11. Neprihănirea lui Hristos

11. Neprihănirea lui Hristos

„Privind, suntem schimbaţi”

Deşi în Biserica Adventistă a existat o controversă cu privire la natura lui Hristos, în principal începând din deceniul 1950, totuşi rădăcinile controversei au apărut cu peste 120 de ani în urmă. În acest capitol, vom examina pentru început modul în care Jones şi Waggoner au înţeles natura lui Hristos (atât cea divină, cât şi cea umană), pentru a vedea dacă subiectul acesta a fost o parte a „mesajului din 1888”. Motivul pentru care concepţia lui Jones şi Waggoner cu privire la natura umană a lui Hristos nu a constituit o controversă majoră la data aceea a constat în faptul că era aceeaşi concepţie pe care biserica o susţinuse, în general, încă de la începutul ei. Totuşi, nu ar trebui să presupunem că acesta nu era un subiect aflat în afara oricărei discuţii. Din cauză că această concepţie referitoare la natura lui Hristos era o parte integrală a mesajului îndreptăţirii prin credinţă şi al neprihănirii lui Hristos, cei care se împotriveau mesajului lor au găsit motive de critică la adunările premergătoare Conferinţei din 1888 şi, chiar mai mult, la institutul pastoral din 1890.

Într-unul dintre cursurile lui din cadrul institutului, Waggoner a prezentat un studiu al profeţiilor lui Isaia, verset cu verset, punând accent pe natura şi lucrarea lui Hristos.[i] Acesta nu era un subiect nou pentru Waggoner, deoarece el îşi prezentase concepţiile cu privire la natura lui Hristos chiar şi înainte de Conferinţa din 1888. Întocmai asemenea concepţiilor lui despre legea din Galateni şi cele două legăminte, concepţiile lui Waggoner despre natura lui Hristos (atât cea divină, cât şi cea umană) erau mult mai mult decât o problemă secundară; ele erau doctrine fundamentale care trebuiau să fie dezbătute în cercurile înalte ale învăţaţilor. Waggoner a înţeles natura lui Hristos ca fiind strâns legată de „neprihănirea lui Hristos”, însăşi temelia pe care era construită doctrina neprihănirii prin credinţă. De fapt, atât pentru Jones, cât şi pentru Waggoner, [276] neprihănirea prin credinţă era în realitate doar o aplicare practică a îndreptăţirii prin credinţă, a sfinţirii prin credinţă, a celor două legăminte şi a legii din Galateni, toate fiind întemeiate pe modul în care înţelegeau ei natura omului, natura păcatului şi natura lui Hristos. Această concepţie, alături de adevărul despre curăţirea Sanctuarului în contextul timpului sfârşitului constituiau acel mesaj preţios, care era „cu adevărat solia îngerului al treilea”.[ii]*

Natura divină a lui Hristos

Înainte de a examina concepţiile lui Jones şi Waggoner cu privire la natura divină a lui Hristos, trebuie să înţelegem poziţia susţinută până la data aceea de către mulţi dintre fondatorii cheie ai bisericii. Doi dintre membrii fondatori principali ai Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, Joseph Bates şi James White, au fost iniţial membri ai Christian Connexion, care respingea doctrina Trinităţii. James a fost pastor hirotonit al acelei biserici. Când s-au alăturat Mişcării Adventiste, el şi Bates au continuat să susţină concepţia anti-trinitariană pe care o învăţaseră în Biserica Christian Connexion. Totuşi, nu numai James White şi Joseph Bates, ci şi „alţi adventişti de seamă erau împotriva Trinităţii, cum ar fi J.H. Loughborough, R.F. Cottrell, J.N. Andrews şi Uriah Smith”.[iii]* Mulţi dintre aceşti oameni susţineau concepţii ariane sau semi-ariane despre Hristos. Definiţiile clasice ale acestor concepţii sunt următoarele:

„Arianismul: O învăţătură care a apărut în Alexandria în secolul al patrulea d.Hr. Numele este preluat de la reprezentantul cel mai de seamă, Arius, un prezbiter din Alexandria. Teoria nega faptul că Isus Hristos a avut aceeaşi natură (gr. – homoosiuos) ca Tatăl şi Îl reducea pe Fiul la nivelul unei fiinţe create, deşi pre-existentă pământului. Arianismul a fost condamnat la Conciliul din Niceea (325 d.Hr.).

Semi-arianismul: Semi-arianii au încercat să facă un compromis între poziţia ariană şi cea ortodoxă cu privire la natura lui Hristos. Semi-arianii au respins concepţia ariană care spunea că Hristos a fost creat şi a avut o natură diferită de Dumnezeu (anomoisos – diferit), dar nu au acceptat crezul niceean care declara că Hristos avea „aceeaşi natură (homoousios) ca Tatăl”. Semi-arianii credeau că Hristos era asemănător (homoios) Tatălui, sau avea o natură asemănătoare (homoiousios), şi totuşi era subordonat.”[iv]

Uriah Smith este, probabil, unul dintre cei mai proeminenţi susţinători recunoscuţi ai concepţiei ariane despre Hristos. De exemplu, în 1865, el a scris că Hristos a fost „prima fiinţă creată, [277] a cărei existenţă datează cu mult înaintea oricărei alte fiinţe sau lucru creat”.[v]* Deşi în a doua parte a deceniului 1890, ideile lui Smith şi ale multor altor fondatori aveau să se orienteze spre o înţelegere mai ortodoxă a Dumnezeirii, aceasta a fost concepţia predominantă în timpul şi în mediul în care a crescut Waggoner.

La scurt timp după viziunea din 1882, în care a văzut crucea lui Hristos, Waggoner a început să înţeleagă semnificaţia faptului de a-L prezenta pe Hristos ca fiind egal cu Dumnezeu. El a înţeles că o concepţie corectă cu privire la Hristos are un rol semnificativ, nu doar pentru modul în care cineva înţelege Dumnezeirea, ci şi pentru modul în care înţelege Planul de Mântuire şi neprihănirea lui Hristos, pe care omul trebuie să le obţină prin credinţă:

„Faptul de a se gândi la Hristos continuu şi în mod inteligent, exact aşa cum este El, va transforma pe cineva într-un creştin desăvârşit, deoarece „privind, suntem schimbaţi”…. Această „înălţare” a lui Isus, atâta vreme cât este o referinţă principală la răstignirea Sa, cuprinde mai mult decât un fapt istoric, ceea ce înseamnă că Hristos trebuie să fie „înălţat” de către toţi cei ce cred în El, ca fiind Răscumpărătorul cel răstignit, ale cărui har şi slavă sunt suficiente pentru a împlini cea mai mare nevoie a lumii şi, de asemenea, înseamnă că El va fi „înălţat” în toată frumuseţea şi puterea Sa nespusă, ca fiind „Dumnezeu cu noi”, pentru ca acel caracter fermecător să ne atragă pe toţi la El. Vezi Ioan 12,32.”[vi]

„Scopul nostru în această cercetare este acela de a-L aşeza pe Hristos în poziţia Sa de drept, ca egal cu Tatăl, pentru ca puterea Sa de a răscumpăra să fie preţuită mai bine.”[vii]

Ellen White a exprimat gânduri similare cu privire la o înţelegere corectă a divinităţii lui Hristos. În Spirit of Prophecy, vol.4 (1884) şi în Tragedia veacurilor (ed.1888), Ellen White a menţionat pericolele negării naturii divine a lui Hristos şi efectele pe care le avea asupra modului în care o persoană înţelege Planul de Mântuire:

„O altă idee falsă periculoasă este învăţătura care neagă divinitatea lui Hristos, afirmând că El nu a existat înainte de venirea Sa în lumea aceasta…. Această idee nu poate fi susţinută fără cea mai neautorizată răstălmăcire a Scripturilor. Ea nu numai că înjoseşte concepţiile omului despre lucrarea răscumpărării, ci şi subminează credinţa în Biblie ca descoperire a lui Dumnezeu…. Niciun om care susţine această idee falsă nu poate avea o concepţie corectă cu privire la caracterul sau misiunea lui Hristos, sau cu privire la marele plan al lui Dumnezeu pentru răscumpărarea omului.”[viii]*

În 1884 şi 1885, în câteva articole din Signs of the Times, Waggoner a menţionat înalta poziţie a lui Hristos ca Dumnezeu Însuşi. El insista asupra ideii că Hristos merită un respect egal şi că este părtaş al atributelor Tatălui, incluzând faptul că avea viaţa în Sine Însuşi, şi că Hristos este pe bună dreptate numit „Domnul”. Pentru că s-a discutat atât de mult despre concepţiile lui Waggoner cu privire la Hristos, vom cerceta multe dintre declaraţiile sale: [278]

„Dacă unul singur este bun, şi anume Dumnezeu, iar Hristos este bun, atunci Hristos trebuie să fie Dumnezeu. Această afirmaţie este în acord cu ceea ce a spus profetul despre Hristos: «Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii». (Isaia 9,6).

Tatăl şi Fiul sunt una (Ioan 10,30). Amândoi sunt vrednici de închinare…. Noi nu suntem chemaţi să explicăm taina evlaviei, nici nu se aşteaptă de la noi să o înţelegem, dar Hristos ne-a explicat modul în care El şi Tatăl sunt una…. Prin urmare, această unitate constă în faptul că două persoane diferite au aceleaşi gânduri, aceleaşi scopuri, aceleaşi atribute. Tatăl şi Fiul au fost una la crearea pământului şi una în conceperea şi aducerea la îndeplinire a Planului de Mântuire.”[ix]

Este adevărat că numai Dumnezeu deţine nemurirea…. Acesta este un atribut care Îi aparţine numai lui Dumnezeu. «Dar», spune cineva, «nu este Hristos nemuritor? Nu citim noi despre îngeri că nu pot muri?» Da; iar noi deschidem la Ioan 5,26 şi citim cuvintele lui Hristos: «Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine». Prin urmare, Hristos, fiind singurul Fiu al lui Dumnezeu, este părtaş al atributelor Sale şi are viaţa în Sine Însuşi. Adică, El este capabil să le împărtăşească viaţă altora.”[x]

„În continuarea cercetării acestui subiect, vom înţelege că termenul «Domnul» se aplică atât Tatălui, cât şi Fiului, şi că deşi îl găsim aplicat în diferite locuri doar unuia dintre Ei, totuşi faptele săvârşite de unul sunt şi faptele săvârşite de celălalt…. Din Ioan 5,23 aflăm că «toţi [trebuie] să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl, care L-a trimis». Prin urmare, oriunde găsim că Tatăl porunceşte ceva, ştim că împlinirea acelei porunci Îi aduce cinste şi Fiului, iar neglijarea acelei porunci este o insultă la fel de mare pentru Fiul, ca şi pentru Tatăl. Neascultarea faţă de Tatăl Îl dezonorează pe Hristos.”[xi]

„[Ioan 3,16 – citat] Ce învăţăm din acest verset? 1. Că dragostea lui Dumnezeu faţă de lume a fost aşa de mare, încât L-a determinat să-L trimită pe Fiul Său pentru a o salva. Putem să înţelegem ceva despre dragostea lui Dumnezeu faţă de Fiul Său, când ne amintim că Hristos a fost «oglindirea slavei Tatălui şi întipărirea Fiinţei Lui», că El a fost «moştenitorul tuturor lucrurilor», Cel prin care au fost făcute lumile (Evrei 1,2.3); şi că «în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii» (Coloseni 2,9). Dumnezeu este infinit în toate atributele Sale şi, prin urmare, dragostea Sa faţă de Fiul Său a fost infinită. Deoarece L-a dat pe Fiul Său pentru lume, noi ştim cât de mare a fost dragostea Sa faţă de aceasta. A fost infinită.”[xii]

Nu este surprinzător că Waggoner a introdus aceleaşi concepte în prezentările lui despre neprihănirea prin credinţă la Minneapolis. Un articol în Review, înainte de Conferinţa din 1888, conţinea „natura divină a lui Hristos” ca fiind unul [279] dintre „subiectele propuse pentru dezbateri”.[xiii] Waggoner a devenit tot mai interesat de acest subiect, despre care urma să scrie şi să vorbească adesea. William C. White a raportat una din prezentările lui Waggoner, în care a declarat deschis: „Noi credem în divinitatea lui Hristos. El a creat toate lucrurile din cer şi de pe pământ”.[xiv]

Waggoner a continuat să proclame divinitatea lui Hristos în anii care au urmat după Conferinţa de la Minneapolis. Într-o serie de şase articole din Signs, el a scris în mod specific despre natura divină a lui Hristos, ca răspuns la o carte publicată de metodişti cu privire la subiectul Sabatului. Înainte de a răspunde la întrebările legate de Sabat, el a răspuns la „o idee sugerată de o propoziţie din prefaţa cărţii”. Vorbind despre aceia care păzesc ziua a şaptea ca zi de Sabat…, Doctorul [M.C. Briggs] spune: «Nu putem decât să regretăm… faptul că ei… neagă divinitatea lui Hristos»”. Pe parcursul a şase articole întregi, din care vom cita doar o parte, Waggoner a căutat să arate că ideea era întru totul falsă:

„Dar când Doctorul [M.C. Briggs] afirmă că adventiştii de ziua a şaptea neagă divinitatea lui Hristos, noi ştim că scrie în mod neatent. Suntem pe deplin convinşi în mintea noastră că el ştie mai bine, dar orice ar fi, afirmaţia a fost făcută atât de des de oameni care pretind că ştiu despre ce vorbesc, încât mulţi au ajuns să o creadă, iar pentru binele lor, precum şi pentru binele celor care ar putea să acorde vreo atenţie acum acestui subiect, ne propunem să prezentăm adevărul. Noi nu susţinem o teorie anume şi, ca urmare, în loc de a face declaraţii, vom cita pur şi simplu Cuvântul lui Dumnezeu şi vom accepta ce spune….

Ioan 1,1…. Din care învăţăm că Hristos este Dumnezeu. Doar acel text, dacă nu am fi avut niciun altul, este suficient pentru a stabili divinitatea lui Hristos, deoarece «divinitate» înseamnă «natura sau esenţa lui Dumnezeu». Noi credem în divinitatea lui Hristos, deoarece Biblia spune că Hristos este Dumnezeu….

Scriitorul Epistolei către Evrei vorbeşte despre superioritatea lui Hristos faţă de îngeri, spunând că aceasta se datorează faptului că «a moştenit un Nume mult mai minunat decât al lor» (Evrei 1,3). Ce fel de nume este acela pe care l-a moştenit El? Este «Dumnezeul cel Atotputernic». În calitate de singurul Fiu născut al lui Dumnezeu, El are dreptul de a purta acel nume.”[xv]*

„Apoi, ce a vrut El să spună prin: «Pentru ce Mă numeşti bun?... Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu?» El a vrut să întipărească în mintea tânărului faptul că Acela căruia I se adresa nu era un simplu om, asemenea rabinilor, ci era Dumnezeu. El afirmat cu privire la Sine divinitatea absolută şi, pentru că nimeni nu este bun în afară de Dumnezeu, El S-a identificat pe Sine Însuşi cu Dumnezeu. [280]  Noi putem să facem legătură între această afirmaţie şi declaraţia apostolului Pavel, care a spus că «în El locuia trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii» (Coloseni 2,9)….

