele lui… Şi au băut din ele împăratul şi mai marii lui, nevestele şi ţiitoarele lui. Au băut vin, şi au lăudat pe dumnezeii din aur, din argint, din aramă şi din fier, din lemn şi din piatră. În clipa aceea, s-au arătat degetele unei mâni de om, şi au scris, în faţa sfeşnicului, pe tencuiala zidului palatului împărătesc. Împăratul a văzut această bucată de mână, care a scris. Atunci împăratul a îngălbenit, şi gândurile atât l-au tulburat că i s-au desfăcut încheieturile şoldurilor, şi genunchii i s-au izbit unul de altul. Împăratul a strigat în gura mare să i se aducă cetitorii în stele, Haldeii şi ghicitorii…, toţi înţelepţii împăratului” (Dan 5:1-8).

Dar nimeni nu putea să spună nimic; în această privinţă, toţi au rămas la fel de muţi ca şi împăratul. În final, Daniel a fost găsit şi a fost adus. Şi Daniel i-a spus de îndată: “Voi citi împăratului scrierea, şi i-o voi tâlcui.”

Dar înainte de a rosti vreun cuvânt în legătură cu scrierea, el i-a reamintit împăratului unele lucruri pe care acesta le ştia. El i-a spus:

“Împărate, Dumnezeul cel Prea Înalt dăduse tatălui tău Nebucadneţar: împărăţie, mărime, slavă şi strălucire… Dar când i s-a îngîmfat inima şi i s-a împietrit duhul până la mândrie, a fost aruncat de pe scaunul lui împărătesc şi a fost despuiat de slava lui; a fost izgonit din mijlocul copiilor oamenilor… până când a recunoscut că Dumnezeul cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor...

Dar tu, Belşaţar, fiul lui, nu ţi-ai smerit inima, măcarcă ai ştiut toate aceste lucruri. Ci te-ai înălţat împotriva Domnului cerurilor; vasele din casa Lui au fost aduse înaintea ta, şi aţi băut vin cu ele, tu şi mai marii tăi, nevestele şi ţiitoarele tale… şi n-ai slăvit pe Dumnezeul în mâna căruia este suflarea ta şi toate căile tale! De aceea a trimis El acest cap de mână, care a scris scrierea aceasta” (Dan 5:18-24).

Astfel, în tot acest timp, regelui Nebucadneţar, fiului său şi nepotului său, care încercaseră să promoveze şi să amplifice educaţia dată la Babilon – educaţie care culminase în felul acesta – lor înşile, tuturor celor care se găseau în Babilon şi celor ce alcătuiau Babilonul, li se dădea o educaţie mai bună – adevărata educaţie.

Această educaţie mai bună şi adevărată era educaţia în cunoaşterea lui Dumnezeu.

Când Daniel şi cei trei prieteni ai lui au fost duşi în Babilon şi la universitatea de acolo, ei au rămas credincioşi cunoaşterii lui Dumnezeu (Dan 1:8-16). Iar la finalul cursului de trei ani de la universitate, examinarea lor a dovedit că erau “de zece ori mai destoinici decât toţi vrăjitorii şi cititorii în stele, care erau în toată împărăţia lui” (Dan 1:18-20).

Dar profesorii acestor patru tineri erau chiar magicienii, vrăjitorii, astrologii, etc. – înţelepţii. Totuşi, după o examinare minuţioasă, tinerii au fost găsiţi “de zece ori mai buni” decât ei toţi. Adică, ei erau de zece ori mai bine informaţi decât profesorii lor babilonieni. Aceasta dovedeşte că educaţia pe care o aveau de la Dumnezeu în Cuvântul lui Dumnezeu şi în cunoaşterea lui Dumnezeu era de zece ori mai bună decât tot ceea ce putea da Babilonul.

