Legea duminicală

De unde vine legea duminicală?

Care este originea ei? Care sunt scopurile ei?

Ce însemnătate are ea pentru poporul Statelor Unite ale Americii şi pentru toată lumea?

Aceste întrebări sunt astăzi foarte actuale pe întreg teritoriul Statelor Unite ale Americii, deoarece legea duminicală este cerută pretutindeni de către state şi naţiune. Ea este cerută mereu congresului şi puterii legislative a statului.

Dar mai există încă un motiv pentru care aceste întrebări nu sunt doar pertinente, dar şi peste măsură de importante. Motivul este că prin legea duminicală vor fi înrolate şi combinate toate autocraţiile, toate guvernele bazate pe lege, toate uniunile dintre biserică şi stat, şi toate bisericile ca atare. Sub presiunea federaţiei religioase, confesionale, naţionale, internaţionale şi globale a religiei, ele se vor uni aşa încât toată lumea să fie supusă în domeniul religiei. Întreaga mişcare pentru unirea lumii pe baza religiei este polarizată în jurul unui singur punct, şi anume în respectarea duminicii, prin lege.

 

Originea şi caracterul ei

 

Prima lege duminicală a fost decretată de Constantin. Ea îşi are originea în biserică şi a fost introdusă numai prin iniţiativa şi la cererea episcopilor. Aceasta nu reiese numai din prevederile cuprinse în această lege, ci şi din faptele şi circumstanţele elaborării ei, precum şi din întreaga istorie a acestui timp şi acelei legislaţii.

Prima lege de acest fel a fost dată în jurul anului 314 după Hristos, care includea vinerea la fel ca şi duminica. Intenţia legii era categoric religioasă, căci prin ea se ordona ca vinerea şi duminica „să fie suspendate toate activităţile juridice şi civile, pentru ca această zi să poată fi devotată în linişte închinării lui Dumnezeu.”

Aceasta este parfraza lui Neander la afirmaţia lui Sozomen cu privire la respectarea primei legi duminicale. Ea arată că singurul scop, urmărit de această lege, era de natură religioasă. Dar cuvintele folosite de însuşi Sozomen, aşa cum au fost traduse de profesorul Walford, arată şi mai clar caracterul religios al legii. Iată cuvintele sale:

„Şi el (Constantin) ţinea această zi, aşa numita zi a Domnului, pe care iudeii o numesc prima zi a săptămânii, şi pe care Grecii o dedică soarelui. El ţinea şi ziua a şasea, şi a poruncit ca nici o activitate juridică sau altă lucrare să nu se desfăşoare în aceste zile, ci să fie petrecute în slujba lui Dumnezeu prin rugăciuni şi cereri.” (Sozomen, Ecclesiastical History, Book 1, Chap. VIII).

Aceasta înlătură orice îndoială sau speculaţie că intenţia urmărită prin decretarea primei legi duminicale în lume, care prevedea respectarea duminicii ca zi de repaus în anumite întreprinderi şi în alte ramuri obişnuite, nu ar fi avut doar un caracter religios.

Al doilea pas spre legislaţia dunimicală, în legea lui Constantin promulgată în anul 321, ziua de vineri a fost exclusă, iar duminica a rămas singură. Scopul legii a fost acum extins pentru a include nu numai tribunalele şi alte instituţii ale statului, ci şi pe „locuitorii oraşelor,” şi „negustorii.” Dar intenţia a rămas neschimbată, căci Eusebiu, unul dintre episcopii care au avut cel mai mult de a face cu această lege, se exprimă în felul următor: „El (Constantin) poruncise respectarea unei zile deosebite de închinare înaintea lui Dumnezeu” (Oration in praise of Constantine, Chap. IX).

Când intenţia legii a fost extinsă universal, în anul 386 după Hristos, când „afacerile comerciale de orice fel au fost interzise cu stricteţe în ziua dunimicii,” ea avea tot acelaşi caracter exclusiv religios, căci „oricine o încălca trebuia socotit vinovat de comiterea unui sacrilegiu” (Neander).

„Sacrilegiul” nu este nicidecum o încălcare civilă, ci în orice sens doar una religioasă.

Aşa că din forma legii se poate vedea foarte clar că ea nu urmărea, şi prin ea nu se urmărea nimic altceva decât o intenţie exclusiv religioasă. Totuşi, nu suntem lăsaţi numai cu această dovadă, oricât de suficientă ar fi ea. Tocmai cei care au iniţiat, dezvoltat şi adus această lege la existenţă, au dat asigurarea că scopul ei avea un caracter exclusiv religios. Episcopul Eusebiu este cel care ne asigură despre acest fapt, făcând aluzie la Constantin în această privinţă, după cum urmează:

„Cine altul a poruncit naţiunilor şi locuitorilor de pe toate continentele şi insulele acestui măreţ glob să se adune în ziua Domnului săptămânal, nu doar pentru necesităţile trupului, ci şi pentru mângâierea şi înviorarea sufletească, prin auzirea adevărului divin” (Idem, Chap. XVII).

