1. Anii timpurii

Definirea, schiţarea şi anticiparea ploii târzii şi a marii strigări

Anul 1844 a marcat sfârşitul celor 2300 de ani din Daniel 8,14 – cea mai lungă profeţie cu privire la timp din Biblie – şi a fost punctul culminant al marelui strigăt adventist de la miezul nopţii. Din nefericire, acelaşi an a marcat, probabil, cea mai mare dezamăgire din istoria bisericii creştine pentru aceia care aşteptau cu nerăbdare revenirea Domnului. După 1844, pe măsură ce mulţi dintre credincioşii dezamăgiţi au continuat să studieze, Domnul le-a descoperit mai multe adevăruri biblice, care au devenit pietrele de hotar, doctrinare fundamentale ale Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea.[i]*

În această perioadă, înainte de a fi adoptat un nume al bisericii şi o organizaţie (între 1860 şi 1863), Domnul a descoperit adevăruri cu privire la ploaia târzie şi marea strigare. Ellen G. Harmon, care s-a căsătorit cu James White în 1846, fusese aleasă de Dumnezeu ca mesager pentru biserica rămăşiţei şi, prin viziuni şi vise, Domnul a descoperit ce anume urma să aibă loc în curând pe pământ.

Începem prin a privi asupra câtorva dintre declaraţiile cele mai timpurii făcute de Ellen White în legătură cu lucrarea Duhului Sfânt, ploaia târzie şi marea strigare. În februarie 1845, ea a primit o viziune care descria sfârşitul celor 2300 de zile şi pe Hristos începându-Şi lucrarea finală în sfânta sfintelor – curăţirea sanctuarului.[ii] Lui Ellen White i-a fost arătată participarea poporului lui Dumnezeu la curăţirea sanctuarului şi marea nevoie de Duhul Sfânt în cadrul acestui proces. De asemenea, i-au fost arătate încercările lui Satana de a înșela şi de a contracara lucrarea ce avea loc acolo: [32]

 „L-am văzut pe Tatăl ridicându-Se…, intrând în sfânta sfintelor de după perdea şi aşezându-Se. Apoi, Isus S-a ridicat de pe scaunul de domnie şi majoritatea celor care I se închinau s-au ridicat împreună cu El…. Atunci, El Şi-a ridicat braţul drept, iar noi am auzit vocea Sa plăcută spunând: «Aşteptaţi aici; Eu mă duc la Tatăl Meu pentru a primi împărăţia; păstraţi-vă hainele fără pată şi, peste puţină vreme, Mă voi întoarce de la nuntă şi vă voi primi la Mine»…. El a urcat într-un car şi a fost dus în sfânta sfintelor, unde şedea Tatăl. Acolo, L-am văzut pe Isus ca Mare Preot, stând înaintea Tatălui…. Cei care s-au ridicat împreună cu Isus şi-au îndreptat cererile cu credinţă spre El, în sfânta sfintelor, rugându-se: «Tată, dă-ne Duhul Tău». Atunci, Isus a suflat asupra lor Duhul Sfânt. În acea suflare era lumină, putere şi multă dragoste, bucurie şi pace.

M-am întors să privesc grupul care încă era închinat înaintea scaunului de domnie [sfânta]; ei nu au ştiut că Isus plecase. Satana li s-a arătat stând pe scaunul de domnie şi încercând să ducă mai departe lucrarea lui Dumnezeu. I-am văzut privind spre scaunul de domnie şi rugându-se: «Tată, dă-ne Duhul Tău». Atunci, Satana a suflat asupra lor o influenţă nesfântă; în ea era lumină şi multă putere, dar nicio dragoste plăcută, bucurie şi pace. Scopul lui Satana era acela de a-i ţine în amăgire, de a-i atrage înapoi şi de a-i amăgi pe copiii lui Dumnezeu. Am văzut unul după altul părăsind grupul care se ruga lui Isus aflat în sfânta sfintelor şi alăturându-se celor ce se aflau înaintea scaunului de domnie pe care şedea Satana, iar ei au primit imediat influenţa lui nesfântă.”[iii]*

Câţiva ani mai târziu, Ellen White a scris despre „slava cerului”, spunând că Domnul i S-a descoperit pe vremea când era o tânără fată. Lumina care avea să lumineze întregul pământ cu slava ei a fost trimisă direct de la Isus şi urma să se manifeste prin poporul Său. În anii care au urmat, ea a identificat lumina aceasta ca fiind însăşi ploaia târzie:

„Încă de pe vremea când eram o tânără fată, Domnul a considerat potrivit să-mi descopere slava cerului…. Am privit spre lume, iar aceasta se afla într-un întuneric dens… şi am început să văd jeturi de lumină asemenea stelelor, care străpungeau întunericul acesta. Apoi am văzut luminile adăugându-se una după alta, aşa încât prin tot acest întuneric moral luminile care semănau cu stelele se înmulţeau. Îngerul a zis: «Aceştia sunt cei ce cred în Domnul Isus Hristos şi ascultă cuvintele lui Hristos. Ei sunt lumina lumii»…. Apoi, am văzut cum aceste jeturi de lumină deveneau tot mai strălucitoare, apărând de la est la vest şi de la nord la sud şi luminând întregul pământ….

Am văzut că razele de lumină veneau direct de la Isus, pentru a forma aceste jeturi preţioase de lumină în lume.”[iv] [33]

Încă din anul 1850, lui Ellen White i s-a arătat că ploaia târzie urma să vină curând cu o mare putere, dar nu toţi aveau să o primească. Satana îi împiedica pe oameni să facă pregătirea necesară:

„Voi credeţi că venirea Domnul este mult prea departe. Am văzut că ploaia târzie venea asemenea strigătului de la miezul nopţii şi cu o putere înzecită.”[v]

„Am văzut că mulţi neglijau pregătirea atât de necesară şi aşteptau vremurile de «înviorare» şi «ploaia târzie» pentru a-i pregăti să stea în picioare în ziua Domnului şi să trăiască sub privirile Sale. Oh, pe cât de mulţi i-am văzut fără adăpost în timpul de necaz!”[vi]

Ploaia târzie urma să aducă în atenţie cu mai multă claritate pietrele de hotar ale adevărurilor pe care Dumnezeu le descoperise după 1844. În declaraţia următoare, Ellen White a profetizat că ploaia târzie va aduce o înţelegere mai bună a Sabatului. Era cu claritate mai mult decât ceea ce au înţeles şi predicat reformatorii secolului al şaisprezecelea. Era mai multă lumină care venea de la tronul lui Dumnezeu:

„Am văzut că noi înţelegeam doar puţin importanţa Sabatului…, dar când va veni înviorarea de la faţa Domnului, ploaia târzie şi slava puterii Sale, vom şti cu ce trebuie să fie hrănită moştenirea lui Iacov şi vom umbla în locurile înalte ale pământului. Atunci, vom înţelege mai bine importanţa şi slava Sabatului.”[vii]

Starea laodiceană

Oare era poporul adventist timpuriu pregătit pentru ploaia târzie? Încă din anul 1852, Ellen White a scris declaraţii care identificau poporul adventist ca fiind laodicean, chiar dacă tocmai se despărţise de celelalte biserici:

„Mulţi care mărturisesc că aşteaptă venirea rapidă a lui Hristos ajung să se conformeze cu lumea aceasta…. Ei sunt reci şi formalişti, asemenea bisericilor oficiale de care s-au despărţit doar cu un scurt timp în urmă. Cuvintele adresate bisericii laodicene descriu perfect starea lor prezentă.”[viii]

În 1857, Ellen White a scris pentru Review un articol care descria ce i se descoperise recent în viziune cu privire la şirul evenimentelor de dinaintea celei de a doua veniri a lui Hristos. În mijlocul poporului lui Dumnezeu urma să aibă loc o zguduire cauzată de cei care se ridicau împotriva mărturiei directe a Martorului credincios către laodiceeni. Cei care doreau să intre într-o experienţă mai profundă cu Hristos şi acceptau [34] solia laodiceană urmau a fi aduşi la unitate, pregătiţi pentru conflictul final şi pentru a proclama adevărul cu putere. Aceasta era ploaia târzie şi marea strigare care avea să-i înfurie pe cei răi, determinându-i să ia măsuri împotriva poporului lui Dumnezeu:

„Am întrebat care era semnificaţia zguduirii pe care o văzusem. Mi-a fost arătat că aceasta va fi cauzată de mărturia directă determinată de sfatul Martorului credincios către laodiceeni. Ea îşi va avea efectul asupra inimii celui ce va primi mărturia şi îl va conduce să înalţe standardul şi să proclame adevărul direct. Unii nu vor suporta această mărturie directă. Ei se vor ridica împotriva ei, iar faptul acesta va cauza o zguduire în mijlocul poporului lui Dumnezeu….

Îngerul a zis: «Ascultă!» Curând, am auzit o voce care suna asemenea multor instrumente muzicale, toate fiind în acorduri desăvârşite, plăcute şi armonioase… Părea a fi aşa de plină de milă, compasiune şi bucurie înălţătoare şi sfântă…. Apoi, atenţia mi-a fost îndreptată asupra grupului pe care îl văzusem înainte şi care era zguduit cu putere… Ei erau îmbrăcaţi cu o armură din cap şi până în picioare. Se mişcau într-o ordine precisă, fermă, asemenea unei companii de soldaţi….

I-am auzit pe acei oameni îmbrăcaţi în armură proclamând adevărul cu o mare putere…. Cei sinceri, care fuseseră împiedicaţi să audă adevărul, primeau acum cu nerăbdare adevărul rostit. Orice teamă de rudele lor dispăruse…. Am întrebat ce anume produsese această mare schimbare. Un înger a răspuns: «Este ploaia târzie. Înviorarea de la faţa Domnului. Marea strigare a îngerului al treilea…».

