10. Închinarea la Baal

10. Închinarea la Baal

Conferinţa din 1889 şi planurile pentru consolidare

Adunările de tabără din anul 1889 avuseseră un impact considerabil în viaţa celor care au participat. Mulţi au fost binecuvântaţi de mesajul prezentat de Jones şi Waggoner. În predici şi în scrisori, Ellen White a indicat faptul că o mare lumină venise asupra poporului lui Dumnezeu şi că era timpul să „se scoale şi să lumineze”, deoarece pământul urma să fie luminat de slava lui Hristos. În acea perioadă, F.H. Westphal s-a întors acasă, în Wisconsin, „şi i-a spus bisericii că ploaia târzie începuse”.[i]

Pentru că se apropia Sesiunea Conferinţei Generale, Ellen White spera că avusese loc o schimbare şi că va fi total deosebită de cea din Minneapolis. Sesiunea a început la Battle Creek în 18 octombrie şi a continuat până în 11 noiembrie. În timp ce se gândea la scopul adunării de deschidere a sesiunii, Ellen White dorea mult ca Sabatul acela „să fie ziua cea mai preţioasă pentru sufletul nostru”. Ea recunoştea că trăiau „în mijlocul pericolelor zilelor din urmă”, înţelegând că Dumnezeu „nu va aproba nici sectarismul, nici o religie legalistă, care erau atât de predominante chiar şi în mijlocul celor ce pretindeau a crede adevărul prezent. Hristos şi neprihănirea Sa erau singura noastră speranţă”. În timpul primei săptămâni a adunărilor, mulţi au prezentat „mărturii cu privire la binecuvântările primite în anul care trecuse, datorită luminii binecuvântate a îndreptăţirii prin credinţă, pe care o primiseră cu bucurie”. Acest fapt a determinat-o pe Ellen White să declare că „Duhul Domnului a fost în mijlocul nostru”.[ii]

Pe măsură ce adunările continuau, lui Ellen White i-a fost dată putere pentru a le prezenta o mărturie directă tuturor celor adunaţi acolo. „Duhul Sfânt” i-a fost dat, în timp ce [254] se ruga lui Dumnezeu ca „fraţii din lucrarea pastorală să fie înzestraţi cu o putere de sus pentru a vesti în toate părţile lumii acel mesaj solemn”. Au fost prezentate încă multe alte mărturii în legătură cu experienţele din anul trecut. Toţi cei care şi-au împărtăşit mărturiile au simţit că experienţa lor „avusese un caracter spiritual mai puternic decât oricând de la data când acceptaseră adevărul. Lumina îndreptăţirii prin credinţă şi faptul că neprihănirea lui Hristos trebuie să devină neprihănirea noastră, pentru că, altfel, nu ne este cu putinţă să păzim Legea lui Dumnezeu, constituie mărturia tuturor celor iau cuvântul, iar rodul este pacea, curajul, bucuria şi armonia”.[iii]

Duminică, 27 octombrie, Ellen White a participat la adunarea de la ora opt, unde „fratele Jones a prezentat dovezile biblice ale îndreptăţirii prin credinţă”. După aceea, Ellen White le-a vorbit oamenilor despre „venirea la lumină şi trăirea în lumină, pentru ca nu cumva întunericul să vină asupra lor”. Nu toţi acceptau lumina şi, ca urmare, ea a adresat o avertizare:

„Cei care vor vorbi de rău despre subiectul biblic al îndreptăţirii prin credinţă, vor critica, vor pune întrebări şi îşi vor răspândi obiecţiunile, nu ştiu despre ce vorbesc. Ei nu ştiu că se interpun asemenea unor corpuri întunecate spre a împiedica razele de lumină pe care Dumnezeu a hotărât să le trimită poporului Său. Aceste raze vor veni; solia îngerului al treilea trebuie să înainteze cu putere, umplând tot pământul cu slava ei. Ce este omul şi ce poate face el împotriva lui Dumnezeu? Omul poate să aleagă întunericul, poate să-i placă întunericul şi să fie cuprins de întuneric, dar mesajul trebuie să înainteze cu putere, chiar dacă unii refuză să-l promoveze.”[iv]

A doua zi, dimineaţa, Ellen White a vorbit „cu multă claritate despre unii care participau la adunare, dar nu dovediseră în niciun fel că erau părtaşi ai Duhului şi puterii lui Dumnezeu. Ei nu păreau să vadă unde lucra Dumnezeu”. Ea li s-a adresat acelora care, „timp de un an, lucraseră într-o modalitate evidentă împotriva lui Dumnezeu” şi împotriva „luminii speciale şi hotărâte”. Ea i-a avertizat că „întunericul fiecărui om va fi proporţional cu necredinţa lui şi cu împotrivirea şi dispreţul faţă de lumina pe care Dumnezeu o trimite într-o modalitate atât de plină de har”. Ulterior, în dimineaţa aceea, Ellen White a participat la o adunare condusă de Jones: [255]

„A fost prezent un mare număr de participanţi, iar el a vorbit despre îndreptăţirea prin credinţă într-o modalitate clară şi distinctă şi cu o simplitate atât de remarcabilă, încât nimeni nu avea motive să rămână în întuneric, cu excepţia faptului că avea în inimă o necredinţă categorică şi o hotărâre de a se împotrivi lucrărilor Duhului lui Dumnezeu. Mulţi au fost mulţumiţi, iar alţii par a fi uimiţi, ca şi când nu ştiau ce însemna cu adevărat îndreptăţirea prin credinţă. Cu siguranţă, adevărul era prezentat într-o modalitate clară. Eu am fost bucuroasă, când am auzit această mărturie. Am declarat că lucrurile pe care le auzeam constituiau adevărul, iar cei care urmau să pună în practică lumina primită erau de partea Domnului.”[v]

În dimineaţa următoare, Ellen White a scris despre experienţele de la acele adunări. Ea şi-a exprimat marea bucurie de a-i vedea primind mesajul, pe aceia care încă nu îl auziseră până atunci. Totuşi, trăiau în vremuri de rău augur.

„Adunările sunt excelente. Spiritul care s-a manifestat la adunarea de la Minneapolis nu se află aici. Toate lucrurile se desfăşoară în armonie. Există un număr mare de delegaţi. La adunările noastre de la ora cinci dimineaţa este o participare bună. Toate mărturiile pe care le-am auzit au avut un caracter înălţător. Oamenii spun că anul trecut a fost cel mai bun din viaţa lor; că lumina care strălucea din Cuvântul lui Dumnezeu a fost clară şi distinctă – îndreptăţirea prin credinţă, Hristos neprihănirea noastră. Experienţele au fost foarte interesante….

La ora opt, fratele Jones vorbeşte despre subiectul îndreptăţirii prin credinţă şi se manifestă un mare interes. Are loc o creştere în credinţă şi în cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. Un număr destul de mare nu au avut ocazia de a auzi vorbindu-se despre acest subiect, dar acum îl primesc şi sunt hrăniţi cu porţii mari de la masa Domnului. Mărturia tuturor celor care au vorbit a fost că acest mesaj al luminii şi adevărului, care i-a fost prezentat poporului nostru, este întocmai adevărul pentru acest timp şi, oriunde vor merge, lumina, eliberarea şi binecuvântarea lui Dumnezeu va ajunge în mod sigur în biserici….

