Relaţia dintre indivizi

Relaţia dintre indivizi

Sfânta Scriptură arată clar că dreptul individualităţii în religie este suprem în faţa autocraţiei, deasupra oricărui decret, statut sau lege, indiferent de guvern, deasupra oricărei biserici care se foloseşte de puterea civilă, şi deasupra autorităţii bisericii însăşi asupra membrilor ei.

Afară de acestea nu mai există decât o singură relaţie posibilă – cea dintre individ şi individ. Dar odată ce Cuvântul lui Dumnezeu arată clar şi lămurit că nici o autocraţie, nici un guvern care conduce prin autoritatea legii, nici o biserică care stăpâneşte asupra puterii civile, şi nici o biserică asupra membrilor ei nu poate avea vreo autoritate, jurisdicţie sau drept asupra individului pentru a îngrădi dreptul lui suprem şi absolut care este libertatea de conştiinţă, atunci mai reiese că nici un individ nu poate avea vreodată autoritate, jurisdicţie sau drept asupra vreunei alte persoane în ce priveşte lucrurile religioase.

Oricât de clar ar fi aceasta, totuşi este folositor dacă mai studiem doar câteva dintre versetele referitoare la acest subiect, cât şi referitor la fiecare dintre celelalte faze ale acestui subiect.

Credinţa este darul lui Dumnezeu pentru fiecare individ. Isus Hristos este atât Căpetenia cât şi Desăvârşirea credinţei noastre. De aceea, fireşte că nimeni afară de Hristos nu poate să aibă pe cale legală autoritate, jurisdicţie sau drept asupra dreptului de exercitare liberă a credinţei care este elementul de bază al religiei. Hristos fiind atât Căpetenia cât şi Desăvârşirea credinţei, numai El are dreptul suveranităţii şi al jurisdicţiei în toate lucrurile legate de credinţă şi de practicarea ei, adică asupra religiei.

De aceea zice Sfânta Scriptură: „Credinţa pe care o ai, păstreaz-o pentru tine, înaintea lui Dumnezeu” (Romani 14, 22). Deoarece credinţa este darul lui Dumnezeu iar Hristos Căpetenia şi Desăvârşirea ei, de aceea este imposibil ca cineva să dea socoteală altuia, afară de Dumnezeu, în ce priveşte lucrurile credinţei şi ale exercitării ei, adică în religie. Aceasta este temelia şi siguranţa individualităţii desăvârşite în religie.

De aceea, Cuvântul lui Dumnezeu se adresează oricărui credincios individual pentru totdeauna: „Primiţi bine pe cel slab în credinţă şi nu vă apucaţi la vorbă asupra părerilor îndoielnice;” nu judeca gândurile sale îndoielnice; nu lua decizii îndoielnice; „să nu dispreţuiască;” „să nu judece;” „fiindcă Dumnezeu l-a primit” (Romani 14, 1-3).

Vă rog să reţineţi pentru totdeauna, şi să nu uitaţi niciodată că Dumnezeu a arătat motivul foarte clar pentru care nici un creştin să nu se apuce „la vorbă asupra părerilor îndoielnice,” sau să nu „dispreţuiască” şi să nu „judece” pe altul, şi anume: fiindcă Dumnezeu l-a primit.

„Dumnezeu l-a primit,” de aceea „primiţi-l” şi voi.

„Dumnezeu l-a primit” după credinţa lui, de aceea „primiţi-l” şi voi după credinţa lui.

Fiind el oricât de „slab în credinţă,” totuşi „Dumnezeu l-a primit;” de aceea, fiind el oricât de „slab în credinţă,” „primiţi-l” şi voi. Dacă este „slab în credinţă,” atunci „în credinţă” el este slab. Dar tocmai în credinţa aceea şi prin credinţa aceea el este salvat. Această credinţă este darul lui Dumnezeu care a fost dat pentru mântuirea sufletului; şi oricine are această credinţă, chiar fiind atât de slab, are mântuirea lui Dumnezeu pe care o capătă prin credinţă. Despre această credinţă stă scris că Hristos este Căpetenia şi Desăvârşirea ei; şi Hristos lucrează în oricine are această credinţă, pentru a aduce lucrarea ei binecuvântată până la capăt, la mântuirea veşnică a sufletului. Individul trebuie să ţină această credinţă în Dumnezeu, şi stabilită în Hristos care este Căpetenia şi Desăvârşirea ei. Credinţa fiind darul lui Dumnezeu prin Hristos, de aceea, cel care o are, o are în Hristos numai pentru Dumnezeu, şi cu această credinţă el este răspunzător numai lui Dumnezeu, prin Hristos.

