Introducere

Introducere

Religia este „datoria pe care o avem faţă de Creatorul nostru şi modul prin care trebuie să ne-o împlinim.”

Libertate înseamnă „liberarea de stăpânirea altora sau de împrejurări restrictive. Din punct de vedere etic şi filozofic, ea este puterea care locuieşte în fiecare fiinţă dotată cu raţiune prin care alege şi decide personal, în mod spontan şi voluntar, pe ce cale vrea să meargă în armonie cu judecata şi cu motivele individuale.”

Libertatea religioasă înseamnă eliberarea de stăpânirea altora sau de împrejurări restrictive; libertatea omului de a face alegeri personale şi de a decide singur calea după care vrea să meargă, în mod spontan şi voluntar, în ce priveşte datoria faţă de Creatorul lui, precum şi modul după care această datorie trebuie adusă la îndeplinire.

De când l-a creat Dumnezeu pe om, se află în natura lucrurilor că prima dintre toate relaţiile sale este cea cu Dumnezeu; şi prima dintre toate datoriile sale este cea faţă de Dumnezeu.

Să ne imaginăm un timp când nu exista decât o singură fiinţă creată în univers. După creaţiunea ei, singura relaţie şi datorie care ar fi putut exista era cea faţă de Creatorul ei. De aceea stă scris că „prima poruncă dintre toate este: Ascultă Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta” (Deuteronom 6, 4-5).

Prima datorie a oricărui suflet este cea faţă de Dumnezeu; fiindcă toate lucrurile vin de la El. Aceasta este prima dintre toate poruncile, nu fiindcă ea fusese prima dintre câte au fost rostite vreodată prin Cuvântul rostit sau dintre câte au fost aşternute vreodată pe hârtie, ci fiindcă nu ar fi putut să existe alta ca prima în locul ei, din motivul că ea este expresia primului principiu de la creaţiunea tuturor făpturilor inteligente. Principiul acesta se găsea deja acolo şi a fost implantat în viaţa primei făpturi inteligente începând cu primele clipe ale existenţei ei; chiar şi în veşnicie principiul acesta va locui acolo, neschimbat şi imposibil de eliminat.

Acum însă, în ciuda faptului că aceasta este prima dintre toate relaţiile şi datoriile posibile, în ciuda faptului că această relaţie şi datorie aparţine fiecărei făpturi inteligente, cu toate că aceasta este o obligaţie înnăscută în om, Dumnezeu a creat totuşi o fiinţă dotată cu raţiune, liberă – liberă de a recunoaşte această obligaţie sau de a nu o recunoaşte, liberă de a împlini această obligaţie sau nu, întocmai după cum doreşte.

De aceea stă scris: „Alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi.” „Cine vrea, să ia apa vieţii fără plată” (Iosua 24, 15; Apocalipsa 22, 17). În felul acesta este în mod absolut adevărat că, în religie – în datoria pe care o avem faţă de Creatorul nostru şi modul după care trebuie să ne-o împlinim – Dumnezeu l-a creat pe om „liber de stăpânirea altora şi de împrejurări restrictive;” l-a făcut liber pentru a putea „alege şi decide personal, în mod spontan şi voluntar, pe ce cale vrea să meargă.” În felul acesta libertatea religioasă este darul lui Dumnezeu care locuieşte în darul existenţei raţiunii pe care ne-a dat-o Dumnezeu.

Orice servire adusă lui Dumnezeu care nu este aleasă în mod liber de către acela care o aduce, nu poate să fie o slujbă adusă lui Dumnezeu. Într-o asemenea slujbă nu se află nici o virtute; nici un atribut divin nu se află în ea. Orice servire adusă lui Dumnezeu, care nu este adusă în mod voluntar din partea aceluia care o aduce, nu este de caracter dumnezeiesc; fiindcă „Dumnezeu este iubire” şi niciodată iubirea nu poate să meargă alături cu constrângerea, cu folosirea forţei sau cu oprimarea. De aceea orice datorie, orice obligaţie sau indiferent ce i se poate oferi sau aduce lui Dumnezeu şi care nu vine din alegerea liberă a individului, nu poate să fie niciodată de la Dumnezeu şi nici nu poate să ducă la Dumnezeu. Prin urmare, când Domnul a creat toate făpturile – fie îngeri sau oameni – pentru ca să fie fericite în a sluji lui Dumnezeu, pentru a exista valoare în a servi lui Dumnezeu sau în a-I aduce închinare, le-a creat libere ca să poată alege să slujească. Aceasta este însemnătatea individualităţii şi a dreptului divin la ea.

Dumnezeu l-a creat pe om liber. Când omul, prin păcat, a fost despărţit de această libertate şi a pierdut-o, Hristos a venit pentru a i-o acorda din nou. De aceea calea lui Dumnezeu şi a lui Hristos este calea libertăţii. Iar lucrarea lui Dumnezeu pe care a efectuat-o prin Hristos în favoarea omului, în toată istoria omenirii, era menită să descopere această cale şi să dea omului această asigurare absolută a „libertăţii sufleteşti” care este singura libertate adevărată. Cel pe care Fiul îl face liber, este cu adevărat liber.

În Sfânta Scriptură sunt raportate şase lecţii specifice, lămurite, asupra acestui subiect al libertăţii religioase – dreptul individului de a fi liber de stăpânirea omului şi a organizaţiilor omeneşti, reprezentate prin puterile lumii. Fiecare dintre aceste lecţii tratează acest subiect pe baza unui principiu clar şi lămurit. Iar cele şase lecţii, luate împreună, acoperă întregul fundament al oricărui principiu.

Vom studia acum aceste şase lecţii în mod separat şi în ordine succesivă, aşa cum sunt prezentate în Sfânta Scriptură. Lupta pentru libertate religioasă încă nu a încetat. Deplina libertate religioasă încă nu este recunoscută, nici în principiu şi cu mult mai puţin în practică, nici chiar de către pretinşii creştini, aşa cum ne arată în mod lămurit Sfânta Scriptură.

Să studiem şi să avem, să studiem ca să avem, libertate religioasă în toată plinătatea ei, atât în principiu cât şi în experienţă, aşa cum o găsim în Cartea adevărului.