Ne putem aştepta oricând la pretenţii noi şi uimitoare din partea lui Satana, prin slujitorii lui, dar oare nu vor fi cei din poporul nostru vigilenţi, oare nu vor ajunge ei să fie puternici, prin tăria Celui Atotputernic? Oare nu este Dumnezeu înţelept? În guvernarea lui Dumnezeu a apărut o criză, în care trebuie să fie făcut ceva mare şi decisiv. Întârzierea nu va fi prelungită. Mânia lui Dumnezeu nu va fi reţinută mult timp; dreptatea trebuie să rostească doar un cuvânt şi, într-o clipă, va avea loc o mare confuzie…. [256]

Fie ca botezul Duhului Sfânt să vină peste lucrători, pentru ca ei să-L poată reprezenta pe Isus Hristos în toate lucrările lor.”[vi]

În aceeaşi dimineaţă, Ellen White i-a trimis o scrisoare lui Mary White, exprimând aceleaşi simţăminte. I-a spus că aveau „adunări bune. Părea că nu este niciun conflict de opinii”. Ea scria despre mărturiile împărtăşite de pastorii care fuseseră binecuvântaţi de „lumina care le-a fost prezentată la Minneapolis şi pe parcursul ultimului an” şi a menţionat că „succesul însoţise lucrările lor în ultimul an, ca niciodată mai înainte”. Ellen White i-a spus lui Mary: „Până acum, nu s-a auzit nicio voce împotrivitoare. Unitatea pare să predomine”. Totuşi, a adăugat: „În acelaşi timp, există un număr de oameni care par să stea pe aceeaşi poziţie în care au fost la Minneapolis. Oh, fie ca Dumnezeu să lucreze cu putere pentru poporul Său, să alunge norii întunecaţi, pentru a lăsa să intre lumina slavei Sale”.[vii]* Deşi la adunările de dimineaţă erau revărsate binecuvântări mari, „tocmai cei care aveau cea mai mare nevoie de influenţa acestor adunări nu erau prezenţi”. Împotrivirea încă era puternică.[viii]

Unul dintre cei care continua să stea pe poziţia în care a fost la Minneapolis era Uriah Smith. În ediţia din 29 octombrie al Daily Bulletin, el şi-a publicat predica din Sabat dimineaţă, în care a vorbit despre „istoria şi viitorul lucrării adventiştilor de ziua a şaptea”. El a menţionat faptul că în perioada timpurie a lucrării, „pastorii noştri au înaintat având două mari arme ale mesajului – poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus. Ei au predicat într-un mod care a produs o reformă deplină şi permanentă a vieţii”. Smith a făcut aluzie la Jones şi Waggoner, afirmând că adventiştii „nu au adoptat metodele predicatorilor redeşteptărilor protestante moderne, şi nu s-au mulţumit să le prezinte ascultătorilor lor doar o pregustare a mierii şi priveliştea unui curcubeu, ci au întreţesut în lucrarea lor unele dintre fulgerele de pe Sinai, pentru a sensibiliza conştiinţa şi pentru a da la o parte solzii de pe ochii orbi”. Era clar că Uriah Smith nu respectase sfatul pe care Ellen White i-l adresase cu o vară înainte.[ix]

Libertatea religioasă

La Conferinţa Generală din 1889, Ellen White era îngrijorată cu privire la alte probleme, inclusiv legea duminicală din Statele Unite şi lucrarea bisericii pentru susţinerea libertăţii religioase. Cu trei ani înainte, ca răspuns la agitaţia tot mai mare [257] legată de legea duminicală, biserica a început să publice American Sentinel, avându-l ca editor pe J.H. Waggoner. În 1887, A.T. Jones şi E.J. Waggoner au preluat poziţia de co-editori. De asemenea, Conferinţa Generală a numit un Comitet pentru Libertatea religioasă, al cărui preşedinte era A.T. Jones. Scopul acestui comitet era de a promova o expunere publică mai largă a subiectului libertăţii religioase, prin articole în presă, conferinţe publice şi răspândirea de cereri împotriva propunerii legii duminicale. De asemenea, comitetul îi încuraja pe membrii bisericii să se implice activ în susţinerea libertăţii religioase şi să le ofere ajutor legal adventiştilor de ziua a şaptea care erau condamnaţi pentru că lucrau duminica.[x]*

La Conferinţa Generală din 1888, de la Minneapolis, precum şi în luna decembrie, în Tabernacolul din Battle Creek, A.T. Jones vorbise despre libertatea religioasă, ambele serii de prezentări ale sale fiind larg răspândite. La scurt timp după aceea, Jones stătuse înaintea Comitetului pentru Educaţie şi Muncă al Senatului şi vorbise împotriva propunerii de lege duminicală, făcută de Blair. În 22 februarie, 1889, Jones s-a prezentat din nou în faţa Comitetului Senatului, de data aceasta pentru a vorbi împotriva schimbării constituţionale propuse de Blair pentru creştinarea sistemului şcolar naţional public. Datorită adventiştilor de ziua a şaptea şi, de asemenea, întregii naţiuni, ambele propuneri de lege ale lui Blair au fost respinse la congresul al cincizeci şi unulea.[xi]*

Avându-l pe Jones foarte activ la centrul campaniei, până în octombrie 1889, au fost obţinute aproape 500.000 de semnături, cerându-i Congresului „să nu voteze nicio lege cu privire la respectarea Sabatului, ziua Domnului, sau a oricărei alte rânduieli religioase sau eclesiastice”. Jones a considerat că această campanie de obţinere a semnăturilor era mai mult decât o încercare de a înfrânge legislaţia duminicală, ci avea scopul „de a răspândi solia îngerului al treilea şi de  a-i avertiza pe toţi împotriva alcătuirii unui chip al fiarei”, deoarece „atunci când le explicau altora scopul cererii, de fapt, ei îi familiarizau cu solia îngerului al treilea”.[xii] [258]

Chiar dacă Jones a fost, probabil, cel mai activ pastor adventist în domeniul libertăţii religioase, unii nu au apreciat zelul lui. În iulie, 1889, la Tabernacolul din Battle Creek, Comitetul pentru Libertatea religioasă a fost reorganizat şi extins la 110 membri, fiind redenumit National Religious Liberty Association (NRLA) (Asociaţia naţională pentru libertatea religioasă). A.T. Jones a fost înlocuit din postul de preşedinte cu Captain Eldridge. Atât el, cât şi vicepreşedintele Dan Jones erau împotriva lui Jones şi Waggoner. Jones şi Waggoner au fost numiţi în comitetul editorial al NRLA.

Prin urmare, la Conferinţa Generală din 1889 şi sub conducerea lui Eldridge, NRLA a alcătuit şi a votat propriile regulamente, dintre care unele erau similare hotărârilor pentru care nu reuşiseră să obţină votul la Minneapolis în 1888. Două dintre reguli erau: „Nicio literatură nu va fi publicată sau răspândită în numele acestei asociaţii, de către niciunul dintre conducătorii sau membrii ei, până când nu va fi aprobată de Comitetul Executiv al Asociaţiei…. Tot materialul pregătit pentru a fi publicat în presă va fi supus verificării şi aprobării preşedintelui şi al unei majorităţi a comitetului editorial, înainte de a fi trimis de către secretar, cu excepţia că, în absenţa unui cvorum editorial, preşedintele şi primul vice preşedinte pot acţiona în calitate de membri ai comitetului editorial”.[xiii]

De asemenea, acest Comitet Executiv al NRLA se ocupa de întrebările cu privire la legislaţia duminicală, cum ar fi: Ce ar trebui să fie făcut pentru păzitorii Sabatului din statele din sud, care sufereau persecuţii din cauză că lucrau duminica. Unii fraţi erau „nerăbdători ca, la Conferinţa Generală, să fie votată o hotărâre care să-i sfătuiască pe fraţii noştri păzitori ai Sabatului, aflaţi în pericolul de a fi închişi sau de a plăti amenzi, să se abţină să lucreze” duminica. Această hotărâre nu a fost votată, deşi unii au insistat să fie acceptată imediat.[xiv]