Atenţia mi-a fost îndreptată asupra celor răi, sau necredincioşi. Cu toţii erau tulburaţi. Zelul şi puterea poporului lui Dumnezeu le stârnise furia…. Am văzut cum erau luate măsuri împotriva acelui grup care avea puterea şi lumina lui Dumnezeu.”[ix]*

Viziunea marii lupte

În timpul sfârşitului de săptămână din 13 şi 14 martie, 1858, James şi Ellen White au participat la adunările din Lovett’s Grove, Ohio. Duminică după-amiază, James a condus un serviciu funerar la şcoala unde se desfăşuraseră adunările din Sabat. Când a încheiat de vorbit în faţa unei încăperi pline de participanţi, Ellen s-a ridicat şi, simţindu-se îndemnată de Duhul Domnului să îşi prezinte mărturia, a început să le adreseze cuvinte de mângâiere celor îndoliaţi. În timp ce vorbea, a fost luată în viziune şi, aproximativ două ore, [35] prin descoperire divină, Domnul i-a arătat „marea luptă a veacurilor între Hristos şi Satana”. Ulterior, scriind despre aceasta, Ellen White a declarat că, deşi subiectul nu a fost nou, de data aceasta urma să îl scrie:

„În viziunea de la Lovett’s Grove, s-a repetat cea mai mare parte a descoperirilor pe care le avusesem cu zece ani înainte în viziunea cu privire la marea luptă a veacurilor dintre Hristos şi Satana şi mi s-a poruncit să le scriu. Mi-a fost arătat că, deşi voi fi nevoită să lupt cu puterile întunericului, deoarece Satana va face eforturi serioase pentru a mă împiedica, totuşi trebuie să îmi pun încrederea în Dumnezeu, şi îngerii nu mă vor părăsi în lupta aceasta.”[x]

Timp de aproape cinci luni după experienţa ei de la Lovett’s Grove, Ellen White a lucrat la scrierea viziunii şi la publicarea ei sub formă de carte. La începutul lunii septembrie, 1858, a fost publicat volumul 1 din Spiritual Gifts, cu titlul The Great Controversy Between Christ and His Angels, and Satan and His Angels[xi]. La data aceea, Ellen avea numai treizeci de ani, dar pe parcursul următorilor cincizeci de ani şi mai mult această cărticică de numai 219 pagini urma să se dezvolte până la un total de 3602 pagini, constituind seria de cinci volume „Conflict of the Ages Series” (n.r. setul Marea luptă), în care numai volumul al cincilea şi final avea să poarte titlul iniţial The Great Controversy (n.r. Marea luptă). Această temă atotcuprinzătoare a marii lupte urma să devină contextul fundamental în care au fost înţelese toate doctrinele adventiste, inclusiv ploaia târzie şi marea strigare. Acest lucru se întâmplase şi înainte de 1858, dar importanţa lui urma să crească pe parcursul întregii cariere a lui Ellen White:

„Viziunea de la Lovett’s Grove, Ohio, duminică după-amiază, pe la mijlocul lunii martie, 1858, a fost foarte importantă. Tema aceasta a marii lupte dintre Hristos şi îngerii Săi pe de o parte şi Satana şi îngerii lui pe de altă parte a fost considerată a fi un lanţ continuu şi strâns legat de evenimente care se extindeau pe parcursul a şase mii de ani. Viziunea aceasta i-a pus pe adventiştii de ziua a şaptea într-o poziţie unică, având concepţii bine definite cu privire la lucrarea Providenţei în istoria lumii noastre – o perspectivă destul de diferită de aceea susţinută de istoricii seculari, care înţeleg evenimentele ca fiind un rezultat al interacţiunii dintre oameni, adesea părând a fi rezultatul întâmplării sau al fenomenelor naturale. Cu alte cuvinte, viziunea aceasta şi celelalte cu privire la marea luptă a veacurilor au avut ca rezultat o filozofie a istoriei care răspunde la multe întrebări şi oferă, într-o previziune profetică, asigurarea victoriei finale a binelui împotriva răului.”[xii] [36]

În anii de după viziunea ei din 1858, responsabilitatea din ce în ce mai mare a lui Ellen White a fost aceea de a scrie ce îi descoperise Domnul (şi ce a continuat să îi descopere) cu privire la marea luptă. Declaraţiile ei legate de marea strigare şi ploaia târzie aveau să dobândească o nouă semnificaţie. În multe dintre declaraţiile ei, Ellen White urma să facă legătură între Apocalipsa 18 – lumina care avea să lumineze pământul cu slava ei – atât cu ploaia târzie, cât şi cu marea strigare. Lumina urma să meargă înainte şi după îngerul din Apocalipsa 18. Lumina aceasta urma să fie trimisă din cer pentru a contracara decăderea bisericilor de după 1844, pentru a contribui la unitatea celor din poporul lui Dumnezeu în vestirea mesajului şi pentru a-i pregăti să reziste în timpul de necaz.

„Apoi, am văzut un alt înger puternic, trimis pe pământ, care şi-a unit vocea cu îngerul al treilea şi a dat putere mesajului său. Îngerului i-a fost dată o mare putere şi slavă şi, în timp ce cobora, pământul era luminat de slava lui. Lumina care mergea înainte şi care venea înapoia acestui înger străbătea pretutindeni…. Îngerul acesta… se alătură în ultima mare lucrare a soliei îngerului al treilea şi o face să ajungă o mare strigare.... Am văzut o lumină mare așezându-se asupra lor, ei s-au unit în rostirea soliei și au proclamat fără teamă și cu mare putere solia îngerului al treilea. … Am văzut că vestirea acestei solii se va încheia cu o putere mult mai mare decât aceea a strigătului de la miezul nopții.”[xiii]*

„Mi-a fost arătat timpul când vestirea soliei îngerului al treilea se va încheia. Puterea lui Dumnezeu venise asupra celor din poporul Său. Ei îşi îndepliniseră lucrarea şi erau pregătiţi pentru ceasul încercării din faţa lor. Ei primiseră ploaia târzie, sau înviorarea de la faţa Domnului, iar mărturia lor reînviase. Ultima mare avertizare răsunase pretutindeni şi îi stârnise şi înfuriase pe locuitorii pământului, care nu au vrut să primească solia.”[xiv]

„Pe măsură ce se apropie de perioada ultimului lor conflict, «timpul strâmtorării lui Iacov», membrii trupului lui Hristos vor creşte în Hristos şi vor împărtăşi Duhul Său într-o mare măsură. Când solia a treia ajunge să fie o mare strigare şi când o mare putere şi slavă vor însoţi lucrarea finală, cei din poporul credincios al lui Dumnezeu vor fi părtaşi la acea slavă. Este ploaia târzie cea care îi înviorează şi îi întăreşte pentru a trece prin timpul de strâmtorare. Chipurile lor vor străluci de slava acelei lumini care îl însoţeşte pe îngerul al treilea.”[xv]

În 1859, Ellen White a scris despre împietrirea inimii care împiedica mărturia adresată laodiceenilor să îşi îndeplinească lucrarea. O pocăinţă plină de zel urma să aducă prezenţa lui Isus şi să pregătească biserica pentru marea strigare a îngerului al treilea.[xvi] [37] Marea strigare era sinonim cu ploaia târzie. Totuşi, oare se vor angaja „cei din poporul lui Dumnezeu” în lucrarea aceasta? De multe ori în timpul anilor 1860 Ellen White a scris despre starea bisericii. O lucrare individuală era necesară pentru ca poporul să fie pregătit să primească ploaia târzie și marea strigare. Următoarele citate sunt declarații făcute înspre sfârșitul anilor 1860.

„Mi-a fost arătat că solia către Laodicea se aplică poporului lui Dumnezeu din acest timp, iar motivul pentru care acesta nu a împlinit o lucrare mai mare este datorită împietririi inimii. Însă Dumnezeu a dat soliei suficient timp pentru a-şi face lucrarea. Inima trebuie să fie curăţită de păcatele care L-au îndepărtat atât de mult timp pe Isus…. Când a fost prezentată pentru prima dată, ea a condus la o cercetare profundă a inimii. Păcatele au fost mărturisite, iar poporul lui Dumnezeu de pretutindeni a fost mişcat. Aproape toţi credeau că această solie se va încheia cu marea strigare a celui de-al treilea înger. Însă, pentru că nu au văzut această lucrare plină de putere îndeplinindu-se în timp scurt, mulţi au pierdut efectul soliei. Am văzut că această solie nu avea să-şi împlinească lucrarea doar în câteva luni. Scopul ei este de a-i trezi pe cei din poporul lui Dumnezeu, de a le arăta cât sunt de decăzuţi şi de a-i conduce la o pocăinţă profundă, pentru a se putea bucura de prezenţa lui Isus şi a fi potriviţi pentru strigarea cea mare a celui de-al treilea înger…. Dacă s-ar fi acordat deplină atenţie sfatului Martorului Credincios, Dumnezeu ar fi lucrat cu o putere mai mare pentru poporul Său…. Aceia care cresc continuu şi fac faţă cu succes fiecărui test, oricare ar fi preţul, au dat atenţie sfatului Martorului Credincios şi vor primi ploaia târzie, şi astfel vor fi corespunzători pentru a fi luaţi la cer.”[xvii]