Toate acestea sunt confirmate prin chiar directivele luate de Constantin cu privire la această lege. Interpretându-şi singur legea, şi explicând însemnătatea cuvintelor sale, Constantin a rostit următoarea rugăciune, pe care toţi ostaşii lui trebuiau să o repete la ordin în fiecare duminică dimineaţa:

„Te onorăm pe Tine, singurul Dumnezeu. Te recunoaştem ca Împărat al nostru şi implorăm ajutorul Tău. Din mila Ta am ieşit biruitori. Prin Tine suntem mai puternici decât vrăjmaşii noştri. Îţi mulţumim pentru binecuvântările Tale de până acum, şi ne încredem în Tine şi cu privire la cele viitoare. Ţie ne rugăm şi-ţi cerem să păzeşti pe împăratul nostru Constantin şi să-l ţii pe el şi pe fiii săi cei evlavioşi mereu triumfători” („Viaţa lui Constantin,” volumul 4, capitolul 20).

Şi dacă în ciuda acestor dovezi tot mai există o minte logică care se îndoieşte dacă legea duminicală originală a fost sau nu a fost exclusiv religioasă, adevărul fiind că în nici un caz ea nu a avut un alt caracter decât pur religios, atunci trebuie să dispară şi această ultimă îndoială cu desăvârşire, datorită faptului incontestabil că această zi a fost pusă deoparte pentru scopurile menţionate mai sus, prin funcţia şi autoritatea sa ca pontifex maximus, şi nu ca împărat. Căci numai un pontifex maximus avea dreptul să declare zile sfinte. Spre confirmarea acestui fapt, autoritatea excelentă a istoricului Duruy vorbeşte în felul următor:

Hotărând care zile trebuiau să fie socotite sfinte, şi compunând o rugăciune naţională, Constantin s-a folosit de dreptul lui ca pontifex maximus, şi aceasta nu a surprins pe nimeni” (Istoria Romei, capitolul 100, partea 1, paragraful 4).

Atât despre caracterul exclusiv religios, precum şi despre originea exclusiv religioasă a legii duminicale. Iar acum ceva despre

 

Inspiraţia şi începutul ei

 

Prima lege duminicală nu a fost decât o parte din planul şi ambiţia măreaţă a bisericii populare din acea vreme de a stabili, prin manevre politico-eclesiastice şi intrigă cu Constantin, „împărăţia lui Dumnezeu” pe pământ; aceasta după scopul şi intenţia unei teocraţii pământeşti. În biserică apăruse „o teorie teocratică greşită… care putea uşor să ducă la formarea unui stat sacerdotal, prin subordonarea lucrurilor lumeşti. Această teorie era dominantă în zilele lui Constantin, iar „episcopii deveniseră în mod voluntar dependenţi de el, datorită disputelor dintre ei şi a hotărârii lor de a se folosi de puterea statului pentru a-şi aduce la îndeplinire intenţiile” – Neander.

Prin urmare, întregul plan al teocraţiei omeneşti, în imitarea celui original şi divin din Sfânta Scriptură, a fost conceput de episcopi, iar prin legea duminicală a fost pus în practică. Aceasta reiese în mod vădit şi incontestabil din istoria acelui timp, este ţesătura întregii literaturi clericale a timpului respectiv, şi a rămas bine cristalizat în cartea episcopului Eusebiu, Viaţa lui Constantin: „Biserica era poporul lui Israel din Egipt, oprimată de faraonul Maxentiu, iar Constantin era noul Moise, liberatorul noului Israel de sub stăpânirea opresorilor lui. Înfrângerea lui Maxentiu de către Constantin în lupta de la Podul Milvian, şi înecarea sa în Tibru, simboliza înmormântarea lui Faraon în Marea Roşie, prin „scufundarea sa asemenea unei pietre.” După liberarea noului Israel prin noul Moise, noul Moise a ieşit în fruntea noului Israel pentru nimicirea păgânilor din pustie, pentru implementarea deplină a noii teocraţii, pentru ocuparea ţării făgăduite şi luarea în stăpânire a împărăţiei. Astfel, noul Moise a ridicat un cort al mărturiei şi a înfiinţat o preoţie după modelul celei originale din Sfânta Scriptură. Şi continuând să imite modelul din Sfânta Scriptură, duminica a fost făcută prin lege un semn al acestei teocraţii noi şi false, după cum Sabatul era semnul teocraţiei originale, adevărate şi divine. Şi aceasta a fost făcut cu aceeaşi intenţie directă; căci iată cum exprimă episcopul Eusebiu însuşi, care era unul dintre demnitarii cei mai de seamă la realizarea acestei ţinte. Iată cuvintele lui:

„Tot ce trebuia făcut în Sabat, aceasta noi am transferat asupra Duminicii.”