Răspunsul lui Ellen White

În data de 4 noiembrie, Ellen White le-a răspuns delegaţilor care „păreau nerăbdători ca acea hotărâre să fie votată”. Ea le-a spus în modul cel mai clar că „o astfel de hotărâre nu ar trebui să fie propusă acestei Conferinţe, cerând votul ei”. Ea le-a amintit că, dacă ucenicii [259] au petrecut zece zile împreună, rugându-se stăruitor pentru venirea Duhului Sfânt, ei ar avea nevoie de „douăzeci” de zile, înainte de a îndrăzni „să scrie o hotărâre pentru oameni cu privire la acest punct. Mai multă rugăciune stăruitoare şi nimic mai puţin decât venirea Duhului Sfânt nu va da răspunsul la aceste întrebări”. Ellen White a avertizat că exista întotdeauna „pericolul de a ajunge la extreme”. Dacă se lua hotărârea ca „oamenii noştri să nu lucreze duminica”, fraţii aflaţi în statele din sud vor „părea a fi de acord cu legea duminicală”, iar aceasta va însemna „ca păzitorii Sabatului să se închine unui idol şi va avea loc o renunţare la principii, până când totul este pierdut”. Ellen White se gândea că, dacă adventiştii nu lucrau „în prima zi a săptămânii, în scopul de a evita arestarea”, „oare va arăta faptul acesta că noi ne aflăm într-o relaţie corectă cu Legea sfântă a lui Dumnezeu?”[xv]*

Ellen White a înţeles pericolul care venea din ambele părți ale problemei dacă ar fi fost votată o hotărâre. Ea i-a avertizat pe fraţi „să nu ia locul lui Dumnezeu pentru oameni. S-a făcut destul acest fel de lucrare. Îngăduiţi-I lui Dumnezeu să lucreze în mintea oamenilor…. Lăsaţi-I lui Dumnezeu ceva de făcut…. Nu-i eliberaţi pe cei din poporul lui Dumnezeu de poveri pe care Dumnezeu vrea ca ei să le poarte…. Nu puneţi poveri asupra niciunui categorii de oameni pe care El ar dori să-i elibereze de ele. Ea le-a spus să nu îngăduie „nimănui să aibă o atitudine îngâmfată, nici prin declaraţii, nici prin exemplu, pentru a arăta că sfidează legile ţării. Nu alcătuiţi nicio hotărâre cu privire la ce anume poate sau nu poate să facă o persoană, în diferite state”. Deşi oamenii trebuie să fie atenţi pentru a nu îngenunchea în faţa sabatului fals, „nu trebuie să existe nicio ocazie pentru ca duşmanii noştri să ne acuze de călcarea legilor…. Nu ar trebui să simţim că ni s-a poruncit să-i irităm pe semenii noştri care idolatrizează duminica, făcând eforturi hotărâte de a lucra în acea zi în văzul lor în mod intenţionat, cu scopul de a ne demonstra independenţa”.[xvi]

Deşi Ellen White îi îndemna pe fraţi să nu voteze nicio hotărâre cu privire la îndatoririle păzitorilor Sabatului faţă de legile duminicale, ea a avertizat de asemenea că acela „era un timp în care poporul lui Dumnezeu trebuia să lucreze ca niciodată mai înainte”. Când le-a vorbit celor de la Conferinţa Generală, ea a declarat că „mulţi erau comozi, sau altfel spus, adormiţi”. În ciuda înţelegerii profeţiei cu privire la „impunerea respectării duminicii”, ei „stau într-o aşteptare calmă a evenimentului, liniştindu-se cu gândul că Dumnezeu Îşi va ocroti poporul în ziua necazului. Dar Dumnezeu nu ne va salva, dacă noi nu facem niciun efort de a îndeplini lucrarea pe care El a încredinţat-o în grija noastră”. Lumii trebuia să-i fie vestit un mesaj: [260]

„Ar trebui să studiem cu atenţie Cuvântul lui Dumnezeu şi să ne rugăm cu credinţa că Dumnezeu va ţine în frâu puterile întunericului, deoarece până acum mesajul a ajuns la destul de puţini oameni, iar lumea trebuie să fie luminată de slava lui. Adevărul prezent – poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus – încă nu a fost vestit aşa cum trebuie….

Satana a tresăltat, în timp ce voi aţi îngăduit ca atenţia să vă fie abătută tocmai de la lucrarea pe care Dumnezeu ar fi dorit să o faceţi şi aţi făcut o altă lucrare pe care El nu v-a chemat să o îndepliniţi…. Voi aţi neglijat mărturiile pe care Domnul, în mila Sa, le-a trimis pentru a vă îndruma paşii pe calea cea dreaptă. Unii dintre voi au respins categoric cuvintele de avertizare….

Eu am simţit că, dacă mi s-ar îngădui să stau înaintea voastră din nou, va trebui să am alături de mine prezenţa lui Dumnezeu, aşa cum a avut-o Moise, când i-a condus pe copiii lui Israel prin pustie…. Am dorit să le arăt că, dacă nu sunt umpluţi cu Duhul lui Dumnezeu, nu pot să facă niciun bine în lucrarea lor. Răceala lor, starea lor de căldicel, a fost o jignire la adresa lui Dumnezeu. Ei trebuie să umble în lumina lui Hristos, deoarece altfel Satana îi va orbi, iar ei vor numi lumina întuneric şi întunericul lumină….

Lumina trebuie să ajungă la oameni prin slujitorii pe care îi va alege El, care vor vesti avertizarea, pentru ca nimeni să nu rămână în necunoştinţă cu privire la planurile lui Dumnezeu şi strategiile lui Satana. Satana îşi va folosi iscusinţa diabolică până la maxim chiar în marele centru al lucrării. El va căuta toate căile posibile pentru a se interpune între popor şi Dumnezeu şi pentru a opri lumina pe care Dumnezeu o doreşte să vină la copiii Săi….

Domnul Isus S-a apropiat de noi la conferinţa aceasta. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru zdrobirea inimii pe care am văzut-o la adunările de rugăciune ale pastorilor…. Totuşi, din anumite motive, tocmai aceia care aveau nevoia cea mai mare de aceste adunări nu au fost prezenţi. Tocmai aceia care aveau nevoia cea mai mare de a bea din fântâna vieţii, care ar fi trebuit să stea în primele rânduri în mijlocul nostru, nu au primit puterea pe care Dumnezeu a fost dispus să o reverse asupra lor. Viitorul va dovedi rezultatele neglijării acestor adunări preţioase de dimineaţă….

Cei care doresc acum să ajute sufletele… trebuie să fie îmbrăcaţi ei înşişi cu întreaga armură a neprihănirii lui Hristos, deoarece nu vom putea să conducem niciodată oamenii la o experienţă la care noi înșine nu suntem părtași. Cei care nu au gustat binecuvântarea îmbelşugată a lui Dumnezeu vor desconsidera binecuvântările pe care le-au primit ceilalţi. Lumina pe care Dumnezeu o dă poporului Său poate fi trecută cu vederea, refuzată, respinsă, dar felul acesta de a o trata va pune într-un mare pericol sufletul oamenilor. Fraţilor, Dumnezeu lucrează pentru noi, iar eu simt o dorinţă profundă ca nicio rază de lumină trimisă de cer să nu fie [261] tratată cu indiferenţă. Mesajele pe care Dumnezeu le trimite oamenilor trebuie să fie preţuite şi primite. Dacă nu preţuim lumina cerului, vom face acest lucru spre condamnarea noastră, iar situaţia noastră va fi similară aceleia în care s-au aflat iudeii, când L-au respins pe Domnul vieţii şi al slavei.”[xvii]*