„Pastorii şi poporul nu sunt pregătiţi pentru timpul în care trăiesc şi aproape toţi cei care susţin a crede adevărul prezent sunt nepregătiţi pentru a înţelege lucrarea de pregătire necesară acestui timp…. Ei sunt cu totul nepregătiţi pentru a primi ploaia târzie şi… Satana… îi poate face să se renunţe la credinţă, aducând asupra lor autoamăgiri încântătoare. Ei cred că stau foarte bine când, de fapt, stau foarte rău.”[xviii]

„Poporul lui Dumnezeu nu este pregătit pentru marea strigare a celui de-al treilea înger. Credincioşii au de făcut o lucrare pentru ei înşişi, pe care nu ar trebui s-o lase pe seama lui Dumnezeu, ca El s-o facă pentru ei. El le-a lăsat lor această lucrare. Este o lucrare personală; unul nu o poate face pentru celălalt.”[xix]

„Mi-a fost arătat că, dacă poporul lui Dumnezeu nu depune eforturi, ci aşteaptă ca reînviorarea să vină asupra lor pentru a le fi îndepărtate şi corectate păcatele; dacă ei depind de aceasta pentru a se curăţi de întinăciunea cărnii şi a duhului, şi aceasta va fi cea care îi va pregăti să se angajeze în marea strigare a celui de-al treilea înger, ei vor fi găsiţi ca fiind necorespunzători. Reînviorarea sau puterea lui Dumnezeu vine doar asupra acelora [38] care s-au pregătit pentru aceasta, făcând lucrarea pe care Dumnezeu le-a poruncit să o facă, şi anume să se cureţe de orice întinare a cărnii şi a duhului, desăvârşindu-şi sfinţirea în temere de Dumnezeu.”[xx]

În deceniul 1870 nu se schimbase nimic cu privire la făgăduinţele lui Dumnezeu. El încă făgăduia că îi va elibera pe oameni de orice întinare, aşa încât să poată fi capabili să recunoască şi să primească ploaia târzie şi să proclame solia îngerului al treilea cu o mare strigare. Acesta era felul în care marea strigare şi ploaia târzie însăşi urmau să aibă un rol în a-i ajuta pe membrii bisericii să îşi dezvolte caracterul şi să fie pregătiţi pentru a rezista în conflictul final.

„Pe măsură ce se apropie de perioada ultimului lor conflict, membrii trupului lui Hristos vor creşte în Hristos şi vor avea un caracter armonios. Când solia a treia va ajunge o mare strigare, o mare putere şi slavă va însoţi lucrarea finală. Ploaia târzie este aceea care înviorează și întărește poporul lui Dumnezeu pentru a trece prin timpul strâmtorării lui Iacov, la care au făcut referire profeții. Dumnezeu va ocroti pe poporul Său în acel timp de pericol.”[xxi]

Domnul a continuat să le încredinţeze, atât lui James, cât şi lui Ellen White, responsabilitatea grea de a publica tot mai mult din scrierile ei cu privire la marea luptă, dar acelea erau vremuri pline de activitate, iar Satana era mereu pregătit să provoace întârzieri. Efortul continuu pentru stabilirea ordinii în biserică a ocupat o bună parte a începutului deceniului 1860. În mai, 1863, la Battle Creek, s-a întrunit „prima Sesiune oficială a Conferinţei Generale”, care „a marcat încheierea procesului de structurare organizatorică a adventiştilor de ziua a şaptea”.[xxii] Totuşi, acest fapt nu a pus capăt sporirii dificultăţilor unei mişcări în plină dezvoltare. De asemenea, tulburările şi războiul civil care au avut loc în Statele Unite în acea perioadă au necesitat timp şi atenţie.[xxiii] Nevoia disperată după o reformă a sănătăţii şi nou înfiinţatul Western Health Reform Institute, în Battle Creek, împreună cu dificultăţile create de aceia care aduceau fanatismul, au fost foarte istovitoare atât pentru James, cât şi pentru Ellen. Nici ei înşişi nu au fost străini de boală, James suferind patru atacuri cerebrale între 1865 şi 1873, care au solicitat un timp şi o atenţie suplimentară din partea lui Ellen, îndepărtând-o de la lucrarea ei importantă de scriere.[xxiv] Ea nu era doar soţie, ci şi mamă, tocmai născându-l pe cel de-al patrulea copil al lor, John Herbert, în septembrie, 1860. La trei luni după aceea, copilul cel mic a murit, fiind urmat de fiul cel mai mare, Henry, care a murit în decembrie, 1863.[xxv] [39]

Aceste exemple reprezintă doar o mică parte din încercările cu care James şi Ellen White s-au confruntat în acei ani de muncă istovitoare pentru biserica lui Dumnezeu din timpul sfârşitului. În cele din urmă, în noiembrie, 1870, a fost publicat volumul 1 din Spirit of Prophecy, cuprinzând istoria de la Creaţiune şi până la domnia lui Solomon. În 1876, a fost publicat volumul 2, cuprinzând viaţa, învăţăturile şi minunile lui Hristos. În 1878, a urmat volumul 3, cuprinzând partea rămasă din istoria vieţii lui Hristos până la răstignire. Totuşi, cartea care împovăra aşa de greu sufletul lui Ellen White era volumul 4, urmând a fi Tragedia veacurilor.

Domnul a dorit ca Ellen şi James White să fie liberi de celelalte activităţi, aşa încât ea să poată petrece timp scriind mai amplu temele marii lupte. Viaţa în Battle Creek, unde James era editor la Review, nu le lăsa timp pentru lucrarea aceasta. Planul lor era acela de a pleca în vara anului 1881 şi de a se îndrepta spre vest, în California, unde Ellen putea să dedice mai mult timp scrisului. James, de asemenea, avea în suflet dorinţa profundă de a prezenta mai amplu subiectul răscumpărării:

„Primăvara şi începutul verii anului 1881 le-am petrecut împreună în casa noastră din Battle Creek. Soţul meu spera să-şi organizeze activitatea în aşa fel încât să putem merge pe coasta Pacificului pentru a ne dedica scrisului. El simţea că făcuserăm o greşeală, îngăduind ca aparentele nevoi ale lucrării şi solicitările insistente din partea fraţilor noştri să ne determine la o activitate de predicare intensă, atunci când ar fi trebuit să ne ocupăm de scrieri. Soţul meu a dorit să expună într-o manieră mai amplă subiectul glorios al răscumpărării, iar eu mă gândisem de multă vreme la pregătirea unor cărţi importante. Amândoi am considerat că trebuie să realizăm aceste lucrări, atâta vreme cât capacităţile noastre intelectuale erau încă neafectate de vârstă şi am simţit că aveam, atât faţă de noi înşine, cât şi faţă de cauza lui Dumnezeu, datoria de a ne retrage din iureşul bătăliei pentru a-i oferi poporului nostru lumina preţioasă a adevărului, pe care Dumnezeu o descoperise minţii noastre.”[xxvi]

„Plănuiserăm să dedicăm iarna următoare scrisului [1881]. Soţul meu spusese: «Să nu ne lăsăm abătuţi de la scopul nostru. Cred că am făcut o greşeală, îngăduind nevoilor aparente ale lucrării şi solicitărilor insistente din partea fraţilor noştri să ne determine să ne implicăm în munca activă de predicare, în timp ce ar fi trebuit să scriem…. Sunt sigur că în faţa noastră se află o criză. Ar trebui să ne păstrăm puterile fizice şi mintale pentru lucrarea de slujire viitoare. Subiectul glorios al răscumpărării ar fi trebuit să le fie prezentat oamenilor cu mult timp în urmă, dar eu mi-am îngăduit să fiu chemat în teritoriu, să particip la adunări de tabără şi am ajuns aşa de istovit, încât nu mai pot să mă angajez în lucrarea de scriere».”[xxvii] [40]

Cândva pe la începutul deceniului 1870, Dr. M.G. Kellog a conceput şi a obţinut dreptul de autor al unei picturi de 45,26 cm/60,29 cm, descriind Planul de Mântuire şi având titlul The Way of Life [Calea vieţii]: „Pictura purta subtitlul, «De la Paradisul pierdut, la Paradisul regăsit» şi reprezenta istoria căderii şi a refacerii omului descrisă pictorial, într-o gravură alegorică, începând încă de la porţile Edenului”. Pictura era însoţită de o broşură explicativă şi vândută prin intermediul Review and Herald.[xxviii] James White a constatat că pictura era „un mare ajutor pentru evangheliştii adventişti, în eforturile lor de a prezenta corespunzător relaţia dintre Lege şi Evanghelie”.[xxix] În 1876, James White a decis să îmbunătăţească pictura şi să producă o nouă broşură explicativă, tipărind 20.000 de exemplare spre a fi vândute prin intermediul publicaţiilor Review şi Signs.[xxx] Totuşi, aspectul deficitar al picturii consta în imaginea Celor Zece Porunci care atârnau de două ramuri inferioare ale unui pom uriaş, aflat în centrul picturii. Deşi crucea era prezentă în pictură, aceasta nu se evidenţia la fel de proeminent ca pomul legii. [41]

 Patru ani mai târziu, James White a început o altă revizuire a picturii litografiate, demonstrând o schimbare a accentului pe care îl punea în înţelegerea lui, prin aşezarea crucii în centrul picturii.