Faptul că ei vedeau în planul şi în sistemul acesta, realizat de ei înşişi, împărăţia lui Dumnezeu de pe pământ, reiese din cuvintele lui Eusebiu de asemenea clar şi lămurit:

„Investit cu asemănarea suveranităţii cereşti, el (Constantin) îşi ridică privirile în sus şi formează un guvern pământesc după modelul celui divin şi original, simţind o creştere a puterii sale prin conformarea monarhiei sale după modelul divin. Iar prin ordinul Cezarului el împlineşte prezicerile profeţilor, în deacord cu ceea ce fusese prezis cu secole înainte: ‘Şi sfinţii celui Prea Înalt vor lua împărăţia’” (Oration, capitolul 3).

Păzirea duminicii, instituită şi impusă prin legea imperială, ca semn al teocraţiei noi şi false, înlocuind şi imitând Sabatul ca semn al teocraţiei originale şi adevărate, era mijlocul prin care poporul a fost „supus” noii şi falsei „împărăţii a lui Dumnezeu.” Iată cuvintele episcopului Eusebiu:

Împăratul nostru, veşnicul Lui iubit, deţine autoritatea funcţiei imperiale de sus. Întreţinătorul universului conduce cerurile şi pământul şi împărăţia cerească, în conformitate cu voinţa Tatălui Său. Tot aşa şi împăratul nostru, iubitul lui Dumnezeu, aducând pe toţi supuşii lui de pe pământ, la Cuvântul Întâiului născut, în felul acesta Mântuitorul nostru îi face supuşi vrednici ai împărăţiei Sale” (Capitolul 2).

Aceste dovezi arată că inspiraţia şi apariţia primei legi duminicale a fost exclusiv şi special clericală. Şi toate acestea pentru promovarea unui plan grandios şi subtil al episcopilor, în vederea instaurării unui „stat preoţesc,” care avea să „subordoneze lucrurile lumeşti conducerii sale întru-un mod fals şi ostentativ,” şi pentru a face „hotărârea lor” eficientă „în ce priveşte folosirea puterii statului pentru realizarea intenţiilor lor.”

Pe baza acestor două puncte – 1. „Originea şi caracterul,” 2. „Inspiraţia şi apariţia” primei legi duminicale – adică pe baza faptului că numita lege duminicală este în mod specific religioasă şi clericală, aşa încât nu mai poate exista nici o îndoială sau o cale de scăpare, demonstraţia este categorică; demonstraţia, fiindcă aceasta este mărturia tuturor dovezilor care pot fi aduse în acest caz.

 

Cum stau lucrurile acum

 

După ce am stabilit caracterul exclusiv şi specific religios şi clerical al legii duminicale, următoarea întrebare care se pune este: A pierdut oare legea duminicală caracterul ei exclusiv religios şi clerical?

Dar mai întâi de toate, cum se poate pierde acest caracter vreodată? Acesta fiind caracterul ei original şi înnăscut, şi singurul pe care l-a avut vreodată, de aici reiese că acest caracter nu s-a putut pierde niciodată. Atât de sigur, câtă vreme această instituţie supravieţuieşte, rămâne şi caracterul ei original şi inerent. De aceea, oriunde se găseşte legea duminicală în această lume, acolo este alipit de ea şi caracterul ei religios şi clerical.

Să privim lucrul acesta din punct de vedere istoric, şi să vedem cât de clar se manifestă acest principiu. „Statul preoţesc,” la a cărui ridicare legea duminicală a jucat un rol atât de important, „şi-a subordonat lucrurile lumeşti” timp de peste o mie de ani în toată Europa, şi în felul acesta s-a folosit „de puterea statului, - de fiecare stat – pentru a-şi atinge scopurile.” În tot timpul acesta nenorocit legea duminicală a rămas în vigoare fără să aibă vreun alt caracter decât cel original, înnăscut, inerent, religios şi clerical.