Şi acest adevăr este scris pentru a arăta tuturor oamenilor care au fost şi care vor mai fi că educaţia care se găseşte în cunoaşterea lui Dumnezeu prin Cuvânt prin Duhul lui Dumnezeu este de zece ori mai bună decât tot ceea ce se poate găsi în educaţia dată de lume.

Şi acest mare adevăr trebuie să fie primit, susţinut, vestit şi amplificat pentru şi în Babilonul de astăzi, tot aşa cum a fost în Babilonul din timpul lui Daniel şi al lui Nebucadneţar. Educaţia lumii din timpul nostru este la fel de babiloniană ca şi a Babilonului însuşi, deşi nu este dezvoltată pe deplin.

Astăzi cunoaşterea lui Dumnezeu nu este considerată a fi educaţie; şi cu atât mai puţin este considerată această cunoaştere a fi deasupra educaţiei lumii. Iar acolo unde cunoaşterea lui Dumnezeu este permisă în educaţie, ea este situată totdeauna împreună cu şi la un nivel secundar faţă de educaţia lumii. Bibila – Cuvântul lui Dumnezeu – nu este considerată o carte de educaţie. Indiferent de locul în care este permisă, ea trebuie să însoţească şi să fie secundară cărţilor educative ale lumii.

Desigur că într-o astfel de educaţie lumească este de aşteptat şi firesc să se întâmple acest lucru. Dar tot la fel se întâmplă şi în educaţia pe care o dau bisericile; chiar de bisericile care ţin cu tărie la “Cuvântul lui Dumnezeu; întreg Cuvântul lui Dumnezeu şi nimic altceva decât Cuvântul lui Dumnezeu!” Literatura ateistă şi păgână are prioritate faţă de Cuvântul lui Dumnezeu.

Nu există nici o denominaţiune în lume care să confere Bibliei locul pe care îl merită ca manual de educaţie, şi cu atât mai puţin locul pe care îl merită ca singura carte cu adevărat educativă şi care le depăşeşte pe toate. Totuşi, Biblia este exact singura carte şi acesta este locul care i se cuvine în educaţie.

Ea a produs omul Isus Hristos în trup.

Tot ea a produs caracterele celor trei prieteni ai lui Daniel – Hanania, Mişael şi Azaria – care în criza din vremea lor au salvat omenirea, au “schimbat cuvântul împăratului” şi au stabilit adevărul pentru totdeauna (Dan 3:14-18,24). Ea a produs caracterul lui Daniel, care în perioada mai multor crize din vremea lui a salvat omenirea şi a luminat-o pentru totdeauna.

Şi ori de câte ori i se va acorda locul care i se cuvine va face acelaşi lucru, în orice vreme.

În timp ce, în dispreţ conştient faţă de această educaţie, tânărul rege Belşaţar şi supuşii săi cu educaţie babiloniană s-au prăbuşit odată cu Babilonul, Daniel, care avea adevărata educaţie, a rămas neclintit şi în perfectă siguranţă în mijlocul acelei prăbuşiri cumplite. Şi la fel se va întâmpla şi în Babilonul de acum.

Vor fi unii care, acordând Cuvântului lui Dumnezeu locul care i se cuvine şi recunoscând puterea Duhului Său, vor avea cunoştinţă de Dumnezeu şi caracterul care rezultă de aici. Şi în timp ce se va desfăşura marele banchet babilonian şi se va bea din vaselele de aur, ei vor vesti Cuvântul lui Dumnezeu – “A căzut, a căzut Babilonul cel mare.”

Şi atunci când “cu aşa repeziciune va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, şi nu va mai fi găsit,” aceia vor rămâne neclintiţi şi în perfectă siguranţă în mijlocul acelei prăbuşiri înspăimântătoare, apoi se vor ridica şi vor împărăţi veşnic.