«În anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul şezând pe un scaun de domnie foarte înalt…. Atunci am zis: ‘Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!’» (Isaia 6,1-5). Noi nu am fi ştiut la cine se referă acest text, dacă nu ne-ar fi spus Mântuitorul Însuşi. În Ioan 12,40.41, El a citat cuvintele lui Isaia din versetul al zecelea al acestui capitol şi le-a aplicat la Sine Însuşi. Din aceste texte avem dovada, nu numai că scriitorii inspiraţi L-au numit pe Isus, Fiul divin al lui Dumnezeu, ci şi că Isus Însuşi a afirmat că este Dumnezeu.”[xvi]

„În calitate de Fiu al lui Dumnezeu, El trebuia să fie părtaş al naturii lui Dumnezeu. «Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine» (Ioan 5,26). Viaţa şi nemurirea le sunt împărtăşite urmaşilor credincioşi ai lui Dumnezeu, dar numai Hristos împărtăşeşte cu Tatăl puterea de a da viaţa. El are «viaţa în Sine», adică, este capabil să perpetueze propria existenţă….

Divinitatea lui Hristos este dovedită de faptul că El acceptă închinarea. Îngerii au refuzat întotdeauna să accepte închinarea şi adorarea. Totuşi, despre Tatăl, citim: «Şi, când duce iarăşi în lume pe Cel întâi născut, zice: ‘Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!’» (Evrei 1,6)….

Dacă Hristos nu a fost Dumnezeu, aceasta ar fi însemnat idolatrie…. Nu contează poziţia în care ar putea fi o fiinţă creată, indiferent dacă este animal, om sau înger, închinarea la acea fiinţe este strict interzisă. Numai lui Dumnezeu I se poate aduce închinare şi, deoarece lui Hristos I se poate aduce închinare, Hristos este Dumnezeu. Aşa spun Scripturile adevărului….

În susţinerea egalităţii perfecte a Tatălui şi Fiului şi a faptului că Hristos are exact aceeaşi natură ca Tatăl…, El are aceeaşi substanţă ca Tatăl, aşa că El este Dumnezeu în însăşi natura Sa, iar din acest motiv, «Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El» (Coloseni 1,19).”[xvii]

„Dacă observăm unele dintre lucrările pe care Hristos le face în calitate de Dumnezeu, vom descoperi că acestea sunt dovezi suplimentare ale divinităţii Sale….

Prima modalitate prin care Dumnezeu ne este descoperit ca pretinzând să I se aducă cinste este în calitate de Creator…. Prin urmare, pentru că Hristos trebuie să fie cinstit de toţi, întocmai aşa cum Îi aduc cinste Tatălui, urmează că El trebuie să fie onorat în calitate de Creator. Aşadar, în conformitate cu declaraţiile lui Pavel din Romani, creaţiunea vizibilă ne oferă dovada «puterii veşnice şi a dumnezeirii» lui Hristos….

Coloseni 1,15-17…. În cuvintele «cel întâi născut din toată zidirea», unii au găsit o dovadă că Hristos Însuşi este o fiinţă creată. Dar aceasta nu este doar o concluzie pripită, ci una direct opusă textului însuşi…. Aşa cum este afirmat în Apocalipsa 3,14, [281] în El se află începutul creaţiunii. Creaţiunea a existat în El, în formă embrionară, ca să spunem aşa, «Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El» (Coloseni 1,19). Niciun limbaj nu putea să arate mai bine pre-existenţa şi puterea creatoare a lui Hristos, decât o face limbajul din Coloseni 1,15-17….

Prin urmare, nimeni nu poate să spună că prin înălţarea lui Hristos noi suntem în pericolul de a ne micşora ideile despre Dumnezeu. Acest lucru este imposibil, deoarece cu cât ideile pe care le avem despre Hristos sunt mai înalte, cu cât mai înalte trebuie să fie ideile noastre despre Tatăl.”[xviii]

„Deoarece toţi trebuie să-L cinstească pe Fiul întocmai aşa cum Îl cinstesc pe Tatăl, ei trebuie să-L cinstească nu numai în calitate de Creator, ci şi ca Dătător al Legii…. Singura autoritate care proclamă legile este aceea care poate asigura mijloacele de executare a lor. Acum, vom începe să dovedim că Legea a fost dată prin Hristos, întocmai cum este dată neprihănirea Sa….

Hristos a fost conducătorul copiilor lui Israel din Egipt în Canaan…. Aşadar, în 1 Corinteni 10,9, apostolul Pavel spune cu claritate cine era Cel împotriva căruia murmurau ei. El spune: «Să nu ispitim pe Domnul, cum L-au ispitit unii din ei, care au pierit prin şerpi». Prin urmare, Hristos a fost acela care, având Numele lui Dumnezeu, îi conducea pe copiii lui Israel, iar El a fost Cel împotriva căruia au murmurat ei.

Evrei 3,5-11 ne învaţă acelaşi lucru într-un mod foarte clar. Oricine citeşte cu atenţie acest pasaj vede că Hristos este Acela prin a cărui voce suntem avertizaţi de Duhul Sfânt să nu-L respingem, aşa cum au făcut părinţii noştri, care L-au ispitit timp de patruzeci de ani în pustie….

Deoarece Hristos a fost Cel care a condus Israelul din vechime din Egipt în Canaan, înseamnă că Hristos a fost Îngerul Domnului care i s-a arătat lui Moise în rugul aprins şi a spus: «Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov»… (Exod 3,6-8).

Dacă cineva ar obiecta la această concluzie cât se poate de naturală, pe temeiul că Acela care vorbeşte Se auto-denumeşte «EU SUNT CEL CE SUNT», Cel ce există prin Sine Însuşi – Iehova – nu trebuie decât să-i amintim că Tatăl I-a dat Fiului să aibă viaţa în Sine (Ioan 5,26) şi că Hristos a afirmat acelaşi lucru cu privire la Sine, când a spus: «Înainte de Avraam, sunt Eu» (Ioan 8,5.6); motiv pentru care iudeii au presupus că El a săvârşit o blasfemie şi au vrut să Îl ucidă cu pietre. Profetul Îl numeşte cât se poate de clar Iehova, în pasajul următor: «Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David o Odraslă,… şi iată Numele pe care I-L vor da: «Domnul, Neprihănirea noastră!»; literal, «Iehova, Neprihănirea noastră» (Ieremia 23,5.6)….

Exod 20,1-3. Acest pasaj din Scriptură Îl identifică pe Acela care i-a condus pe copiii lui Israel din Egipt ca fiind dătătorul Legii de pe Sinai. Dacă se spune că Tatăl nu poate fi separat de Fiul în această lucrare, noi răspundem că [282] tocmai aceasta este ideea pe care dorim să o susţinem. Tatăl şi Fiul nu pot fi separaţi în nicio lucrare, deoarece sunt una. Totuşi, întocmai cum Fiul a fost Acela prin care au fost create toate lucrurile, tot astfel a fost Acela care i-a proclamat poporului Legea lui Iehova. Prin urmare, El este Cuvântul divin. Fiul proclamă voia Tatălui, care este de asemenea voia Sa.”[xix]*

„Aşadar, am dovedit în general şi în particular că Hristos este Dătătorul Legii pentru întreaga omenire. Ca urmare, noi trebuie să-L cinstim în calitate de Creator şi Dătător al Legii, iar acum, în cele din urmă, în calitate de Răscumpărător. Prin aceasta ajungem la partea încurajatoare şi mângâietoare a tuturor punctelor pe care le-am parcurs înainte….

Dumnezeul nostru este Răscumpărătorul nostru. Aceasta este garanţia oferită cu privire la credincioşia «făgăduinţelor nespus de mari şi minunate» ale Evangheliei. Marea lege a universului a fost călcată de locuitorii acestei mici planete, iar Dătătorul Legii S-a dat pe Sine Însuşi pentru a-i răscumpăra pe aceşti răzvrătiţi….

Dacă Dătătorul Legii S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, spre a ne mântui pentru călcarea Legii Sale, ce asigurare mai mare am fi putut să cerem cu privire la faptul că îi va mântui până la capăt pe toţi cei ce vin la El?”[xx]

În 1890, Waggoner a dezvoltat aceste articole şi le-a publicat în cartea lui, Christ and His Righteousness. Pe parcursul câtorva capitole, întocmai cum a făcut în articolele sale din 1889, el a tratat în mod specific natura divină a lui Hristos. Scopul lui declarat a fost clar: „Scopul acestui studiu este acela de a prezenta poziţia de drept a lui Hristos ca fiind egal cu Tatăl, pentru ca puterea Sa de a răscumpăra să fie înţeleasă mai bine”.[xxi] Vom reda doar câteva paragrafe aici:

„Lui Hristos Îi este încredinţată prerogativa cea mai înaltă, şi anume aceea a judecăţii. El trebuie să primească aceeaşi cinste care Îi este datorată lui Dumnezeu, din cauză că El este Dumnezeu. Ucenicul iubit prezintă această mărturie: «La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu» (Ioan 1,1). Faptul că acest Cuvânt divin nu este nimeni altul decât Isus Hristos este arătat în versetul 14: «Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl».”[xxii]

 „Hristos este numit Dumnezeu în multe locuri din Biblie. Psalmistul spune: «Dumnezeu, da, Dumnezeu, Domnul [Iehova], vorbeşte, şi cheamă pământul, de la răsăritul soarelui până la asfinţitul lui…. Atunci cerurile vor vesti dreptatea Lui, căci Dumnezeu este cel ce judecă» (Psalmi 50,1-6). Faptul că acest pasaj se referă la Hristos poate fi cunoscut din următoarele: 1) din ceea ce am aflat deja, şi anume că toată judecata I-a fost dată Fiului şi 2) din faptul că la cea de a doua venire a lui Hristos, El îi va trimite pe îngerii Săi pentru a-i aduna pe aleşii Săi din cele patru vânturi (Matei 24,31).”[xxiii] [283]

„Hristos va veni ca «Dumnezeu atotputernic»…. Acestea nu sunt doar cuvintele lui Isaia, sunt cuvintele Duhului lui Dumnezeu…. Deşi Numele acesta I-a fost dat lui Hristos ca urmare a unei mari realizări, totuşi Lui îi aparţine ca drept de moştenire. Când vorbeşte despre puterea şi măreţia lui Hristos, pentru că «a moştenit un Nume mult mai minunat decât al lor» (Evrei 1,4)…, Hristos este «întipărirea Fiinţei» Tatălui (Evrei 1,3). În calitate de Fiu al Dumnezeului existent prin Sine Însuşi, El are prin natură toate atributele Divinităţii.”[xxiv]

„În cele din urmă, avem cuvintele inspirate ale apostolului Pavel cu privire la Isus Hristos, care ne spune că «Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El» (Coloseni 1,19). În capitolul următor, ni se spune ce este această plinătate care locuieşte în Hristos, şi anume că «în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii» (Coloseni 2,9). Aceasta este o mărturie absolută şi fără echivoc cu privire la faptul că Hristos deţine prin natură toate atributele Divinităţii. Realitatea divinităţii lui Hristos se va vedea de asemenea foarte clar, pe măsură ce vom începe să cercetăm.”[xxv]

„Evrei 1,8-10. Aici aflăm că Tatăl I se adresează Fiului ca Dumnezeu şi Îi spune: Tu ai întemeiat pământul; şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. Dacă Tatăl Însuşi Îi oferă această onoare Fiului, ce este omul pentru a-L împiedica? Cu aceasta, putem să lăsăm deoparte mărturia directă cu privire la divinitatea lui Hristos şi la faptul că El este Creatorul tuturor lucrurilor.”[xxvi]

„Este Hristos o făptură creată? Înainte de a trece la câteva lecţii practice care trebuie să fie învăţate din aceste adevăruri, trebuie să ne ocupăm pentru câteva clipe de o părere care este susţinută cu sinceritate de către mulţi care nu L-ar dezonora pe Hristos din niciun motiv intenţionat, dar care, prin acea părere, neagă realmente divinitatea Sa. Este ideea că Hristos este o fiinţă creată care, în conformitate cu buna plăcere a lui Dumnezeu, a fost înălţat în poziţia Sa actuală. Nicio persoană care susţine această idee nu poate avea vreo concepţie corectă cu privire la poziţia înaltă pe care Hristos o ocupă în realitate.

Concepţia în discuţie este întemeiată pe o interpretare greşită a unui singur text, Apocalipsa 3,14…. Tot astfel, declaraţia că El este începutul, sau capul creaţiunii lui Dumnezeu, înseamnă că toată Creaţiunea şi-a avut începutul în El; că, aşa cum spune El Însuşi, Hristos este Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul, cel dintâi şi cel de pe urmă.”[xxvii]

„Hristos este «în sânul Tatălui», având prin natură însăşi substanţa lui Dumnezeu şi viaţa în Sine Însuşi. El este numit pe bună dreptate Iehova, Cel ce există prin Sine Însuşi, iar acesta este felul în care Îl descrie Ieremia 23,5.6, unde se spune că Odrasla neprihănită, care va face dreptate şi judecată pe pământ, va fi cunoscut cu numele Iehova-tsidekenu – DOMNUL, NEPRIHĂNIREA NOASTRĂ.”[xxviii] [284]

Deşi unii cititori ar putea să creadă că noi am mers prea departe în prezentarea concepţiilor lui Waggoner cu privire la divinitatea lui Hristos, din cauza celor care l-au acuzat pe Waggoner de arianism şi de credinţa că „Hristos a fost un dumnezeu creat”, noi dorim să clarificăm acest subiect pe deplin.[xxix] Nu este necesar niciun comentariu suplimentar, deoarece articolele lui Waggoner vorbesc de la sine.