Când i-a scris soţiei lui, la începutul lui 1880, James a declarat: „De asemenea, am schiţat o nouă pictură: Iată Mielul lui Dumnezeu. Aceasta se deosebeşte de Calea vieţii (n.r. The Way of Life), prin următoarele detalii: Pomul Legii este înlăturat. Hristos pe cruce este desenat în dimensiuni mari şi aşezat în centru”.[xxxi] În ianuarie 1881, James a mers la New York City pentru a-l întâlni pe Thomas Morgan, despre care se spunea că era cel mai bun artist din lume, cu speranţa de a produce o gravură în oţel a picturii „Calea vieţii”. Inspirat de puterea potenţială de convingere a noii picturi, James a plănuit să publice o carte care să o însoţească, dezvoltând explicaţia Planului de Mântuire, care era deja tipărită. El a plănuit să o intituleze: „Hristos, Calea vieţii: De la Paradisul pierdut, la Paradisul regăsit”.[xxxii] Totuşi, pictura Calea vieţii nu a fost singurul exemplu al schimbărilor de accent din viaţa lui James. [42]

Predicaţi-L mai mult pe Hristos[xxxiii]

În februarie, 1881, James White şi-a exprimat dorinţa ca pastorii adventişti să petreacă mai mult timp prezentându-L pe Hristos. Totuşi, ei înşişi trebuiau să aibă mai mult decât doar o teorie cu privire la Hristos; trebuia să aibă loc o „locuire lăuntrică a lui Hristos”. Consecvent cu propriile cuvinte, James a început să pună accent pe Hristos în toate predicile şi în toate relaţiile lui cu ceilalţi. Iată care a fost rezultatul unei preocupări mai ample cu privire la Hristos:

„Unii simt o dorinţă nespusă a sufletului după Hristos, iar scriitorul face parte din categoria aceasta. Pentru unii, afacerile, munca şi grijile au lăsat doar puţin loc pentru Hristos în minte şi sentimente. Alţii au fost preocupaţi aproape întru totul de teorie, insistând asupra legii şi profeţilor, naturii şi destinului omului şi asupra soliilor, în timp ce au fost lipsiţi într-un grad alarmant de o locuire lăuntrică a lui Hristos….

Predicatorii noştri au nevoie de mai multă încurajare. Ei ar trebui să-L predice pe Hristos mai mult şi ar trebui să cunoască mai mult despre Acela de care depind toate speranţele noastre de succes aici şi cerul de după aceea.”[xxxiv]

„Am petrecut două veri cu el [James White] în Colorado. În ultimele câteva luni…, am fost cu el aproximativ opt săptămâni, aşa că am avut cele mai bune ocazii de a-l cunoaşte pe deplin…. În călătoriile noastre împreună, adesea a menţionat greşelile pe care credea că le făcuse în viaţă. Ne rugam împreună pentru ele şi el cerea harul de a fi un adevărat creştin. Adesea mi-a spus în particular și a vorbit despre aceasta din nou și din nou în aproape toate predicile sale din primăvara și vara aceasta, că simţea că trebuie să fie mai duios faţă de fraţii lui, cu mai multă compasiune faţă de cei greşiţi, că trebuia să cultive mai multă dragoste faţă de Hristos şi mai multă răbdare în încercările lui…. După cum ne vom aminti cu toţii, oriunde a predicat în ultimele câteva luni, el a insistat pe larg asupra credinţei în Hristos şi asupra dragostei nemărginite a lui Dumnezeu.”[xxxv]

În a doua partea a lunii iunie şi în iulie, 1881, James şi Ellen White şi-au continuat lucrarea de slujire în Battle Creek. James încă era editorul şef al Review. Adesea, ei mergeau în dumbrava de lângă casa lor pentru a se ruga. Ellen White şi-a amintit ulterior una dintre aceste ocazii:

„În timp ce mergeam spre locul obişnuit pentru rugăciune, [James] s-a oprit brusc; faţa lui era foarte palidă şi a zis: «Simt o solemnitate profundă în suflet. Nu sunt descurajat, dar simt că o schimbare urmează să aibă loc în starea de lucruri cu privire la mine şi tine. Ce se va întâmpla, dacă tu nu vei trăi? Oh, nu poate fi astfel! Dumnezeu are o lucrare pentru tine. Totuşi, sper că îţi vei acorda timp pentru odihnă, aşa încât [43] să îţi poţi reveni din această stare de slăbiciune. Ea continuă de aşa multă vreme, încât sunt foarte îngrijorat de rezultat. Am un simţământ al pericolului, iar odată cu el vine o dorinţă inexprimabilă după binecuvântarea specială a lui Dumnezeu, după asigurarea că toate păcatele mele sunt spălate de sângele lui Hristos. Îmi mărturisesc greşelile şi te rog să mă ierţi pentru orice cuvânt şi faptă care te-au supărat. Nu trebuie să existe nimic care să împiedice rugăciunile noastre. Totul trebuie să fie îndreptat între noi doi şi între noi şi Dumnezeu».

Acolo, ne-am mărturisit cu umilinţă greşelile unul altuia, iar apoi ne-am rugat stăruitor pentru mila şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Soţul meu a rămas pe genunchi câteva minute după ce rugăciunile noastre s-au încheiat. Când s-a ridicat, chipul lui era voios şi fericit. L-a lăudat pe Domnul, spunând că a simţit asigurarea dragostei lui Hristos….

Apoi, a rostit câteva cuvinte de rugăciune stăruitoare: «Tu, O Dumnezeu, ai o lucrare de făcut pe pământ; o lucrare aşa de mare, încât noi, în slăbiciunea noastră, tremurăm, când contemplăm măreţia ei. Totuşi, dacă ne vei da putere, vom face lucrarea încredinţată în mâinile noastre şi o vom duce mai departe. Vom scoate eul din afara atenţiei noastre şi vom preamări puterea harului în fiecare cuvânt şi faptă a vieţii. Noi avem o încredinţare solemnă. Cum va fi raportul nostru în ziua lui Dumnezeu? Eu Te voi lăuda, O Doamne, pentru că sunt întru totul al Tău, iar Tu eşti al meu».”[xxxvi]

Nu la multă vreme după aceasta, James a început să simtă efectele posibile care vor veni asupra lucrării din Battle Creek, dacă el şi Ellen urmau să plece pe Coasta de Vest. Ellen „i-a vorbit, insistând asupra importanţei faptului de a căuta un câmp de lucru acolo unde urmau să fie eliberaţi de poverile ce veneau inevitabil asupra lor la Battle Creek”. Ca răspuns, James a vorbit despre diverse lucruri care necesitau atenţie, înainte de a putea să plece – datorii pe care cineva trebuia să le îndeplinească. Apoi, profund mişcat, a întrebat:

„«Unde sunt oamenii care să facă această lucrare? Unde sunt aceia care să nu aibă interese egoiste în instituţiile noastre, care să stea de partea dreptăţii, neafectaţi de niciun fel de influenţă cu care ar veni în contact?» Cu lacrimi în ochi, şi-a exprimat îngrijorarea pentru instituţiile noastre din Battle Creek şi a spus: «Mi-am dat viaţa ca să fie întemeiate aceste instituţii. A le părăsi ar însemna moarte. Ele sunt ca şi copiii mei, nu mă pot despărţi de ele. Aceste instituţii sunt uneltele prin care Dumnezeu doreşte să facă o anumită lucrare. Satana caută să pună piedici şi să distrugă orice mijloace prin care Domnul lucrează pentru mântuirea oamenilor. Dacă marele vrăjmaş ar putea modela aceste instituţii după standardul lumii, atunci el şi-a atins scopul. Cea mai mare preocupare a mea este de a găsi oamenii potriviţi la locul potrivit. Dacă aceia care sunt în poziţii de răspundere sunt slabi în ce priveşte puterea morală [44] şi şovăielnici în privinţa principiilor, vor fi mulţi pe care-i vor influenţa în rău. Influenţele rele nu trebuie să predomine. Aş prefera să mor decât să trăiesc şi să văd că aceste instituţii sunt administrate greşit sau abătute de la scopul pentru care au fost aduse la existenţă.»”[xxxvii]

Moartea lui James White

James se hotărâse. El prefera mai degrabă să moară, decât să trăiască pentru a vedea schimbările pătrunzând în Battle Creek, în lucrarea pentru care îşi dăduse viaţa şi sufletul. Peste câteva zile, în timp ce călătorea cu trăsura împreună cu Ellen pentru a participa la o adunare de tabără, James a răcit şi, curând, s-a îmbolnăvit grav. Până la sfârşitul săptămânii, era evident că, dacă Domnul nu îl vindeca, urma să intre în mormânt. Acolo, în timp ce stătea la căpătâiul soţului ei muribund, Domnul i-a dat lui Ellen o făgăduinţă cu privire la viitorul lucrării:

„Când stăteam lângă soţul meu muribund, ţinându-l de mână, am ştiut că Dumnezeu lucra. În timp ce stăteam acolo, pe pat, alături de James care avea o febră atât de mare, chiar acolo, asemenea unui lanţ clar de lumină, mi-au fost descoperite următoarele: Lucrătorii sunt înmormântaţi, dar lucrarea va merge mai departe. Eu am lucrători care se vor ocupa de această lucrare. Nu te teme; nu fii descurajată; lucrarea va înainta.