Planurile pentru consolidare

Un alt subiect al dezbaterilor conferinţei a fost viitorul Asociaţiei pentru Publicaţii şi al relaţiei acesteia cu biserica. În 21 octombrie, vicepreşedintele asociaţiei, C. Eldridge, şi-a încheiat raportul introductiv cu următorul apel: „Importanţa lucrării de  publicaţii necesită atenţia noastră cea mai serioasă în acest timp. Ar trebui să studiaţi în amănunţime relaţiile existente între asociaţie şi biserică şi să alcătuiţi planuri care vor contribui cel mai bine la progresul lucrării generale”. După prezentarea lui, Eldridge a propus un Comitet de Numiri, avându-l ca preşedinte pe E.W. Farnsworth, şi un Comitet de Hotărâri, avându-l ca preşedinte pe R.A. Underwood, ambii fiind împotriva lui Jones şi Waggoner.[xviii]

În 27 octombrie, Preşedintele Conferinţei Generale, O.A. Olsen, a rostit o cuvântare cu privire la „câteva subiecte importante care ar trebui să fie luate în atenţie de această adunare”. El a vorbit despre lucrarea de publicaţii şi despre o nouă organizare, care „va uni diferitele instituţii ale bisericii şi interesele lor”. El a întrebat: „De ce nu ar trebui ca diferitele întreprinderi ale bisericii noastre să fie conduse de consilii alese de către Conferinţa Generală? Noi înţelegem Conferinţa Generală ca fiind cea mai înaltă autoritate recunoscută de Dumnezeu pe pământ…. [262]

„Interesele lucrării noastre de publicaţii şi instituţiile care produc cărţi sunt de cea mai mare importanţă. Oare nu ar trebui acestea să fie administrate în mod corespunzător de către un singur consiliu?... Noi credem că această adunare nu ar trebui să fie amânată, până când nu va fi acordată atenţie acestui subiect”.[xix]

La sfatul lui Olsen, atenţia a fost acordată imediat, iar în 4 noiembrie, R.A. Underwood a prezentat o hotărâre care spunea: „Noi suntem în favoarea eforturilor actuale de a asigura consolidarea administrativă a intereselor diferitelor activităţi în domeniul publicaţiilor”. În mod remarcabil, „hotărârea aceasta a fost adoptată fără nicio discuţie, iar şedinţa asociaţiei s‑a încheiat”.[xx]

A doua zi, în cadrul unei adunări, R.A. Underwood a prezentat raportul cu privire la „consolidarea administrativă a intereselor bisericii”. Raportul a fost adoptat chiar în aceeaşi zi, conţinând următoarele:

  1. „1. Să fie luate măsuri pentru a înfiinţa imediat o corporaţie, în scopul de a prelua întregul control asupra tuturor instituţiilor noastre în domeniul publicaţiilor, aducând astfel lucrarea sub conducerea unei singure administraţii generale.
  2. Conducătorii acestei asociaţii să alcătuiască un consiliu de douăzeci şi unu de membri…, cu autoritatea de a se organiza singuri, prin alegerea unui preşedinte….
  3. Deţinătorii de capital ai Review and Herald Publishing House şi ai Pacific Press Publishing Company să ia în considerare recomandarea de a ceda toate acţiunile acestei noi organizaţii…, spre a fi luate cât mai curând măsurile necesare pentru a aduce la îndeplinire acest scop.

Scopul acestei organizaţii va fi:

  1. De a deţine titlul de proprietate asupra tuturor caselor de editură ale bisericii şi asupra echipamentului acestora.
  2. De a deţine dreptul de proprietate, publicare şi control al vânzării tuturor cărţilor, broşurilor şi publicaţiilor periodice ale bisericii.
  3. De a obţine, pe cât este posibil, prin achiziţionare sau alte mijloace, plăcile tipografice şi drepturile de autor pentru toate cărţile denominaţionale publicate în prezent de către diferitele noastre case de editură, precum şi al cărţilor care ar putea să fie scrise de aici înainte….
  4. De a numi editori şi conducători administrativi, care vor prelua supervizarea generală a activităţii diferitelor edituri.

Având în vedere faptul că ar putea fi necesar un timp pentru atingerea deplină a acestui scop, a acestui rezultat foarte vrednic de dorit, şi pentru a înainta în direcţia aceasta cât mai mult cu putinţă, recomandăm ca, la început, asociaţia să preia controlul [263] asupra tuturor cărţilor şi periodicelor publicate în prezent în limbi străine…, cu perspectiva de a prelua controlul deplin asupra tuturor activităţilor noastre în domeniul publicaţiilor.

Pentru a nu se pierde timp, comitetul dumneavoastră va recomanda mai departe, ca un comitet permanent de douăzeci şi unu de persoane să fie ales de Conferinţa Generală în cadrul sesiunii actuale, pentru a lua în considerare întreaga situaţie, cu puterea de a decide….

Comitetul dumneavoastră va recomanda mai departe să fie înfiinţată o organizaţie similară, în scopul de a prelua conducerea asupra tuturor activităţilor şi instituţiilor noastre în domeniul învăţământului şi de a deţine drepturile de proprietate – aducându-le astfel sub o singură conducere administrativă. De asemenea, să fie înfiinţată încă una, care să preia conducerea instituţiilor noastre medicale.”[xxi]

În aceeaşi zi, Comitetul de Numiri a raportat că fusese ales un comitet alcătuit din douăzeci şi unu de persoane, în vederea „planului de consolidare a intereselor în domeniul activităţii de publicare”. Dan Jones a fost ales preşedinte al comitetului. În următoarele câteva zile, au avut loc şase întruniri şi au fost făcute planuri pentru îndeplinirea scopului lor.[xxii]*

În acelaşi timp, delegaţii oficiali au aprobat un plan de a împărţi America de Nord în şase unităţi, numind câte un membru al Comitetului Executiv al Conferinţei Generale, care să acorde o atenţie specială şi să supervizeze fiecare unitate. Comitetul pentru Planuri al Conferinţei a recomandat de asemenea înlocuirea organizaţiilor separate – cum ar fi Asociaţia Şcolii de Sabat, Asociaţia pentru Sănătate şi Temperanţă, Societatea pentru Tratate şi Lucrare misionară şi Societatea pentru Educaţie – cu un secretar la nivelul fiecărei Conferinţe, care urma să promoveze acel domeniu anume al lucrării. Acea persoană urma să fie, de asemenea, membru al Comitetului Conferinţei Generale. După trei zile de discuţii şi, din cauză că delegaţii aveau păreri împărţite în legătură cu acest plan, Comitetul pentru Planuri a cerut ca recomandarea să fie retrasă, iar conferinţa a votat să şteargă din rapoarte întreaga discuţie.[xxiii]*

În ciuda nereuşitei de a obţine această hotărâre, s-au făcut progrese în votarea altor hotărâri care nu fuseseră aprobate în timpul Conferinţei Generale din 1888. Cei care căutaseră să aducă la tăcere mesajul şi mesagerii câştigau un control mai mare asupra organizaţiei bisericii, iar acest fapt urma să influenţeze direcţia întregii biserici. Pe baza rapoartelor iniţiale ale lui Ellen White, Conferinţa Generală din 1889 fusese considerată a fi un mare punct de cotitură; dar noi am putea să întrebăm, pe bună dreptate, în ce direcţie? [264]

O avertizare cu privire la ce îi aştepta în viitor

Ellen White văzuse marile redeşteptări care avuseseră loc pretutindeni în ţară ca fiind un rezultat la mesajului prezentat de Jones, Waggoner şi ea însăşi, şi totuşi avea motive serioase de îngrijorare. Împotrivirea încă era mare în mijlocul multor fraţi din poziţii de conducere. În 31 octombrie 1889, Ellen White a avut o întrevedere cu „fraţii Nicola şi Morrison”, iar „aceasta nu a fost plăcută”. Ei încă nu îşi înţelegeau adevărata stare, sau faptul că „spiritul lor de la Minneapolis nu a fost spiritul lui Isus Hristos”. Ei îşi îndreptăţeau „comportamentul în toate privinţele”:

„Nu am fost mulţumită deloc de această întrevedere. Dacă turma lui Dumnezeu va fi încredinţată în mâinile unor astfel de oameni, fie ca Domnul să aibă milă de sărmanul Său popor, sărmana turmă a păşunii Lui, să-l lumineze şi să-l salveze, pentru a nu fi modelat de spiritul şi influenţa acestor oameni ai unei necredinţe întunecate.

