Recapitulare

Până acum am studiat în Cuvântul lui Dumnezeu principiul dreptului individualităţii în religie, aşa cum este aplicat şi ilustrat în cazul autocraţiei, în cazul unui sistem de guvernare unde domneşte supremaţia şi rigoarea legii, în cazul unirii dintre biserică şi stat, în sânul bisericii însăşi, şi în relaţia dintre indivizi.

Nimeni nu trebuie să-şi închipuie că toate acestea ar fi doar o serie de studii asupra istoriei din vechime, sau asupra unor principii şi texte biblice ca atare, desi prin menţionarea acestor două motive, studiul ar fi justificat. Dar noi urmărim aici altceva. Studiul acesta cuprinde nişte principii care sunt, într-o fază sau alta, astăzi la fel de vii şi de active ca oricând. Are să vină ziua - şi nu este departe - când întreaga serie a exemplelor prezentate în acest studiu va fi din nou vie şi activă. Dar atunci ele se vor împlini toate deodată, şi vor fi la fel de reale şi vor urmări acelaşi scop, cum era cazul în trecut cu fiecare la timpul şi la locul lor.

Are să vină ziua, şi nu este departe, când autocraţiile, guvernele care conduc prin supremaţia şi rigoarea legii, confederaţiile compuse din stat şi din biserică, şi bisericile ca atare, când toate aceste organizaţii, fiind unite prin acelaşi gând, vor lua hotărârea să impună supunerea şi unitatea în religie şi să înăbuşe orice sugestie în favoarea individualităţii în religie, şi orice drept de a o practica.

Aceste studii sunt publicate îndeosebi în vederea pregătirii noastre pentru lucrurile care au să vină în curând. Toate lucrurile acestea, cuprinse în Sfânta Scriptură, nu au fost aşternute acolo doar pentru învăţătura tuturor şi pentru totdeauna, ci îndeosebi „pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor” (1Corinteni 10, 11). Cea mai mare luptă, pe scara cea mai largă care a avut loc vreodată între puterile răutăţii şi ale împărăţiei neprihănirii, este încă în viitor. Conflictul cel mai înverşunat se desfăşoară în timpul zilelor din urmă. Tocmai acum timpul acesta este la uşi. De aceea, aceste învăţături ale Cuvântului inspirat sunt acum peste măsură de importante.

În vederea acestei presiuni puternice care va fi exercitată în curând asupra fiecărui individ, din partea tuturor acestor forţe, este acum de cea mai mare importanţă ca fiecare să ştie pentru sine însuşi, şi s-o ştie după dovada cea mai clară posibilă – s-o ştie cu toată siguranţa, - care este locul, răspunderea şi dreptul individual înaintea stăpânirilor şi puterilor, înaintea lui Dumnezeu şi cu Dumnezeu.

Deşi în studiile noastre am discutat fiecare caz în lumina faptului că aceste puteri nu au nici un drept să pretindă şi să exercite autoritate sau jurisdicţie în problema religiei şi că dreptul individualităţii în religie stă deasupra tuturor acestor lucruri, totuşi şi cealaltă parte este la fel de adevărată şi la fel de importantă, ba poate şi mai importantă, şi anume că nimeni nu trebuie să permită altuia decât numai lui Dumnezeu să exercite autoritate sau jurisdicţie în religie, El fiind singurul căruia nu trebuie să-I ignorăm acest drept, sau care nu trebuie tras la răspundere pentru aceasta; că dreptul divin al individualităţii în religie poate fi menţinut numai printr-o legătură adevărată cu Dumnezeu, şi prin credincioşie faţă de dreptate. Aceasta este, în Dumnezeu, datoria oricărui individ faţă de Dumnezeu, faţă de dreptate, faţă de el însuşi, şi pentru acest drept. Fiecare trebuie să păstreze acest principiu, altfel se va dovedi necredincios lui Dumnezeu şi necredincios faţă de sine însuşi, şi se va declara de acord ca răutatea să stea mai presus de neprihănire; cu alte cuvinte, va accepta răutatea în locul neprihănirii.