 

Partea a patra
Regele Babilonului

 

În aceste studii s-a afirmat că adevăratul Babilon din Biblie este întotdeauna o taină, este întotdeauna lucrarea forţelor nevăzute – forţele spirituale şi intelectuale – ale acestei lumi, şi că Babilonul de pe Eufrat şi cel din Apocalipsa 17 şi 18 reprezintă întotdeauna punctul culminant al lucrării acestor forţe.

În studiul de faţă, se va arăta atât de clar acurateţea acestui concept, încât oricine va putea vedea că el este adevărat.

Acest studiu este despre Regele Babilonului.

În Isaia 13 şi 14, în “proorocia împotriva Babilonului,” se vorbeşte atât despre căderea Babilonului din vechime, cât şi a celui modern. Pasajul care se referă la prăbuşirea finală, vorbeşte mult despre “împăratul Babilonului.” Faptul că împăratul Babilonului va ocupa un loc în dezvoltarea şi căderea Babilonului din ultimele zile înseamnă că el continuă să împărăţească pe toată perioada începând de la Babilonul din Biblie, şi va fi prezent şi la căderea lui finală.

El este descris ca fiind foarte afectat în timp ce se confruntă cu consecinţele finale ale stăpânirii sale ca:

“Asupritor;”

“Cel ce, în urgia lui, lovea popoarele, cu lovituri fără răgaz;”

“Cel ce, în mânia lui, supunea neamurile;”

Cel “care făcea să se cutremure pământul, şi zguduia împărăţiile;”

Cel “care prefăcea lumea în pustie, nimicea cetăţile;”

Şi cel care “nu dădea drumul prinşilor săi de război.”

În mijlocul acestor evenimente îngrozitoare care îl înconjoară pe “împăratul Babilonului,” descrierea depăşeşte toate aşteptările:

“Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborît la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: ‘Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.’ Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului!” (Is 14:4-17).

Acesta este împăratul Babilonului din Biblie.

Acest lucru este confirmat şi în alt context. În timp ce Babilonul de pe Eufrat, ca “podoabă a împăraţilor,” însuma tot ceea ce înseamnă guvernare, împărăţie, imperiu lumesc – putere; şi tot ceea ce, prin educaţie, artă şi modă, putea alcătui “împărăteasa împărăţiilor,” mai exista o cetate, care a căzut înaintea Babilonului, şi care într-o anumită privinţă a fost triumfătoare şi a ilustrat un mare adevăr. Aceasta era cetatea Tirului, care în vremea ei era regina negoţului, stăpâna comerţului mondial.

Tirul era “de o desăvârşită frumuseţe,”

“Cetatea împărătească,”

“Târgul neamurilor,”

Cel care făcea “negoţ cu popoarele unui mare număr de ostroave,”

Negustorii lui “erau nişte voievozi,”

Târgoveţii lui “erau cei mai bogaţi oameni de pe pământ;”

“Toate corăbiile mării cu marinarii lor erau la tine, ca să facă schimb de mărfuri cu tine.”

Tranzacţiile ei asigurau un nesfârşit Târg Internaţional. Citeşte Ezechiel 27 şi Isaia 23. Iar “împăratul” acestui comerţ mondial şi al mândrului sistem economic este descris prin “Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu”:

„…Ajunsesei la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune, şi desăvârşit în frumuseţă. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald, şi cu aur... Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel Sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua, când ai fost făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine” (Ez 28:12-15).

Satana este împăratul comerţului mondial, al mândriei, măreţiei, strălucirii şi puterii lumeşti, însumate şi simbolizate de Babilon. El este împăratul Babilonului din Biblie.

Acest adevăr este reconfirmat în raportul despre Babilonul final – Babilonul din Apocalipsa 17 şi 18.

Babilonul din urmă reprezintă unirea dintre fiară şi femeie – o femeie şezând pe o fiară. Fiara aceasta primeşte de la “balaur” scaunul de domnie, puterea şi o stăpânire mare. Astfel, scaunul de domnie, puterea şi stăpânirea care sunt oferite, sunt ale “balaurului (Apoc 13:2). Şi balaurul este “şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana” (Apoc 12:9; 20:2).