Răspunsul lui Ellen White

Într-o scrisoare adresată lui Jones şi Waggoner, scrisă cu un an şi jumătate înainte de Minneapolis, Ellen White a exprimat necesitatea ca biserica să recunoască marea umilinţă a lui Hristos, prin a înţelege nu numai cât de mult S-a coborât El – prin asemănarea cu natura omului păcătos – ci şi prin a înţelege poziţia înaltă din care venise El – poziţia de Dumnezeu Creator. Pe parcursul următorilor trei ani, ea a dorit să exprime exact aceleaşi idei din nou şi din nou, în contextul mesajului cel preţios care era vestit:

„«Să aveţi în voi gândul care era în Hristos Isus». Umpleţi-vă mintea cu subiectul marii umilinţe a lui Hristos, iar apoi contemplaţi caracterul Său divin, maiestatea şi slava Celui Prea Înalt şi faptul că El S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi de toate acestea şi Şi-a înveşmântat natura divină în natura umană…. Apoi, vom putea să înţelegem renunţarea la sine, sacrificiul de sine care i-a făcut pe îngeri să se minuneze…. După aceea, să privim dincolo de aparenţe. Pe cine vom vedea? Divinitatea, Fiul cel veşnic al lui Dumnezeu, la fel de puternic, dăruit în mod infinit cu toate resursele puterii – iar «la înfăţişare a fost găsit ca un om».”[xxx]

„Hristos S-a umilit pentru a prelua natura umană, dar capacităţile degradate ale omului nu au fost în stare să înţeleagă şi să deosebească natura Sa divină, din cauza ignoranţei. Isus nu a fost cruţat de necesitatea de a defini şi de a apăra natura Sa divină, deoarece mintea oamenilor era atât de limitată, ei nu au putut să discearnă natura Sa divină aflată dincolo de înfăţişarea omenească. Pentru a face învăţăturile Sale să fie convingătoare, atunci când aceste impresii cu privire la natura Sa Îl împiedicau să fie folositor, El a fost nevoit să facă referire la caracterul Său tainic şi divin, conducându-le mintea într-o direcţie a gândirii, care era favorabilă puterii transformatoare a adevărului.”[xxxi]

„Noi avem nevoie de o putere care să vină asupra noastră acum şi să ne inspire o credinţă fierbinte şi zel. Apoi, fiind botezaţi cu Duhul Sfânt, chipul lui Hristos, nădejdea slavei, va fi format în noi. După aceea, Îl vom prezenta pe Hristos ca fiind obiectul divin al credinţei şi dragostei noastre. [285] Vom vorbi despre Hristos, ne vom ruga lui Hristos. Vom lăuda Numele Său sfânt. Le vom prezenta oamenilor minunile Sale, renunţarea la sine, sacrificiul de sine, suferinţele Sale, răstignirea Sa, învierea şi înălţarea Sa triumfătoare la cer. Acestea sunt temele inspirate ale Evangheliei, care trebuie să stârnească dragoste şi un zel puternic în fiecare inimă.”[xxxii]

„Învăţăturile populare ale acestui veac nu Îl pot reprezenta corect pe Isus. Mântuitorul nostru L-a reprezentat pe Tatăl. El a dat la o parte întunericul dens care ascundea tronul lui Dumnezeu, umbra diabolică pe care Satana a aşternut-o pentru a-L ascunde pe Dumnezeu şi pentru a-i împiedica pe oameni să-L cunoască. Domnul Hristos descoperă tronul lui Dumnezeu şi Îl descoperă lumii pe Tatăl ca fiind lumină şi dragoste. Faptul că Şi-a înveşmântat natura divină în natura umană dovedeşte acea dragoste într-o lumină atât de clară, încât omenirea poate să o înţeleagă…. De ce să nu ne bazăm pe natura divină, prin credinţă? Acesta este privilegiul nostru. Totul este cu putinţă celui ce crede.”[xxxiii]

„În Hristos, natura divină şi cea umană au fost combinate. Natura divină nu a fost coborâtă la nivelul naturii umane; natura divină şi-a păstrat locul, dar prin unirea cu natura divină, natura umană a rezistat încercării celei mai înverşunate a ispitei din pustie…. Omul poate să devină părtaş al naturii divine; orice suflet viu poate să cheme ajutorul Cerului în ispită. Hristos a venit pentru a descoperi Sursa puterii Sale, aşa încât omul să nu se mai bazeze niciodată pe capacităţile lui omeneşti neajutorate.”[xxxiv]

Când a auzit proclamat mesajul cu privire la Hristos, Ellen White nu a putut decât să se bucure. În 1890, când a vorbit despre esenţa mesajului pe care îl împărtăşeau Jones şi Waggoner, Ellen White a declarat că „poporului lui Dumnezeu i-au fost prezentate mesaje care poartă acreditarea divină…. Plinătatea Dumnezeirii în Isus Hristos a fost expusă în mijlocul nostru în toată frumuseţea ei”.[xxxv] Câţiva ani mai târziu, când a rezumat mesajul pe care l-a trimis Domnul, ea a scris tocmai despre acest subiect ca fiind una dintre părţile esenţiale ale acelui mesaj preţios:

„În marea Sa milă, Domnul i-a trimis poporului Său unul dintre mesajele cele mai preţioase prin fraţii Waggoner şi Jones…. Mulţi Îl pierduseră din vedere pe Isus. Ei aveau nevoie ca privirile să le fie îndreptate spre persoana Sa divină, meritele Sale şi dragostea Sa neschimbătoare faţă de familia omenească. Toată puterea este dată în mâinile Sale, pentru ca El să le poată da oamenilor daruri îmbelşugate, împărtăşindu-i omului neajutorat darul nepreţuit al neprihănirii Sale. Acesta este mesajul despre care Dumnezeu a poruncit să-i fie vestit lumii. Aceasta este solia îngerului al treilea, care trebuie să fie vestită cu glas tare şi care a însoţit revărsarea Duhului Său într-o mare măsură.”[xxxvi] [286]

Singurul Fiu născut

Când Waggoner a depăşit înţelegerea obişnuită a bisericii în legătură cu natura divină a lui Hristos, ideile ariane şi semi-ariane, au fost câteva ocazii în care şi-a exprimat gândurile în termeni mai puţin avansaţi decât cei folosiţi în anii ulteriori, când declaraţiile explicative ale lui Ellen White aveau să aibă un rol mai decisiv. O astfel de declaraţie se află în seria lui de articole din 1889, în Signs, iar cealaltă este dezvoltată în cartea lui cu aceeaşi temă, Christ and His Righteousness, publicată la începutul lui 1890. În publicaţiile lui ulterioare, Waggoner nu a mai repetat niciodată niciuna dintre aceste declaraţii:

„Unii au o dificultate în armonizarea declaraţiei lui Hristos din Ioan 14,28: «Tatăl este mai mare decât Mine», cu ideea că El este Dumnezeu şi are dreptul de a primi închinare. Într-adevăr, unii insistă numai asupra acelui text ca fiind suficient pentru a răsturna ideea divinităţii lui Hristos, dar dacă este îngăduit acest lucru, se va dovedi a fi în contradicţie, în Biblie, chiar cu propriile cuvinte ale lui Hristos, deoarece este declarat cât se poate de categoric, aşa cum am văzut, că El este divin. Există două motive suficiente pentru a înţelege declaraţia lui Hristos din Ioan 14,28. Unul este acela că Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Deşi amândoi au aceeaşi natură, Tatăl este primul din punct de vedere al timpului. De asemenea, El este mai mare pentru că nu are început, în timp ce persoana lui Hristos a avut un început. Prin urmare, declaraţia este adevărată în mod evident, din perspectiva poziţiei pe care Şi-a asumat-o Hristos. El «S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor» (Filipeni 2,7). El a fost făcut «pentru puţină vreme mai pe jos decât îngerii» (Evrei 2,9). Pentru a-i răscumpăra pe oameni, El a trebuit să vină acolo unde erau ei. El nu Şi-a lăsat deoparte natura divină, ci a lăsat deoparte slava Sa şi Şi-a ascuns natura divină sub veşmântul naturii umane. Prin urmare, declaraţia Sa, «Tatăl este mai mare decât Mine», este întru totul consecventă cu declaraţia făcută de El Însuşi, precum şi de toţi cei care au scris despre El, că a fost şi este Dumnezeu.”[xxxvii]

„Scripturile spun că Hristos este „singurul născut din Tatăl”. El este născut, nu creat. Cu privire la data când a fost născut, pur şi simplu nu ne revine nouă sarcina de a întreba, iar mintea noastră nu ar înţelege, nici dacă ni s-ar fi spus. Profetul Mica ne spune tot ce putem să ştim despre acest subiect, în cuvintele următoare: „Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veșniciei” (Mica 5,2). A fost un timp când Hristos a venit de la Dumnezeu, din sânul Tatălui (Ioan 8,42; 1,18), dar acel timp s-a aflat atât de departe în zilele veşniciei, încât pentru mintea limitată este, practic, fără început.”[xxxviii] [287]

Niciuna dintre aceste declaraţii nu au fost mustrate de Ellen White. Şi de ce ar fi fost? În conformitate cu definiţia clasică, Waggoner nu era nici arian, nici semi-arian.[xxxix] El promova deja concepţii despre Dumnezeire care depăşeau ceea ce înţeleseseră fondatorii bisericii, iar el nu fusese ajutat de declaraţiile clarificatoare pe care le-a făcut Ellen White ulterior. Observaţi cum recunosc scriitorii moderni acest lucru:

„Waggoner a făcut prima încercare competentă de a aborda o concepţie mai amplă şi cuprinzătoare cu privire la Hristos ca având plinătatea dumnezeirii, iar această încercare a fost o bază întru totul suficientă pentru subiectul neprihănirii prin credinţă.

Din nefericire pentru Dr. Waggoner, Ellen White nu făcuse încă la data aceea declaraţiile ei cele mai convingătoare cu privire la pre-existenţa şi divinitatea deplină a lui Hristos. În 1888, Waggoner a fost pionierul nerecunoscut al multora dintre declaraţiile ei de mai târziu.”[xl]

„Subiectul divinităţii lui Isus s-a aflat pe agenda Conferinţei din 1888. Cu acea ocazie…, Ellet J. Waggoner a respins ultimele argumente semi-ariane care mai rămăseseră în biserică şi, în cele din urmă, a pus bazele biblice necesare pentru a stabili divinitatea deplină şi completă a lui Isus Hristos….

Amândoi [Jones şi Waggoner] şi-au pus amprenta în istoria Bisericii Adventiste prin prezentările lor despre îndreptăţirea prin credinţă. Pentru Waggoner, subiectul putea fi înţeles numai prin lentilele cristologiei….

În acel timp, câţiva conducători ai bisericii încă mai împărtăşeau concepţii semi-ariane, sau adopțianiste, cu privire la natura divină a lui Hristos, iar de aici provine semnificaţia întrebării puse de Waggoner, atunci când s-a ocupat de această problemă: «Este Hristos Dumnezeu?»

Waggoner insista că Hristos avea prin natură aceeaşi substanţă ca Dumnezeu şi deţinea viaţa în Sine Însuşi. Fără îndoială, aceasta era o noutate în ochii unora dintre delegaţii de la sesiunea din Minneapolis. Poziţia lui cu privire la natura divină a lui Hristos era probabil o parte din cauza împotrivirii multora dintre delegaţi faţă de mesajul lui legat de îndreptăţirea prin credinţă.

Contribuţia lui Waggoner în acest punct, precum şi în legătură cu natura umană a lui Hristos, a fost decisivă. Froom o recunoaşte imediat: «În 1888, Waggoner era pionierul cu merite nerecunoscute al multora dintre declaraţiile ulterioare ale ei [Ellen White], nu numai cu privire la pre-existenţa veşnică a lui Hristos, ci şi cu privire la existenţa prin Sine Însuşi a lui Hristos şi infinitatea, egalitatea şi atotputernicia Sa».

După ce l-a auzit pe Waggoner, Ellen White însăşi a spus acest lucru: «Plinătatea Dumnezeirii în Isus Hristos a fost expusă în mijlocul nostru în toată frumuseţea ei». [288] Pentru ea, acest fapt demonstra că Dumnezeu lucra în mijlocul lor. Interpretarea lui Waggoner a fost, în cea mai mare parte, demonstraţia teologică a ceea ce ea crezuse întotdeauna şi declarase în scrierile ei până la data aceea.”[xli]

În primăvara anului 1890, Waggoner pare să fi depăşit concepţiile lui anterioare, declarând: „Prin mijlocirea şi ispăşirea lui Isus Hristos, care, fiind, Dumnezeu din veşnicie, S-a întrupat, iar prin moartea Sa pe cruce a devenit o jertfă pentru păcat, a făcut ispăşire şi, după ce a înviat, S-a înălţat la cer, unde stă la dreapta Tatălui spre a mijloci pentru poporul Său. Întregul caracter şi valoare a unei astfel de religii constă în întregime în a fi, aşa cum se afirmă, un Plan supranatural de Mântuire din păcat”.[xlii] Aveau să mai treacă încă opt ani, până când Ellen White urma să facă declaraţia binecunoscută: „În Hristos este viaţa, originară, neîmprumutată, nederivată. ‘Cine are pe Fiul are viaţa’ (1 Ioan 5,12). Divinitatea lui Hristos este asigurarea credinciosului pentru viaţa veşnică”.[xliii] Cât de trist este că în zilele noastre unii au interpretat complet greşit poziţia lui Waggoner în legătură cu acest subiect.[xliv]

Natura umană a lui Hristos

Jones şi Waggoner nu numai că au înălţat natura divină a lui Hristos, dar L-au înălţat pe Hristos, arătând adâncimile la care S-a coborât pentru a-l răscumpăra pe om.[xlv] În 1884, Waggoner şi-a definitivat concepţiile cu privire la natura umană a lui Hristos, în câteva articole din Signs. El L-a descris pe Hristos ca luând „asupra Sa natura noastră” (Evrei 2,16.17), iar asupra Sa a fost pusă „nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53,6). Pentru a ne mântui, El a trebuit să vină acolo unde eram noi, sau cu alte cuvinte, El a trebuit să preia poziţia unui păcătos pierdut”.[xlvi] Waggoner a spus cu claritate că „El a fost făcut în toate lucrurile ‘asemenea fraţilor Săi’ şi că acest fapt nu a însemnat pur şi simplu înfăţişarea exterioară, fizică, ci El a purtat păcatul, întocmai asemenea nouă”.[xlvii] El a explicat că Isus „a trebuit să Se pună într-o situaţie identică aceleia în care erau cei pe care voia să-i mântuiască”. Acesta a fost motivul pentru care „El a purtat păcatele lumii ca şi când erau ale Sale”. Poziţia pe care a luat-o Hristos este descrisă cel mai bine ca fiind „născut sub Lege” (Galateni 4,4). Waggoner a crezut că Hristos a fost supus nu numai legii morale, ci S-a supus condamnării legii prin proprie alegere, aşa cum avea să fie toţi păcătoşii „din cauză că au călcat legea”. Acest fapt nu L-a făcut pe Hristos să fie un păcătos, deoarece „păcatele pe care le-a purtat nu au fost ale Sale, ci ale noastre”.[xlviii] [289]

În 1886, Waggoner a expus din nou interpretarea lui cu privire la expresia „sub lege”, într-o serie de articole despre Epistola către Galateni: „S‑a dovedit din plin că expresia ‘sub lege’ indică, în general, o stare de păcat şi, în consecinţă, de condamnare”.[xlix] Articolele lui Waggoner aduceau un răspuns la cartea lui G.I. Butler, The Law in the Book of Galatians. Pentru că susţinea ideea că Galateni 4,4 vorbea numai despre legea ceremonială, căreia Hristos i Se supusese, Butler condamna ca fiind cât se poate de „absurdă”, concepţia lui Waggoner despre expresia „sub lege”.[l]* La începutul anului 1887, Waggoner a răspuns la cartea lui Butler, prin lucrarea The Gospel in the Book of Galatians. El s-a referit direct la ideea că Hristos era „sub lege”, arătând legătura cu natura Sa umană:

„Aceste texte [Galateni 4,4; Ioan 1,1; Filipeni 2,5-7; Evrei 2,9) arată că Hristos a luat asupra Sa natura omului şi, în consecinţă, a fost supus morţii. El a venit în lume cu scopul de a muri şi, ca urmare, încă de la începutul vieţii Sale pe pământ, El a fost în aceeaşi stare în care sunt oamenii pentru care a murit spre a-i mântui.