În 1533 Henry al optulea a rupt legăturile lui şi ale Angliei cu Papa de la Roma. Dar asta a fost tot, căci ceea ce a devenit astfel „Biserica Angliei,” Henry s-a aşezat în ea ca papă în locul papei. Prin lege fusese decretat ca împăratul „să fie primit, acceptat şi onorat ca singurul cap de pe pământ asupra Bisericii Angliei. Iar în 1535 Henry şi-a luat oficial titlul de „Cap suprem al bisericii anglicane de pe pământ.” Ceea ce devenise acum Biserica Anglicană nu era altceva decât ceea ce se numise înainte Biserica Catolică din Anglia. „Nimic nu s-a schimbat în formă. Constituţia bisericii a rămas neschimbată” – Green.

În acest sistem neschimbat legea duminicală originală şi papală a continuat, şi a continuat până în zilele noastre, având şi astăzi acelaşi caracter pe care îl avusese de la început, şi anume caracterul cel original, înnăscut, inerent, religios şi clerical.

Din Anglia s-au răspândit colonii pe întreg teritoriul S.U.A. Coloniile au fost stabilite de către peregrinii englezi, şi erau aici doar extinderea guvernului englez. În strictă armonie cu sistemul englez, şi printr-o simplă extindere a acestuia, fiecare colonie stabilită în America, cu excepţia celei din Rhode Island, a avut religia ei oficială, fie sub formă de „Religie creştină” în general, sau, în cele mai multe cazuri, sub forma unei biserici cu o denumire oarecare.

În fiecare dintre aceste stabilimente coloniale religioase din America Legea duminicală a sistemului englez a fost extinsă, iar în unele locuri chiar intensificată, şi ea nu era altceva decât extinderea legii duminicale a sistemului roman original şi papal.

Iar aici, ca totdeauna înainte în Anglia şi la Roma, legea duminicală din coloniile americane nu a fost niciodată alta decât cea de la început, adică cea originală, înnăscută, inerentă, religioasă şi clericală.

Cu timpul, aceste colonii s-au despărţit de guvernul Marii Britanii şi au devenit „state libere şi independente.” Dar fiecare dintre ele a rămas neschimbat în ce priveşte sistemul religios stabilit deja şi legea duminicală. Totuşi, statul Virginia a desfiinţat imediat Biserica Angliei şi religia ei, iar în ce priveşte religia stabilită deja, aceasta a fost măturată printr-un aşa numit „Act pentru instituirea libertăţii religioase.” Dar în ciuda acestui fapt, numita lege duminicală a rămas neschimbată în constituţia noului stat Virginia, care nu era alta decât aceeaşi lege duminicală a sistemului englez, compus din biserică şi stat, care şi ea, la rândul ei, nu era alta decât legea duminicală a sistemului roman şi papal după vechiul lui caracter original, înnăscut, inerent, religios şi clerical.

Iar istoria statului Virginia, în ce priveşte acest punct, este exact istoria tuturor celorlalte treisprezece State originale, cu singura excepţie din Rhode Island. Iar legea duminicală a tuturor Statelor Unite care s-au format după cele treisprezece anterioare, nu era decât extinderea, şi în mod practic, imitarea legii duminicale a celorlalte State originale unde ea existase mai dinainte. Ba până şi Rhode Island a fost tras de partea răului, devenind vinovat prin pervertirea ei. Legea duminicală a Statelor înfiinţate mai târziu a avut acelaşi caracter religios şi clerical: original, înnăscut, şi inerent, pe care îl avuseră şi coloniile engleze, Anglia şi Roma.

În felul acesta legea duminicală, începând cu Constantin şi până la cea mai de pe urmă, a Statelor Unite ale Americii, a fost totdeauna aceeaşi, având în mod categoric acelaşi scop şi acelaşi caracter.

 

Legislaţia duminicală neconstituţională

 

Apoi a urmat formarea Guvernului Naţional al Statelor Unite ale Americii cu separarea totală dintre religie şi stat, şi cu prevederea constituţională ca „Congresul să nu elaboreze nici o lege cu privire la impunerea vreunei religii sau interzicerea practicării ei libere.” Acest principiu al Constituţiei Naţionale împreună cu „Acţiunea pentru stabilirea libertăţii religioase” a statului Virginia, care îl precedase, au fost linia de conduită pe baza căreia au luat fiinţă constituţiile tuturor celorlalte State ale Uniunii Americane, după cele treisprezece originale anterioare; iar constituţiile, deşi nu şi legislaţiile celor treisprezece state originale au fost modelate de ea. Această măsură de conduită a fost urmată cu atâta credincioşie, şi principiul acesta a fost recunoscut atât de cuprinzător în toate Statele Uniunii Americane, încât situaţia arată pe scurt precum urmează:

„Lucrurile care nu sunt legale sub nici una dintre Constituţiile americane pot fi cuprinse în felul următor:

  1. Orice lege, care prevede impunerea unei religii.
  2. Sprijinirea educaţiei religioase prin constrângere, impunere, sau alte mijloace oarecare.
  3. Participarea obligatorie la servicii religioase.
  4. Restricţii care opresc practicarea liberă a religiei în conformitate cu dictatul conştiinţei.
  5. Restricţii pentru oprirea exprimării libere a convingerii religioase.