Din această unire dintre fiară şi femeie, “femeia” constituie elementul care inspiră, controlează, conduce şi guvernează: căci ea este cea care şade pe fiară. Şi astfel, este foarte posibil ca pe fruntea ei să stea scrisă inscripţia care caracterizează această unire – “Taina – Babilonul cel mare.”

Şi, deoarece Satana este cel care dă acestei femei scaunul de domnie, puterea şi stăpânirea ce reprezintă Babilonul din vremea sfârşitului, aceasta demonstrează din nou şi suficient că împăratul Babilonul din Biblie este Satana. Aşa cum acest Babilon a fost întotdeauna o “taina,” şi încă “taina nelegiurii,” tot aşa, împăratul acestuia este împăratul acestei “taine”, și nu poate fi altul decât Satana.

Babilonul din Biblie este punctul culminant al lucrării forţelor spirituale şi intelectuale ale acestei lumi, a tot ceea ce vor să spună întotdeauna Scripturile prin expresii de genul: “lumea,” “lumea aceasta,” “acest veac rău,” al cărui “domn” şi “dumnezeu” este “duhul care lucrează acum în fiii neascultării” (Iac 4:4; 1Ioan 2:15-17; Ioan 14:30; 2Cor 4:3-4; Gal 1:4; Efes 2:2; Fapte 26:17-18).

Şi după cum aceste forţe sunt satanice, rezultă cu certitudine că Satana este împăratul Babilonului din Biblie.

 

Partea a cincea
“Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu”

 

“Taina: ‘Babilonul cel mare’” – întotdeauna forţele inteligente nevăzute ale acestei lumi. “Împăratul Babilonului” este împăratul acestor forţe: “stăpânitorul întunericului acestui veac,” “domnul puterii văzduhului, al duhului care lucrează acum în fiii neascultării,” “stăpânitorul lumii acesteia” – Satana.

Babilonul manifestat pe faţă este produsul final al lucrării acestor forţe la cel mai înalt nivel, în tot ceea ce pot împlini după voinţa şi în maniera lor. Babilonul este totdeanuna împotriva lui Dumnezeu, “fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună.” Şi cunoaşterea elementelor Babilonului, cunoaşeterea chiar şi numai a lucrării finale a acestor elemente şi forţe, constituie un avertizment suficient pentru toţi cei interesaţi de a se feri de manifestările lui în orice stadiu. Desigur, aceste elemente şi forţe lucrează mereu, şi în acest sens Babilonul este prezent mereu pe pământ şi în preocupările oamenilor şi ale lumii. Dar Babilonul care este descris în mod special în Biblie este Babilonul la cel mai înalt nivel al său şi în toată strălucirea sa, având sub puterea sa întreaga lume, religioasă şi civilă, organizată şi centralizată.

Acest lucru va fi foarte limpede pentru oricine va citi cu atenţie Daniel 2-5; Isaia 13 şi 14; Ieremia 50 şi 51; şi Apocalipsa 17 şi 18.

De două ori în istoria omenirii atinge Babilonul această poziţie şi putere; şi în ambele ocazii acest apogeu al puterii şi gloriei este chiar semnalul căderii şi ruinei lui complete. Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună. Şi la acel nivel al puterii şi gloriei lui, al mândriei şi îngâmfării lui, se anunţă căderea lui şi oamenii sunt avertizaţi şi chemaţi să iasă afară din Babilon ca să nu fie părtaşi la păcatele lui, şi să nu fie loviţi cu urgiile lui.

Citiţi Ieremia 50:8; 41; 6 cu Apocalipsa 14:8; 15:2-3; Daniel 5:2-5 cu Apocalipsa 17:3; 18:7-8; Isaia 47:7-11 şi Ieremia 51:63-64 cu Apocalipsa 18:21.