După ce au plecat, am simţit că în casă avusese loc un serviciu funerar. Inima mea era grea ca plumbul. Oh, ce lucrare a morţii poate să exercite influenţa personală asupra sufletelor care flămânzesc după lumina vieţii şi nu ştiu unde să caute cunoaşterea pe care ar trebui să o aibă! Masa încărcată cu mana din cer este aşezată în faţa lor, dar ei nu vor să o mănânce.”[xxiv]

Aceşti oameni erau conducători ai lucrării, oameni care hotărau direcţia în care trebuie să meargă biserica, şi totuşi ei întorceau spatele luminii trimise de Cer. Înainte de încheierea conferinţei, Ellen White a adresat o avertizare cu privire la pericolul care îi aştepta în viitor, din cauză că se făcea în grabă planul pentru a prelua controlul asupra lucrării, iar acest lucru era făcut sub îndrumarea unora care erau împotriva mesajului trimis de Dumnezeu.

„Către Conferinţa Generală: Dragi fraţi – V-am prezentat lucrurile pe care mi le-a arătat Domnul şi am de adresat o avertizare celor adunaţi acum la Battle Creek. Voi sunteţi în pericol, din cauză că ar putea să fie alcătuite planuri, să fie concepute metode şi să fie adoptate propuneri care nu înseamnă succes, ci înfrângere. Eu nu îndrăznesc să îngădui ca această conferinţă să se încheie, iar cei adunaţi să se întoarcă acasă, fără a vă îndemna să vă gândiţi cu atenţie la fiecare propunere care a fost prezentată. Priviţi cu atenţie la fiecare plan care a fost propus, şi nu vă grăbiţi să spuneţi Da şi Amin, aşa cum am auzit de pe buzele unora a căror înţelegere este înceţoşată şi nu cunosc caracterul opiniilor şi propunerilor la care spun Amin. Să nu fie duse mai departe propuneri care par nevinovate, în timp ce finalul lor este dezastrul şi pierderea favorii lui Dumnezeu…. [265]

Oamenii să nu se înalţe pe ei înşişi şi să nu caute să îşi pună în aplicare ideile, fără a avea colaborarea şi aprobarea poporului lui Dumnezeu. Spiritul vostru puternic, cuvântările voastre zgomotoase şi sfidătoare nu sunt în armonie cu Hristos şi căile Sale…. Dumnezeu v-a văzut lovind cu pumnul răutăţii. Înainte de a lua măsuri hotărâte pentru a modela lucrarea lui Dumnezeu, trebuie să aveţi acreditarea divină…. Dar Dumnezeu dispreţuieşte spiritul vostru înverşunat şi este îndurerat de asprimea inimii voastre….

Eu ştiu că pentru poporul lui Dumnezeu trebuie să fie făcută o lucrare, deoarece altfel mulţi nu vor fi pregătiţi să primească lumina îngerului trimis din cer pentru a lumina întreaga lume cu slava lui. Să nu credeţi că veţi fi găsiţi asemenea unor vase de cinste în timpul ploii târzii şi că veţi primi slava lui Dumnezeu, dacă vă înălţaţi sufletul în mândrie, rostind cuvinte perverse şi nutrind în secret rădăcinile amărăciunii, care au fost aduse de la Conferinţa din Minneapolis. Mânia lui Dumnezeu se va îndrepta cu siguranţă împotriva fiecărui suflet care nutreşte acele rădăcini ale disensiunii şi care are un spirit atât de diferit de Spiritul lui Hristos.”[xxv]

Când a ajuns la sfârşitul scrisorii ei, Ellen White a făcut o profeţie cu privire la rezultatul final, care va avea loc, dacă vor da greş în a ajunge la unitatea credinţei. Semnele se împlineau pretutindeni în jurul lor, atât în lume, cât şi în biserică, spunându-le că Isus dorea nespus să vină. Cuvintele ei ar trebui să ne facă să tremurăm, deoarece trăim la peste 120 de ani după ce au fost făcute aceste declaraţii:

„În mijlocul nostru are loc o îndepărtare de Dumnezeu, iar lucrarea zeloasă a pocăinţei şi a întoarcerii la dragostea dintâi, care este esenţială pentru refacerea relaţiei noastre cu Dumnezeu şi pentru înnoirea inimii, nu a fost făcută încă. Necredincioşia faţă de Dumnezeu s-a strecurat în rândurile noastre, deoarece îndepărtarea de Hristos şi acceptarea scepticismului sunt la modă. Oamenii au strigat în inima lor: „Nu vrem ca omul acesta să domnească peste noi”. Baal, Baal este alegerea. Religia multora din mijlocul nostru va fi religia Israelului apostaziat, deoarece le place să meargă pe calea lor şi abandonează calea Domnului. Adevărata religie, singura religie a Bibliei, care ne învaţă iertarea prin meritele unui Mântuitor răstignit şi înviat, a fost trecută cu vederea, combătută, ridiculizată şi respinsă. A fost condamnată ca fiind o religie ce duce la entuziasm şi fanatism.[xxvi]* Primiţi-o înapoi, până când nu este prea târziu pentru a îndrepta greşelile; deoarece aţi păcătuit împotriva lui Dumnezeu…. Ce fel de viitor ne aşteaptă, dacă vom da greş în a ajunge la unitatea credinţei?

Când vom ajunge la unitatea pentru care S-a rugat Hristos, această conversaţie îndelungată care a fost susţinută de slujitorii satanici se va sfârşi, iar noi nu vom vedea oameni alcătuind planuri după modelul lumii, deoarece oamenii din lume nu au o vedere spirituală pentru a discerne lucrurile spirituale…. [266]

Să nu ne mai închinăm la idolul părerilor omeneşti, să încetăm a fi sclavii vreunei pofte ruşinoase, să încetăm a-I aduce Domnului o jertfă întinată, un suflet pătat de păcat, care este reprezentat de jertfele moabiţilor şi amoriţilor.

Oh, oare nu trebuie ca pocăinţa să ia locul necredinţei şi răzvrătirii. Va continua această stare de nepocăinţă şi orbire, până când ni se va spune, aşa cum li s-a spus cetăţilor care au refuzat cu dispreţ darurile pline de milă oferite de Hristos în zilele slujirii Sale. «Vai de tine, Horazine! Vai de tine, Betsaido!»...”[xxvii]*

Ellen White şi-a dat seama ce anume avea loc la sediul bisericii şi a avertizat că, dacă nu se va schimba nimic, alegerea va fi închinarea la Baal. Aceasta va fi un rezultat direct al respingerii mesajului pe care Dumnezeu îl trimisese din cer – rezultatul faptului de a numi lumina întuneric şi întunericul lumină. Ellen White a ştiut că închinarea la Baal însemna mult mai mult decât închinarea în faţa unor idoli sculptaţi. Mulţimile lipsite de „un altar vizibil” au „o concepţie greşită despre Dumnezeu şi atributele Sale şi slujesc în realitate unui dumnezeu fals, la fel ca închinătorii lui Baal”.[xxviii] Mesajul pe care îl prezentau Jones şi Waggoner vorbea despre dependenţa totală de neprihănirea lui Hristos. Închinarea la Baal „şovăia între dependenţa de neprihănirea lui Hristos şi dependenţa de neprihănirea proprie”.[xxix] Prin urmare, închinarea la Baal era închinarea la eu; rezultatul faptului de a face un idol din opiniile omeneşti. Ellen White a avertizat că închinarea la Baal va fi rezultatul alcătuirii unor planuri pentru administrarea organizaţiei bisericii în conformitate cu rânduiala lumii, şi nu cu rânduiala lui Dumnezeu; „tocmai calea pe care o vor urma unii dintre cei care se află acum în conducere”.[xxx]