„Acestea sunt interzicerile principale care sunt cuprinse în Constituţia Americană, şi care asigură libertatea de conştiinţă şi practicarea liberă a credinţei. Nimeni nu trebuie să se supună, în ce priveşte credinţa, cenzurii statului sau vreunei autorităţi publice.”

„Legiuitorilor nu li s-a permis să realizeze o uniune între biserică şi stat sau să favorizeze prin lege vreo convingere sau sectă religioasă oarecare. Nu există libertate religioasă deplină acolo unde statul favorizează o anumită sectă în dauna alteia.”

„Tot ce face deosebire între clase sau secte, în măsura în care această deosebire este în defavoarea uneia, este o persecuţie; iar dacă este bazată pe un fundament religios, atunci aceasta este o persecuţie religioasă. Nu contează cât de mare este discriminarea. Principiul rămâne acelaşi. Este destul că se creează astfel o inegalitate în drepturi sau privilegii” – „Limitele Constituţionale” de Cooley, capitolul 13, par. 1-9.

În vederea acestor fapte, prevederi şi principii privind legea duminicală, aşa cum este ea în realitate, exclusiv şi specific religioasă, reiese acum foarte clar că, din punct de vedere al oricărui principiu, legea duminicală este oriunde şi peste tot în Statele Unite ale Americii, şi după cum declară toate constituţiile, o „persecuţie religioasă,” şi prin urmare este absolut neconstituţională şi nulă.

Faptul că este neconstituţională a fost admis atât de stat cât şi Curţile supreme ale Statelor Unite. Curtea supremă a statului Ohio a declarat explicit că „dacă religia este singura bază a legii duminicale, atunci ea nu poate sta nici pentru o clipă” în faţa Constituţiei. Iar un tribunal districtual al Statelor Unite atrăgea atenţia la „spectacolul umilitor al apărătorilor duminicii, prin care au încercat să justifice continuitatea legii duminicale… în baza argumentului cum că ea nu ar fi în conflict cu dogma cetăţenească a libertăţii de conştiinţă,” pe când „ea este cu siguranţă în conflict cu ea, - şi zice că „dovada faptului că ea vine în sprijinul religiei trebuie mărturisită în mod deschis şi nicidecum tăgăduită.” Iar tribunalul menţionat mai sus a definit aceasta prin cuvântul „persecuţie.”

 

Invenţie judiciară şi decret

 

În ciuda acestui fapt, legea duminicală este socotită peste tot în Statele Unite ca fiind constituţională! Cum se poate aşa ceva? Răspunsul este că aceasta se poate numai prin invenţie judiciară şi decret.

Observaţi. Aceasta nu s-a făcut prin analiza şi interpretarea judiciară a Constituţiei, ci numai prin invenţie şi decret judiciar cu privire la caracterul legislaţiei. Aceasta înseamnă că legea duminicală a primit prin invenţie judiciară şi decret un caracter cu totul nou şi străin; iar apoi, pe fundamentul acesta nou şi străin, legislaţia e socotită a fi constituţională. Chiar dacă fundamentul acesta nou şi străin ar fi cu adevărat fundamentul original şi înnăscut, chiar şi atunci caracterul constituţional al unei asemenea legislaţii ar trebui pus în mod serios sub semnul întrebării. Dar fundamentul ei nou şi străin nu este nicidecum corect. El este o invenţie grozavă şi falsă atât în ce priveşte principiul cât şi realitatea.

Această invenţie şi decret, bazat pe un fundament nou şi străin, susţine, cu privire la legislaţia duminicală, cum că ea ar fi în favoarea trupului, spre promovarea sănătăţii şi pentru restabilirea puterilor epuizate ale poporului, că ar fi „pentru apărarea muncii,” şi de aceea constituţională prin faptul că ar juca rolul unui „regulament poliţienesc” şi al unei reguli pur civile!

Acum, oricine cunoaşte ARC-ul legislaţiei duminicale ştie că nici o lege duminicală din lume nu a fost impusă vreodată cu o asemenea intenţie, cu asemenea scopuri, sau pe o asemenea bază, ci fiecare lege duminicală din lume a luat fiinţă pe temelia caracterului ei religios şi clerical, fără nici un element civil şi material.