Ce înseamnă deci să ieşi din Babilon?

  1. Dacă Babilonul include întreaga lume, cu toate elementele şi toată puterea acestei lumi, este clar că a nu face parte din Babilon, înseamnă a nu face parte din lume.
  2. Dacă Babilonul reprezintă forţele şi produsul lucrării acestor forţe, al minţii şi al lumii fireşti, atât spirituale, cât şi intelectuale, este suficient de clar că a fi afară din Babilon nu înseamnă altceva decât a fi afară din ceea ce este lumesc. Înseamnă să fii eliberat complet şi separat de toate elementele şi forţele minţii fireşti şi ale falsei spiritualităţi care nu este supusă legii lui Dumnezeu şi nici nu poate fi.
  3. Dacă acesta este domeniul şi împărăţia Babilonului, şi dacă “împăratul Babilonului” este împăratul real şi potrivit al acestui domeniu, iar el este Satana, putem spune că a fi afară din Babilon însamnă a nu fi sub săpânirea şi puterea lui Satana.

Prin urmare, a fi în Babilon sau în afara lui nu depinde de loc, ci depinde de stare – starea spiritului, a minţii şi a inimii.

Daniel şi cei trei prieteni ai lui erau în Babilon, ca loc. Dar ca stare – în spirit, minte şi inimă, gând, dorinţă şi scop – erau la fel de departe de Babilon cum este cerul faţă de pământ. Şi tot ca loc, Daniel era în Babilon din punct de vedere fizic în momentul cumplitei lui prăbuşiri. Totuşi, ca stare, el era complet în afara Babilonului, astfel încât chiar în mijlocul prăbuşirii acesteia, era atât de departe de ea, încât se găsea în perfectă siguranţă.

Şi aceasta este tot ce înseamnă a fi afară din Babilon.

Totuşi, este la fel de adevărat şi de clar că predicarea din zilele noastre a celor care pun mult accent pe “chemarea oamenilor afară din Babilon,” tratează aceasta mai mult ca pe o chestiune care ţine de loc, decât de stare; atât de mult încât o consideră mai mult fizică decât spirituală. Susţinând, pe drept, că biserica Romei este Babilon, ei cheamă urgent oamenii afară din acea biserică pentru a intra în alta care este construită pe aceleaşi principii, exact după acelaşi model ca al Romei; şi apoi le spune că sunt “afară din Babilon!”

Este ridicol şi ar fi caraghios, dacă nu ar fi o neînţelegere aşa de mare în ce privesc lucrurile ce ţin de suflet şi de veşnicie, să vezi oameni construind o “biserică” în principiu, în spirit şi în practică exact după modelul “bisericii” Romei, şi apoi să strige cu putere: “Ieşiţi din ea, ieşiţi din ea!” Ca imediat după aceea să şoptească: “Intraţi aici, intraţi aici.”

Este o adevărată fabricaţie eclesiastică, mai întâi să construieşti o structură “bisericească” exact ca a tuturor celorlalte “biserici” şi să îi înveţi pe oameni că în Scriptură, “biserica” este reprezentată printr-o “femeie” şi că Babilonul este mama şi fiicele ei – Roma şi celelalte “biserici,” – şi să chemi oamenii afară din toate celelalte “biserici” pentru a intra în aceasta, asigurându-i că în felul acesta “au ieşit din Babilon.”

A chema oamenii afară din toate celelalte “biserici” ca fiind “întinate” (Apoc 14:4), pentru a intra în aceasta care este la fel ca toate celelalte, sau chiar mai rea, şi a-i induce în eroare cu povestea că “aceştia” – din “biserica” lor – “nu s-au întinat cu femei” – ca şi când “biserica lor” nu ar fi o “femeie” – nu înseamnă nimic altceva decât înşelătoria şi confuzia Babilonului.

