Dumnezeu şi Cezarul

Principiul după care nici o biserică nu poate avea autoritate, jurisdicţie sau drept asupra, în, sau cu privire la credinţa sau învăţătura oricărui individ care face parte din rândurile ei, iese foarte clar în evidenţă prin purtarea bisericii lui Israel faţă de membrii ei care au ales credinţa în Hristos, şi propovăduirea adevărului Lui (Faptele Apostolilor 4 şi 5; 2Corinteni 1, 24).

Mai există încă un verset remarcabil care, nu numai că dovedeşte această lipsă deplină de autoritate, jurisdicţie sau drept al unei biserici oarecare, ci mai lămureşte de asemenea câteva principii ale marelui adevăr asupra libertăţii de conştiinţă.

Versetul acesta cuprinde cuvintele lui Isus când era urmărit de farisei şi irodieni, care veniseră la El pentru a-L întreba cu vicleşug: „Spune-ne dar, ce crezi? Se cade să plătim bir Cezarului sau nu?” Cu banul birului în mână, Isus zise: ‘Chipul acesta, şi slovele scrise pe el, ale cui sunt?’ ‘Ale Cezarului,’ i-au răspuns ei. Atunci El le-a zis: ‘Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!’”

Aici sunt prezentate două persoane – Dumnezeu şi Cezarul; două puteri – puterea religioasă şi civilă; două autorităţi – dumnezeiască şi omenească; două jurisdicţii – cerească şi pământească; şi potrivit instrucţiunii lui Dumnezeu, fiecare om este dator, şi trebuie să plătească numai acestor două datoria lui.

Există o jurisdicţie şi o autoritate, o putere şi un drept, care aparţin lui Dumnezeu. Există de asemenea o jurisdicţie şi o autoritate, o putere şi un drept, care aparţine Cezarului.

Aceste două domenii sunt cu totul diferite. Pe deoparte avem ceea ce este al Cezarului; aceasta trebuie plătit Cezarului, iar nu lui Dumnezeu. Pe de altă parte avem ceea ce este al lui Dumnezeu; aceasta trebuie plătit lui Dumnezeu, iar nu Cezarului. Numai lui Dumnezeu trebuie plătită această datorie şi în mod direct. Aceasta nu trebuie plătită Cezarului, nici lui Dumnezeu prin Cezarul.

La început nu a existat, şi în cele din urmă nu va mai exista decât o singură împărăţie, o singură jurisdicţie, o singură autoritate, o singură putere, un singur drept – care aparţine numai lui Dumnezeu (1Corinteni 15, 24-28).

Dacă păcatul nu ar fi intrat niciodată în lume, atunci nu ar fi existat niciodată vreo altă împărăţie, o altă jurisdicţie, autoritate, putere sau drept, decât numai al lui Dumnezeu. Şi chiar după ce păcatul a intrat în lume, dacă Evanghelia ar fi fost primită de toţi şi de fiecare individ în parte, care a trăit vreodată pe pământ, atunci nu ar fi existat niciodată vreo altă împărăţie, vreo altă jurisdicţie, autoritate, putere sau drept, decât numai acela care aparţine lui Dumnezeu (Efeseni 1, 7-10; Coloseni 1, 22-23).

Dar nu toţi primesc Evanghelia; de aceea, nu toţi vor recunoaşte suveranitatea, jurisdicţia, autoritatea, puterea şi dreptul lui Dumnezeu. Nerecunoscând împărăţia, voinţa, intenţia şi puterea lui Dumnezeu, care sunt morale şi spirituale, şi care îi transformă pe toţi acei care o recunosc după chipul moral şi spiritual, aceştia, fiind alipiţi de păcat, nu vor putea să fie nici cel puţin civilizaţi. De aceea trebuie să existe în lume o jurisdicţie şi o putere care să îi oblige să fie civilizaţi pe cei care nu vor să fie morali. Această putere civilă este statul, sau Cezarul; şi acesta este motivul existenţei lui.