Acolo, am înţeles că eu trebuia să preiau o lucrare şi o răspundere pe care urma să le îndeplinesc cu o putere mai mare decât oricând înainte. Acolo, i-am promis Domnului că voi sta la postul datoriei, iar eu am încercat să fac acest lucru. Pe cât este posibil, eu fac lucrarea pe care mi-a dat-o Dumnezeu, cu înţelegerea că Dumnezeu urma să aducă în lucrarea Sa un element pe care noi încă nu îl avusesem.”[xxxviii]*

Dumnezeu avea să ridice alţi oameni care vor aduce în lucrare un element pe care ei încă nu îl avuseseră. După moartea lui James, Ellen White a fost ea însăşi pe punctul de a muri. Când şi-a revenit, L-a întrebat pe Domnul cu privire la voia Lui pentru viaţa ei. Ea a primit răspunsul într-un vis interesant. Lucrarea ei de a scrie era de cea mai mare importanţă, pentru a împărtăşi prin intermediul scrisului lucrurile pe care Dumnezeu i le descoperise cu ani înainte şi care trebuiau să le fie prezentate celor din poporul Său. De asemenea, i s-a arătat că poporului lui Dumnezeu urmau să-i fie împărtăşite mai multe giuvaere preţioase ale luminii:

Visele cu privire la James, după moartea Sa. – „La câteva zile după ce începusem să-I cer Domnului lumină în legătură cu datoria mea, într-o noapte, am visat că eram în trăsură, conducând şi şezând în partea dreaptă. Tata [James White] era în trăsură, stând la stânga mea. Era foarte palid, dar calm şi liniştit. «De ce, tată», [45] am exclamat, «sunt aşa de fericită să te am încă o dată alături de mine! Am simţit că o jumătate din mine pierise. Tată, te-am văzut murind; te-am văzut înmormântat. Oare I S-a făcut Domnului milă de mine şi te-a lăsat să te întorci din nou la mine şi să lucrăm împreună aşa cum obişnuiam?»

El a privit foarte trist. A zis: «Domnul ştie ce este cel mai bine pentru tine şi pentru mine. Lucrarea mea mi-a fost foarte dragă. Noi am făcut o greşeală. Am răspuns la invitaţiile urgente din partea fraţilor noştri care ne chemau să participăm la adunări importante. Nu ne-a lăsat inima să refuzăm…».

«Acum, Ellen, invitaţiile vor veni la fel ca în trecut, cu dorinţa ca tu să participi la adunări importante, aşa cum s-a întâmplat şi înainte. Totuşi, pune această problemă înaintea lui Dumnezeu şi nu da niciun răspuns, nici la invitaţiile cele mai stăruitoare. Viaţa ta pare să atârne de un fir. Trebuie să ai parte de odihnă liniştită şi să fii liberă de orice agitaţie şi griji neplăcute. Noi am fi putut să facem mult de-a lungul anilor, scriind despre subiectele de care oamenii au nevoie şi cu privire la care noi am avut o lumină pe care alţii nu o au. În felul acesta, când puterea ta va reveni, şi va reveni, tu vei putea să lucrezi şi să faci, folosind penița, mult mai mult decât folosindu-ţi vocea».

El s-a uitat la mine implorând şi a zis: «Nu vei neglija aceste avertismente, nu-i aşa, Ellen?... Noi ar fi trebuit să plecăm de mult pe coasta Pacificului şi să dedicăm timpul şi energiile noastre scrisului. Vrei tu să faci lucrul acesta acum? Când puterile îţi vor reveni, vrei să-ţi iei pana şi să scrii aceste lucruri pe care le-am anticipat de atâta vreme şi să faci lucrarea aceasta încetul cu încetul? Sunt subiecte importante de care oamenii au nevoie. Fă din aceasta preocuparea ta principală. Vei fi nevoită se le vorbeşti uneori oamenilor, dar evită responsabilităţile care ne-au doborât».

«Ei bine», am zis eu, «James, tu vei sta cu mine mereu şi vom lucra împreună». El a spus: «Am stat în Battle Creek prea mult. Ar fi trebuit să plec în California cu mai bine de un an în urmă. Dar am vrut să ajut lucrarea şi instituţiile din Battle Creek. Am făcut o greşeală. Inima ta este duioasă. Vei fi înclinată să faci aceleaşi greşeli pe care le-am făcut eu. Viaţa ta poate fi de folos pentru lucrarea lui Dumnezeu. Oh, acele subiecte preţioase pe care Domnul ar fi dorit ca eu să le prezint oamenilor, giuvaere preţioase de lumină!» M-am trezit. Dar visul acesta a părut aşa de real.”[xxxix]

Când şi-a revenit după moartea lui James, Ellen White s-a mutat în Healdsburg, California, pentru a căuta odihna şi liniştea în care putea să-şi reînceapă munca la volumul 4, Tragedia veacurilor.[xl]* La începutul lunii august, 1882, Ellen White a cumpărat o casă cu două nivele pe strada Powell, la marginea oraşului. Spre sfârşitul lunii august, în timp ce era în Oakland, a suferit o boală severă care a durat câteva săptămâni. Când a început să îşi revină, a cerut să fie dusă la Health Retreat în St. Helena, dar starea ei nu s-a îmbunătăţit acolo. Pentru că se apropia timpul când [46] adunarea de tabără din California urma să aibă loc în Healdsburg, ea a cerut să fie dusă înapoi acasă la Healdsburg. Ea dorea să fie suficient de puternică pentru a-şi prezenta mărturia la adunarea de tabără. Speranţa ei şi a familiei era că, în mediul adunării de tabără, ar fi putut să experimenteze o înnoire a vieţii şi puterii.[xli]

Adunarea de tabără a început în octombrie, 1882, într-o dumbravă aflată la aproximativ o milă distanţă de casa ei. Deşi era foarte slăbită şi abia putea să coboare din pat, în după-amiaza primului Sabat, ea a dat instrucţiuni să-i fie pregătit un loc în cortul cel mare, unde putea să-l audă pe vorbitor. A fost pusă o canapea pe platforma largă unde se afla amvonul, iar ea a fost dusă şi aşezată acolo în cortul cel mare. Cei din apropiere au observat nu numai slăbiciunea ei, ci şi paloarea mortală de pe chipul ei. După câţiva ani, când şi-a amintit de experienţa aceea, Ellen White a spus că acel cort mare nu numai că era plin, ci „părea ca şi când întregul Healdsburg era prezent”.[xlii]

Este o minune

J.H. Waggoner, editor al Signs of the Times, a vorbit în acea după-amiază de Sabat despre „începutul şi lucrarea timpurie a vestirii soliei, progresul şi starea prezentă”.[xliii]. De asemenea, Waggoner a prezentat semne care arătau că ziua lui Dumnezeu era foarte aproape. Când şi-a încheiat cuvântarea, Ellen White s-a întors către Willie şi Dna. Ings, care erau lângă ea, şi a zis: „Vreţi să mă ajutaţi şi să mă sprijiniţi să stau în picioare, în timp ce voi spune câteva cuvinte?” Ei au ajutat-o să stea la amvon. Mai târziu, ea a relatat astfel: „Am stat acolo, în picioare, timp ce cinci minute, încercând să vorbesc şi gândindu-mă că aceasta era ultima cuvântare pe care o voi mai ţine vreodată – mesajul meu de rămas bun”. Ea se sprijinea cu ambele mâini de amvon:

„Dintr-o dată, am simţit o putere venind asupra mea ca un şoc electric. A trecut prin trupul meu de jos în sus, până la cap. Oamenii au spus că au văzut pur şi simplu sângele urcând pe buzele mele, pe urechi, obraji şi frunte.”[xliv]

Toate privirile auditoriului păreau aţintite asupra ei. Dl. Montrose, un om de afaceri din oraş, s-a ridicat în picioare şi a exclamat: „Vedem o minune săvârşită chiar sub ochii noştri; D-na White este vindecată!” Vocea ei s-a întărit, propoziţiile ei au fost clare şi complete, iar ea a prezentat o mărturie cum auditoriul nu mai auzise niciodată înainte. J.H. Waggoner a relatat istorisirea în raportul lui din Signs: [47]

„Vocea şi chipul ei s-au schimbat, iar ea a vorbit un timp cu claritate şi energie. Apoi, i-a invitat pe cei ce doreau să înceapă a-I sluji lui Dumnezeu şi pe cei ce căzuseră de la credinţă să vină în faţă, iar un număr destul de mare a răspuns la apel.”[xlv]

Uriah Smith, care era prezent, a raportat în Review and Herald că, după vindecarea miraculoasă, „ea a fost în stare să participe la adunări… ca de obicei şi a vorbit de şase ori cu puterea obişnuită a vocii ei şi cu o gândire limpede”.[xlvi] Făcând referire la experienţa aceea, Ellen White a spus: „A fost ca şi când cineva ar fi fost înviat…. Oamenii din Healdsburg urmau să aibă acest semn ca mărturie pentru adevăr”.[xlvii] Evenimentul acesta care a părut a fi punctul de cotitură în starea ei fizică a deschis calea pentru o puternică lucrare de slujire. Când a vorbit despre boala ei care a durat două luni, ea a remarcat că se aşteptase ca suferinţa să dispară treptat. În schimb, a fost vindecată instantaneu.[xlviii]

„Timp de două luni, pana meu s-a odihnit; dar sunt profund recunoscătoare că acum sunt în stare să îmi reiau scrisul. Domnul mi-a dat încă o dovadă a milei şi bunătăţii Sale iubitoare, redându-mi din nou sănătatea. Boala mea recentă m-a dus foarte aproape de mormânt, dar rugăciunile poporului Domnului au biruit pentru mine….

Când a venit primul Sabat al adunării, am simţit că trebuie să fiu prezentă la locul de desfăşurare a taberei, pentru ca să-L pot întâlni acolo pe Vindecătorul Divin…. Oamenii m-au văzut în starea mea de slăbiciune şi mulţi au observat că, după toate aparenţele, eram o candidată pentru mormânt. Aproape toţi cei prezenţi au remarcat schimbarea care a avut loc în timp ce le vorbeam…. Puterea divină a săvârşit o mare lucrare pentru mine, motiv pentru care sunt bucuroasă. Am fost în stare să lucrez în fiecare zi pe parcursul adunării şi de câteva ori am vorbit mai mult de o oră şi jumătate. Întregul meu organism a fost umplut de o nouă putere. Un nou val de emoţii, o credinţă nouă şi înaltă au pus stăpânire pe sufletul meu….