Este adevărat, aşa cum arată raportul inspirat, că autocraţia, cum este ea ilustrată prin împăratul Nebucadneţar; că un guvern care conduce prin supremaţia legii, cum era cel al Medo-Persiei; că unirea dintre biserică şi stat, cum este ilustrată în biserica iudaică unită cu puterea romană împotriva lui Hristos; că biserica, cum se vede în istoria bisericii lui Israel împotriva ucenicilor lui Hristos, toate aceste puteri nu au nici un drept să pretindă autoritate sau jurisdicţie în religie. Este şi mai adevărat că pentru a fi cu totul credincioşi lui Dumnezeu şi dreptăţii, sau corecţi faţă de ei înşişi şi faţă de aproapele lor, tinerii evrei, Daniel, Domnul Isus şi apostolii Domnului, toţi aceştia au trebuit să nesocotească astfel de pretenţii. În toate cazurile menţionate stăpânirea lui Dumnezeu fusese uzurpată. În fiecare caz dreptatea fusese călcată în picioare şi răutatea înălţată în locul ei. Oare poate cineva care îl cunoaşte pe Dumnezeu şi care iubeşte dreptatea, să stea cu mâinile încrucişate şi să nu facă nimic? Credincioşia faţă de Dumnezeu nu este ea oare nimic? Oare nu trebuie să înţelegem niciodată ce înseamnă credincioşia faţă de Dumnezeu? Trebuie oare ca răutatea să fie recunoscută ca şi cum numai ea ar avea dreptul de a stăpâni? Nu vrea să fie omul oare niciodată credincios lui Dumnezeu şi dreptăţii, credincios faţă de sine însuşi şi faţă de semenii lui?

Este adevărat că Nebucadneţar a procedat cu totul greşit şi era complet deplasat încercând să stăpânească în domeniul religiei. Întâmplarea este raportată pentru a arăta popoarelor, pentru totdeauna, că orice autocraţie este tot atât de deplasată, şi tot atât de greşită, atunci când îndrăzneşte să pretindă autoritate în religie. Totodată este adevărat, şi nu trebuie să uităm acest lucru niciodată, că cei trei tineri evrei au nesocotit în mod deschis şi fără nici o concesie pretenţia autocratică a autorităţii în probleme de religie. Istoria este raportată pentru învăţătura tuturor, ca fiecare să procedeze totdeauna aşa cum au făcut aceşti trei indivizi dacă şi ei vor să fie aşa de credincioşi lui Dumnezeu, dreptăţii, lor înşişi şi semenilor lor, după cum erau aceştia.

Este adevărat, cu toate că principiile ei de guvernare erau bazate pe supremaţia şi inflexibilitatea legii, conducerea Medo-Persiei procedase greşit atunci când se amestecase în domeniul religiei prin legea ei. Această întâmplare este raportată ca să arate tuturor guvernelor şi popoarelor, pentru totdeauna, că orice stăpânire este la fel de greşită dacă se amestecă prin lege în domeniul religiei. Tot aşa este adevărat, şi trebuie să ne aducem aminte de acest fapt, că individual, Daniel a nesocotit cu desăvârşire această lege, fără să fi făcut o singură concesie; şi că întâmplarea este raportată ca fiecare să înveţe pentru totdeauna că în toate împrejurările de acest fel el trebuie să procedeze aşa cum a făcut acest om al lui Dumnezeu, dacă şi el vrea să fie aşa de credincios lui Dumnezeu, dreptăţii, lui înşişi şi semenilor lui, după cum era Daniel.

Este adevărat că biserica lui Israel a făcut un lucru extrem de greşit atunci când s-a unit cu puterea civilă pentru a-şi impune voinţa. Şi această întâmplare a fost scrisă ca să arate lumii întregi, şi pentru totdeauna, că ori de câte ori o biserică încearcă, sub un pretext sau altul, să controleze puterea civilă pentru a-şi împlini voinţa ei, comite aceiaşi nelegiuire grozavă. Tot aşa de adevărat este, şi tot atât de important, să recunoaştem şi să reţinem că Acela care fusese ţinta acestei uniri nelegiuite dintre biserică şi stat, mai degrabă Şi-ar da viaţa decât să recunoască această putere sau să i se supună, oricât de puţin. Iar toate acestea au fost scrise ca fiecare individ din lumea întreagă să fie gata pentru a proceda şi el în asemenea împrejurări aşa cum a procedat Domnul Isus, ca şi el să fie la fel de credincios lui Dumnezeu, adevărului, lui însuşi şi tuturor oamenilor, după cum era Domnul Isus.