Statul Idaho este un exemplu în această privinţă, şi fiind cel de pe urmă exemplu, el este foarte grăitor. Exact cu acelaşi spirit şi cu aceeaşi ţintă care îi caracterizase pe episcopii din vremea lui Constantin, tot aşa s-a apucat şi o clică eclesiastică, care nu era din statul Idaho, şi a stabilit o lege duminicală pentru statul Idaho, şi după ce au înaintat-o legislaţiei statului Idaho au reuşit s-o introducă în legislatura acestui stat. După aceea, - declarând pe bază de constituţie ca „îmbrăţişarea şi exercitarea credinţei şi a slujbei religioase să fie garantată pentru totdeauna, şi nici o singură persoană să nu piardă drepturile, privilegiile şi aptitudinile ei civile sau politice pe motivul convingerilor ei religioase; …şi nici să nu se acorde prin lege vreun avantaj vreunei confesiuni religioase sau oricărei forme de închinare,” – Curtea supremă a statului Idaho a socotit acest statut religios şi clerical ca fiind „constituţional.”

Statul Washington este un alt exemplu. Constituţia acestui stat declară: „Fiecărui individ să i se asigure o libertate de conştiinţă deplină în toate lucrurile privitoare la sentimentele sale religioase, la credinţa şi la închinarea lui, şi nimeni să nu fie jignit sau tulburat din pricina credinţei sale în ce priveşte persoana şi avuţia lui.”

Când această prevedere constituţională a fost formulată în 1889, intenţia unanimă a inventatorilor era de a exclude din lege legislaţia duminicală tot aşa ca şi toate celelalte puncte privind problema religiei. Autorul acestei cărţi a făcut parte din comitetul Convenţiei Constituţionale, când a fost formulată această prevedere. Eu ştiu bine că aceasta era intenţia inventatorilor ei, fiindcă subiectul legislaţiei duminicale a fost luat în discuţie în mod special de comitet, iar comitetul a hotărât în unanimitate ca această prevedere constituţională, aşa cum fusese dispusă, să excludă legislaţia duminicală, aşa cum era şi intenţionat. Dar Curtea Supremă a statului Washington a declarat legislaţia duminicală ca fiind „constituţională” în ciuda acestei Constituţii.

Astfel această lege duminicală, - care a fost inventată de către clerici, numai dintr-o intenţie religioasă şi clericală pe care prevederile constituţionale o interziseră în mod hotărât, - a fost aprobată de Curţile Supreme printr-o invenţie judiciară şi edict ca fiind „constituţională.”

Dar orice decizie de felul acesta nesocoteşte pe faţă unul dintre principiile cele mai de seamă ale administraţiei judiciare, precum şi „legea recunoscută în mod universal” – principiul şi legea după care „intenţia făcătorului de lege este legea însăşi,” că legea trebuie explicată în conformitate cu intenţia dătătorului ei,” şi că „legii nu i se poate da un alt înţeles decât cel intenţionat de dătătorul ei.”

Principiul acesta, care trebuie aplicat totdeauna în justiţie, ca măsură de conduită pentru interpretarea statutelor şi a constituţiilor, este exprimat cu autoritate în felul următor:

„Un tribunal care-şi permite să influenţeze sentimentele publice cu scopul de a câştiga simpatia maselor, prin explicarea constituţiei scrise în aşa fel cum nu a fost intenţionată de fondatorii ei, poate fi învinuit, pe bună dreptate, de a fi nesocotit jurământul oficial şi datoria sa publică” – Cooley, „Limitări Constituţionale,” pagina 67.

Acest principiu se aplică cu aceeaşi forţă definirii unei legi ca şi a unei constituţii. Şi, fie că schimbarea sentimentelor pe care un tribunal îşi permite a o influenţa este de natură publică şi generală, sau numai particulară şi personală, aşa încât numai tribunalul să fie influenţat, principiul rămâne acelaşi, şi „poate fi învinuit… de a fi nesocotit jurământul oficial şi datoria publică.” Exact aşa au făcut tribunalele când au dat legislaţiei duminicale o explicaţie – prin acordarea unui înţeles cu totul nou şi străin – care nu era deloc în sensul cel intenţionat de fondatorii şi inventatorii ei, oriunde s-a petrecut aceasta în istoria şi experienţa omenirii.