Acum, să citim Romani 1,3: Evanghelia lui Dumnezeu «priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul». Care a fost natura lui David «în ce priveşte trupul»? Un trup păcătos, nu-i aşa? David spune: «Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea» (Psalmi 51,5). Să nu începeţi să fiţi cuprinşi de uimire şi groază, deoarece eu nu sugerez că Hristos a fost un păcătos….”[li]*

„Unul dintre lucrurile cele mai încurajatoare din Biblie este cunoaşterea faptului că Hristos a preluat natura omului, faptul de a şti că strămoşii Săi «în ce priveşte trupul» au fost păcătoşi. Când citim raportul vieţii strămoşilor lui Hristos şi vedem că ei au fost la fel de slabi şi cuprinşi de patimi ca noi, descoperim că niciun om nu are dreptul de a-şi scuza faptele păcătoase pe baza eredităţii. Dacă Hristos nu ar fi fost făcut în toate lucrurile asemenea fraţilor Săi, atunci viaţa Sa fără păcat nu ar fi nicio încurajare pentru noi.”[lii]*

Acest răspuns al lui Waggoner, scris în 1887, nu a fost publicat până înainte de Conferinţa din 1888. În timpul verii anului 1888, în timp ce participau la un cantonament în munţii aflaţi la est de Oakland, Jones şi Waggoner „au petrecut câteva zile studiind Biblia” împreună cu „toţi pastorii, care au putut să participe, „din California”. William C. White a raportat că o zi a fost petrecută parcurgând „opiniile lui Butler despre legea din Galateni şi alte subiecte care aveau legătură cu aceasta, după care fratele Waggoner a citit puţin din manuscrisul pe care îl pregătise pentru a răspunde la pamfletul fratelui Butler…. La încheierea studiului nostru, fratele Waggoner ne-a întrebat dacă ar fi bine [290] să-şi publice manuscrisul şi să-l distribuie delegaţilor la următoarea Conferinţă Generală [1888], aşa cum făcuse fratele Butler. Noi am considerat că ar fi corect şi l-am încurajat să tipărească cinci sute de exemplare”.[liii]

William C. White a luat notiţe cu ocazia prezentării lui Waggoner din 26 iunie. În conformitate cu notiţele lui White, Waggoner a petrecut cea mai mare parte a timpului discutând despre diferitele puncte de vedere pe care el şi Butler le aveau cu privire la faptul că Hristos a fost „sub lege”.[liv] Exact acesta a fost punctul în care Waggoner îşi exprimase cu claritate concepţiile cu privire la natura umană a lui Hristos, în răspunsul pe care l-a dat lui Butler, în conformitate cu citatul de mai sus.

Waggoner nu numai că a distribuit răspunsul său tuturor delegaţilor de la Conferinţa din 1888, ci a şi vorbit despre subiectul naturii lui Hristos. Deşi acesta nu era punctul central al prezentărilor lui, totuşi era temelia modului său de a înţelege îndreptăţirea prin credinţă şi neprihănirea lui Hristos.

La Conferinţa din Minneapolis, William C. White a luat acelaşi caiet pe care îl folosise la cantonamentul din 26 iunie şi în care scrisese prezentarea lui Waggoner din 17 octombrie, cu privire la subiectul şi definiţia expresiei „sub lege”.[lv] Prezentările lui Waggoner au fost notate în formă prescurtată şi de către soţia lui şi, la scurt timp după ce au sosit acasă, în Oakland, la începutul anului 1889, aceste notiţe au devenit baza unei serii de articole publicate în Signs. Articolele care tratau atât natura divină, cât şi umană a lui Hristos, au fost incluse ulterior în cartea lui, publicată în 1890, pe care o intitulase potrivit: Christ and His Righteousness.[lvi] Totuşi, înainte de a cerceta aceste articole, trebuie să citim ce a avut Ellen White de spus despre acest subiect.

Un subiect neglijat în mod trist

Chiar înainte de Conferinţa din 1888, Ellen White a scris un articol pentru Review and Herald, intitulat „The Work of the Minister”, în care i-a încurajat pe pastori să evite controverse publice legate de subiecte minore, „luptând fără niciun folos pentru nişte cuvinte”. Ea a avertizat spunând că „opiniile cu privire la subiecte care nu au o importanţă reală… nu ar trebui să fie scoase în evidenţă şi discutate public, ci, dacă sunt susţinute de cineva, să fie discutate în linişte şi fără controverse”. Tainele Bibliei nu aveau să fie „înţelese pe deplin, până la revenirea lui Hristos”. [291] Iar pentru că sunt multe lucruri „pe care mintea oamenilor nu le poate pune în armonie”, este mult mai bine să ţinem „ascunse toate deosebirile de opinie minore, decât să le scoatem în evidenţă pentru a deveni subiecte de controversă”. În „marile adevăruri cruciale… ale mântuirii, ale apropiatei veniri a lui Hristos şi ale poruncilor lui Dumnezeu” se pot găsi „suficiente subiecte pentru gândire… care să absoarbă întreaga atenţie”. Mai mult, umilirea lui Hristos pentru a salva omul căzut era încă un subiect asupra căruia Ellen White considera că trebuia să se insiste mai mult:

„Care este lucrarea slujitorilor Evangheliei? Este aceea de a împărţi drept cuvântul adevărului; nu de a inventa o nouă Evanghelie, ci de a împărţi drept Evanghelia care le-a fost încredinţată deja…. Există subiecte neglijate în mod trist, asupra cărora ar trebui să se insiste mai mult. Partea principală a mesajului nostru ar trebui să fie misiunea şi viaţa lui Isus Hristos. Să se insiste asupra umilirii, renunţării la sine, blândeţii şi smereniei lui Hristos, pentru ca inimile mândre şi egoiste să poată vedea deosebirea dintre ele însele şi Modelul divin şi să fie umilite. Arătaţi-le ascultătorilor pe Isus umilindu-se pentru a salva omul căzut. Arătaţi-le că Acela care a fost garantul lor a trebuit să ia natura umană şi să o poarte prin întunericul şi blestemul Tatălui Său, din cauza faptului că omul a călcat Legea Sa, pentru că Mântuitorul a fost găsit la înfăţişare asemenea oamenilor. Descrieţi, dacă limbajul omenesc poate, umilirea Fiului lui Dumnezeu, şi nu vă gândiţi că aţi atins punctul culminant, când Îl vedeţi schimbând cu natura umană tronul de lumină şi slavă pe care îl avea alături de Tatăl. El a venit din cer pe pământ şi, atâta vreme cât a fost pe pământ, a suportat blestemul lui Dumnezeu ca garant pentru neamul omenesc căzut.”[lvii]

Literalmente, de zeci de ori pe parcursul scrierilor ei, Ellen White spune foarte clar că, pentru a fi garantul omului, Hristos a trebuit să preia natura omului căzut: „Pentru a dovedi falsitatea declaraţiilor lui Satana, a fost necesar ca Hristos să preia natura noastră…. Prin urmare, Hristos a devenit reprezentantul şi garantul omului”.[lviii] „Înlocuitorul şi garantul omului trebuia să aibă natura omului, o verigă de legătură cu familia omenească, pe care urma să o reprezinte şi, în calitate de ambasador al lui Dumnezeu, El trebuia să fie părtaş al naturii divine, să aibă o legătură cu Cel Infinit”.[lix] „În calitate de Înlocuitor şi Garant al omului, Hristos putea să poarte povara păcatului unei lumi căzute, numai trăind o viaţă fără păcat, în timp ce era înveşmântat în haina naturii umane”.[lx] Mai mult, Hristos, în natura umană, a trăit o viaţă neprihănită, la care omul ar putea fi părtaş acum: „Speranţele noastre de a ajunge în cer trebuie să Îl aibă în centru [292] numai pe Hristos, deoarece El este înlocuitorul şi garantul nostru…. Cele mai bune eforturi pe care omul este în stare să le facă prin propria putere sunt lipsite de valoare pentru a corespunde Legii sfinte şi drepte pe care a călcat-o; dar prin credinţa în Hristos, el poate să ceară neprihănirea Fiului lui Dumnezeu ca fiind întru totul suficientă. Hristos a împlinit cerinţele Legii în natura Sa umană…. Credinţa cea adevărată îşi însuşeşte neprihănirea lui Hristos, iar cel păcătos este făcut biruitor împreună cu Hristos”.[lxi]

Aşa cum a înţeles Ellen White, natura umană a lui Hristos ocupa un loc central pentru Planul de Mântuire şi refacere a omului. Prin urmare, când i-a scris bisericii, în septembrie 1888, în loc de a vedea subiectul naturii lui Hristos ca neavând „nicio importanţă reală”, ea l-a considerat a fi un subiect „neglijat în mod trist”.[lxii] Acesta nu era doar un subiect secundar, ci o parte a „Evangheliei care le fusese deja încredinţată” slujitorilor lui Dumnezeu. Prin urmare, nu este de mirare că, atunci când Ellen White a auzit prezentările lui Waggoner la adunările de la Minneapolis, „fiecare fibră a inimii ei a zis ‘Amin’”.[lxiii]

Ulterior, ea avea să declare deschis că „marea strigare a îngerului al treilea a început deja prin descoperirea neprihănirii lui Hristos…. Acesta este începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple întregul pământ”.[lxiv] Când a scris declaraţia binecunoscută din 1895 despre „mesajul cel mai preţios trimis prin fraţii Waggoner şi Jones”, ea a inclus descrierea învăţăturii lor, prezentată în contextul naturii lui Hristos, atât cea divină, cât şi cea umană: „Acest mesaj urma să-L aducă mult mai proeminent în atenţia lumii pe Mântuitorul cel înălţat, jertfa pentru păcatele întregii lumi. El a prezentat îndreptăţirea prin credinţa în Cel ce este Garantul; el i-a invitat pe oameni să primească neprihănirea lui Hristos, care este manifestată prin ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu. Mulţi Îl pierduseră din vedere pe Isus. Ei aveau nevoie să li se îndrepte privirile spre persoana Sa divină”.[lxv]

Totuşi, nu toţi au vrut să audă ce a avut de spus Waggoner la Conferinţa din Minneapolis. Mulţi au găsit scuze care îi făceau să le fie greu să accepte mesajul trimis de Dumnezeu. În 22 octombrie, 1888, la numai trei zile după ce Waggoner a explicat ce înţelegea el prin faptul că Hristos a fost sub lege – exact subiectul pe care îl folosise pentru a prezenta natura umană a lui Hristos – Ellen White le-a vorbit delegaţilor despre „progresul în experienţa creştină”: [293]

„Aşadar, ceea ce vrem să prezentăm noi este modul în care puteţi să progresaţi în viaţa spirituală. Auzim multe scuze: Eu nu pot să împlinesc aceasta sau aceea. Ce vreţi să spuneţi prin aceasta sau aceea? Vreţi să spuneţi că pe Golgota a fost adusă o jertfă nedesăvârşită pentru neamul omenesc căzut, încât nu ne este acordată suficientă putere şi har pentru a fi în stare să scăpăm de defectele şi înclinaţiile noastre fireşti şi că nu ne-a fost dat un Mântuitor deplin? Sau vreţi să Îi reproşaţi lui Dumnezeu? Ei bine, voi spuneţi că totul este cauzat de păcatul lui Adam. Voi spuneţi: Eu nu sunt vinovat pentru acel păcat şi nu sunt responsabil pentru vina şi căderea lui Adam. Iată că toate aceste înclinaţii fireşti se află în mine, iar eu nu trebuie să fiu învinovăţit, pentru că acţionez în virtutea acestor înclinaţii. Cine trebuie să fie învinovăţit? Dumnezeu? De ce a avut Satana puterea aceasta asupra naturii umane? Acestea sunt acuzaţii împotriva Dumnezeului cerului, iar, dacă vreţi, El vă va da ocazia de a vă adresa în cele din urmă acuzaţiile împotriva Sa. Atunci, El Îşi va prezenta acuzaţiile împotriva voastră, când veţi fi aduşi la curtea Sa de judecată.

Cum va pleda El: «Eu cunosc toate relele şi ispitele care vă tulbură şi L-am trimis pe Fiul Meu, Isus Hristos, în lumea voastră, pentru a vă arăta puterea Mea, tăria Mea; pentru a vă descoperi că Eu sunt Dumnezeu şi că Eu vă voi ajuta să vă eliberaţi de sub puterea vrăjmaşului şi vă voi da o şansă de a obţine înapoi chipul moral al lui Dumnezeu»….

Dumnezeu Îl acceptă pe Hristos ca înlocuitor al nostru. El a luat asupra Sa natura umană şi a dus luptele în care este angajată natura umană. El S-a aflat în legătură directă cu Dumnezeu şi a luptat cu Satana.”[lxvi]

Este evident că Ellen White a trebuit să se confrunte cu o mentalitate care încerca să găsească o scuză pentru căderea în ispită. Răspunsul ei la o astfel de atitudine a fost acela că Hristos era „un Mântuitor deplin”, că El cunoştea „toate relele şi ispitele” cu care se confrunta natura umană şi „a dus luptele în care este angajată aceasta”. Adevărul acesta făcea cu putinţă ca omul să biruiască. Fraţii nu aveau o imagine clară a lui Hristos ca înlocuitor şi garant al lor, iar mesajul lui Jones şi Waggoner ajungea până la miezul problemei, demascând neştiinţa lor. Din acest motiv, mulţi dintre fraţi au răspuns negativ la mesajul lor. Credinţa că Hristos nu putea să aibă aceeaşi natură ca omul, deoarece astfel ar fi căzut în ispită, poate să determine cu uşurinţă o persoană să protesteze, afirmând că Waggoner Îl cobora pe Hristos la un nivel prea jos. Din nefericire, răspunsul iniţial al lui Waggoner la astfel de acuzaţii nu a făcut decât să înrăutăţească lucrurile. Unii urmau să folosească răspunsul lui iniţial ca o scuză pentru a continua să respingă mesajul cel preţios. [294]

„Hristos nu putea să păcătuiască”

Articolele pe care Waggoner le-a publicat în Signs, la scurt timp după ce a sosit acasă de la Conferinţa din Minneapolis, s-au ocupat atât de natura divină, cât şi de natura umană a lui Hristos. Articolul lui din 21 ianuarie a fost intitulat: „God Manifest in the Flesh” (Dumnezeu manifestat în trup). Aici, Waggoner a afirmat că „puţină atenţie ar fi suficientă pentru a-i arăta oricui că, dacă Hristos S-a făcut asemenea omului, atunci, pentru a putea să sufere moartea, El a trebuit să fie făcut asemenea omului păcătos, deoarece numai păcatul cauzează moartea”. El a continuat, afirmând că „o privire succintă asupra strămoşilor de dinainte şi după David va arăta că linia genealogică din care a venit Hristos, din punct de vedere al naturii Sale omeneşti, a avut tendinţa de a concentra toată slăbiciunea omenească”. Waggoner a recunoscut că „nouă ne este imposibil să înţelegem cum a fost posibil lucrul acesta şi că este mai mult decât nefolositor să facem speculaţii în legătură cu el. Tot ce putem să facem este să acceptăm faptele aşa cum sunt prezentate în Biblie”.[lxvii] El a prezentat aceste fapte cu claritate:

„Mai mult, faptul că Hristos a preluat trupul omenesc, nu al unei făpturi fără păcat, ci al unui om păcătos, adică, trupul pe care l-a preluat a avut toate slăbiciunile şi înclinaţiile păcătoase la care este supusă natura umană căzută, este arătat tocmai de cuvintele pe care se bazează articolul acesta. El a fost „făcut din sămânţa lui David după trup”. David a avut toate pasiunile naturii umane….

Dacă El a fost făcut în toate lucrurile asemenea fraţilor Săi, atunci trebuie să fi suportat toate neputinţele şi pasiunile fraţilor Săi. Numai în felul acesta a putut fi în stare să-i ajute. Prin urmare, El a trebuit să devină om, nu numai pentru a muri, ci şi pentru a fi în stare să simtă împreună cu cei ce suferă ispitele înverşunate pe care Satana le aduce asupra lor prin slăbiciunea firii pământeşti şi să-i ajute….

