Individualitatea: darul suprem

Individualitatea: darul suprem

Instituţia guvernării există în chiar natura făpturilor inteligente. Chiar termenul „făptură” implică un Creator; prin urmare, toate făpturile inteligente datorează lui Dumnezeu tot ce au. Iar drept recunoştinţă a acestui fapt, fiecare este dator să dea lui Dumnezeu onoarea şi devotamentul cel mai înalt. Fireşte, aceasta include supunerea şi ascultarea făpturilor. Aceasta este principiul de guvernare.

Fiecare făptură datorează Creatorului tot ce este. De aceea, principiul cel mai mare al guvernării este: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta” (Matei 22, 37).

Domnul a rânduit ca aceasta să fie cea dintâi dintre toate poruncile. Ea nu este cea dintâi fiindcă fusese cea dintâi care a fost dată, ci din motivul că ea există în firea şi în viaţa oricărei făpturi inteligente, şi astfel ea a existat în natura lucrurilor de îndată ce a fost creată prima făptură inteligentă.

Ea este cea dintâi dintre toate poruncile, fiindcă ea este expresia obligaţiei lăuntrice a celei dintâi relaţii posibile între Creatorul şi făptura lui. Ea este cea dintâi poruncă în ce priveşte firea, împrejurările şi existenţa făpturilor create.

Ea este cea dintâi poruncă în sensul cel mai suprem şi absolut al cuvântului. Ea este inerentă în natura şi în relaţia celei dintâi făpturi inteligente, şi a rămas în cazul acestei unice făpturi tot aşa de neatinsă ca şi cum ar fi existat milioane dintre aceste făpturi; şi rămâne la fel de completă în cazul fiecăreia dintre milioanele care au urmat, ca şi în cazul acelei prime fiinţe, ca şi când ea ar fi fost singură în univers. Nici o multiplicare sau înmulţire a numărului fiinţelor create nu ar putea modifica sau limita scopul acelei prime porunci. Ea stă absolut singură şi desăvârşită pentru toată veşnicia, ca cea dintâi obligaţie a oricărei făpturi inteligente care a existat vreodată. Acest adevăr etern înalţă individualitatea ca un principiu veşnic şi neschimbător.

Totuşi, imediat ce a fost creată o a doua făptură inteligentă, a apărut încă o relaţie. Acum nu mai exista doar legătura primară şi originară a fiecăreia cu Creatorul, dar şi legătura una faţă de alta.

Această relaţie secundară este una de egalitate absolută. Iar prin supunerea şi devotamentul faţă de Creator, care este cea dintâi dintre toate relaţiile posibile care poate să existe, una o onorează pe cealaltă. Prin urmare, în natura lucrurilor, în existenţa a două făpturi inteligente, este inerent al doilea principiu de guvernare, şi anume egalitatea reciprocă dintre toate făpturile inteligente.

Acest principiu este exprimat prin cea de a doua poruncă: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 39). Tot din acelaşi motiv pentru care cea dintâi dintre toate poruncile este cea dintâi, este şi cea de-a doua dintre toate: ea există şi se află în natura lucrurilor şi a făpturilor inteligente, de îndată ce a existat cea de-a doua făptură. După ce există odată două făpturi inteligente, ea este la fel de neschimbătoare şi de desăvârşită ca şi cea dintâi. Ea nu poate fi lărgită şi nici modificată de către universul întreg, care este plin cu alte făpturi inteligente.

Fiecare este supus şi răspunzător pentru persoana lui, ca unul singur, pentru sine însuşi şi pe deplin, mai întâi Creatorului, fiindcă Lui îi datorăm toate lucrurile. Şi prin această supunere şi devotament pe care le datorăm mai întâi de toate Creatorului, fiecare onorează totodată pe oricare altă făptură inteligentă ca o persoană egală; egală cu el însuşi, şi ocupând locul prevăzut pentru ea în planul lui Dumnezeu, fiind răspunzătoare numai pentru sine şi numai în faţa Creatorului, în ce priveşte împlinirea acestui plan. De aceea, din respect pentru Creator, pentru semenul lui şi pe sine însuşi, el îl şi iubeşte pe semenul lui ca pe sine însuşi. Iar acest adevăr, care este cel de-al doilea, fiind deopotrivă în valoare cu cel dintâi, înalţă individualitatea ca un principiu veşnic şi neschimbător.

Aşa arată guvernarea autentică. Ea este de asemenea şi definitivă, fiindcă acestea sunt cele dintâi principii desăvârşite şi absolute, şi fiindcă ele vor locui pentru totdeauna în natura şi în relaţiile care există între făpturile inteligente. Iar această guvernare, care este totodată originară cât şi definitivă, este pur şi simplu o guvernare de sine însuşi a individului – o guvernare de sine însuşi prin raţiunea lui în relaţie cu Dumnezeu. Căci dictatul cel mai simplu şi cel mai clar al raţiunii este ca făptura inteligentă să recunoască că tot ce are, datorează lui Dumnezeu, şi de aceea se cuvine să se supună lui Dumnezeu ca o datorie logică şi normală, şi să-I aducă închinare. Este de asemenea un simplu dictat al raţiunii, fiindcă semenul lui are şi el aceleaşi drepturi ca şi el, şi datorează şi el tot ce are Creatorului, că şi semenul lui trebuie respectat şi onorat în toate acestea tot aşa după cum şi el doreşte să fie respectat şi onorat în toate acestea.