 

Un subterfugiu palpabil

 

Dar chiar şi acest fundament nou al legislaţiei duminicale, prin invenţie şi decret, nu poate exclude fundamentul religios original şi înnăscut al acesteia. Această invenţie este numai pretextul pentru ca legislaţia duminicală de natură religioasă să poată fi prezentată şi ridicată pe o poziţie „constituţională,” pe când prevederile constituţionale interzic în mod categoric aşa ceva. Căci în fiecare dintre aceste cazuri, imediat după ce este făcută „constituţională” luând înfăţişarea unei „legi pur civile,” ea primeşte o încadrare religioasă prin declaraţia: „Faptul că legislaţia este întemeiată pe religie,” şi fiind „caracteristica particulară a Creştinismului,” „nu este nimic împotriva ei, ci mai degrabă foarte mult în favoarea ei.” În felul acesta decretul este realizat prin manevre şi scamatorii judiciare iscusite, în ciuda faptului că Constituţia interzice legislaţii religioase, dând o înfăţişare „constituţională” unei legislaţii care este în realitate numai religioasă şi clericală.

 

Şi totuşi este neconstituţională

 

Dar în ciuda acestui fapt, rămâne totuşi adevărat că legislaţia duminicală este oriunde în Statele Unite ale Americii – din pricina caracterului ei religios – neconstituţională. Chiar şi inventând pentru ea un „fundament civil” pentru a o face constituţională, totuşi ea rămâne mai departe neconstituţională din pricina caracterului ei original, înnăscut şi inerent religios şi clerical. Cu alte cuvinte, dacă Constituţia garantează libertatea absolută în ciuda oricăror reguli religioase, în ciuda restricţiilor şi a prevederilor cerute de lege, atunci orice caracter religios ataşat de o lege face din acest motiv legea neconstituţională.

Constituţia este expresia supremă a voinţei populare cu privire la guvern. Iar când această voinţă supremă exclude din legislaţie toate lucrurile de natură religioasă, atunci această voinţă supremă nu poate fi evitată prin artificiul inventării unui „fundament civil” pentru o chestiune cu un caracter religios. Prin asemenea artificii toate regulile religioase scornite vreodată ar putea fi făcute constituţionale şi obligatorii pentru toţi; iar astfel garanţia constituţională a libertăţii de conştiinţă s-ar transforma într-o invenţie fascinantă.

Fiindcă „fundamentul religios al respectării duminicale nu este împotriva, ci mai degrabă în favoarea legislaţiei duminicale ca o regulă civilă, tocmai faptul acesta este argumentul cel mai puternic împotriva ei; şi în realitate atât de puternic încât o anulează cu desăvârşire, oricare ar fi natura sau necesitatea ei „civilă.”

Curtea Supremă a statului California a exprimat corect principiul acesta, după cum urmează:

„Constituţia spune că ‘exercitarea şi împărtăşirea liberă a mărturisirii şi a închinării religioase, fără nici o discriminare sau preferinţă, să fie permisă pentru totdeauna în acest stat.’… Problema constituţională este simplu o problemă a puterii legislative. A avut legislatura puterea de a face acel lucru anumit pe care l-a făcut? Care era acel lucru anumit? – Răspuns: Interzicerea lucrului în zi de Duminică. Dacă actul acesta ar fi fost conceput în felul acesta pentru a arăta că cei care au votat pentru el nu intenţionaseră decât un regulament municipal; chiar şi atunci când ea contravine în realitate prevederilor Constituţionale care garantează libertatea de credinţă a tuturor, noi suntem nevoiţi a o declara neconstituţională din acest motiv” – Newman

Principiul este că ar fi imposibil ca pierderea unui beneficiu social dorit să aducă statului, societăţii sau individului atât de multă pagubă cât – cu siguranţă – ar fi cazul dacă libertatea religioasă ar fi îngrădită, dacă drepturile conştiinţei ar fi încălcate, iar demnitarii religioşi ar căpăta puterea civilă.

 

Chiar şi constituţională ea ar fi rea

 

Este de netăgăduit faptul că legislaţia duminicală este de natură religioasă şi clericală, şi ca atare şi sub orice alt motiv neconstituţională şi „o persecuţie” oriunde în Statele Unite ale Americii. Dar chiar dacă ar fi constituţională aici, aşa cum este cazul în Anglia, Franţa, Spania şi Rusia, ea ar fi totuşi rea. Legislaţia duminicală fiind religioasă şi clericală, ca atare este rea, şi niciodată nu poate să fie corectă.

Cu privire la cei trei tineri evrei, împăratul Nebucadneţar a făcut o lege cu un caracter şi un fundament religios. Dar Dumnezeu a dat acestui împărat, precum şi tuturor împăraţilor şi popoarelor o lecţie universal valabilă că acest lucru este greşit.