Prin natura lucrurilor, nu există decât două împărăţii şi două jurisdicţii: morală şi civilă, spirituală şi fizică, veşnică şi vremelnică, una aparţinând lui Dumnezeu iar cealaltă Cezarului. Nu există nici o altă împărăţie sau jurisdicţie, afară de acestea; doar acestea două există. Una este împărăţia şi jurisdicţia lui Dumnezeu, cealaltă a Cezarului.

Deoarece Cuvântul inspirat vorbeşte doar de acestea două, ele fiind singurele care pot exista, de aici reiese exclusiv şi absolut că pentru biserică nu există nici împărăţie sau guvern, putere sau jurisdicţie, şi nici nu există vreun loc pentru vreuna dintre ele.

Este deci clar că fără înălţare de sine sau uzurpare, nici o biserică nu poate avea vreodată o împărăţie sau putere de stăpânire, regat sau jurisdicţie. Biserica nu este a Cezarului. Fără înălţare de sine sau uzurpare este imposibil ca biserica să poată exercita vreuna din jurisdicţiile Cezarului. Imperiul şi jurisdicţia Cezarului, deci a statului sau a puterii civile, este cu totul din lumea aceasta. Biserica, cu tot ce-i aparţine, nu este „din lume.” De aceea este imposibil ca, fără înălţare de sine şi fără uzurpare, biserica să poată ocupa imperiul Cezarului, sau să poată exercita vreo jurisdicţie asupra lucrurilor care aparţin Cezarului, care sunt cu totul din această lume.

Aceasta fiind starea lucrurilor în ce priveşte relaţia dintre biserică şi stat, cu cât mai mult trebuie să fie aceasta adevărat în ce priveşte relaţia dintre biserică şi Dumnezeu? Biserica nu este Cezarul şi nici nu poate să fie vreodată Cezarul. Cu cât mai puţin poate să fie ea Dumnezeu; aceasta este exclus cu desăvârşire. Dar oare nu a descoperit inspiraţia, în cuvinte atât de categorice, acea biserică care a căutat să fie o împărăţie cu putere de stăpânire, ocupând domeniul şi exercitând puterea juridică a lui Dumnezeu, numind-o „omul fărădelegii,” „fiul pierzării,” „taina fărădelegii,” care s-a aşezat „în templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu?” Este oare nevoie de dovezi mai clare decât acestea pentru a imprima în minte adevărul că orice biserică, care îşi asumă dreptul de a împărăţi şi a stăpâni, pentru a ocupa şi a exercita jurisdicţia lui Dumnezeu, manifestă astfel aroganţa, înălţarea de sine şi uzurparea cea mai strigătoare la cer?

Dar, se pune întrebarea, nu este oare biserica împărăţia lui Dumnezeu? – Desigur, este – doar dacă expresia „biserică” se înţelege după concepţia divină, aşa după cum îl explică Cuvântul lui Dumnezeu – „plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi” (Efes. 1, 23). Dacă doar aceasta se înţelege prin „biserică,” atunci ea este cu adevărat împărăţia lui Dumnezeu. Dar dacă „biserica” e înţeleasă prin prisma concepţiei omeneşti, văzând în ea numai o sectă sau o confesiune religioasă, sau o „organizaţie” pământească, atunci despre o asemenea biserică nu se poate spune că ar fi împărăţia lui Dumnezeu.

Să presupunem că o asemenea biserică ar fi cu adevărat biserica, şi prin urmare, împărăţia lui Dumnezeu; chiar şi atunci este adevărat că, dacă o asemenea biserică vrea să fie împărăţia lui Dumnezeu, Dumnezeu trebuie să fie mai întâi Împăratul ei. Iar acolo unde Dumnezeu este Împărat, El este Împărat şi Domn peste toate şi în toţi. Dumnezeu nu este, şi nici nu poate să fie vreodată împărat al unei împărăţii împărţite. El nu-Şi împarte şi nici nu-Şi poate împărţi stăpânirea cu un altul. Poate cineva să susţină sau să tragă concluzia că ar putea să existe o împărăţie a lui Dumnezeu, fără ca Dumnezeu să fie în adevăr şi în realitate Împăratul ei? Aceasta nu se poate, căci Dumnezeu trebuie să fie Împăratul ei, altfel în nici un caz ea nu este împărăţia lui Dumnezeu. El trebuie să fie Împăratul tuturor şi în toţi, din care se compune această împărăţie. În caz contrar ea nu este nicidecum împărăţia lui Dumnezeu. Teritoriul trebuie să fie ocupat de El, şi în mâna Lui trebuie să fie jurisdicţia, principiile şi guvernarea, chipul şi inscripţia, şi acestea în mod exclusiv, altfel ea nu poate fi împărăţia lui Dumnezeu.