Înainte de boala mea, am crezut că avusesem credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu; totuşi, sunt surprinsă de marea schimbare săvârşită în mine, care depăşeşte cu mult aşteptările mele. Sunt nevrednică de această manifestare a dragostei lui Dumnezeu. Am motiv să-L laud mai stăruitor pe Dumnezeu, să umblu înaintea Lui cu o mai mare umilinţă şi să-L iubesc mai fierbinte ca oricând înainte. Sunt supusă unei obligaţii înnoite de a-I da Domnului tot ce este în mine. Trebuie să răspândesc asupra altora razele binecuvântate cărora Dumnezeu le-a îngăduit să strălucească asupra mea.”[xlix] [48]

O făgăduinţă împlinită

La adunarea de tabără din 1882, de la Healdsburg, nu a fost împlinită doar o singură făgăduinţă, ci mai multe. Tânărul E.J. Waggoner, fiul lui J.H. Waggoner, avea 27 de ani când a participat la adunarea de tabără în care Ellen White a fost vindecată în mod miraculos. E.J. Waggoner s-a născut în 1855, într-o familie adventistă. El a crescut în Michigan şi, ulterior, a absolvit Colegiul din Battle Creek, unde de asemenea a cunoscut-o şi s-a căsătorit cu Jessie Moser. Apoi, Waggoner a plecat din Battle Creek pentru a studia medicina, obţinând diploma de medic la Long Island College Hospital, în Brooklyn, New York, unde a absolvit în 1878.[l] După ce a obţinut Diploma de Master, Waggoner s-a întors pentru a lucra la sanatoriul din Battle Creek până prin anul 1880, când s-a mutat în California. Acolo, la adunarea de tabără din 1882, Waggoner a avut una dintre experienţele cele mai remarcabile.

Într-o după-amiază de Sabat mohorâtă, timp ce stătea puţin mai retras faţă de întreaga adunare, în cortul cel mare, el a ascultat-o pe Ellen White predicând „Evanghelia harului Său” cu „o putere extraordinară a vocii şi o gândire limpede”,[li] aşa cum afirmase Uriah Smith. Waggoner avea să descrie ulterior experienţa aceasta ca fiind la fel de reală precum experienţa lui Pavel pe drumul spre Damasc. Experienţa aceasta urma să-l îndrume în studiul Bibliei pentru tot restul vieţii şi să-l pregătească pentru a prezenta acel mesaj al harului divin unei biserici apatice şi aflate în starea laodiceană. În mod clar, Dumnezeu Îşi respectase promisiunea făcută lui Ellen White cu un an înainte şi chema alţi lucrători pentru a-i lua locul lui James White. De asemenea, El punea în inima lor aceeaşi dorinţă profundă de a-L prezenta pe Hristos în toată Biblia şi de a expune o imagine mai amplă a Planului de Mântuire şi neprihănirii prin credinţă. Ulterior, pe parcursul vieţii, Waggoner a scris de câteva ori despre experienţa aceasta astfel: [49]

„Sunt unele evenimente care constituie pietre de hotar în experienţa mea, începând cu prima mea convingere cu privire la păcat, după ce am primit mustrarea Duhului şi apoi descoperirea lui Hristos cel răstignit pentru mine, în timp ce vorbeaţi la adunarea de tabără din 1882, de la Healdsburg. Aceea a fost o lumină pe calea mea, care m-a călăuzit în întregul meu studiu al Bibliei şi a devenit din ce în ce mai strălucitoare.”[lii]

„În timpul cuvântării dumneavoastră [a lui Ellen White], cu douăzeci şi unu de ani în urmă, [1882] eu am primit acea lumină care a fost marea binecuvântare a vieţii mele şi care, în măsura în care am păstrat-o în atenţie, m-a călăuzit în studiul Bibliei. Prin urmare, eu am avut întotdeauna dovada deosebită a faptului că Dumnezeu v-a folosit pentru o lucrare specială.”[liii]

„Cu mulţi ani în urmă, scriitorul a stat într-un cort, într-o după-amiază ploioasă şi mohorâtă, unde o slujitoare a Domnului prezenta Evanghelia harului Său. Nu îmi amintesc niciun cuvânt din textul sau textele folosite, nici ce a spus vorbitorul, şi nu am fost niciodată conştient că auzisem un cuvânt, dar în mijlocul cuvântării, am avut o experienţă care a fost un punct de cotitură în viaţa mea. Deodată, o lumină a strălucit asupra mea şi, pentru prima dată în viaţă, mi-a fost descoperit faptul că Dumnezeu mă iubea şi că Hristos S-a jertfit pentru mine personal. Aceasta a fost totul pentru mine. Dacă aş putea să descriu simţămintele mele, ele nu ar fi înţelese de cei care nu au avut o experienţă similară şi, pentru astfel de oameni, nu este necesară nicio explicaţie. Eu cred că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, scris de oamenii sfinţi care au fost mişcaţi de Duhul Sfânt, iar eu ştiu că lumina aceasta care a venit la mine a fost o descoperire primită direct din cer. Prin urmare, eu am ştiut că în Biblie trebuia să găsesc personal mesajul dragostei lui Dumnezeu pentru păcătoşi şi m-am hotărât să dedic tot restul vieţii pentru a-l găsi acolo şi pentru a-l prezenta cu claritate altora. Lumina care a strălucit asupra mea de la crucea lui Hristos în ziua aceea a fost călăuza mea în toate studiile biblice; oriunde am deschis Cartea Sfântă, L-am găsit pe Hristos prezentat ca fiind puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor şi nu am găsit niciodată nimic altceva.”[liv]

„La data aceea, Hristos «cel răstignit» a fost prezentat în mod evident înaintea ochilor mei. Stăteam puţin mai departe de auditoriu, în cortul cel mare de la adunarea de tabără din Healdsburg, într-o după-amiază de Sabat mohorâtă…. Tot ce îmi amintesc este ceea ce am văzut. Deodată, o lumină a strălucit în jurul meu, iar cortul a fost umplut de o lumină mai strălucitoare decât strălucise soarele de la miezul zilei, şi L-am văzut pe Hristos atârnând pe cruce, răstignit pentru mine. În acel moment, am dobândit pentru prima oară o înţelegere care a venit asemenea unui potop copleşitor, a faptului că Dumnezeu mă iubea şi că Hristos a murit pentru mine. [50] Eu şi Dumnezeu eram singurele fiinţe de prezenţa cărora eram conştient în univers. Atunci, am înţeles, văzând realmente că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine; Eu eram întreaga lume cu tot păcatul ei. Sunt sigur că experienţa lui Pavel pe drumul spre Damasc nu a fost cu nimic mai reală decât experienţa mea…. M-am hotărât îndată să studiez Biblia în lumina acelei descoperiri, în scopul de a putea să-i ajut şi pe alţii să înţeleagă acelaşi adevăr.”[lv]

La numai puţin timp după experienţa aceasta, prin providenţa lui Dumnezeu, Waggoner urma să-l cunoască pe A.T. Jones şi să aducă împreună „solia cea mai prețioasă” pentru biserică. Intenţia lui Dumnezeu a fost aceea ca, atunci când solia ploii târzii avea să fie acceptată, aceasta urma să meargă curând în întreaga lume cu un strigăt puternic.

A.T. Jones s-a născut în 1850 şi, spre deosebire de Waggoner, nu a crescut într-un cămin adventist. El s-a înrolat în armată la vârsta de douăzeci de ani şi a fost în serviciul militar timp de paisprezece luni, înainte ca în mâinile lui să ajungă câteva publicaţii adventiste.[lvi]. În data de 8 august, 1874, Jones a fost botezat la Walla Walla, Washington Territory. Timp de câteva săptămâni, el Îl căutase stăruitor pe Domnul”, iar cu câteva zile mai înainte, primise „dovada strălucitoare că păcatele lui fuseseră iertate”.[lvii] După convertirea şi botezul său, i s-a alăturat imediat lui I.D. Van Horn în lucrarea de evanghelizare şi dezvoltare a bisericilor din nord-vest. În 1877, s-a căsătorit cu Frances Patton şi a fost hirotonit ca pastor în anul următor. Deoarece nu a putut să continue educaţia la Battle Creek, Jones a trebuit să îşi bazeze educaţia pe dragostea lui pentru citit. Destul de timpuriu, el a ajuns unul dintre cei mai bine documentaţi apărători ai libertăţii religioase.[lviii] [51]

La numai câteva luni înainte de adunarea de tabără de la Healdsburg, Ellen White a scris câteva cuvinte care au o semnificaţie deosebită din perspectiva experienţei convertirii lui Jones şi Waggoner. Dumnezeu va alege oameni învăţaţi mai degrabă de El, decât de şcolile din acel timp:

„În ultima lucrare solemnă vor fi angajaţi doar puţini oameni mari…. Dar, sub un exterior neatrăgător şi necioplit, poate fi descoperită cea mai curată strălucire a unui caracter creştin….