Împotriva lui Daniel, guvernul medo-persan a emis un edict inflexibil cu un caracter şi fundament religios. Dar Dumnezeu a dat, acelui guvern şi tuturor guvernelor şi popoarelor, pentru totdeauna, lecţia că acest lucru este greşit.

Iar biserica „care a folosit puterea statului în vederea înaintării scopurilor ei,” fapt realizat numai cu o intenţie religioasă – printr-o înşelătorie diabolică şi murdară – şi-a realizat scopul prin răstignirea Domnului Slavei. Iar aceasta este o dovadă suficientă în faţa întregului univers, şi pentru toată veşnicia, că o asemenea amestecătură şi o asemenea procedură este peste măsură de rea şi satanică.

Aşadar există o Lege şi o Autoritate mai înaltă pe acest pământ; aceasta este voinţa şi autoritatea lui Dumnezeu. Religia arată datoria pe care fiinţele inteligente o au faţă de Creatorul lor, precum şi modul după care această datorie este realizată. Religia are deci de a face numai cu relaţia care există între sufletul omului şi Stăpânul acestuia. De aceea, chiar dacă legislaţia duminicală ar fi constituţională în fiecare stat sau guvern de pe pământ, totuşi, fiind religioasă, ea rămâne cu desăvârşire rea, fiindcă aceasta corespunde cu invadarea imperiului şi uzurparea autorităţii şi jurisdicţiei lui Dumnezeu.

 

Nici o temelie pentru ea

 

Nu există decât două autorităţi faţă de care, în ce priveşte legea şi guvernul, fiecare om este dator să-şi plătească datoria. Acestea două sunt: Dumnezeu şi cezarul. În conformitate cu aceasta Domnul Isus a exprimat adevărul în felul următor: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”

Legislaţia duminicală şi respectarea duminicii nu vine nici de la Dumnezeu şi nici de la Cezarul.

Ea nu este de la Dumnezeu căci, aşa cum arată dovezile, ea a fost instituită de omul fărădelegii care s-a aşezat în locul lui Dumnezeu, şi s-a dat drept Dumnezeu, ca un simbol al teocraţiei false şi omeneşti, pentru a înlocui Sabatul Domnului ca simbol al teocraţiei adevărate şi divine, al cărei Dumnezeu este singur Domnul Dumnezeu.

Ea nu este de la cezarul căci, aşa cum arată dovezile, Constantin nu a decretat respectarea Duminicii ca zi de repaus şi nu a poruncit sfinţirea ei în funcţia sa de cezar, ca şef de stat, ci numai şi numai ca pontifex maximus, deci cap al religiei, şi aceasta prin inspiraţia şi la cererea bisericii, care nu este nici Dumnezeu şi nici Cezarul.

Prin urmare, deoarece ea nu vine nici de la Dumnezeu şi nici de la cezarul, ci numai de la biserică, şi fiind dată printr-un cap al religiei păgâneşti, de aceea nu există pentru nimeni, din universul întreg, vreo obligaţie, fundament sau loc de a aduce cuiva respect, într-un mod sau altul, prin păzirea ei.

 

Scopul final

 

Toate punctele menţionate până aici dovedesc un lucru: caracterul original, înnăscut şi inerent al legislaţiei duminicale rămâne pentru totdeauna acelaşi, exclusiv şi specific religios şi clerical.

Iar ultimul scop al legislaţiei duminicale este, de asemenea, acelaşi. Am văzut că scopul final al legislaţiei duminicale originale era „formarea unui stat preoţesc care să subordoneze lucrurile pământeşti într-un mod fals şi exterior” şi să împlinească „hotărârea” clericilor „de a se folosi de puterea statului pentru realizarea scopurilor ei.”

Iar aceasta este şi acum exact ultimul ei scop. Congresul şi legislatura sunt acum permanent sub presiune, legislatorii sunt persistent somaţi, ba chiar şi ameninţaţi de către clerici, tot aşa ca în timpul administraţiei regale, scandând pentru tot mai multă şi mai multă legislaţie duminicală. În ciuda faptului că jurisdicţia actuală cuprinde deja atât de mult din această legislaţie, totuşi se cere neîntrerupt tot mai multă, şi mai multă. Şi ea este dictată, acolo unde nu este concepută, de clerul interesat, în termeni din ce în ce mai asemănători cu inchiziţia, aşa cum au făcut clericii din trecut.

Nu este cazul să mai continuăm aici cu acest subiect. Dovezile deja prezentate arată lămurit caracterul legislaţiei duminicale ca fiind totdeauna exclusiv şi specific religios şi clerical, că din acest motiv ea este în Statele Unite ale Americii neconstituţională şi ne-americană, şi oriunde în această lume ea este şi rămâne nelegiuită şi anticristă.