Este de asemenea un simplu dictat al raţiunii, fiindcă toate făpturile acestea au fost create, şi fiindcă tot ce au ele datorează Creatorului, - ca această existenţă, cu toate lucrurile legate de ea, în ce priveşte exercitarea aptitudinilor şi a puterilor primite, să fie ţinută totdeauna şi în mod nestrămutat în armonie cu voinţa şi cu planul Creatorului. Fiindcă dictatul cel simplu al raţiunii mai este că, Creatorul nu a plănuit niciodată ca existenţa, aptitudinile sau puterile vreunei făpturi să fie folosite împotriva voinţei Sale sau în afara planului Său. De aceea, dictatul cel mai clar şi cel mai simplu al raţiunii este ca această guvernare originală şi definitivă, care este o guvernare de sine însuşi a individului, să fie o guvernare de sine însuşi cu Dumnezeu şi în Dumnezeu. Aceasta este, în realitate, singura guvernare de sine însuşi adevărată.

Dumnezeu a creat toate făpturile inteligente absolut libere. El l-a făcut pe om având drepturi egale cu celelalte făpturi inteligente, pentru a fi o fiinţă morală. Libertatea alegerii este, din punct de vedere moral, un factor esenţial. Dacă Dumnezeu ar fi creat o fiinţă incapabilă de a alege, aceasta ar fi însemnat a o crea incapabilă pentru libertate. De aceea El l-a creat pe om cu dreptul libertăţii de alegere, având drepturi egale ca şi celelalte făpturi inteligente; şi El va respecta totdeauna lucrurile al căror Autor El este; în cazul acesta libertatea de alegere.

Dacă folosindu-se de libertatea de alegere, o făptură inteligentă alege ca existenţa ei, împreună cu aptitudinile şi puterile însoţitoare să fie ţinute în mod strict în supunere faţă de voinţa şi planul Creatorului, şi astfel cu adevărat în strânsă legătură cu Creatorul şi în El, aceasta este în realitate o guvernare de sine însuşi a individului.

Iar dacă slujba, închinarea şi legătura fiecărei făpturi inteligente trebuie acordată numai după propria ei alegere, prin aceasta Dumnezeu, care este Guvernatorul suprem, descoperă principiul guvernării cu consimţământul celui guvernat.

În felul acesta guvernarea divină cu privire la Cel care conduce şi la cel care este condus, adică Creatorul şi făptura Lui, este atât demonstrată cât şi descoperită, ca fiind o guvernare unde domneşte o libertate desăvârşită; o libertate desăvârşită din pricina individualităţii desăvârşite.

Din pricina păcatului omul şi-a pierdut libertatea, şi prin urmare individualitatea. Dar toate acestea au fost restabilite prin darul lui Hristos. „M-a trimis, …să propovăduiesc robilor de război slobozirea” (Luca 4, 18). „Hristos a suferit… pentru păcate, Cel neprihănit pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1 Petru 3, 18).

Isus Hristos se coborâse pe pământ pentru a da înapoi omului ceea ce pierduse, şi pentru a-l aduce înapoi pe om la ceea ce pierduse. Individualitatea era darul suprem al Creatorului. Ea fusese pierdută prin căderea în păcat. Prin darul lui Hristos omul a primit înapoi, chiar în ziua în care a păcătuit, darul individualităţii.

În secolele nesfârşite ale despotismului imperial păcătos, din zilele lui Cain şi până la Tiberiu Cezar, oamenii fuseseră subjugaţi atât de nemilos şi sistematic încât li se răpise orice urmă a individualităţii. Apoi a venit Hristos pe pământ şi, în trup şi cu chip de om, el a stabilit pentru fiecare fază a experienţei omeneşti individualitatea omului pe baza ei veşnică şi originară (Matei 25, 15). De aceea, fără un creştinism originar şi cu adevărat curat, nu poate exista individualitate adevărată.

Dar în interesul despotismului numele creştinismului a fost pervertit. Prin secolele îndelungate ale tiraniei eclesiastico-imperiale, oamenii au fost din nou lipsiţi de orice urmă a individualităţii. Prin Reformaţiune Dumnezeu a restabilit din nou creştinismul şi individualitatea în favoarea omului. Dar Protestantismul s-a împietrit în formă şi în crez. Urmarea a fost că toate confesiunile şi organizaţiile protestante an negat libertatea şi individualitatea creştină, făcând tot ce le-a stat în putinţă pentru a o distruge. Iar acum, prin federaţii denominaţionale, naţionale şi internaţionale şi prin confederaţii în şi prin religie, despotismul eclesiastico-imperial va lucra din nou, cu ajutorul puterilor lumeşti, prin semne şi minuni mincinoase, să le răpească oamenilor, în cele din urmă, în mod sistematic, orice urmă a individualităţii.

Dar creştinismul, prin darul suprem al individualităţii, ca totdeauna înainte, va triumfa (Apocalipsa 15, 2-3). Dar creştinismul va triumfa prin darul individualităţii, - ca totdeauna înainte, - fireşte, numai în şi prin indivizi binecuvântaţi, şi anume prin acei indivizi care se lasă conduşi de Dumnezeu şi care umblă cu Dumnezeu, prin acei indivizi care, dintr-o sinceră consacrare, ridică dreptul divin al individualităţii în religie şi libertatea religioasă deplină la înălţime.

Individualitate, vă rog să reţineţi, nu individualism; căci distinct şi veşnic aceasta este o „tate” nu un „ism.”