Sufletul şi spiritul omului, aşa cum este omul în lume, ar trebui să fie, de drept şi de fapt, împărăţia lui Dumnezeu. Isus a spus fariseilor necredincioşi: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.” Dar în omenirea pierdută în păcat, împărăţia este uzurpată, iar locul este ocupat de altcineva. Uzurpatorul este pe tron, exercitând o jurisdicţie care înrobeşte, degradează şi distruge. Astfel, deşi prin intenţie şi drept împărăţia este a lui Dumnezeu, de fapt şi în realitate ea nu este a lui Dumnezeu, ci a altcuiva. Dacă sufletul pierdut şi înrobit Îl primeşte pe Dumnezeu în această împărăţie uzurpată, spre a-Şi ocupa locul pe tron, şi să exercite jurisdicţie asupra acelui teritoriu, atunci acel suflet, de drept şi de fapt, devine împărăţia lui Dumnezeu. Dar şi în acest caz, ea este doar împărăţia lui Dumnezeu, în care, în adevăr, Dumnezeu este totul în toţi. Tot aşa este şi cu biserica.

Biserica lui Dumnezeu este cu adevărat împărăţia lui Dumnezeu. Este „plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi;” fiind compusă numai din cei ce sunt ai Lui. Iar în această împărăţie El este Împărat şi Domnitor. Jurisdicţia asupra acestui teritoriu o exercită numai El; principiile de guvernare, autoritatea şi puterea acestui guvern sunt numai ale Lui. Şi fiecare cetăţean al acestei împărăţii trebuie să fie loial numai Lui, şi aceasta în mod direct prin Hristos şi Duhul Sfânt. Fiecare locuitor al împărăţiei Sale este supus numai jurisdicţiei Sale, şi aceasta în mod direct prin Hristos şi Duhul Sfânt. Fiecare membru al acestei biserici, adică al împărăţiei Sale, este inspirat şi însufleţit de principiile care nu sunt ale altuia decât ale Lui, şi care îşi au originea în El, şi numai prin autoritatea şi puterea Lui sunt ei conduşi; şi toate acestea venind în mod direct de la El, prin Hristos şi lucrarea Duhului Sfânt. În felul acesta, toţi cei ce fac parte cu adevărat din biserica lui Dumnezeu, ca împărăţie a lui Dumnezeu, îi dau lui Dumnezeu toată inima, tot sufletul, tot cugetul şi toată puterea lor. Pe de altă parte, ei dau şi Cezarului ceea ce este al Cezarului - bir, taxă şi onoare, acolo unde este el (Romani 13, 5-7).

De aici reiese clar şi lămurit că între Dumnezeu şi Cezarul, şi nici alături de ei, nu mai există o a treia persoană, partidă, putere, imperiu sau jurisdicţie cărora omul trebuie să le plătească vreo datorie. Nu există nici o poruncă sau obligaţie din partea lui Dumnezeu după care trebuie să plătim vreo datorie unei alte împărăţii sau stăpâniri, puteri şi jurisdicţii, excepţie făcând Dumnezeu şi Cezarul. Biserica nu are nici un chip şi nici o inscripţie, şi nici nu există loc pentru aşa ceva.

Aceasta înseamnă că, fără Dumnezeu, şi fără Dumnezeu în locul care I se cuvine, ca totul în tot, orice biserică este nimic. Şi dacă o asemenea biserică încearcă să fie ceva, atunci ea este şi mai puţin decât nimic. În oricare din aceste cazuri, nimeni nu trebuie să aducă vreo slujbă unei asemenea biserici.