Faptul că Hristos trebuia să Se nască sub lege a fost o consecinţă necesară a faptului că S-a născut dintr-o femeie, luând asupra Sa natura lui Avraam, fiind «făcut din sămânţa lui David», «într-o fire asemănătoare cu a păcatului». Natura umană este păcătoasă, iar Legea lui Dumnezeu condamnă toate păcatele. Nu spunem că oamenii se nasc în lume sub condamnarea directă a Legii, deoarece în copilărie nu cunosc deosebirea dintre bine şi rău şi nu sunt în stare să facă nici bine, nici rău, dar se nasc cu înclinaţii păcătoase, din cauza păcatelor strămoşilor lor. Când a venit în lume, Hristos a fost supus tuturor condiţiilor la care sunt supuşi ceilalţi copii.”[lxviii]

Când s-a apropiat de încheierea articolului său, Waggoner li s-a adresat celor ce se temeau că el ar putea să-L coboare pe Hristos la un nivel prea jos. [295] Deoarece controversa de la Minneapolis încă era recentă în mintea lui, este foarte posibil că Waggoner încerca să se protejeze în faţa oricărei acuzaţii că Îl făcea pe Hristos să pară a fi un păcătos care avea nevoie El Însuşi de un Mântuitor:

„Totuşi, citind acest articol până în acest punct, unii ar putea să creadă că noi înjosim caracterul lui Hristos, coborându-L la nivelul omului păcătos. Dimpotrivă, noi pur şi simplu înălţăm «puterea divină» a Mântuitorului nostru binecuvântat, care S-a coborât de bunăvoie la nivelul omului păcătos, cu scopul de a-l înălţa pe om la nivelul curăţiei Sale depline, pe care a păstrat-o în circumstanţele cele mai potrivnice. «Dumnezeu era în Hristos» şi de aceea El nu a putut să păcătuiască. Natura Sa umană nu a făcut decât să acopere natura Sa divină, care era mai mult decât capabilă să reziste cu succes pasiunilor păcătoase ale trupului. Pe întregul parcurs al vieţii Sale a avut loc o luptă. Trupul, aflat sub îndemnurile vrăjmaşului oricărei neprihăniri, avea înclinaţia spre păcat, totuşi, natura Sa divină nu a manifestat nici măcar o singură clipă o dorinţă rea, iar puterea Sa divină nu a şovăit nici măcar o singură clipă. După ce a suferit în trup tot ce este cu putinţă ca omul să sufere, El S-a întors la tronul Tatălui, la fel de nepătat cum a fost când a părăsit curţile slavei. Când a zăcut în mormânt, sub puterea morţii, «a fost imposibil să fie ţinut de ea», deoarece fusese imposibil ca natura divină care locuia în El să păcătuiască.

«Ei bine», vor spune unii, «eu nu văd nicio mângâiere pentru mine în toate acestea; nu a fost posibil ca Fiul lui Dumnezeu să păcătuiască, dar eu nu am avut o astfel de putere». De ce nu? Puteţi să o aveţi, dacă o vreţi. Aceeaşi putere care L-a făcut pe Hristos în stare să se împotrivească fiecărei ispite venite prin intermediul trupului, în vremea când a fost «cuprins de neputinţă», poate să ne ajute şi pe noi să facem acelaşi lucru. Hristos nu a putut să păcătuiască, deoarece El a fost manifestarea lui Dumnezeu.”[lxix]*

În acest fel, Waggoner a încercat să se protejeze faţă de acuzaţiile false legate de natura umană a lui Hristos.  El gândea că nu îl cobora prea jos pe Hristos, pentru că Hristos, datorită naturii Sale divine, „nu putea păcătui”, iar această putere era acum cu bucurie disponibilă, de asemenea și omului.

Ellen White clarifică lucrurile

Un an mai târziu, Waggoner le-a vorbit studenţilor de la institutul pastoral din 1890, de la Battle Creek, prezentându-le subiectul naturii lui Hristos, pe baza cărţii lui Isaia. El a exprimat aceeaşi idee, şi anume că „Hristos nu putea să păcătuiască, deoarece acest lucru era imposibil, etc.”.[lxx] Totuşi, este posibil ca Waggoner să fi prezentat subiectul încă o dată într-o modalitate care să-l protejeze [296] de acuzaţia că Îl cobora pe Hristos la un nivel prea jos. Mulţi credeau că Hristos nu a putut să aibă aceeaşi natură ca omul, aşa cum Îl prezenta Waggoner, deoarece ar fi căzut în aceleaşi ispite. Pe măsură ce prezentările lui Waggoner din Isaia se apropiau de încheiere, în a doua parte a lunii ianuarie, fraţii au început din nou să critice învăţăturile lui. Întrebările nu se refereau numai la cursurile pe care le preda la institutul pastoral, ci şi la noul studiu trimestrial al Şcolii de Sabat, care trata cele două legăminte şi pe care îl scrisese el. Din cauza acestei noi controverse, unii dintre fraţi evitau institutul pastoral şi chiar Şcoala de Sabat. Totuşi, nu a trecut mult, până când Ellen White a răspuns.

Când a văzut ce se întâmpla, Ellen White nu a fost mulţumită deloc. În 17 ianuarie, ea le-a trimis o scrisoare fraţilor Ballenger (un pastor angajat al editurii Review and Herald) şi Leon Smith (editor asistent al revistei Review, fiu al lui Uriah Smith), avertizându-i cu privire la direcţia în care se îndreptau. Exista o modalitate corectă de a trata „deosebirile de opinie”. A sta departe de adunări nu era una dintre modalităţi, deoarece „era o mare nevoie de a cerceta Scripturile” împreună:

„De ce aţi ales această modalitate de a sta departe de adunările în care sunt cercetate punctele adevărului?...

Poziţia pe care o adoptaţi este foarte asemănătoare poziţiei cărturarilor şi fariseilor, care criticau fără încetare, dar refuzau să vină la lumină. Dacă aveţi adevărul, spuneţi-l; dacă fraţii voştri au adevărul, fiţi umili şi cinstiţi înaintea lui Dumnezeu şi recunoaşteţi că este adevărul….

Dacă ideile prezentate la institutul pastoral sunt greşite, ieşiţi în faţă ca nişte bărbaţi şi prezentaţi cu sinceritate dovezile Bibliei…. Nu staţi în poziţia în care vă aflaţi acum în calitate de conducători ai Şcolii de Sabat, împotrivindu-vă luminii sau concepţiilor şi ideilor prezentate de nişte oameni despre care eu ştiu că sunt nişte slujitori pe care îi foloseşte Domnul. Voi căutaţi să anulaţi cuvintele lor pe cât vă este cu putinţă, şi nu veniţi voi înşivă la lumină, aşa cum vin nişte creştini la Cuvânt, pentru a-l cerceta împreună cu inimile umile, nu studiind Biblia pentru a o face să se potrivească ideilor voastre, ci potrivindu-vă propriile idei cu Biblia….

Voi aveţi exemplul iudeilor, care arată cum au tratat ei tot ce nu se armoniza cu părerile lor doctrinare…. Preoţii şi conducătorii au trimis oameni care se pretindeau a fi drepţi, pentru a găsi în cuvintele Sale ceva care să le îndreptăţească prejudecăţile,… [297] declaraţii pe care puteau să le interpreteze aşa cum voiau şi să le prezinte oamenilor în aşa fel, încât să-L facă pe Hristos să pară a fi un înşelător, un eretic. Aceşti iudei nu făceau lucrarea lui Dumnezeu, ci lucrarea vrăjmaşului neprihănirii. Când îi văd pe oameni păşind pe acelaşi teren, eu recunosc acest fapt şi sunt îngrijorată şi tulburată….

Suntem noi creştini, sau bigoţi? Spun în temere de Dumnezeu, cercetaţi Scripturile. Interpretarea unor pasaje ale Scripturii ar putea să nu constituie adevărul în toate punctele, dar acceptaţi toată lumina pe care o puteţi avea asupra acestor puncte….

Prin participarea la şcoala pastorală veţi obţine idei noi. Dacă veţi săpa în minele adevărului, veţi fi răsplătiţi….”[lxxi]

Chiar dacă Ellen White sugera în scrisoarea ei către Ballenger şi Smith că „interpretarea unor pasaje ale Scripturii ar putea să nu constituie adevărul în toate punctele”, ea a susţinut pe deplin prezentările lui Jones şi Waggoner – oameni despre care ştia că erau „slujitori pe care Domnul îi folosea”.[lxxii]

Câteva zile mai târziu, Ellen White s-a referit la aceleaşi probleme într‑o predică de dimineaţa, ţinută la institutul pastoral. Dan Jones a raportat că, după ce Waggoner şi-a prezentat ideea că „Hristos nu putea să păcătuiască…. Ellen White a venit după câteva zile şi a spus că Hristos putea să fie biruit de ispită şi, dacă nu ar fi fost astfel, El nu ar fi putut fi exemplul şi mângâierea noastră”.[lxxiii] Prin urmare, când a vorbit în faţa întregii adunări din Battle Creek, Ellen White a încercat să clarifice întrebarea dacă Hristos a luat o natură umană asemenea omului de după cădere, sau dacă a fost posibil ca El să păcătuiască.

Mai întâi, Ellen White şi-a exprimat marea îngrijorare că ei, ca popor, nu înţelegeau timpul în care trăiau. Gândurile ei se îndreptau înapoi la iudei şi la felul în care L-au tratat pe Hristos: „Încercările copiilor lui Israel şi atitudinea lor chiar înainte de prima venire a lui Hristos mi-au fost arătate din nou şi din nou pentru a ilustra poziţia poporului lui Dumnezeu în experienţa lui înaintea celei de a doua veniri a lui Hristos”. Timp de câteva minute, ea a vorbit despre „umilinţa pe care a îndurat-o Hristos, prin faptul că a luat asupra Sa natura noastră”, şi despre felul în care conducătorii iudei L-au persecutat la fiecare pas. Ea a vorbit despre felul în care ei nu au fost în stare să-L accepte pe Hristos, „deoarece El nu a venit cu toată maiestatea unui împărat”, ci asemenea unui om de rând. [298] Nu acest fapt i-a determinat „să-L respingă”. Ci L-au respins din cauză că El era întruchiparea curăţiei, iar ei erau necuraţi”. În acest punct, Ellen White a vorbit despre subiectul naturii lui Hristos şi al posibilităţii ca El să cedeze în faţa ispitei. Waggoner nu Îl coborâse pe Hristos la un nivel prea jos; nu, Hristos coborâse la un nivel chiar şi mai jos. Lui Hristos I-a fost cu putină să cedeze în faţa păcatului:

„Fiul lui Dumnezeu a fost atacat la fiecare pas de puterile întunericului. După botez, El a fost dus de Duhul în pustie şi a îndurat ispita timp de patruzeci de zile. Am primit scrisori în care se afirmă că Hristos nu ar fi putut să aibă aceeaşi natură ca omul, deoarece, dacă ar fi avut, ar fi putut să cadă în ispite asemănătoare. Totuşi, dacă El nu a avut natura omului, nu a putut să fie exemplul nostru. Dacă El nu ar fi fost părtaş al naturii  noastre, El nu ar fi putut fi ispitit asemenea omului. Dacă nu era posibil ca El să cedeze în faţa ispitei, El nu ar fi putut fi ajutorul nostru. Realitatea solemnă a fost aceea că Hristos a venit spre a lupta asemenea omului şi în locul omului. Ispitirea şi biruinţa Sa ne spun că oamenii trebuie să copieze Modelul; omul trebuie să ajungă părtaş al naturii divine.

În Hristos, natura divină şi cea umană au fost combinate. Natura divină nu a fost înjosită la nivelul naturii umane; divinitatea şi-a păstrat locul, dar natura umană, fiind unită cu natura divină, a rezistat încercării înverşunate a ispitirii din pustie…. Planul lui Dumnezeu pentru mântuirea omului a prevăzut ca Hristos să sufere foame, sărăcie şi fiecare aspect al experienţei omului. El a rezistat ispitei prin puterea de care omul poate să dispună…. Nu există niciun bărbat sau femeie care să nu aibă acces la acelaşi ajutor, prin credinţa în Dumnezeu.”[lxxiv]

Pentru cei care se împotriveau învăţăturilor lui Waggoner, declaraţia lui Ellen White a arătat cu claritate că, într-adevăr, Hristos Îşi înveşmântase natura Sa fără păcat în aceeaşi natură păcătoasă pe care o are omul căzut.[lxxv] Declaraţia ei a înlăturat de asemenea orice scuză pentru împotrivirea faţă de poziţia lui Waggoner, din cauza învăţăturii sale că Hristos nu putea să păcătuiască. În loc de a-l mustra pe Waggoner pentru că prezenta o mare erezie, ea doar l-a corectat puţin, încurajându-l să nu-şi apere concepţia care, de fapt, limita riscul pe care Dumnezeu Şi L-a asumat când L-a trimis pe Fiul Său într-o natură asemănătoare cu firea pământească.

Ellen White şi-a continuat predica de dimineaţă, adresându-li-se celor care încă se împotriveau mesagerilor şi mesajului. Ea a vorbit despre Ioan Botezătorul, care nu a fost „trimis la şcolile profeţilor şi rabinilor…, pentru a nu fi influenţat de spiritul şi învăţătura lor”. „Domnul i-a dat o solie”, şi „nu a întrebat dacă el putea să o proclame”. Ellen White [299] a citat din Isaia 40, 3-5 – „Pregătiţi calea Domnului” – şi a declarat: „Exact acesta este mesajul care trebuie să-i fie vestit poporului nostru”. Totuşi, poporul era nepregătit:[lxxvi]*

„Duhul Sfânt lipseşte din lucrarea noastră. Nimic nu mă înspăimântă mai mult decât faptul că văd spiritul de ceartă manifestat de fraţii noştri…. Simt că aş vrea mai degrabă să fug din acel loc, ca nu cumva să fiu influenţată de aceia care nu pot să cerceteze cu sinceritate doctrinele Bibliei…. Avem nevoie de botezul cu Duhul Sfânt. Fără acesta, nu suntem pregătiţi să mergem în lume, mai bine decât au fost ucenicii după răstignirea Domnului lor…. Fiecare profesor trebuie să fie un elev, aşa încât ochii lui să poată fi unşi, pentru a vedea dovezile adevărului progresiv al lui Dumnezeu. Dacă doreşte să le împărtăşească lumină altora, razele Soarelui Neprihănirii trebuie să strălucească în inima lui….

Când Duhul lui Dumnezeu vine asupra voastră, nu va mai fi niciun simţământ de invidie sau gelozie în examinarea poziţiei altcuiva; nu va fi niciun spirit de acuzaţie sau critică, aşa cum este cel pe care Satana l-a inspirat în inima conducătorilor iudei împotriva lui Hristos….

Iudeii au încercat să oprească predicarea mesajului care fusese profetizat în Cuvântul lui Dumnezeu; dar profeţia trebuia să se împlinească. Domnul spune: «Iată, vi-l voi trimite pe proorocul Ilie, înainte de venirea zilei celei mari şi îngrozitoare a Domnului». Cineva trebuie să vină în spiritul şi puterea lui Ilie, iar când se va arăta, oameni ar putea să spună: «Eşti prea zelos, tu nu interpretezi Scripturile în mod corect. Lasă-mă pe mine să-ţi arăt cum să-ţi prezinţi solia»…. Dacă veţi continua să căutaţi greşeli şi să aveţi un spirit de ceartă, nu veţi cunoaşte niciodată adevărul….