Este adevărat că biserica lui Israel a părăsit calea dreptăţii şi a procedat complet greşit prin asumarea autorităţii de a decide ce trebuiau şi ce nu trebuiau să creadă şi să înveţe membrii bisericii respective. Şi această întâmplare a fost scrisă pentru a arăta tuturor bisericilor şi tuturor oamenilor, pentru totdeauna, că fiecare biserică este la fel de abătută de la calea dreptăţii, şi la fel de greşită atunci când îşi asumă autoritatea de a decide ce trebuie sau ce nu trebuie să creadă şi să înveţe membrii respectivi. Tot aşa de adevărat este, şi tot atât de important să reţinem, că membrii bisericii respective au refuzat, deschis şi fără compromis, să recunoască, oricât de puţin, vreo autoritate de acest fel. Lucrurile acestea au fost scrise, de asemenea, pentru a arăta tuturor membrilor bisericii ca şi ei să procedeze la fel dacă vor să fie credincioşi lui Dumnezeu, adevărului, lor înşişi şi tuturor oamenilor, după cum erau aceştia.

Cei trei tineri evrei au procedat corect când au refuzat să recunoască dreptul autocraţiei de a controla domeniul religiei. Daniel a procedat corect când a refuzat să recunoască dreptul unui guvern care stăpâneşte prin lege de a controla domeniul religiei. Domnul Isus a procedat corect când a refuzat să recunoască dreptul bisericii de a-şi impune voinţa prin puterea civilă. Apostolii şi ucenicii Domnului Isus au procedat corect când au refuzat să recunoască dreptul bisericii de a decide sau de a dicta ce trebuie, sau ce nu trebuie, să creadă şi să înveţe membrii ei. În fiecare dintre aceste cazuri Dumnezeu a dovedit, prin intervenţia puterii Sale miraculoase, că toate aceste persoane au procedat corect. Prin aceasta nu s-a dovedit doar că aceştia au avut dreptate, ba mai mult, că dreptatea lor era divină. În fiecare dintre aceste cazuri raportul biblic a fost scris cu scopul ca toate puterile şi toţi oamenii să ştie pentru totdeauna că procedeul acesta este corect din punct de vedere divin. Şi oricine, care vrea să ia apărarea lui Dumnezeu aşa cum au făcut-o toţi aceştia în situaţia lor, va putea să înţeleagă aceasta.

Aceştia sunt oamenii care au ţinut onoarea lui Dumnezeu vie înaintea lumii în timpul vieţii lor, şi din veac în veac; şi unii ca aceştia au păstrat dreptatea şi integritatea vie pe pământ. Ba putem să zicem chiar că tocmai aceste pesoane binecuvântate, şi altele asemenea lor, au ţinut în viaţă această lume.

Nici o autocraţie, nici un guvern legat de lege, nici o confederaţie compusă din biserică şi stat, şi nici o biserică ca atare, nu a ţinut onoarea lui Dumnezeu la înălţime, nu a stat de partea dreptăţii, şi nu a păstrat integritatea omului în această lume. Căci întreaga istorie confirmă că toate aceste organizaţii au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a submina şi a distruge orice individualitate şi integritate a omului, pentru a nimici dreptatea, şi a-L exclude pe Dumnezeu din locul care I se cuvine, din sufletul omului şi din lume.

Nu, nu aceştia, ci binecuvântatul individ, cu Dumnezeu şi în Dumnezeu, a fost acela care a înţeles şi a păstrat dreptul divin al individualităţii în religie. Unii ca Daniel, Hristos şi Pavel, ca Wicliff şi ca Luther, care au stat singuri în lume şi în biserică, şi contra lumii şi contra bisericii - unii ca aceştia au păstrat onoarea lui Dumnezeu, au ţinut cunoştinţa, dreptatea şi adevărul viului Dumnezeu, ţinând astfel şi lumea în viaţă.

Iar acum, şi pentru timpul care vine – când se dezvoltă în mijlocul bisericilor, şi se impune asupra lumii denominaţionale, naţionale şi internaţionale, o FEDERAŢIE confesională, pe baza religiei şi cu privire la religie - când toate acestea vor urmări un singur lucru, şi anume impunerea prin autocraţii, prin guverne bazate pe supremaţia şi inflexibilitatea legii, prin biserici în legătură cu şi controlând puterea civilă, şi prin biserici ca atare; când toate acestea, deci, vor lucra împreună şi în acelaşi timp, pentru a impune şi a exercita autoritate absolută în domeniul religios - în vederea tuturor acestor lucruri este tocmai acum nevoie, şi mai mult ca oricând înainte, de a se înţelege, a se vesti, şi a se păstra dreptul divin al individualităţii în religie şi libertatea religioasă în mod desăvârşit.