Adevărul este că fiecare “biserică” construită şi “organizată” de oameni este, după Scriptură, o “femeie,” şi este din Babilon, “mama” şi fiicele ei,” şi este întinată; iar a ieşi din acestea şi a intra în alta, nu înseamnă deloc să fii afară din Babilon.

Să fie bine stabilit că:

A fi în afara Babilonului sau în Babilon nu depinde nicidecum de loc, ci numai şi numai de stare – starea spiritului, a minţii şi a inimii, a voinţei, a dorinţei, a gândului şi a intenţiei. Babilonul include şi constituie “lumea,” spiritul şi elementele “lumii” despre care se vorbeşte în Scriptură, atunci când se spune:

“Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume” (1Ioan 2:15-16)

“Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iac 4:4).

Şi astfel, a fi afară din Babilon înseamnă a nu face parte din lume. Şi acesta este pur şi simplu creştinismul lui Hristos:

“Pentru că nu sunteţi din lume, şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea” (Ioan 15:19)

“Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume” (Ioan 17:14,16).

“Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta” (1Ioan 4:17).

Babilonul reprezintă domeniul “lumii,” al gândirii fireşti, al forţelor sale şi al lucrării forţelor sale. Şi a fi afară din Babilon înseamnă a fi în afara tuturor acestora, şi a fi în domeniul forţelor şi al lucrării forţelor gândirii spirituale – al gândului care era în Hristos Isus, pe care l-a adus ca pe un dar de la Dumnezeu pentru lucrare, spunând tuturor: “Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus” (1Ioan 5:20; Filip 2:5-7).

Babilonul este domeniul şi împărăţia lui Satana, “Împăratul Babilonului” (Is 14:-1-15). Şi a fi afară din Babilon înseamnă a fi în afara domeniului, împărăţiei şi puterii lui Satana.

Iar aceasta este pur şi simplu adevărul aceleiaşi evanghelii veşnice pe care Pavel, trimis de Hristos, a propovăduit-o: “Te-am ales din mijlocul norodului acestuia şi din mijlocul Neamurilor, la care te trimit, ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu” (Fapte 26:17,18).

Aceasta şi numai aceasta înseamnă a fi afară din Babilon.

În concluzie: Gândul pe care trebuie să îl păstrăm în minte şi pe care nu trebuie să îl uităm niciodată este că doar “Glasul din Cer” este cel care cheamă sau poate chmea vreodată pe cineva afară din Babilon (Apoc 18:4).

Este adevărat, acest Glas va fi auzit prin lucrarea oamenilor. Dar dacă acest Glas nu este auzit în lucrarea de slujire a oamenilor, atunci nu poate exista cu adevărat o chemare afară din Babilon. Când acel Glas este auzit de cineva, iar el răspunde şi astfel este chemat afară din Babilon, el este chemat la un nivel mai înalt decât orice nivel la care l-ar putea chema vreodată un glas de pe pământ. Este chemat exclusiv la un nivel ceresc, la relaţii cereşti şi într-o Biserică cerească:

“Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel” (Evr 12:22-24).

Aceasta înseamnă să fii afară din Babilon.

Ascultaţi, luaţi aminte şi urmaţi cu credincioşie “Glasul din Cer” care spune: “Ieşiţi din mijlocul ei, poporul meu.”

 

Partea a şasea
Două cetăţi

 

Am studiat Babilonul din Biblie. Am aflat ce înseamnă să fii afară din Babilon. Am aflat că numai “Glasul din Cer” poate chema pe cineva cu adevărat să iasă din Babilon. Şi când acel Glas din Cer îi cheamă pe toţi afară din Babilon ei sunt invitaţi exclusiv în locurile cereşti, la lucruri şi relaţii cereşti. Şi această chemare constă în părăsirea cetăţii pământeşti şi lumeşti a Babilonului şi intrarea în cetatea cerească şi divină a Ierusalimului.

În Biblie există doar două cetăţi-mame.