Dumnezeu va aduce la îndeplinire o lucrare în zilele noastre, pe care puţini o anticipează. El va înălţa şi va înflăcăra în mijlocul nostru pe aceia care sunt învăţaţi mai degrabă prin ungerea cu Duhul Sfânt, decât printr-o instruire exterioară în instituţii ştiinţifice…. Dumnezeu va demonstra faptul că El nu este dependent de muritori învăţaţi şi importanţi în ochii lor.”[lix]

Ellen White a scris de asemenea despre marea nevoie a bisericii de a primi revărsarea Duhului Sfânt pentru a face lucrarea ei să fie eficientă. Totuşi, care era starea poporului lui Dumnezeu? Martorul cel credincios încă mai chema la pocăinţă. Căderile de la credință ajunseseră cronice şi era necesară o redeşteptare adevărată. Numai puterea sensibilizatoare a Duhului Sfânt, prin Evanghelie, avea să remedieze situaţia:

„Noi trebuie să ne rugăm tot atât de zelos pentru revărsarea Duhului Sfânt, cum s-au rugat ucenicii în Ziua Cincizecimii. Dacă ei aveau nevoie de el atunci, cu atât mai mult avem noi nevoie de el astăzi. Întunericul moral, asemenea unui giulgiu funerar, acoperă pământul. Tot felul de învăţături false, de erezii şi înşelăciuni satanice abat mintea oamenilor. Fără Duhul şi puterea lui Dumnezeu, toată munca de a prezenta adevărul va fi zadarnică.”[lx]

„Domnul nu a închis cerul pentru noi, dar viaţa noastră de continuă apostazie ne-a despărţit de El….

Veţi da ascultare sfatului martorului credincios, pentru a căuta aurul curăţit prin foc, hainele albe şi alifia pentru ochi? Aurul este credinţa şi dragostea, hainele albe sunt neprihănirea Domnului Hristos, alifia pentru ochi este acel discernământ spiritual care vă va face în stare să vedeţi vicleniile lui Satana şi să le ocoliţi, să descoperiţi păcatul şi să îl urâţi, să vedeţi adevărul şi să ascultaţi de el.”[lxi] [52]

„În lucrarea străjerilor este prea puţin din Duhul şi puterea lui Dumnezeu. Duhul Sfânt, care a caracterizat acea adunare minunată din Ziua Cincizecimii, aşteaptă să-şi manifeste puterea asupra oamenilor care stau acum între vii şi morţi ca ambasadori ai lui Dumnezeu. Puterea care i-a motivat pe oameni atât de serios în mişcarea de la 1844 se va manifesta iarăşi. Întreita solie îngerească va merge înainte nu cu tonuri şoptite, ci cu un glas tare.”[lxii]

„Numai influenţele dătătoare de viaţă ale Evangheliei pot ajuta sufletul. Rugaţi-vă ca energiile puternice ale Duhului Sfânt, cu toată puterea lor înviorătoare, întăritoare şi transformatoare, să poată veni asemenea unui şoc electric asupra sufletului lovit de paralizie, făcând ca fiecare nerv să vibreze de o viaţă nouă, readucând omul din starea lui de moarte, firească, senzuală, la o stare spirituală sănătoasă. Astfel, veţi deveni părtaşi ai naturii divine, scăpând de stricăciunea care este în lume prin pofte, iar în sufletul vostru se va reflecta chipul Aceluia, prin rănile căruia sunteţi tămăduiţi.”[lxiii]

Dumnezeu nu renunţase la poporul Său. El îşi împlinise promisiunea făcută lui Ellen White. El pregătea lucrători care vor aduce „în această lucrare un element pe care noi încă nu îl aveam”,[lxiv] lucrători care vor fi în stare „să-L predice pe Hristos mai mult”, pentru a fi proclamată „cea mai prețioasă solie” a „locuirii lăuntrice a lui Hristos”, care era aşa de vitală pentru oameni. Acest lucru era rânduit cu scopul ca biserica şi lumea „să cunoască mai mult despre Acela de care depind toate speranţele noastre de succes aici şi cerul de după aceea”.[lxv] Planurile cereşti erau puse în aplicare, pentru ca „energiile puternice ale Duhului Sfânt” să poată veni curând asupra bisericii şi să înnoiască sufletele ei lovite de paralizie. [53]

 

 NOTE FINALE CAPITOLUL 1

[i]. Ulterior, Ellen White avea să rezume aceste pietre de hotar ca fiind următoarele: trecerea datei din 1844; primirea nădejdii Celei de a Doua Veniri; curăţirea sanctuarului; cele trei solii îngereşti; poruncile lui Dumnezeu; credinţa lui Isus; Sabatul zilei a şaptea şi moartea veşnică a celor nelegiuiţi. Vezi Ellen G. White, 1888 Materials, p.518.

[ii]. Vezi, Arthur L. White, Ellen G. White: The Early Years, (Hagerstown, MD: Review and Herald Pub. Assn., 1985) p.127, (de aici înainte, The Early Years).

[iii]. Ellen G. White, Early Writings, p.55-56, viziunea din 1845. Ultima propoziţie a acestei declaraţii s-a aflat în ediţia din 1851 a cărţii A Sketch of the Christian Experience and Views of Mrs. E.G. White, dar nu a fost păstrată când a fost publicată sub titlul Early Writings, ediţia 1882. Citatul original poate fi găsit în Broadside #1, „To the Little Remnant Scattered Abroad”, 6 aprilie, 1846, par.7. În cartea Tragedia veacurilor, Ellen White a declarat: „Venirea lui Hristos ca Mare Preot al nostru în sfânta sfintelor, pentru curăţirea sanctuarului, a adus în atenţie Daniel 8,14… şi este, de asemenea, reprezentată de venirea mirelui la ospăţul de nuntă, descrisă de Hristos în Parabola Celor Zece Fecioare din Matei 25…. Cei care Îl urmează pe Hristos, prin credinţă, în marea lucrare a ispăşirii sunt aceia care beneficiază de mijlocirea Sa pentru ei, în timp ce aceia care resping lumina ce aduce în atenţie această lucrare de mijlocire nu beneficiază de ea” (p.426, 430, ediţia 1888, sublinierile adăugate).

[iv]. Ellen G. White, Gospel Workers, p.378-379, ed. 1892 şi Selected Messages, cartea 1, p.76. Ellen White a avut viziunea aceasta pe când era o tânără fată, sau în a doua parte a deceniului 1840.

[v]. Ellen G. White, Spalding and Magan Collection of Unpublished Manuscripts, (Payson, AZ: Leaves-Of-Autumn Books, 1985), p.4, scrisă în septembrie 1852. The Complete Published Ellen G. White Writings CD (1999 ed.), citate ale acestei declaraţii, aşa cum se găsesc în volumul Spalding and Magan Collection. Totuşi, Ellen G. White Writings Comprehensive Research Edition CD (ed. 2008.) adaugă două cuvinte în paranteze pătrate: „Voi puneţi venirea Domnului într-un timp prea îndepărtat. Am văzut că ploaia târzie venea la fel [de iminent] ca strigătul de la miezul nopţii şi cu o putere înzecită”. Această formă de redare este susţinută de declaraţia lui A.T. Jones la Conferinţa Generală din 1893: „Încă o Mărturie care nu a fost tipărită niciodată spune că această [manifestare a puterii lui Dumnezeu] va veni la fel de iminent cum a venit în 1844 şi cu o putere înzecită’” („The Third Angel's Message – Nr. 7”, General Conference Daily Bulletin, 5 februarie, 1893, p.152, sublinierile adăugate”).

[vi]. Ellen G. White, Early Writings, p.71. viziunea din 14 mai, 1851.

[vii]. Ellen G. White către sora Harriet, Scrisoarea 3, 11 august, 1851; în Selected Messages, cartea 3, p.388.

[viii]. Ellen G. White, „To the Brethren and Sisters”, Review and Herald, 10 iunie, 1852, p.21.

[ix]. Ellen G. White, „The Future”, Review and Herald, 31 decembrie, 1857, p.59. Unele dintre imaginile care descriu „armata” ce i-a fost arătată lui Ellen White sunt similare celor menţionate în Ioel capitolul 2. De asemenea, observaţi că Ellen White nu separă ploaia târzie de marea strigare. În compilaţia Evenimentele ultimelor zile, această declaraţie se află sub titlul „Ploaia târzie va produce marea strigare” (Ellen G. White, Last Day Events [Nampa, ID: Pacific Press, 1992], p.186-187).

[x]. Ellen G. White, Life Sketches of Ellen G. White [Schiţe din viaţă] (Mountain View, CA: Pacific Press, 1915), p.162.

[xi]. Ulterior acest material va fi publicat împreună cu altele sub titlul Early Writings.

[xii]. Arthur L. White, Ellen G. White: The Early Years (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1985), p.366.

[xiii]. Ellen G. White, Spiritual Gifts, vol.1, fragment retipărit (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1945), p.193-196, scris în 1858. Expresia „lumina mergea înainte şi după” este din nou o imagine preluată din Ioel 2,3.

[xiv]. Ibid., p.197, scris în 1858.

[xv]. Ellen G. White, „The Future”, Review and Herald, 27 mai, 1862, p.202.

[xvi]. Faptul că Domnul era gata să încheie lucrarea aceasta în 1859 nu a negat totuşi nevoia de a primi mesajul pe care El l-a trimis prin Jones and Waggoner în 1888. Acesta urma să fie punctul culminant al mesajului laodicean pentru ca poporul să primească „favoarea prezenţei lui Isus”. „Lumina care trebuie să lumineze întregul pământ cu slava ei este constituie acelaşi mesaj pentru toate timpurile.

[xvii]. Ellen G. White, Mărturii, vol.1, p.186-187, scris în 1859.

[xviii]. Ibid., p.466, scris în 1865.

[xix]. Ibid, p.486, scris în 1865.

[xx]. Ibid., p.619, sublinierile adăugate, scris în 1867.

[xxi]. Ellen G. White, „Jacob and the Angel”, Signs of the Times, 27 noiembrie, 1879.