De aceea „primiţi-l bine pe cel ce este slab în credinţă, …căci Dumnezeu l-a primit;” Dumnezeu fiind dătătorul „credinţei” prin Hristos, Căpetenia şi Desăvârşirea ei, de aceea fiecare trebuie să dea socoteală pentru credinţă numai lui Dumnezeu prin Hristos. De aceea, „primiţi pe cel slab în credinţă, şi să nu vă apucaţi la vorbă asupra părerilor îndoielnice,” să nu-l „dispreţuiască” nimeni, să nu-l „judece” nimeni; căci „Dumnezeu l-a primit” „în credinţă.” Fiindcă el este răspunzător numai lui Dumnezeu „în credinţă,” „cine eşti tu, care judeci pe robul altuia?” (versetul 4). După dreptate aceasta este imposibil, chiar dacă este robul unui om; dar cu cât mai puţin este aceasta posibil dacă este robul lui Dumnezeu primit şi acceptat de Dumnezeu „în credinţă?”

Atunci, cine eşti tu care judeci pe robul lui Dumnezeu pe care Dumnezeu l-a primit „în credinţă?” „Dacă stă în picioare sau cade, este treaba Stăpânului Său; totuşi, va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru ca să stea.” Iar dacă „Dumnezeu a primit” pe cineva în „credinţă,” pe care tu sau eu nu vrem să-l primim „în credinţă,” atunci cui va trebui să dăm socoteală? Atunci problema nu mai există între noi şi el, ci între noi şi Dumnezeu. În felul acesta am intrat în conflict cu Dumnezeu şi vrem să-L judecăm pe El. Iar dacă ne vom judeca cu Dumnezeu fiindcă a primit pe cineva „în credinţă,” pe care noi nu vrem să-l primim „în credinţă,” atunci este sigur că nu vom putea sta în faţa acestei judecăţi; fiindcă noi înşine nu suntem „în credinţă.”

Şi dacă Dumnezeu ridică pe cineva în picioare „în credinţă” şi-l face să stea – pe cineva pe care noi nu vrem să-l primim, şi nu vrem să-l ridicăm, şi pentru care nici nu facem vreo încercare de a-l ridica – atunci partea aceluia este „în credinţă” cu Dumnezeu. Şi chiar fiind „slab în credinţă,” totuşi Dumnezeu este capabil să-l ţină şi să-l „întărească pentru ca să stea.” Astfel, el „va sta în picioare” şi va fi întărit de Dumnezeu care l-a primit „în credinţă” pentru ca să poată sta; El fiind dătătorul credinţei, iar Hristos Căpetenia şi Desăvârşirea ei. Iar nouă, va să zică mie şi ţie, se spune cu privire la aceasta: „Cel care stă în picioare, să ia seama să nu cadă.”

Un alt text care demonstrează individualitatea absolută a omului în ce priveşte lucrurile religioase, urmează imediat după cuvintele citate mai sus: „Unul socoteşte o zi mai presus decât alta; pentru altul toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie bine încredinţat în mintea lui” (versetul 5).

Versetul acesta nu spune că toate zilele sunt la fel; ci doar că „pentru altul toate zilele sunt la fel.” Unii doar socotesc cum că ele ar fi la fel. Sfânta Scriptură arată însă adevărul foarte clar, că nu toate zilele sunt la fel: Că există o zi pe care Dumnezeu a pus-o deoparte ca ziua Lui deosebită şi, spre binecuvântarea veşnică a omului, El a înălţat-o mai presus decât toate celelalte zile. Ziua aceasta este „Sabatul Domnului, Dumnezeului tău.”

Dar cu toate că aceasta este arătat clar în Cuvântul lui Dumnezeu, totuşi referitor la respectarea sau nerespectarea ei, Cuvântul Domnului declară în mod explicit: „Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui.” Prin această declaraţie El a confirmat încă o dată supremaţia şi dreptul suveran al individualităţii în religie.