Acestea sunt:

  1. “Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului” (Apoc 17:5).
  2. “Ierusalimul cel de sus este slobod, şi el este mama noastră” (Gal 4:26).

În vechime, când Dumnezeu l-a chemat pe poporul Său afară din Babilon, El a spus: “Fugiţi din Babilon… Gândiţi-vă la Domnul, şi Ierusalimul să fie în inimile voastre!” (Ier 51:6,45-50)

Iar acum, când cheamă poporul Său din Babilonul modern şi final, El spune din nou: “Ierusalimul să fie în inimile voastre!” Căci “v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc” (Evr 12:22).

Ierusalimul din Palestina a fost întotdeauna simbolul “Ierusalimului de sus.” Ceea ce se găsea acolo – muntele Sion, împăratul pe tronul său în slavă; templul cu preoţii, slujbele şi ceremoniile – toate erau “simboluri” şi referiri la Ierusalimul ceresc, cu ceea ce se găseşte acolo – muntele Sionului şi Împăratul pe tronul Său în slavă; Templul cu Marele Preot, slujbele şi ceremoniile.

Babilonul din vechime niciodată nu a putut avea odihnă până când nu a cucerit şi a eclipsat Ierusalimul şi tot ceea ce însemna el pe pământ şi în lume. Iar orbirea şi nelegiuirea poporului din vechiul Ierusalim a contribuit la realizarea acestui lucru. Nici Babilonul spiritual nu poate avea odihnă până când nu va cuceri şi va eclipsa complet Ierusalimul spiritual şi ceresc, şi va rămâne singura “cetate veşnică.” Şi tot aşa, orbirea celor care mărturisesc a fi poporul Noului Ierusalim şi al cetăţii veşnice a contribuit la realizarea acestui lucru rău.

Totuşi, în vechime, au existat câţiva oameni credincioşi, care în mijlocul pustiirii, robiei şi persecuţiei babiloniene, şi în mijlocul uitării manifestate de cei care pretindeau a fi poporul lui Dumnezeu, nu au uitat niciodată Ierusalimul. Daniel, în robia babiloniană, “de trei ori pe zi îngenunchea, se ruga şi lăuda pe Dumnezeul lui, cum făcea şi mai înainte” (Dan 6:10).

“Pe malurile râurilor Babilonului, şedeam jos şi plângeam, când ne aduceam aminte de Sion. În sălciile din ţinutul acela ne atîrnaserăm arfele. Căci acolo, biruitorii noştri ne cereau cântări, şi asupritorii noştri ne cereau bucurie, zicând: ‘Cântaţi-ne câteva din cântările Sionului!’ - Cum să cântăm noi cântările Domnului pe un pământ străin? Dacă te voi uita, Ierusalime, să-şi uite dreapta mea destoinicia ei! Să mi se lipească limba de cerul gurii, dacă nu-mi voi aduce aminte de tine, dacă nu voi face din Ierusalim culmea bucuriei mele!” (Ps 137:1-6).

În timpul Babilonului din ultimele zile va fi la fel. Întotdeauna au existat câţiva credincioşi care au făcut din Ierusalim culmea bucuriei lor şi care în mijlocul ceţei, fumului şi a atmosferei otrăvite a Babilonului decăzut, nu au pierdut din vedere Ierusalimului de sus, mama noastră, a tuturor. Şi atât în vechime, cât şi în timpul din urmă, dacă toţi cei ce mărturiseau a fi poporul lui Dumnezeu şi Ierusalimul, ar fi fost credincioşi în propria lor ţară aşa cum au fost aceşti câţiva într-o ţară străină, ei nu ar mai fi ajuns deloc în Babilon; iar Ierusalimul şi-ar fi împlinit scopul, fiind slava lui Dumnezeu şi bucuria întreguui pământ.