[xxii]. Arthur L. White, Ellen G. White: The Progressive Years (Hagerstown, MD: Review and Herald Pub. Assn., 1986), p.33.

[xxiii]. Ibid., p.34-72

[xxiv]. Ibid., p.73-238,381.

[xxv]. Ellen G. White, Schiţe din viaţă, p.247.

[xxvi]. Ellen G. White, Schiţe din viaţă, p.247.

[xxvii]. Uriah Smith, Last Sickness and Death of James White (Battle Creek, MI: Review and Herald Press, 1881), p.54.

[xxviii]. LeRoy E. Froom, Movement of Destiny, p.182-183.

[xxix]. „History of the Way of Life Pictures”, Ellen G. White Estate, Shelf Document, n.d., p.2.

[xxx]. James White, „Way of Life”, Review and Herald, 14 decembrie, 1876, p.192.

[xxxi]. James S. White către Ellen G. White, 31 martie, 1880, în „History of the Way of Life Pictures”, Ellen G. White Estate, Shelf Document, n.d. p.2.

[xxxii]. „History of the Way of Life Pictures”, p.2. Ambiţia lui James White nu s-a împlinit în timpul vieţii lui, pentru că a murit în 6 august, 1881. Cu ajutorul fiilor ei, Ellen White a împlinit planul soţului ei şi, în 1883, a obţinut drepturile de autor pentru o nouă gravură în oţel, care Îl aşeza pe Hristos în centrul Planului de Mântuire (Ibid.) În iunie, 1884, gravura a fost disponibilă împreună cu broşura însoţitoare în „limbile daneză, suedeză, germană, franceză şi engleză” „Christ the Way of Life”, Review and Herald, 5 iunie, 1884, p.350. James Edson White a vorbit despre pictură în cartea lui, The Coming King (Battle Creek, MI: Review and Herald Pub. Assn., 1898), p.56.

[xxxiii]. Inspiraţia şi ajutorul valoros pentru cercetarea care a urmat au venit dintr-o conversaţie telefonică avută cu Raymond Joseph, în ianuarie 2010.

[xxxiv]. James White, „Eastern Tour”, Review and Herald, 8 februarie, 1881, p.88.

[xxxv]. D.M. Canright, „My Remembrance of Elder White”, Review and Herald,  30 august, 1881, p.153.

[xxxvi]. Ellen G. White, Manuscrisul 6, septembrie 1881; în Uriah Smith, A Sketch of the Last Sickness and Death of Elder James White, p.47,48.

[xxxvii]. Ellen G. White, Mărturii, vol.1, p.106-107.

[xxxviii]. Ellen G. White, Manuscrisul 9, „Responding to New Light”, 3 februarie, 1890; în 1888 Materials, p.540, sublinierile adăugate. Această declaraţie a fost făcută după mulţi ani, când Ellen White predica la adunarea Conferinţei Generale din 1890. Referindu-se la experienţa ei din 1881, ea a făcut o legătură directă între promisiunea aceasta făcută de Dumnezeu şi mesajul care era prezentat de Jones şi Waggoner, pe care aşa de mulţi îl respingeau. Vezi, de asemenea, Capitolul 13.

[xxxix]. Ellen G. White către William. C. White, Scrisoarea 17, 12 septembrie, 1881, p.2-4; în Manuscript Releases, vol.10, p.38-40.

[xl]. Spirit of Prophecy, volumul 4, nu avea să fie încheiat până în octombrie 1884. Nouă luni mai târziu, în 25 iulie, 1885, Ellen White, împreună cu fiul ei William C. White şi câţiva alţii au pornit spre Europa pentru o perioadă de doi ani, întorcându-se în iulie, 1887. În timp ce  s-a aflat în Europa, ea urma să fie îndrumată din nou să-şi înceapă lucrarea pentru o revizuire şi adăugare la volumul 4, iar deoarece petrecuse timp în ţara Reformaţiunii. (vezi, Arthur L. White, The Lonely Years, p.249,291,374). Dumnezeu pregătea această carte, Tragedia veacurilor, pentru o distribuire largă în Statele Unite şi în jurul lumii. Ediţia din 1888 a cărţii Tragedia veacurilor a fost publicată exact la timp, pentru a înfrunta criza legii duminicale care se dezvolta în America. Ne vom ocupa din nou de istoria aceasta în Capitolul 3.

[xli]. Paragraful şi secţiunea următoare sunt adaptate din Arthur L. White, The Lonely Years, p.203-205.

[xlii]. Ellen G. White, Scrisoarea 82, 28 februarie, 1906; în Daughters of God: Messages Especially for Women (Silver Spring, MD: Review and Herald Pub. Assn., 1998), p.219.

[xliii]. J. H. Waggoner, Signs of the Times, 26 octombrie, 1882.

[xliv]. Ellen G. White, Scrisoarea 82, 28 februarie, 1906; în Daughters of God, p.220.

[xlv]. J. H. Waggoner, Signs of the Times, 26 octombrie, 1882.

[xlvi]. Uriah Smith, „Close of the California Campmeeting”, Review and Herald, 31 octombrie, 1882, p.680.

[xlvii]. Ellen G. White, Scrisoarea 82, 28 februarie, 1906; în Daughters of God, p.220.

[xlviii]. Arthur L. White, The Lonely Years, p.205.

[xlix]. Ellen G. White, „My Health Restored”, Signs of the Times, 2 noiembrie, 1882, p.484.

[l]. Clinton Wahlen, Selected Aspects of Ellet J. Waggoner's Eschatology and Their Relation to His Understanding of Righteousness by Faith, Teză de Master, Andrews University, iulie, 1988, p.xiii. Clinton declară: „Toate sursele publicate sunt incorecte cu privire la declaraţia că EJW a obţinut Diploma de Master la Bellevue Medical College, deşi se pare că a urmat un semestru de cursuri acolo”. Vezi, de asemenea, Pearl W. Howard către L.E. Froom, 17 ianuarie, 1962, p.1 în Document File 236, Ellen G. White Estate, Silver Spring, MD.

[li]. Uriah Smith, „Close of the California Campmeeting”, Review and Herald, 31 octombrie, 1882, p.680. Faptul că Ellen White a fost vindecată în 7 octombrie, 1882, deşi nu menţionează nimic despre „ziua posomorâtă” (probabil o ploaie sau ceaţă din luna octombrie), mă determină să cred că experienţa lui Waggoner a avut loc în 14 octombrie, 1882, al doilea Sabat al adunării de tabără.

[lii]. E.J. Waggoner către Ellen G. White, 22 octombrie, 1900, în Document File 236b, E.G. White Estate Branch Office, Del Webb Memorial Library, Loma Linda University”.

[liii]. E.J. Waggoner către Ellen G. White, 3 noiembrie, 1903, Ibid.

[liv]. E.J. Waggoner, The Everlasting Covenant (International Tract Society, 1900), p.V.

[lv]. E.J. Waggoner, „Confession of Faith”, 16 mai, 1916. George R. Knight a comentat acest eveniment declarând că „panteismul a fost o dezvoltare a două principii care proveneau din experienţa convertirii lui din 1882”. Mai întâi, Waggoner „îşi extinsese dorinţa de la aceea de a-L găsi pe Hristos pretutindeni în Biblie, la aceea de a-L găsi pretutindeni”. Iar a doua, „rădăcina problemei lui a fost hotărârea de a ‘studia Biblia în lumina’ experienţei lui subiective din 1882, mai degrabă decât de a evalua propria experienţă prin intermediul Bibliei”. (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p.142). Malcolm Bull şi Keith Lockhart i s-au alăturat cu idei similare: „Doctrina desăvârşirii a fost răspândită de către unii membri ai bisericii, cum ar fi E.J. Waggoner, a cărui experienţă era similară cu aceea a americanilor contemporani care participau la adunările de tabără ale mişcării pentru sfinţire. Entuziasmul lui Waggoner se baza pe o experienţă pe care o avusese la o adunare de tabără din Healdsburg, California” (Seeking a Sanctuary: Seventh-day Adventism and the American Dream [San Francisco: Harper and Row Publishers, 1889], p.77). În lumina evenimentelor miraculoase din 1882 şi a numeroaselor susţineri acordate de Ellen White lui Waggoner, unii ar putea să se mire cum pot fi făcute astfel de declaraţii în zilele noastre. Oare este corect a spune, aşa cum insinuează unii scriitori, că Waggoner a avut o eroare fatală în experienţa convertirii lui şi că mesajul pe care Domnul l-a trimis prin el a conţinut de asemenea erori, deoarece s-a bazat pe experienţa lui din acea zi?

[lvi]. „Jones, Alonzo T”, SDA Encyclopedia, vol.10, p.832.

[lvii]. A.T. Jones, American Sentinel (non-denominaţional), iulie 1923, p.3; în George R. Knight, 1888 to Apostasy, p.15.

[lviii]. Marlene Steinweg, „A.T. Jones: Editor, Author, Preacher”, Lest We Forget, 4th Quarter, 1997, p.2.

[lix]. Ellen G. White, Mărturii, vol.5, p.80,82, scris în 20 iunie, 1882.

[lx]. Ellen G. White, Mărturii, vol.5, p.158, scris în 1882.

[lxi]. Ibid., p.217,233, scris în 1882.

[lxii]. Ibid., p.252, scris în 1885.

[lxiii]. Ibid., p.267, scris în 1885.

[lxiv]. Ellen G. White, Manuscrisul 9, „Responding to New Light”, 3 februarie, 1890; în 1888 Materials, p.540.

[lxv]. James White, „Eastern Tour”, Review and Herald, 8 februarie, 1881, p.88.