În lunile următoare Ellen White avea să aibă mult de spus despre planurile care fuseseră făcute la Conferinţa Generală din 1889. În loc de a fi un moment de răscruce spre bine, planurile au avut ca rezultat formarea unei confederaţii care urma să stea între oameni şi mesajul trimis de Cer. Pe bună dreptate, ea a putut să spună: „Oamenii aflaţi în poziţii de răspundere L-au dezamăgit pe Isus. Ei au refuzat binecuvântările preţioase…. Ei refuză să accepte cunoaşterea cu privire la Dumnezeu, de care aveau nevoie spre a putea fi o lumină şi o binecuvântare pentru alţii şi, în felul acesta, ei devin nişte mijloace de răspândire a întunericului. Duhul lui Dumnezeu este întristat”.[xxxi] Câteva luni mai târziu, Ellen White a spus că Dumnezeu a avut „o binecuvântare specială pentru noi” la Conferinţa Generală din 1889, dar din nefericire „nu a fost primită”.[xxxii] [267]

La Conferinţa din 1889 s-au făcut planuri de organizare a unei şcoli biblice pentru pastori, care urma să aibă loc din 6 noiembrie până în 25 martie, 1890. Această şcoală biblică de 20 de săptămâni, care urma să fie întru totul separată de colegiu, a fost rezultatul institutului pastoral care a avut loc din 17 ianuarie, până în 28 martie, 1889, unde A.T. Jones fusese profesorul principal. Noul program se străduia să evite „cursurile lungi” despre care Ellen White spusese că nu erau necesare, când bisericile aveau o nevoie atât de urgentă de lucrători. W.W. Prescott a fost ales ca director al şcolii şi a primit sarcina de a alcătui curriculumul cursului intensiv în care el, Uriah Smith, A.T. Jones şi E.J. Waggoner urmau a fi profesorii principali.

Prescott a anunţat că acest program intensiv de 20 de săptămâni era echivalent cu un program de doi ani cu „patru cursuri de studii” pe an. Cursurile urmau să conţină, printre altele, Istorie antică, Doctrine biblice, Educaţie civică, Limba greacă şi Limba ebraică, Logică, Dovezile creştinismului, Istorie bisericească.[xxxiii] Odată cu şcoala pentru pastori, urmau să aibă loc şi cursurile pentru laici, combinând unele dintre cursurile de dimineaţa devreme. Programul a ajuns la 157 studenţi cu participare regulată, dar participarea la cursurile combinate a depăşit 300.[xxxiv]

Ellen White încă era în Battle Creek în perioada institutului pastoral, deşi, cu siguranţă, când a plecat din California pentru a merge la Conferinţa Generală din 1888, de la Minneapolis, nu plănuise să rămână departe de casă atât de mult timp. Chiar dacă nu fusese planificată să predea vreun curs, ea a ajuns să fie implicată activ, îndeosebi în ultimele două luni ale institutului pastoral. Călătoriile pentru diferite conferinţe şi adunări generale din bisericile aflate în apropiere au menţinut-o foarte ocupată. Mai mult, ea pregătea cărţi pentru publicare, inclusiv Mărturia nr.33, din care o mare parte relata episodul de la Minneapolis şi Mărturii, vol.5, care cuprindea Mărturiile 31-33. Apoi, a început să lucreze la extinderea volumului 1 din Spirit of Prophecy, care urma să fie Patriarhi şi profeţi şi şi-a început munca la cartea Life of Christ, care urma să fie publicată în cele din urmă, în 1898, cu titlul Hristos Lumina lumii. [268]

Deşi munca a menţinut-o în mod categoric ocupată, sarcina cea mai dificilă a constat în lupta continuă împotriva unora din poziţii de conducere. Această luptă urma să ajungă curând la proporţii chiar mai mari, când Waggoner a început să prezinte subiectul naturii lui Hristos şi subiectul celor două legăminte la institutul pastoral. Venise încă un timp de criză.

NOTE FINALE CAPITOLUL 10

[i]. F.H. Westphal către L.E. Froom, 28 april, 1930; în Movement of Destiny, p.262.

[ii]. Ellen G. White, Manuscrisul 22, „Diary”, octombrie 1889; în 1888 Materials, p.453,454,461.

[iii]. Ibid., p.461.

[iv]. Ibid., p.463.

[v]. Ibid., p.465.

[vi]. Ellen G. White, Manuscrisul 10, „The Excellence of Christ," octombrie 1889; în 1888 Materials, p.447-448. De asemenea, Ellen White scrie despre evenimentele menţionate aici, în jurnalul ei din 29 octombrie, 1889 (1888 Materials, p.465).

[vii]. Ellen G. White către Mary White, Scrisoarea 76, 29 octombrie, 1889; în 1888 Materials, p.450. Unii au citat Manuscrisul 10, 1889, şi Scrisoarea 76 a lui Ellen White către Mary White, pentru a încerca să dovedească faptul că redeşteptările din 1889 au pus capăt în cea mai mare parte împotrivirii faţă de mesajul cel preţios trimis prin Waggoner şi Jones. A.V. Olsen declară: „Spiritul de ceartă care a caracterizat sesiunea din Minneapolis a fost absent la adunările din 1889, în Battle Creek. Pe întregul parcurs al adunărilor a predominat un spirit de armonie. [Perioada dintre… 1888 şi 1889… a adus ‘rodul paşnic al neprihănirii” (From Crisis to Victory, p.62-63). Vezi, de asemenea, George R. Knight, From 1888 to Apostasy, p.66; A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p.120. Totuşi, restul declaraţiilor lui Ellen White cu privire la întrunire nu au fost menţionate şi le vom vedea în a doua parte a acestui capitol.

[viii]. Ellen G. White, Manuscrisul 18, [1888], „Address in Regard to the Sunday Movement”, decembrie 1889; în 1888 Materials, p.512. Prima pagină a acestui manuscris lipseşte. Data atribuită este decembrie 1889, deşi a fost catalogat ca Manuscrisul 18, 1888. Din declaraţiile făcute de Ellen White în manuscris, ar părea că a fost adresat fraţilor de la Conferinţa Generală din 1889, cândva în a doua jumătate a lunii octombrie, sau la începutul lunii noiembrie.

[ix]. Uriah Smith, „History and Future Work of Seventh-day Adventists”, General Conference Daily Bulletin, 29 octombrie, 1889, p.104. Vezi, de asemenea, Capitolul 9, nota de final 26.

[x]. Vezi, Eric Syme, A History of SDA Church-State Relations, p.34-35; A.W. Spalding, Origin and History of the Seventh-day Adventists, vol.2 (Washington, D.C.: Review and Herald, 1962) p.254. Principiile declarate de Comitetul Conferinţei Generale au fost: „Noi credem în susţinerea guvernării civile şi în supunerea faţă de autoritatea ei. Negăm dreptul oricărei guvernări civile de a impune reglementări religioase prin lege. Noi credem că este dreptul şi ar trebui să fie privilegiul fiecărui om de a se închina în conformitate cu îndemnurile propriei conştiinţe. De asemenea, noi credem că este datoria noastră de a folosi toate mijloacele legale şi onorabile, pentru a împiedica o legislaţie religioasă impusă de guvernul civil, pentru ca noi şi concetăţenii noştri să ne putem bucura de binecuvântările inestimabile, atât ale libertăţii civile, cât şi religioase (SDA Bible Commentary, vol.10., p.1198).