Mulţi din mijlocul nostru au prejudecăţi împotriva învăţăturilor care sunt discutate acum. Ei nu vor să vină şi să audă, ei nu vor să cerceteze în linişte, ci îşi exprimă obiecţiunile în întuneric. Ei sunt întru totul mulţumiţi de poziţia lor [Apocalipsa 3,17-19 – citat]. Acest pasaj din Scriptură li se aplică acelora care trăiesc în timpul vestirii mesajului, dar ei nu vor să vină şi să-l audă. Cum veţi şti dacă nu cumva Domnul prezintă dovezi noi ale adevărului, aşezându-le într-un context nou, pentru a fi pregătită calea Domnului? Ce planuri faceţi pentru ca noua lumină să fie răspândită în mijlocul poporului lui Dumnezeu? Ce dovezi aveţi că Dumnezeu nu le-a trimis lumină copiilor Săi?”[lxxvii]

Această întâmplare i-a încurajat pe Jones şi Waggoner în prezentarea mesajului îndreptăţirii prin credinţă şi al neprihănirii lui Hristos, care era întemeiat pe modul în care înţelegeau ei natura lui Hristos. Waggoner nu avea să mai limiteze niciodată riscul pe care Hristos Şi l-a asumat când a venit să mântuiască neamul omenesc. Spre deosebire de mulţi dintre fraţii care au continuat să se împotrivească mesajului preţios, chiar şi după numeroase mustrări scrise de Ellen White, Waggoner a [300] acceptat imediat avertizarea ei. Când şi-a publicat cartea intitulată Christ and His Righteousness, care conţinea articolul lui din Signs, 21 ianuarie, 1889, Waggoner şi-a prezentat încă o dată cu claritate concepţiile despre natura divină şi umană a lui Hristos, dar a şters declaraţiile lui că „Hristos nu putea păcătui”.[lxxviii]* Acesta este într-adevăr semnul unui mesager umil.[lxxix]*

Pe de altă parte, Dan Jones a considerat că această întâmplare a fost o confirmare că mesajul lui Jones şi Waggoner nu era demn de încredere, pentru că Ellen White nu a susţinut în mod specific învăţătura lor. Faptul acesta l-a determinat să concluzioneze că „aspectele doctrinare nu erau un punct important”, ci era important doar ca oamenii „să accepte doctrina îndreptăţirii prin credinţă”. Desigur, cu privire la această doctrină, el a putut să declare: „Eu cred”.[lxxx] Ellen White a văzut lucrurile destul de diferit. Aşa cum vom observa în capitolele următoare, ea i-a spus lui Dan Jones că nu umbla în lumină, ci mai degrabă în „tăciunii aprinşi de el însuşi”.[lxxxi]*

Contrar scrierilor unora dintre istoricii moderni, rapoartele istorice arată în mod clar că natura lui Hristos a fost o parte a mesajului lui Jones şi Waggoner din 1888.[lxxxii]* Acest subiect a fost o parte integrală a doctrinei îndreptăţirii prin credinţă şi neprihănirii lui Hristos, aşa cum fusese prezentată înainte, în timpul şi după Conferinţa din 1888. În anii care au urmat, subiectul naturii lui Hristos a devenit mai evident în prezentările lor, parţial din cauza împotrivirii continue faţă de acel mesaj. Ellen White a exprimat acest lucru chiar cu câteva luni după institutul pastoral din 1890:

„Spiritul de împotrivire care s-a manifestat, când a fost prezentată neprihănirea lui Hristos ca fiind singura noastră nădejde, l-a întristat pe Duhul lui Dumnezeu, iar rezultatul acelei împotriviri a făcut necesară predicarea acestui subiect cu mai mult zel şi hotărâre, determinând o cercetare mai profundă şi solicitând un şir de argumente care l-au făcut pe mesager însuşi să-şi dea seama că nu ştiuse că era atât de ferm, deplin şi cuprinzător în legătură cu îndreptăţirea prin credinţă şi neprihănirea lui Hristos ca fiind singura noastră nădejde….

Foarte mulţi consideră că poziţia lor [Jones şi Waggoner] este greşită şi strigă: „Pericol, fanatism”, în timp ce nu este nicio erezie şi niciun fanatism.”[lxxxiii]

Jones şi Waggoner şi-au prezentat mesajul în ciuda împotrivirii. Această împotrivire a atins punctul culminant încă o dată, când Waggoner a anunţat că va renunţa la studiul cărţii lui Isaia şi va prezenta subiectul celor două legăminte. [301]

 

NOTE FINALE CAPITOLUL 11

[i]. S.A. Wittier către O.A. Olsen, 22 ianuarie, 1890; Dan Jones către M. Larson, 2 ianuarie, 1890.

[ii]. Ellen G. White, „Repentance the Gift of God”, Review and Herald, 1 aprilie, 1890. Jean Zurcher confirmă ideea că „Ellet J. Waggoner a fost primul teolog adventist care a prezentat o cristologie sistematică, atât cu privire la natura divină, cât şi natura umană a lui Isus Hristos… Pentru Waggoner, subiectul [îndreptăţirii prin credinţă] putea fi înţeles numai prin lentilele cristologiei” (Touched With Our Feelings, p.34-35). Situaţia rămâne aceeaşi în zilele noastre; natura lui Hristos este mai mult decât un subiect secundar, ci este strâns legată de adevărul îndreptăţirii prin credinţă. „Biserica… suferă în zilele noastră din cauza stării regretabile de confuzie cu privire la cristologie. Rezultatul inevitabil este că aceeaşi confuzie apare acum în legătură cu doctrina îndreptăţirii prin credinţă (Ibid., p.305). Deşi a adoptat o părere diferită, Woodrow Whidden recunoaşte legătura strânsă dintre natura lui Hristos şi îndreptăţirea prin credinţă. În cartea sa, Ellen White on Salvation, el dedică un capitol întreg naturii lui Hristos, declarând cu emfază: „De fapt, pentru a înţelege doctrina ei [lui Ellen White] cu privire la mântuire, este absolut necesar să luăm în considerare cristologia ei” (p.57).

[iii]. Gerhard Pfandl, „The Doctrine of the Trinity Among Adventists”, (Silver Spring, MD: Biblical Research Institute, 1999), p.1. Este interesat de observat care a fost poziţia lui Ellen White cu privire la concepţiile pionierilor timpurii. Jerry Moon rezumă: „Această cercetare a arătat că: 1) Ellen White a fost de acord cu unele aspecte, dar nu cu fiecare aspect al concepţiilor anti-trinitariene ale altor adventişti timpurii. 2) Concepţia lui Ellen White nu s-a schimbat – ea a fost crescută trinitariană, a ajuns să se îndoiască de unele aspecte ale trinitarianismului în care fusese crescută şi, în cele din urmă, a ajuns la o concepţie trinitariană diferită de cea tradiţională. 3) Există o armonie fundamentală între declaraţiile timpurii şi cele de mai târziu ale lui Ellen White. Chiar şi pe baza dovezilor interne, nu este niciun motiv să punem sub semnul întrebării validitatea scrierilor ei târzii, mai trinitariene. Acestea sunt întru totul în conformitate cu traiectoria înţelegerii ei tot mai clare a Dumnezeirii şi există toate dovezile că ele reprezintă propriile idei. În scrierile timpurii, declaraţiile ei s-au deosebit de unele aspecte ale trinitarianismului tradiţional, iar în scrierile ei din perioada finală, ea continuă să se opună cu putere unor aspecte ale doctrinei tradiţionale a Trinităţii. 4) Prin urmare, se pare că învăţătura trinitariană din scrierile de mai târziu ale lui Ellen White nu constituie aceeaşi doctrină pe care au respins-o adventiştii timpurii. Mai degrabă, scrierile ei descriu două forme diferite ale concepţiei trinitariene, una căreia i s-a împotrivit, iar alta pe care a susţinut-o în cele din urmă” („The Quest for a Biblical Trinity: Ellen White's ‘Heavenly Trio’ Compared to the Traditional Doctrine”, Journal of the Adventist Theological Society, 17/1 primăvara 2006, p.141-142).

[iv]. Gerhard Pfandl, „The Doctrine of the Trinity Among Adventists”, p.1.

[v]. Uriah Smith, Thoughts on Revelation, (Battle Creek, MI: Review and Herald, 1865), p.59. Când îl citează pe Smith, George Knight aplică greşit definiţia semi-ariană pe care o foloseşte pentru a denatura poziţia lui Waggoner: „Smith nu numai că a negat personalitatea Duhului Sfânt, ci a avut şi o concepţie semi-ariană despre Hristos. În 1865, de exemplu, el a scris că Hristos a fost ‘prima fiinţă creată, datându-Şi existenţa cu mult înaintea oricărei făpturi sau lucru creat’…. Cel puţin aici se afla un punct teologic asupra căruia împotrivitorii de la Minneapolis au putut fi de acord. Poziţia lui E.J. Waggoner cu privire la veşnicia lui Hristos a fost în esenţă aceeaşi ca a lui Smith” (A Search for Identity, p.112). În conformitate cu definiţia strictă, Uriah Smith a fost arian. Waggoner nu a spus niciodată că Hristos a fost o fiinţă creată. De fapt, el a scris despre falsitatea unei astfel de idei.

[vi]. E.J. Waggoner, Christ and His Righteousness, (Oakland, CA: Pacific Press Pub. Co., 1890), p.5-6, sublinierile adăugate.

[vii]. Ibid., p.19, sublinierile adăugate.

[viii]. Ellen G. White, Tragedia veacurilor, ed. 1888, p.524. Ellen White pare să descrie o concepţie diferită de cea ariană. Notă de jurnal: „Au fost prezenţi un număr destul de mare de adventişti de ziua întâi. Ei cred în veacul care va veni, şi nu cred în pre-existenţa lui Hristos înainte de a veni în lumea noastră…. Unii neagă divinitatea lui Hristos şi refuză să creadă în pre-existenţa Sa înainte de a fi făcută lumea” (Manuscrisul 53, „Diary”, decembrie 1890; în 1888 Materials, p.784).

[ix]. E.J. Waggoner, „An Important Question”, Signs of the Times, 19 iunie, 1884, p.377.

[x]. E.J. Waggoner, „Immortality”, Signs of the Times, 4 septembrie, 1884, p.538.

[xi]. E.J. Waggoner, „The Lord's Day”, Signs of the Times, 27 noiembrie, 1884, p.713.

[xii]. E.J. Waggoner, „Which is Evangelical?”, Signs of the Times, 12 noiembrie, 1885, p.681.

[xiii]. „The General Conference Institute”, Review and Herald, 16 octombrie, 1888, p.648.

[xiv]. William C. White, „Notes Made at the Minneapolis Meetings 1888”, 15 octombrie, 1888; în Manuscripts and Memories, p.421.

[xv]. E.J. Waggoner, „The Divinity of Christ”, Signs of the Times, 25 martie, 1889, p.182, sublinierile adăugate. Pentru a înţelege impactul deplin al declaraţiilor lui Waggoner, articolele ar trebui să fie citite în întregime.

[xvi]. E.J. Waggoner, „The Divinity of Christ”, Signs of the Times, 1 aprilie, 1889, p.196, sublinierile adăugate.

[xvii]. E.J. Waggoner, „The Divinity of Christ”, Signs of the Times, 8 aprilie, 1889, p.214, sublinierile adăugate.

[xviii]. E.J. Waggoner, „The Divinity of Christ”, Signs of the Times, 15 aprilie, 1889, p.230, sublinierile adăugate.

[xix]. E.J. Waggoner, „The Divinity of Christ”, Signs of the Times, 22 aprilie, 1889, p.247, sublinierile adăugate. Este interesant de observat că, în Spirit of Prophecy, vol.1 (1870), Ellen White nu a făcut nicio referire la Hristos ca fiind Dătătorul legii pe Sinai, dar în versiunea revizuită, Patriarhi şi profeţi (1890), la un an după seria de prezentări a lui Waggoner, ea a adăugat acest concept: „Hristos nu a fost doar conducătorul evreilor din pustie – Îngerul care purta numele lui Iehova şi care, ascuns în stâlpul de nor, a mers înaintea oştirii – ci El a fost şi Acela care i-a dat lui Israel Legea. În mijlocul slavei uimitoare de pe Sinai, Hristos a proclamat în auzul întregului popor Cele Zece Porunci ale Legii Tatălui Său. El a fost Acela care i-a dat lui Moise Legea scrisă pe tablele de piatră” (p.366).

[xx]. E.J. Waggoner, „The Divinity of Christ”, Signs of the Times, 6 mai, 1889, p.262, sublinierile adăugate.

[xxi]. E.J. Waggoner, Christ and His Righteousness, p.19.

[xxii]. Ibid., p.8-9, sublinierile adăugate.

[xxiii]. Ibid., p.10.

[xxiv]. Ibid., p.10.

[xxv]. Ibid., p.15-16, sublinierile adăugate.

[xxvi]. Ibid., p.18-19, sublinierile adăugate.

[xxvii]. Ibid., p.19-21, sublinierile adăugate.

[xxviii]. Ibid., p.23-24, sublinierile adăugate.

[xxix]. Vezi nota de final 44.

[xxx]. Ellen G. White către E.J. Waggoner and A.T. Jones, Scrisoarea 37, 18 februarie, 1887; în 1888 Materials, p.28,29.

[xxxi]. Ellen G. White, Manuscrisul 16, „The Discernment of Truth”, ianuarie 1889; în 1888 Materials, p.260.

[xxxii]. Ellen G. White, Manuscrisul 27, „Counsel to Ministers”, 13 septembrie, 1889; în 1888 Materials, p.432.

[xxxiii]. Ellen G. White, Manuscrisul 10, „The Excellence of Christ”, octombrie 1889; în 1888 Materials, p.448-449.

[xxxiv]. Ellen G. White, „Morning Talk”, 29 ianuarie, 1890, Review and Herald, 18 februarie, 1890, p.97; în 1888 Materials, p.533.

[xxxv]. Ellen G. White, „Living Channels of Light”, Review and Herald, 27 mai, 1890, p.321; în 1888 Materials, p.673.

[xxxvi]. Ellen G. White către O.A. Olsen, Scrisoarea 57, 1 mai, 1895; în 1888 Materials, p.1336.

[xxxvii]. E.J. Waggoner, „The Divinity of Christ”, Signs of the Times, 8 aprilie, 1889, p.214, sublinierile adăugate. Articolele acestea au fost preluate de alte publicaţii şi au fost tipărite în Australia's Bible Echoes, 1 octombrie, 1889 şi England's Present Truth, 18 decembrie, 1890, dar Waggoner nu a scris niciodată aceste idei în alte articole sau cărţi.

[xxxviii]. E.J. Waggoner, Christ and His Righteousness, p.21, sublinierile adăugate.

[xxxix]. Eric Webster face o observaţie corectă: „Pentru Waggoner, Hristos a fost divin şi   pre-existent, dar, cel puţin în conformitate cu concepţiile lui din 1889, nu era pe deplin veşnic. În acest singur aspect, Waggoner dovedeşte o afinitate cu poziţia semi-ariană…. Waggoner avea o concepţie înaltă despre divinitatea lui Hristos. El prezintă dovezi biblice ale faptului că Hristos este Dumnezeu…. Pentru Waggoner, Hristos nu era o fiinţă creată, ci doar născută din Tatăl. El face o deosebire clară între a fi creat şi a fi născut…. El indică faptul că Hristos are ‘aceeaşi esenţă şi natură ca Dumnezeu’, că ‘deţine de drept nemurirea şi poate să le dea şi altora nemurirea’” (Crosscurrents in Adventist Christology, p.177-179, sublinierile adăugate).

[xl]. LeRoy E. Froom, Movement of Destiny, p 296.

[xli]. J.R. Zurcher, Touched With Our Feelings, p.34-37.

[xlii]. E.J. Waggoner, „A Movement to Unite Church and State”, American Sentinel, 27 martie, 1890, p.100, sublinierile adăugate. Eric Webster face referire la o declaraţie similară făcută în Glad Tidings, care spune că „aceasta a fost o dezvoltare a poziţiei lui din 1890” (Crosscurrents, p.198).

[xliii]. Ellen G. White, Hristos lumina lumii, p.530. Aşa cum spune George Knight, concepţia lui Ellen White nu a fost „opusă” concepţiei declarate de Waggoner anterior; în 1898, concepţia ei era doar una mai progresistă. (vezi: George Knight, A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p.74).