Iar acum, în timpul pregătirii pentru părăsirea definitivă a Babilonului final, a venit timpul ca toţi cei care urmează să iasă din Babilon să lase Ierusalimul să intre în mintea lor; şi acest lucru este atât de real şi complet, încât ei înşişi pot spune din toată inima:

“Dacă te voi uita, Ierusalime, să-şi uite dreapta mea destoinicia ei! Să mi se lipească limba de cerul gurii, dacă nu-mi voi aduce aminte de tine, dacă nu voi face din Ierusalim culmea bucuriei mele!”

Ierusalimul de sus, care este liber şi care este mama tuturor copiilor credincioşi ai lui Dumnezeu – Ierusalimul acesta este şi a fost întotdeauna singurul Ierusalim adevărat. Aceasta este adevărata Cetate Veşnică – “cetatea Dumnezeului celui viu” (Evr 12:22). Aceasta este cetatea lui Avraam, “prietenul lui Dumnezeu” şi “tatăl tuturor celor care cred,” cetatea spre care privea, “care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evr 11:10). Aici se găseşte adevăratul Sion, unde Dumnezeu a uns pe Împăratul Lui, pe muntele Lui cel Sfânt (Ps 2:6).

“Mare este Domnul şi lăudat de toţi, în cetatea Dumnezeului nostru, pe muntele Lui cel Sfânt. Frumoasă înalţime, bucuria întregului pământ, este muntele Sionului; în partea de miazănoapte este cetatea Marelui Împărat. Dumnezeu, în casele Lui împărăteşti, este cunoscut ca un turn de scăpare” (Ps 48:1-3).

“Lucruri pline de slavă au fost spuse despre tine, cetate a lui Dumnezeu” (Ps 87:3). Zidul ei “mare şi înalt” este din iaspis, “străveziu ca şi cristalul.” Temeliile ei sunt “împodobite cu pietre scumpe de tot felul.” Fiecare din porţile ei este dintr-un singur mărgăritar. Cetatea în sine, cu toate străzile ei, este “din aur curat, ca sticla străvezie.” Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi Mielul se află în ea. Există un râu “limpede ca şi cristalul,” care iese din scaunul de domnie şi “ale cărui izvoare înveselesc cetatea lui Dumnezeu” (Apoc 22:1; Ps 46:4). Slava lui Dumnezeu luminează cetatea, şi făclia ei este Mielul (Apoc 21:11,23).

“În ea vor aduce slava şi cinstea Neamurilor… Ei vor vedea faţa Lui, şi Numele Lui va fi pe frunţile lor” (Apoc 21:26; 22:4; Ex 33:19; 34:5-7). “Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii vecilor” (Apoc 22:3-5).

Acolo este adunarea îngerilor fără număr. Acolo se găseşte locul Adunării Generale a fiinţelor inteligente sfinte din întreg Universul, Biserica celor născuţi din nou, care sunt scrişi în Cer. Acolo este Dumnezeu, cel mai îndurător Judecător al tuturor. Acolo se găsesc sufletele celor care au fost drepţi pe pământ şi au fost făcuţi desăvârşiţi. Acolo se află Isus, Mijlocitorul noului legământ. Şi acolo este sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel.

Acolo se află legăturile cereşti şi relaţiile oferite şi acordate de Ierusalimul ceresc tuturor celor care, la chemarea Glasulului din Cer, au ieşit din Babilon, mama desfrânatelor şi spurcăciunilor pământului.

Acestea sunt câteva dintre lucrurile minunate care descriu cetatea lui Dumnezeu, Ierusalimul ceresc. Şi acesta este Ierusalimul care trebuie să pătrundă în mintea fiecăruia care a părăsit Babilonul, şi în felul acesta a scăpat de mânia Domnului, care va cuprinde dintr-o dată şi pentru veşnicie toate acele cetăţi care au întrecut măsura nelegiurii.

“Fugiţi din Babilon… Gândiţi-vă la Domnul, şi Ierusalimul să fie în inimile voastre!”