[xi]. Vezi, W.A. Blakely, American State Papers Bearing on Sunday Legislation (1911) p.366. Predicile ţinute de Jones despre libertatea religioasă la Conferinţa Generală din 1888 au fost publicate în cele din urmă, în 1889, după o oarecare editare, sub titlul: Civil Government and Religion, or Christianity and the American Constitution. Mărturiile depuse de el în faţa Comitetului Senatului au fost publicate sub titlurile: The National Sunday Law şi Religion and the Public Schools (ambele retipărite de LMN Pub. Int.). Ulterior, Senatorul Blair l-a caracterizat pe Jones ca fiind „‘un om de care îmi voi aduce aminte întotdeauna cu respect, datorită marii lui abilităţi şi a sincerităţii evidente cu care şi-a prezentat concepţiile în faţa comitetului’” (în From 1888 to Apostasy, p.76).

[xii]. „Petitions to Congress, etc.”, General Conference Daily Bulletin, 18 octombrie, 1889, p.7; A.T. Jones, „Circulate the Petitions”, Review and Herald, 19 martie, 1889, p.184.

[xiii]. „National Religious Liberty Association”, General Conference Daily Bulletin, 5 noiembrie, 1889, p.148.

[xiv]. Ellen G. White, Manuscrisul 6, „Issues at the General Conference of 1889”, 4 noiembrie, 1889; în 1888 Materials, p.471.

[xv]. George Knight îl ridiculizează pe Jones pentru adoptarea unei poziţii similare la Conferinţa Generală din 1893, denumind-o „inflexibilitatea rigidă a lui Jones”. Knight sugerează că Jones îi încuraja pe oameni să continue a călca legea duminicală, până când vor aduce asupra lor pedeapsa cu moartea. Knight enumeră această idee ca fiind una dintre cele şapte „învăţături care nu erau în armonie cu” concepţiile lui Ellen White, sugerând că Ellen White „a obiectat cu putere faţă de poziţia lui categorică” (From 1888 to Apostasy, p.83; A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p.74-75). Declaraţia completă făcută de Jones la Conferinţa din 1893 este următoarea: „Cel care face compromis cu legile duminicale, până acolo încât încetează să lucreze şi respectă duminica pentru că legea spune astfel, în timp ce continuă să creadă că păzeşte Sabatul, l-a pus pe Satana mai presus de Hristos” („The Third Angel's Message—Nr. 6”, General Conference Daily Bulletin, 2-4 februarie, 1893, p.125). Declaraţia lui Jones cu privire la pedeapsa cu moartea (la care face referire Knight) se baza pe Apocalipsa 13,15 – „să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei” – iar Jones nu făcea altceva, decât să sugereze că „în fiecare lege duminicală se află pedeapsa cu moartea”, chiar dacă, „în prima etapă, nu se află acolo, exprimată în cuvinte” (Ibid. p.126). Sfatul dat de Ellen White lui A.T. Jones, în 1895, (la care face referire Knight) trebuie să fie de asemenea luat în considerare în contextul corespunzător. În 20 noiembrie, 1895, Ellen White şi câţiva dintre fraţii din conducere s-au întâlnit la Armadale, Australia, „pentru a discuta câteva întrebări care au apărut în urma dezbaterilor fraţilor noştri în legătură cu lucrarea pentru libertatea religioasă. Poziţia adoptată recent de către unii dintre fraţii noştri a indicat că era necesară o înţelegere mai cuprinzătoare a principiilor care conduc lucrarea noastră”. Ellen White şi-a exprimat rapid îngrijorarea ei principală: „Mintea mea a fost foarte tulburată de poziţiile pe care unii dintre fraţii noştri sunt înclinaţi să le ia cu privire la lucrarea în mijlocul oamenilor de culoare din statele sudice. Aş dori să le prezint un punct celor care lucrează în teritoriul din sud. În mijlocul oamenilor de culoare, ei vor trebui să folosească metode de a lucra diferite de cele folosite în nord”. Din cauza prejudecăţilor din mijlocul „albilor”, ei nu trebuiau „să-i încurajeze pe oamenii de culoare să lucreze duminica”. Ellen White a declarat că, „în prezent, păzirea duminicii nu este un test” şi că, mai întâi, „adevărul trebuie să le fie prezentat oamenilor într-o modalitate mai amplă, pentru a fi o mărturie”. Sfatul ei înţelept a fost: „În timp ce lucrăm pentru a prezenta adevărul, trebuie să ne adaptăm cât mai bine cu putinţă la circumstanţele din teritoriu şi la cele în care se află cei pentru care lucrăm…. Prin urmare, pentru cei care lucrează în mijlocul oamenilor de culoare nu va fi la fel de folositor să prezinte adevărul la fel de îndrăzneţ şi deschis precum ar fi liberi să îl prezinte în alte locuri”. Totuşi, în timp ce le împărtăşea sfatul ei fraţilor din Armadale, ea a făcut şi câteva declaraţii explicative care sunt în armonie cu sfatul dat la Conferinţa Generală din 1889: „Ceea ce am spus în legătură cu acest punct nu trebuie să fie înţeles ca referindu-se la deciziile vechilor păzitori ai Sabatului, care înţeleg adevărul. Ei trebuie să acţioneze aşa cum îi îndeamnă Domnul” („Interview Regarding Work Among The Colored People”, Manuscrisul 22a, 20 noiembrie, 1895; în Spalding and Magan Collection (1985), p.19-21). A doua zi după întâlnirea cu fraţii, Ellen White i-a trimis o scrisoare lui A.T. Jones, exprimând aceleaşi idei: „Dragă frate, ieri au fost citite extrase din scrisorile tale cu referire la fraţii noştri din teritoriul sudic. Acest subiect este unul delicat, iar eu nu aş fi spus nimic în legătură cu el, dacă nu aş fi simţit că nu îndrăznesc să mă abţin a prezenta lumina care mi-a fost dată”. Ea l-a sfătuit pe Jones „să nu încurajeze niciodată spiritul de sfidare şi împotrivire, nici măcar atunci când sunt arestaţi…. Regula noastră este: Nu scoateţi în evidenţă trăsăturile discutabile ale credinţei noastre, care atacă în mod categoric şi direct practicile şi obiceiurile oamenilor, până când Domnul nu le va da oamenilor o şansă echitabilă de a şti că noi credem în Hristos şi în preexistenţa Sa”. Ea i-a amintit lui Jones că „lucrarea noastră este aceea de a avea grijă să scoatem din cuvântările noastre tot ce seamănă cu răzbunarea şi sfidarea şi cu un atac la adresa vreunei persoane sau biserici, deoarece aceasta nu este calea şi nici metoda lui Hristos. El nu a pronunţat mustrări usturătoare împotriva celor ce nu cunoşteau adevărul, ci împotriva acelora pe care Dumnezeu îi făcuse depozitarii unor responsabilităţi sfinte, un popor ales şi favorizat cu toate avantajele pământeşti şi spirituale, dar care nu aduceau roade”. Ea l-a avertizat pe Jones „să nu facă nimic care va spori prejudecata, ci să facă tot ce este posibil pentru a diminua prejudecata, îngăduind să pătrundă lumina, razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii, în mijlocul întunericului moral”. În încheiere, Ellen White a prezentat încă un motiv pentru care îi scria: „Dragă frate, eu sunt prietena ta şi doresc să fiu în armonie deplină cu tine. Nu vreau ca aceia care şi-au închis uşa inimii faţă de lumină să aibă ocazia de a simţi că au dreptate criticându-te pe tine, pe fratele [E.J.] Waggoner şi pe fratele [W.W.] Prescott. Doresc mult ca tu să dai pe faţă o înţelepciune asemenea lui Hristos la fiecare pas”. (Scrisoarea 35, 21 noiembrie, 1895, sublinierile adăugate; aflată în „A Study of Principles - Nr. 6”, Review and Herald, 13 aprilie, 1911, p.5-6; şi Manuscript Releases, vol. 11, p.33). Spre deosebire de Ellen White, se pare că unii din zilele noastre caută orice ocazie posibilă de a-i critica pe Jones şi Waggoner, rescriind istoria în acest scop, dacă este necesar.