[xliv]. Woodrow Whidden a ajuns până departe în interpretarea greşită a poziţiei lui Waggoner cu privire la divinitatea lui Hristos: „Faptul că Ellen White i-a susţinut din inimă pe Jones şi Waggoner este fără îndoială. Totuşi, întrebarea cheie pare a fi dacă această susţinere puternică s-a referit la toate poziţiile lor teologice. De exemplu, a susţinut ea concepţia lor că Hristos era un Dumnezeu creat (arianism)?” (Ellen White on Salvation, p.90). Whidden a susţinut aceeaşi idee în Primacy of the Gospel Committee (un comitet înfiinţat de Robert Folkenberg în 1994, pe când era preşedinte al Conferinţei Generale, în scopul de a examina doctrina neprihănirii prin credinţă): „Am început acest comitet cu încercarea lui Dr. Whidden de a mă obliga [pe Robert Wieland] să recunosc că E.J. Waggoner a fost arian. Un arian nu crede că Hristos este veşnic, divin, ci a fost creat. Eu am spus: «Nu pot să fac acest lucru». [Whidden a spus]: «Frate Wieland, toţi cred acest lucru». [Wieland a spus]: «Îmi pare rău, dar nu pot fi de acord cu lucrul asupra căruia insistă el.» [Whidden]: «Vrei să spui că eşti singurul de aici care intenţionează să spună că Waggoner nu a fost arian?» Eu am spus: «Nu pot fi de acord cu acest lucru»” (Robert J. Wieland, „Third Angel's Message & Corporate Repentance”, 24 martie 1996). George Knight, de asemenea, prezintă greşit istoria când încearcă să îl integreze forţat pe Waggoner într-o concepţie ariană cu o etichetă semi-ariană: „Nu tot ce au prezentat Waggoner, Jones şi Prescott despre Isus a fost înţeles cu claritate, chiar şi în perioada imediat după Minneapolis…. În Christ and His Righteousness (1890) [Waggoner] a exprimat concepţii semi-ariane despre Hristos, scriind că «a fost un timp când Hristos a avut un început şi a venit de la Dumnezeu». Acel semi-arianism, care spunea că Hristos nu a fost egal cu Dumnezeu, fusese proeminent în teologia adventistă încă de la începutul acesteia, în deceniul 1840. Faptul că Waggoner a prezentat astfel de concepţii în a doua parte a deceniului 1880 şi la începutul deceniului 1890 nu înseamnă că ele sunt adevărate. În deceniul 1890, Ellen White şi majoritatea bisericii respingeau ambele concepţii, alături de altele.” (From 1888 to Apostasy, p.132-133, sublinierile adăugate). Totuşi, Waggoner nu a spus niciodată că Hristos „nu era egal cu Dumnezeu”. În cele din urmă, McMahon de asemenea îl reprezintă greşit pe Waggoner, spunând: „Waggoner a încercat să declare cu îndrăzneală divinitatea lui Hristos. El a negat că Hristos este o fiinţă creată. El a spus că Hristos este Dumnezeu, atât Creator, cât şi Dătător al legii…. Cu toate acestea, Waggoner a fost arian în sensul clasic” (Ellet Joseph Waggoner: The Myth and the Man, p.102, sublinierile adăugate). Care a fost scopul acestui plan de a-l reprezenta greşit pe Waggoner cu privire la divinitatea lui Hristos? În criticile biografice care par adesea cinice, Knight şi Whidden îi iau în derâdere pe Jones şi Waggoner, în timp ce îşi promovează propria teologie fordiană, o teologie care încearcă să promoveze concepţia evanghelică a naturii lui Hristos, popularizată prin intermediul Questions on Doctrine şi al lui Desmond Ford. Aşadar, problema nu era în realitate divinitatea lui Hristos. Knight şi Whidden au făcut o sperietoare de păsări din concepţia lui Waggoner cu privire la natura divină a lui Hristos, pentru a aborda apoi adesea subiectul naturii umane a lui Hristos. Acesta este un exemplu clasic al tacticii: momire şi schimbare a subiectului, o tactică atât de veche, pe cât de vechi este păcatul însuşi. Scopul era de a arăta că, dacă Waggoner a fost deficitar în concepţiile lui despre natura divină a lui Hristos – „Isus era un Dumnezeu creat” – atunci cum putea fi Waggoner demn de încredere cu privire la concepţiile lui despre natura umană a lui Hristos? Totuşi, un astfel de punct de vedere poate fi adoptat, numai dacă faptele istorice sunt distorsionate.

[xlv]. Concepţia lui Jones şi Waggoner cu privire la natura umană a lui Hristos a fost cea susţinută de biserică timp de aproape 100 de ani, chiar de la începuturile ei şi până în deceniul 1950. Această concepţie, numită uneori postlapsariană sau post-cădere, spune că Isus a preluat natura căzută a lui Adam, natura lui Adam de după cădere. În consecinţă, trupul lui Hristos este considerat a fi asemenea trupului tuturor făpturilor omeneşti, nu numai din punct de vedere fizic, ci şi purtând în el înclinaţii implicite spre păcat – înclinaţii cărora, totuşi, Isus nu le-a cedat niciodată. Deşi Hristos a fost „ispitit în toate lucrurile ca şi noi”, Biblia spune că El a fost „fără păcat” (Evrei 4,15). Prin urmare, Hristos nu numai că „a condamnat păcatul în trup”, ci şi a făcut posibil ca „neprihănirea Legii să fie împlinită în noi cei care nu umblăm după poftele firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8,3.4). Această învăţătură, deşi este întemeiată pe Biblie, era şi este contrară concepţiilor curentului principal al creştinismului (chiar dacă trebuie să spunem că unii dintre teologii protestanţi de seamă ajung să creadă în concepţia post-cădere). Poziţia prelapsariană, numită uneori concepţia pre-cădere, susţine că Hristos a luat natura fără păcat a lui Adam, cea pe care Adam a avut-o înainte de cădere. Hristos a fost ispitit în toate lucrurile, dar ispitele nu au fost din interiorul Său, deoarece El nu a moştenit de la Adam niciuna dintre predispoziţiile şi înclinaţiile noastre spre păcat. Indiferent de ceea ce a suportat Hristos, fie povara şi pedeapsa nelegiuirilor noastre, fie bolile şi slăbiciunile naturii noastre umane, totul a fost preluat şi suportat în calitate de înlocuitor. Această concepţie, care este în esenţă concepţia romano-catolică transmisă prin teoria imaculatei concepţii şi care este concepţia curentului principal al creştinismului, transmisă prin doctrina păcatului originar, a fost adaptată şi promovată în mijlocul adventiştilor de ziua a şaptea prin cartea Questions on Doctrines, la începutul deceniului 1950. O a treia concepţie, denumită uneori cristologie alternativă, este o sinteză între concepţiile post-cădere şi pre-cădere şi, probabil, este cea mai recentă şi mai răspândită concepţie printre conducătorii adventişti de ziua a şaptea din America de Nord, începând cu deceniul 1980. Această concepţie declară că Hristos a moştenit de la Adam numai „neputinţele nevinovate”, cum ar fi foamea, durerea, slăbiciunea, tristeţea şi moartea. Totuşi, spre deosebire de celelalte făpturi omeneşti căzute, născute în lumea aceasta după cădere, Isus nu a moştenit niciuna dintre înclinaţiile spre rău asociate cu natura umană căzută. Astfel, El nu a fost nici exact asemenea lui Adam înainte de cădere, nici exact asemenea lui Adam după cădere. Pentru o prezentare cuprinzătoare a gândirii adventiste cu privire la natura umană a lui Hristos, vezi J.R. Zurcher, Touched with Our Feelings, p.271-274, din care a fost preluat rezumatul de mai sus. Aşa cum am menţionat, tranziţia de la concepţia post-cădere cu privire la natura umană a lui Hristos, acceptată în 1888, la concepţia susţinută de mulţi din biserica de azi, a început în deceniul 1950 şi cu cartea Questions on Doctrine. Totuşi, faptul că în zilele noastre predomină concepţia pre-cădere îi este atribuit cel mai bine lui Desmond Ford şi provocării lui la reformă, care a susţinut patru concepte (inclusiv noua concepţie pre-cădere): „După ce a fost susţinută mai întâi în Australia, de către Brinsmead şi Ford la începutul deceniului 1970, şi după o perioadă de răspândire prin publicaţia lui Brinsmead, The Present Truth, această concepţie a fost promovată cu putere de Ford în SUA. Atacul principal a fost acela că doctrina neprihănirii prin credinţă a fost neclară în Biserica AZŞ, din cauza negării păcatului originar. Adepţii lui au susţinut că acest fapt a făcut să apară trei alte erezii corelate: a) Evanghelia include atât sfinţirea, cât şi îndreptăţirea; b) Hristos a luat natura căzută a lui Adam şi c) «o generaţie finală» trebuie să dezvolte caractere desăvârşite înainte de întoarcerea lui Hristos” (A. Leroy Moore, Theology in Crisis, p.23). În cartea sa, The Shaking of Adventism, Geoffrey Paxton, un pastor anglican australian, şi-a exprimat susţinerea faţă de concepţia evanghelică aflată în curs de adoptare în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, folosind aceleaşi patru concepte: „Credinţa că atât destinul bisericii, cât şi îndelung amânata venire a lui Hristos depind de o concepţie corectă cu privire la neprihănirea prin credinţă solicită toate eforturile pentru a expune ceea ce este considerat a fi o confuzie serioasă în legătură cu acest element care constituie miezul Evangheliei. Confirmarea doctrinei păcatului originar se află la baza fiecăruia dintre cele trei atacuri principale la adresa teologiei adventiste tradiţionale: 1) respingerea perfecţionismului, 2) negarea preluării de către Hristos a trupului păcătos şi 3) restrângerea doctrinei îndreptăţirii prin credinţă doar la sensul forensic, legal, şi la factorii obiectivi” (p.29). In cartea lui David McMahon, E.J. Waggoner: The Myth and the Man (publicată prin intermediul Desmond Ford's Verdict Publications), autorul atacă teologia lui Waggoner atât de dinainte, cât şi după 1888, susţinând concepţia evanghelică prin aceleaşi patru concepte de bază: „Toate cele patru atacuri reformatoare fundamentale la adresa teologiei AZŞ contemporane au ca ţintă teologia lui Waggoner din lunile de după Minneapolis”. (afirmaţie făcută de A. Leroy Moore, op cit., p.419). Într-un interviu cu Julius Nam (profesor de religie la Loma Linda University şi coorganizator al celei de-a 50-a aniversări a Questions on Doctrine), Woodrow Whidden îşi exprimă susţinerea faţă de aceleaşi patru concepte popularizate de Desmond Ford: „Când căutăm cu adevărat să înţelegem semnificaţia ispăşirii şi a naturii umane a lui Hristos, vedem că păcatul are de a face în principal cu dereglarea profundă a stării decăzute şi păcătoase cu care ne naştem toţi (cu excepţia lui Hristos)…. Iar motivul pentru care ambele grupări zeloase [adventiştii istorici şi Comitetul de studiu al 1888] sunt greşite este acela că nu au reuşit să ajungă la o înţelegere a semnificaţiei ispăşirii şi a naturii radicale a păcatului omenesc…. Ele şi-au concentrat atenţia asupra unor aspecte care nu au fost o parte a accentului pus de Ellen White în legătură cu semnificaţia anului 1888. Aici fac referire îndeosebi la… natura umană păcătoasă a lui Hristos, accentul perfecţionist care pare să fie susţinut de o definiţie în principal «comportamentală» a păcatului, apărarea lui Dumnezeu de către o generaţie finală şi aplicarea greşită a susţinerii acordate de Ellen White lui Jones şi Waggoner…. Din punctul meu de vedere, ambele grupări trebuie să se elibereze de aceste accente care nu au o susţinere temeinică în Biblie şi în scrierile lui Ellen White…. Atât «adventismul istoric», cât şi cei din Comitetul de studiu al 1888 trebuie… să acorde mai multă atenţie aspectelor care au legătură cu semnificaţia ispăşirii, natura fără păcat a lui Hristos, păcatul omenesc radical şi îndreptăţirea numai prin credinţă…. Încă o dată, la baza concepţiilor deficitare [ale lui Andreasen] despre natura umană a lui Hristos a fost o înţelegere greşită a naturii păcatului” („Progressive Adventism: Re-Imagining the Adventist Vision. Interlogue #18~Woodrow Whidden”, un interviu cu Julius Nam, publicat în 16 februarie 2007; accesat în 8 aprilie 2010 pe site-ul:

http://progressiveadventism.com/2007/02/16/interlogue-18-woodrow-whidden/).   În legătură cu cei ce susţin concepţia post-cădere, Whidden deplânge de câteva ori următorul fapt: „Sunt dezamăgit că… ei neglijează aproape total sfaturile lui Ellen White cu privire la autoritatea «fraţilor cu experienţă»…. Aici cred eu că aceşti adventişti conservatori [progresişti] care cred în Biblie şi Ellen White, cum ar fi Adventist Theological Society şi teologii adventişti conservatori [progresişti] din multe dintre instituţiile noastre academice şi din Biblical Research Institute de la Conferinţa Generală pot fi de ajutor (dacă «istoricii» şi «Comitetul de studiu al 1888» i-ar asculta mai bine)…. Atât adventiştii «istorici», cât şi cei din «Comitetul de studiu al 1888» trebuie să acorde un respect mai profund acestor «fraţi cu experienţă»…. În aceasta constă marea divizare între ceea ce voi denumiţi „o sarcină grea a curentului principal al adventiştilor conservatori [progresişti] (îndeosebi a majorităţii teologilor din instituţiile noastre de învăţământ superior din întreaga lume, a Adventist Theological Society şi a BRI), precum şi a aşa‑zişilor adventişti «istorici» conservatori şi a Comitetului de studiu al 1888…. Eu am fost membru ales cu drepturi depline al BRICOM (Biblical Research Institute Committee) începând din vara anului 2006…. Lucrarea principală a acestui comitet este aceea de a furniza interpretări teologice pentru conducerea Conferinţei Generale” (Ibid.). Deşi suntem dispuşi a fi de acord cu conceptul biblic al supunerii faţă de „fraţii cu experienţă”, noi sugerăm că există încă un concept la fel de important cu privire la învăţătura lui Isus. Este cel pe care Petru şi ceilalţi apostoli l‑au exprimat în faţa saducheilor foarte educaţi şi aflaţi sub influenţa gândirii greceşti din zilele lor: „Noi trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” (Fapte 5,29). Totuşi, optimismul lui Whidden în legătură cu „fraţii cu experienţă” este oarecum ne la locul lui. Sunt mulţi care nu susţin poziţiile teologice promovate de el şi Desmond Ford. Acestea fiind spuse, probabil că încă este necesar să fim îngrijoraţi. În acelaşi interviu, Whidden vorbeşte despre obiectivele lui viitoare: „Când voi încheia acest proiect [biografia lui Waggoner], următorul meu obiectiv va fi acela de a produce un nou manual şcolar AZŞ. BRI vrea să sponsorizeze acest proiect, dar încă nu s-a stabilit dacă eu voi fi autorul. Probabil că voi face acest lucru, chiar dacă BRI se îndreaptă într-o altă direcţie. Sper să fiu co-autorul acestui proiect împreună cu un coleg cu experienţă în învăţământul şcolar de nivel mediu. În ce priveşte viitorul istoriografiei AZŞ, sper că vom continua să căutăm a avea o claritate mai mare asupra elementelor cheie ale modului în care concepţiile noastre istorice în domeniul soteriologiei, naturii ispăşirii şi persoanei lui Hristos pot fi dezvoltate până la o maturitate şi o claritate răscumpărătoare. Sper să iau parte la scrierea unei istorii a crizei Ford/Rea din a doua jumătate a deceniului 1970 şi începutul deceniului 1980. Eu consider că a trecut suficient timp pentru ca noi să tratăm mai onest acest subiect fierbinte. Problemele încă planează asupra noastră şi cred că acum ne aflăm într-o poziţie mai bună pentru a continua să le clarificăm” (Ibid.). Cu toate acestea, întrebarea este dacă biserica noastră şi îndeosebi tinerii au cu adevărat nevoie de mai mult din teologia lui Ford, care le-a fost vârâtă pe gât prin scrierile istoricilor şi teologilor progresişti moderni.