Pe de altă parte, când biserica este cu adevărat cu Dumnezeu, şi dacă Dumnezeu este în realitate totul în tot pentru ea, atunci ea este cu adevărat şi împărăţia lui Dumnezeu. Dar chiar şi atunci împărăţia, stăpânirea, imperiul, jurisdicţia, autoritatea şi puterea sunt ale lui Dumnezeu, nu ale ei, aşa încât tot ce se dă, se dă lui Dumnezeu, iar nu bisericii. În felul acesta este prea adevărat şi de netăgăduit că nimeni nu trebuie să aducă vreodată un omagiu vreunei biserici ca atare, căci în nici un caz aşa ceva nu i se cuvine.

Astfel, s-a accentuat încă o dată că nu există decât două persoane, două împărăţii, două jurisdicţii, două autorităţi, şi numai două puteri cărora omul este dator să le dea ceva, sau cărora se cuvine să le dea ceva – Dumnezeu şi Cezarul: afară de aceştia nu mai există nimeni, absolut nimeni.

Aşadar, aceasta face necesar ca biserica să fie atât de devotată lui Dumnezeu, pentru a fi credincioasă chemării şi locului ei în această lume, şi atât de complet cuprinsă de Dumnezeu şi pierdută în El, încât numai Dumnezeu să poată fi recunoscut şi descoperit în ea, în tot ce este, peste tot ce-i aparţine, şi în tot ce face.

Acest adevăr este esenţa sublimă a spiritului creştin. Aceasta este exact chemarea şi atitudinea creştinilor adevăraţi din această lume – să fie atât de devotaţi lui Dumnezeu, atât de complet cuprinşi şi pierduţi în El, încât numai Dumnezeu să poată fi recunoscut în tot ce sunt: „Dumnezeu descoperit în trup.” Biserica este compusă numai din creştini individuali. Biserica este de asemenea „trupul lui Hristos,” iar Hristos este oglindirea cea mai desăvârşită a lui Dumnezeu, fiind atât de mult golit de eul personal, încât acesta nu mai există. În aceasta constă taina lui Dumnezeu.

Dar tocmai în acest punct, atât înainte de Hristos, cât şi după Hristos, biserica nu s-a dovedit vrednică de chemarea ei, ci şi-a părăsit locul; ea năzuise să fie cineva, pentru ca ea însăşi să fie proslăvită. Nu se mulţumise cu gândul ca Dumnezeu să fie totul în tot. Nu era destul pentru ea ca împărăţia şi stăpânirea, domeniul şi jurisdicţia, autoritatea şi puterea, cuvântul şi credinţa să fie numai ale lui Dumnezeu. Ea dorise o împărăţie proprie, un teritoriu şi o jurisdicţie care să fie ale ei, o autoritate pretinsă de ea, o putere exercitată de ea, un cuvânt rostit de ea, şi o „credinţă” dictată de ea.

Pentru a-şi împlini această ambiţie, şi pentru realizarea acestei aspiraţii, ea L-a lepădat pe Dumnezeu, şi a pretins prin uzurpare împărăţia şi domnia, imperiul şi jurisdicţia, autoritatea şi puterea care aparţineau lui Dumnezeu şi Cezarului. Prin urmare, nefiind nici Dumnezeu nici Cezarul, ci doar o invadatoare care, prin înălţare de sine s-a aşezat singură pe scaunul de domnie, nefăcând altceva decât să înmulţească şi să agraveze, prin confuzia catastrofală a lucrurilor, blestemul adus asupra lumii.

De aceea, acuzaţia pe care i-o aduce Dumnezeu este foarte clară în toate veacurile şi în ambele Testamente. Slava şi frumuseţea, onoarea şi demnitatea, autoritatea şi puterea, influenţa duioasă şi atracţia divină, toate acestea erau ale ei, şi acestea îi fuseseră foarte de folos, fiindcă Dumnezeu locuia în mijlocul ei – toate acestea ea şi le atribuise sieşi, pretinzând că ea ar fi izvorul lor. (vezi Ezechiel 16, 11-19; Romani 1, 7-9; 2Tesaloniceni 2, 2-3; Apocalipsa 17, 1-6).