[xvi]. Ellen G. White, Manuscrisul 6, 4 noiembrie, 1889; în 1888 Materials, p.485-486, 480, 493.

[xvii]. Ellen G. White, Manuscrisul 18, [1888], „Address in Regard to the Sunday Movement," decembrie 1889; în 1888 Materials, p.502-512.

[xviii]. „Seventh-Day Adventist Publishing Association”, General Conference Daily Bulletin, 22 octombrie, 1889, p.35,37.

[xix]. „An Address by President Olsen”, General Conference Daily Bulletin, 28 octombrie, 1889, p.95-96.

[xx]. „Seventh-Day Adventist Publishing Association”, General Conference Daily Bulletin, 5 noiembrie, 1889, p.148.

[xxi]. „General Conference Proceedings: Eighteenth Meeting”, General Conference Daily Bulletin, 6 noiembrie, 1889, p.149.

[xxii]. „Meetings of the Committee on Consolidation of Publishing Interests”, General Conference Daily Bulletin, 22 noiembrie, 1889, p.158-159. În raportul iniţial, S.N. Haskell, W.W. Prescott şi J.H. Kellogg erau enumeraţi ca membri ai comitetului. Ulterior, numele lor au fost şterse, fără nicio explicaţie. Dintre cei douăzeci şi unu de membri aleşi în final, mulţi erau foarte recunoscuţi pentru împotrivirea lor faţă de Jones şi Waggoner: Uriah Smith, A.R. Henry, C. Eldridge, R.A. Underwood, E.W. Farnsworth, D.T. Jones, R.M. Kilgore, J.H. Morrison şi F.E. Belden. Este posibil ca şi alţii din comitet să fi fost împotriva lui Jones şi Waggoner, chiar dacă nu au exprimat acest fapt atât de deschis.

[xxiii]. R.W. Schwarz, Light Bearers to the Remnant (Boise, Id.: Pacific Press, 1979) p.271. Membrii Comitetului Conferinţei Generale, aleşi pentru a supraveghea cele şase districte, au fost: A.T. Robinson, R.M. Kilgore, O.A. Olsen, E.W. Farnsworth, E.H. Gates şi R.A. Underwood („General Conference Proceedings”, General Conference Daily Bulletin, 6 noiembrie, 1889, p.155).

[xxiv]. Ellen G. White, Manuscrisul 22, „Diary”, octombrie 1889; în 1888 Materials, p.468.

[xxv]. Ellen G. White către Conferinţa Generală, Scrisoarea 24, octombrie 1889; în 1888 Materials, p.439-442.

[xxvi]. Un an mai târziu, după ce a avut viziunea de la Salamanca, Ellen White a scris că închinarea la Baal era religia unui „număr dureros de mare în mijlocul nostru”. Ea a adăugat că „fanatismul şi ateismul” erau rezultatul „suspiciunii şi geloziei” create împotriva mesajului: „Adevărata religie, singura religie a Bibliei, care ne învaţă iertarea prin meritele unui Mântuitor răstignit şi înviat, a fost trecută cu vederea, combătută, ridiculizată şi respinsă” (1888 Materials, p.948,955, sublinierile adăugate).

[xxvii]. Ellen G. White către Conferinţa Generală, Scrisoarea 24, octombrie 1889; în 1888 Materials, p.444-445. „Baal” înseamnă pur şi simplu „domnul”. Prin urmare, închinarea la Baal este închinarea la o idee falsă despre Hristos. În Ieremia 2 şi 3, se spune despre Israel că „s-a dus după Baal”, şi totuşi spunea „N-am păcătuit”(Ieremia 2,23.35). Ca rezultat, Dumnezeu spune: „Măcar că ploile au fost oprite, şi ploaia de primăvară a lipsit, totuşi tu ţi-ai păstrat fruntea de curvă, şi n-ai vrut să ai ruşine!” (Ieremia 3,3). Aceeaşi evaluare este făcută de Martorul credincios, care spune că poporul Său nu recunoaşte ruşinea goliciunii lui (Apocalipsa 3,17). Întocmai cum Ilie a stat pe Muntele Carmel împotriva profeţilor lui Baal la numai 100 de ani după domnia lui Solomon, determinând poporul să ia o decizie, tot astfel stăm şi noi astăzi, după mai bine de 120 de ani de când Domnul i-a trimis poporului Său unul dintre mesajele cele mai preţioase. Maleahi ne spune că, înainte de A Doua Venire, va veni „profetul Ilie” şi va întoarce inima copiilor către părinţi (ceea ce ar putea să însemne şi că acei copii vor privi înapoi, în istoria părinţilor lor). Ellen White susţine că „solia lui Ilie” este mesajul care a început să fie predicat în 1888 (Review and Herald, 18 februarie, 1890). Când mireasa lui Hristos Îl va preţui în cele din urmă pentru ceea ce este şi pentru ceea ce a făcut, ea va birui la fel cum a biruit El – prin credinţa Sa. Ea nu Îl va mai numi „Domnul” sau „Baal” – slujindu-I de teamă sau doar de formă – ci Îl va numi „soţul Meu – slujindu-I dintr-o inimă plină de dragoste şi preţuire (Osea 2,16). Atunci se va spune că „Soţia Lui s-a pregătit” (Apocalipsa 19,7).

[xxviii]. Ellen G. White, „The Spirit and Power of Elias”, Review and Herald, 6 noiembrie, 1913; în Patriarhi şi profeţi, p.177.

[xxix]. Ellen G. White, „Living Channels of Light”, Review and Herald, 27 mai, 1890; în 1888 Materials, p.673.

[xxx]. Ellen G. White, Manuscrisul 40, 1890, „Vision at Salamanca”, martie 1891; în 1888 Materials, p.944.

[xxxi]. Ellen G. White, Manuscrisul 13, „Standing by the Landmarks”, n.d. 1889, în 1888 Materials, p.519.

[xxxii]. Ellen G. White, Manuscrisul 2, predică, 16 martie, 1890; în 1888 Materials, p.640. Pentru mai multe informaţii cu privire la acest subiect, vezi: „Confederation and Consolidation: Seventh-day Adventist History and the Counsels of the Spirit of Prophecy”, (Ellen G. White Estate, Shelf Document, 1968). Acest pamflet a fost retipărit de Pacific Press Pub. Assn., în 1983, chiar înainte de a fi luată o decizie cu privire la viitorul instituţiei. Unii doreau ca instituţia să fuzioneze cu Review and Herald Publishing Association. Din fericire, cu privire la casele de editură, s-a luat hotărârea ca acestea să rămână separate.

[xxxiii]. W.W. Prescott, „Announcement for 1889-1890 Bible School for Ministers”, p.8; în Gilbert M. Valentine, William Warren Prescott: Seventh-day Adventist Educator, Disertaţie, 1982, (Ann Arbor, MI: UMI, 1997), p.125.

[xxxiv]. „Bible School For Ministers”, General Conference Daily Bulletin, 18 octombrie, 1889, p.6; Gilbert M. Valentine, The Shaping of Adventism: The Case of W.W. Prescott (Berrien Springs, ML: Andrews University Press, 1992) p.50; D.T. Jones, „The Work in Battle Creek”, Review and Herald, 1 aprilie, 1890, p.205; A.V. Olson, From Crisis to Victory, p.66-70.