În felul acesta, versetul citat atinge un subiect care este pretutindeni astăzi actual în lume, problema respectării obligatorie a unui sabat sau a unei zile de odihnă. Dar referitor la tot ce este în legătură cu păzirea sau respectarea unei zile, Cuvântul lui Dumnezeu, adresat tuturor oamenilor, zice: „Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui. Cine face deosebire între zile, pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile, pentru Domnul nu face deosebire” (versetul 6).

Orice zi care nu este respectată „pentru Domnul” nu este păzită sau respectată în realitate nicicum; căci în cazul acesta nu este de respectat nimic adevărat în ea. Dumnezeu este Acela care a ales această zi, a deosebit-o şi a pus-o deoparte. De aceea, respectarea acestei zile este un omagiu adus lui Dumnezeu; iar chestiunea îl priveşte numai pe Dumnezeu şi persoana individuală pe bază de credinţă şi de conştiinţă. De aceea, orice respectare a unui sabat sau unei zile de odihnă impusă prin lege, prin statut, poliţie, tribunal, urmărire sau prigoană este, în primul rând, egal cu o invadare a teritoriului care aparţine lui Dumnezeu, şi în domeniul credinţei, şi al conştiinţei individuale; şi în al doilea rând, ea nu poate fi socotită niciodată drept respectare a unei zile, fiindcă mintea nu este convinsă de acest lucru.

Dumnezeu însuşi a rezervat ziua aleasă şi sfinţită cu scopul de a fi păzită; acesta este adevărul. Adevărul este că El cheamă pe toţi oamenii să ţină această zi. Dar în ce priveşte respectarea sau păzirea acestei zile, Cuvântul lui Dumnezeu declară explicit că aceasta este cu desăvârşire o chestiune individuală: „Fiecare să fie pe deplin încredinţat în mintea lui.” Iar dacă cineva nu este încredinţat deplin în mintea lui, şi prin urmare nu păzeşte ziua pentru Domnul, el va trebui să dea socoteală pentru aceasta numai înaintea lui Dumnezeu, şi nu în faţa vreunui om, nici în faţa vreunui grup de oameni, nici în faţa vreunei legi, guvern, sau puteri de pe pământ.

Imediat după acest verset se face un apel pentru a recunoaşte dreptul individualităţii absolute în religie – în vederea faptului înfricoşător că va trebui să ne înfăţişăm înaintea judecăţii lui Hristos şi a lui Dumnezeu. Iată apelul: „Dar pentru ce judeci tu pe fratele tău? Sau pentru ce dispreţuieşti tu pe fratele tău? Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Fiindcă este scris: „Pe viaţa Mea Mă jur, zice Domnul, că orice genunchi se va pleca înaintea Mea, şi orice limbă va da slavă lui Dumnezeu” (versetele 10, 11).

Fiecare din noi trebuie să stea înaintea judecăţii lui Hristos şi a lui Dumnezeu, pentru a fi judecat de El. Atunci cum se poate, după dreptate, ca vreunul dintre noi să fie chemat pentru a fi judecat de altcineva, de alţii, sau de toţi ceilalţi, în ce priveşte problema religiei, pentru care trebuie să dăm socoteală numai înaintea judecăţii lui Hristos?

Nu, nicidecum. „Unul singur este învăţătorul vostru: Hristos, şi voi toţi sunteţi fraţi” (Matei 23,8). Şi „cine vorbeşte de rău pe un frate, sau judecă pe fratele său, vorbeşte de rău Legea sau judecă Legea. Iar dacă judeci Legea, nu eşti împlinitor al Legii, ci judecător. Unul singur este dătătorul şi judecătorul Legii: Acela care are puterea să mântuiască şi să piardă. Dar tu cine eşti de judeci pe aproapele tău?” (Iacov 4, 11-12).

Faptul că există o judecată a lui Hristos şi a lui Dumnezeu în faţa căreia toţi trebuie să apară spre a da socoteală pentru „faptele săvârşite în trup” – aceasta este una dintre cele mai puternice garanţii în sprijinul individualităţii desăvârşite în religie, şi unul dintre cele mai convingătoare motive pentru recunoaşterea ei de către orice suflet şi pentru totdeauna.

În sfârşit, ideea şi adevărul individualităţii în religie este rezumat în mod splendid, în toată plinătatea lui, şi accentuat cu putere, şi, prin concluzia inspirată care urmează, exprimat prin cuvintele cele mai clare posibile:

„Aşa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu” (versetul 12).