Când Dumnezeu i-a dat credinţa adevărată şi divină, „vestită în toată lumea” (Romani 1, 8), ea a presupus că era credinţa EI cea care urma să fie impusă întregii lumi, şi astfel şi-a propus să prescrie şi să dicteze „credinţa” pentru toată lumea, şi să susţină cum că „credinţa” pe care o dictase ea ar fi cea adevărată şi divină.

Când Dumnezeu i-a dat Cuvântul Lui, pentru a-l vesti în perfecţiunea curăţiei sale, aşa încât rostindu-l, să fie ca şi cum ar fi vorbit însuşi Dumnezeu, biserica a crezut cu aroganţă că glasul ei ar fi glasul lui Dumnezeu, şi cuvântul hotărât de ea ar fi Cuvântul lui Dumnezeu, fiindcă ea l-a rostit.

Când Dumnezeu a înzestrat-o cu un adevăr atât de perfect încât rostirea acestuia era însoţită de autoritate, ea s-a mândrit că ar avea autoritatea să vorbească; şi, de aceea, când ea avea să vorbească toţi trebuiau să asculte, fiindcă ea era cea care a vorbit.

Când Dumnezeu a revărsat asupra ei o aşa măsură din puterea Lui infinită, încât până şi duhurile rele erau supuse acelei puteri, ascultând de Dumnezeu, ea a presupus că această putere i-ar aparţine şi o poate folosi spre a-i constrânge pe toţi oamenii şi toate naţiunile pământului, să-i fie supuse şi să asculte de ea.

Toate aceste lucruri ea le socotise ca „fiind de apucat” - le socotise „ca o uzurpare de dorit - pentru a fi deopotrivă cu Dumnezeu.” Dar timpul a sosit acum, când fiecare, şi toţi care doresc să fie biserica lui Dumnezeu sau să facă parte din ea, trebuie să înceteze să mai socotească ţinta de a fi deopotrivă cu Dumnezeu, ca un lucru de apucat, sau să urmărească luarea ei prin uzurpare. Ei trebuie să se gândească numai cum să facă pentru ca biserica să se dezbrace de ea însăşi şi să ajungă fără reputaţie, să ia chip de rob şi să se umilească pe ea însăşi pentru a deveni ascultătoare până la moarte, şi încă moarte de cruce; şi toate acestea pentru ca Dumnezeu să fie descoperit în ea în propria Lui Persoană şi în Spiritul Lui, iar prin ea în faţa lumii.

Acum a sosit timpul ca nici o biserică să nu mai cheme pe oameni la ea, ci numai la Hristos. Acum a sosit timpul când biserica trebuie să dovedească faptul că nu mai are nici un alt interes decât să arate că nu există nici o a treia împărăţie, imperiu, jurisdicţie sau putere; ci numai cele două amintite – cea a lui Dumnezeu şi cea a Cezarului; timpul când trebuie să prezinte tuturor oamenilor învăţătura divină: „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!”

A venit timpul când biserica nu mai trebuie să nutrească vreun alt gând afară de gândul „care era în Hristos,” care „n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu;” gândul dispus să se golească de eul personal pentru ca să fie descoperit numai Dumnezeu, Dumnezeul cel viu şi adevărat; şi El fiind totul în toţi. El fiind singurul Împărat şi Domn în biserică şi peste tot ce aparţine de biserică, iar biserica „plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi.”

Biserica şi statul au uzurpat prea mult autoritatea lui Dumnezeu şi şi-au asumat stăpânirea în locul lui Dumnezeu. A venit timpul când vor fi auzite şi vor „trebui” să fie auzite „pe pământ” glasurile cereşti glorioase şi răsunătoare: „Îţi mulţumim, Doamne, Dumnezeule Atotputernice, care eşti, şi care erai, şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti” (Apocalipsa 11, 17).