[xlvi]. E.J. Waggoner, „Condemned and Justified”, Signs of the Times, 3 iulie, 1884, p.409.

[xlvii]. E.J. Waggoner, „A New Creature in Christ”, Signs of the Times, 17 iulie, 1884, p.424.

[xlviii]. E.J. Waggoner, „Under the Law”, Signs of the Times, 18 septembrie, 1884, p.569.

[xlix]. E.J. Waggoner, „Thoughts on Galatians 3, No. 8”, Signs of the Times, 26 august, 1886, p.518.

[l]. G.I. Butler, The Law in the Book of Galatians: Is it the Moral Law, or Does it Refer to That System of Laws Peculiarly Jewish? (Battle Creek Mich.: Review and Herald Pub. House, 1886), p.57.

[li]. Faptul că Hristos Şi-a înveşmântat natura fără păcat în natura noastră păcătoasă a fost pentru Waggoner „unul dintre lucrurile cele mai încurajatoare”. Pentru Waggoner, natura lui Hristos a fost mai mult decât doar un punct de doctrină; a fost o parte din Evanghelia veşnică, în care era inclusă vestea bună a legămintelor şi care era înţeleasă în contextul îndreptăţirii prin credinţa în neprihănirea lui Hristos. Din nefericire, unii adventişti istorici care reprezintă diferite asociaţii religioase independente au prezentat uneori natura umană a lui Hristos ca pe o doctrină legalistă lipsită de veşti bune şi, în felul acesta, au făcut din ea un mesaj care mai degrabă descurajează, decât încurajează. Desigur, acest fapt nu numai că „i-a întors pe mulţi împotriva concepţia post-cădere a naturii umane a lui Hristos”, ci le-a şi dat muniţie fraţilor din conducere, care susţineau „noua” concepţie pre-cădere (vezi, Herbert E. Douglass, A Fork in the Road, p.16, 33, 85; Jack Sequeira, Saviour of the World, p.11-12; Roy Adams, The Nature of Christ, p.11).

[lii]. E.J. Waggoner, The Gospel in the Book of Galatians, p.60-61. În cartea sa, The Gospel in Galatians, Waggoner a citat din Evrei 2,17 – „în toate lucrurile”. Încă o dată, George Knight citează greşit dovezile istorice, spunând despre Waggoner următoarele: „Cu privire la natura umană a lui Hristos, în 1887, Waggoner a scris că ‘dacă Hristos nu a fost făcut asemenea fraţilor Săi din toate punctele de vedere, atunci viaţa Sa fără păcat nu ar fi nicio încurajare pentru noi’…. Încă o dată, Ellen White a mers pe o cale diferită” (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p.75, sublinierile în original). Knight schimbă expresia folosită de Waggoner din „în toate lucrurile” în „din toate punctele de vedere” şi nu menţionează deloc faptul că Waggoner cita din Epistola către Evrei.

[liii]. William C. White către Dan T. Jones, 8 aprilie, 1890; Manuscripts and Memories, p.167-168.

[liv]. A.G. Daniells către William C. White, 14 aprilie, 1902; Manuscripts and Memories, p.318.

[lv]. William C. White, „Notes Made at the Minneapolis Meetings 1888”, 17 octombrie, 1888, şi „Diary of R. Dewitt Hottel, 1888”, 17 octombrie, 1888; Manuscripts and Memories, p.423,506.

[lvi]. LeRoy E. Froom, Movement of Destiny, p.200,201; E.J. Waggoner, „The Divinity of Christ”, Signs of the Times, 25 martie, 1 aprilie, 8, 15, 22, 6 mai, 1889.

[lvii]. Ellen G. White, „The Work of the Minister”, Review and Herald, 11 septembrie, 1888, p.578, sublinierile adăugate.

[lviii]. Ellen G White, „Harmony with Apostate Powers A Sign of Enmity of God”, Signs of the Times, 18 iunie, 1894, p.500, sublinierile adăugate.

[lix]. Ellen G. White, „No Caste in Christ”, Review and Herald, 22 decembrie, 1891, p.785, sublinierile adăugate.

[lx]. Ellen G. White, Manuscrisul 107, 1903, „Diary”, 31 octombrie, 1902; în Manuscript Releases, vol. 17, p.29-30, sublinierile adăugate.

[lxi]. Ellen G. White, „Spiritual Weakness Inexcusable”, Review and Herald, 1 iulie, 1890, p.402, sublinierile adăugate.

[lxii]. Ellen G. White, „The Work of the Minister”, Review and Herald, 11 septembrie, 1888, p.578.

[lxiii]. Ellen G. White, Manuscrisul 5, „Sermon”, 19 iunie, 1889; în 1888 Materials, p.349.

[lxiv]. Ellen G. White, „The Perils and Privileges of the Last Days”, Review and Herald, 22 noiembrie, 1892, p.722; în 1888 Materials, p.1073, sublinierile adăugate.

[lxv]. Ellen G. White către O. A. Olsen, Scrisoarea 57, 1 mai, 1895; în 1888 Materials, p.1336, sublinierile adăugate.

[lxvi]. Ellen G. White, Manuscrisul 8, „Sabbath Talk”, 20 octombrie, 1888; în 1888 Materials, p.122, 125.

[lxvii]. E.J. Waggoner, „God Manifest in the Flesh”, Signs of the Times, 21 ianuarie, 1889, p.39. Ellen White a declarat acelaşi lucru: „Faptul că Hristos a putut fi ispitit în toate lucrurile ca şi noi, şi totuşi fără păcat, este o taină care a rămas neexplicată muritorilor” (către W.L. Baker, Scrisoarea 8, februarie 9, 1895; Manuscript Releases, vol.13, p.19).

[lxviii]. E.J. Waggoner, „God Manifest in the Flesh”, Signs of the Times, 21 ianuarie, 1889, p.39.

[lxix]. Ibid., sublinierile adăugate. Se pare că ideea pe care voia să o exprime Waggoner este aceeaşi pe care Ellen White a exprimat-o cu câţiva ani în urmă: „Este imposibil ca omul să fie ispitit mai mult decât este în stare să suporte, atâta vreme că se bazează pe Isus” („Christ Triumphant in Our Behalf”, Signs of the Times, 4 august, 1887, p.465). De asemenea, Waggoner vorbea fără să fi beneficiat de declaraţia ulterioară a lui Ellen White: „Mulţi pretind că a fost imposibil ca Hristos să fie biruit de ispită; că El nu a putut fi pus în poziţia lui Adam; că El nu ar fi putut să obţină biruinţa pe care Adam nu a reuşit să o câştige. Dacă noi trebuie să ducem în vreun sens o luptă mai grea, decât aceea pe care a dus-o Hristos, atunci El nu ar fi capabil să ne ajute. Dar Mântuitorul nostru a preluat natura umană cu toate slăbiciunile ei. El a preluat natura omului, împreună cu posibilitatea de a ceda ispitei. Nu trebuie să suportăm nimic din ceea ce nu a suportat El” (Hristos Lumina lumii, p.117). Observaţi ideea exprimată de Ellen White. Posibilitatea ca Hristos să cadă în ispită era necesară pentru a ajunge la om acolo unde era el, iar acest lucru putea fi realizat numai luând natura noastră căzută păcătoasă.

[lxx]. Dan T. Jones către J.H. Morrison, 17 martie, 1890, p.4, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[lxxi]. Ellen G. White către fraţii Ballenger şi Leon Smith, Scrisoarea 53, 17 ianuarie,1890; în 1888 Materials, p.528-532.

[lxxii]. Ibid., p.530,529.

[lxxiii]. Dan T. Jones către J.H. Morrison, 17 martie, 1890, p.4, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[lxxiv]. Ellen G. White, „How to Meet a Controverted Point of Doctrine”, Review and Herald, 18 februarie, 1890, p.97, „Morning Talk”, 29 ianuarie, 1890; în 1888 Materials, p.533.

[lxxv]. Unii au încercat să despartă subiectul naturii umane a lui Hristos de „mesajul din 1888” şi de controversa legată de Jones şi Waggoner din a doua parte a deceniului 1880 şi deceniul 1890. George Knight declară: „concepţia lui Jones şi Waggoner cu privire la natura creată a lui Hristos nu a stârnit nicio controversă în adventismul deceniului 1890. Acela era un punct teologic general acceptat şi necontroversat…. Controversele principale legate de poziţia lui Jones cu privire la natura lui Hristos nu au apărut decât mult după moartea lui…. Aşa cum am observat anterior, natura lui Hristos nu a ajuns un subiect controversat în cercurile adventiste până în deceniul 1950”. (From 1888 to Apostasy, p.133,135,140, sublinierile adăugate). Cu toate acestea, Knight recunoaşte „că aceasta nu înseamnă că subiectul nu a apărut niciodată în discuţii. În cele din urmă, avem cel puţin o declaraţie cu privire la acest subiect în lucrarea lui Waggoner, Gospel in Galatians” (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p.153). Pe de altă parte, Woodrow Whidden a abordat o poziţie diferită în încercarea de a distanţa subiectul naturii umane a lui Hristos de „mesajul din 1888”. El caută să susţină că ideile lui Jones şi Waggoner cu privire la natura lui Hristos nu puteau să fie o parte a mesajului pe care Ellen White l-a susţinut în 1888, deoarece ideile lor au fost întâmpinate cu o „opoziţie provocatoare”. El plasează concepţia lui Jones şi Waggoner în contextul a „numeroase epave teologice care zăceau pe drumul doctrinar adventist”, care nu au rezistat „testului timpului şi al investigaţiei teologice”. Whidden declară cu emfază. „Deşi Ralph Larson a demonstrat (în The Word Was Made Flesh) că, până la mijlocul deceniului 1950, a existat un consens destul de puternic cu privire la concepţia post-Cădere, totuşi George Knight a arătat de asemenea că la mijlocul deceniului 1890 a avut loc o împotrivire provocatoare faţă de concepţia post-cădere, din partea nimănui altcuiva decât A.T. Jones însuşi (Knight [From 1888 to Apostasy] p.132-150)” (Ellen White on the Humanity of Christ, p.79). Cu toate acestea, când citim paginile enumerate de Whidden, vom găsi că Knight nu a scris o astfel de declaraţie. Prin urmare, modul cel mai bun de a stabili adevărul este acela de a lăsa istoria să vorbească pentru sine însăşi. Ideea este că acea concepţie post-cădere a naturii lui Hristos a fost o parte a mesajului lui Jones şi Waggoner atât înainte, cât şi după 1888 şi, în cea mai mare parte a timpului, a fost concepţia general acceptată. Totuşi, când Jones şi Waggoner au prezentat-o în contextul îndreptăţirii prin credinţa în neprihănirea lui Hristos, al legămintelor şi al desăvârşirii caracterului celor din generaţia finală, mulţi s-au opus învăţăturii lor. Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi.

[lxxvi]. Dr. D.H. Kress a fost prezent la institutul pastoral şi relatează acest eveniment după aproximativ 42 de ani: „Ori de câte ori au loc adunări de acest fel, există întotdeauna pericolul ca unele învăţături să fie duse până la extreme. Fratele Waggoner a început să spună că Isus, fiind Dumnezeu în trup, nu putea să păcătuiască şi că lui Hristos Îi era imposibil să păcătuiască…. În prezentările lui, Uriah Smith a adoptat poziţia că Dumnezeu nu a ştiut că omul va păcătui, atunci când l-a creat şi că, fiind Dumnezeu, El putea să aleagă a şti sau a nu şti”. Kress spune că, a doua zi, dimineaţa devreme, Ellen White „a apărut cu un mesaj special”. Ea „a început prin a vorbi despre binecuvântările pe care le primeam la astfel de adunări pentru studiul Bibliei şi consacrare. Apoi, ea menţionat pericolul de a accepta idei false şi a făcut referire la învăţătura neprihănirii prin credinţă, spunând: «Adevărul se află adesea foarte aproape de ideile false». Apoi a vorbit despre teoria pe care mulţi o împărtăşeau cu bucurie, şi anume că lui Hristos Îi era imposibil să păcătuiască. Ea a spus că Dumnezeu a riscat ceva, atunci când L-a dat pe singurul Său Fiu pentru lumea aceasta; că era posibil ca Hristos să păcătuiască. Acest fapt a făcut ca rugăciunea să fie o necesitate pentru El….. Apoi a arătat că şi teoria fratelui Smith era greşită”. Kress spune că, după aceea, Ellen White a început să le vorbească acelora care adoptaseră „o poziţie împotriva fraţilor Waggoner şi Jones” la Minneapolis, în legătură cu „doctrina neprihănirii prin credinţă”. Când a început să menţioneze pe nume câteva persoane, Dr. Kress, simţindu-se probabil vinovat el însuşi, s-a aşteptat să fie următorul „ale cărui păcate aveau să fie scoase în evidenţă”. Deoarece stătea lângă un stâlp, „el a reuşit să se ascundă de privirile ei” (Lauretta şi Daniel Kress, Under the Guiding Hand: Life Experiences of Doctors Kress [Washington, D.C.: College Press, 1932], p.113-115). Totuşi, raportul lui Dr. Kress nu este în totalitate demn de încredere. El include evenimente de la Conferinţa Generală din 1891 ca fiind o parte a institutului pastoral din 1890.

[lxxvii]. Ellen G. White, „Morning Talk”, 29 ianuarie, 1890, Review and Herald, 18 februarie, 1890, p.98; în 1888 Materials, p.534.

[lxxviii]. E.J. Waggoner, Christ and His Righteousness, p.24-31. Nu există nicio dovadă că Waggoner ar mai fi declarat că „Hristos nu a putut să păcătuiască”, după acest institut pastoral. Într-un răspuns scurt, aflat în Signs la câteva luni după aceea, Waggoner îşi clarifică poziţia cu privire la ideea că Hristos nu a fost capabil să păcătuiască: „Faptul că Hristos ‘nu a păcătuit’ – că El ‘nu a cunoscut păcatul’, deşi a fost supus celor mai dure atacuri ale lui Satana, este suficient pentru a arăta că El nu a putut fi ademenit să păcătuiască. Aceasta este ideea intenţionată în observaţia la care s-a făcut referire [că Hristos nu a putut să păcătuiască]. Într-un sens, a fost posibil ca Hristos să păcătuiască, cu condiţia să fi dorit acest lucru, deoarece natura pe care a preluat-o era supusă păcatului. Totuşi, a fost imposibil ca El să păcătuiască, deoarece ‘Dumnezeu era în Hristos în toată plinătatea Lui…. El a demonstrat în propria persoană puterea divinităţii de a birui împotriva puterii cu care Satana lucrează prin slăbiciunea omenească” („Christ, the Sinless One”, Signs of the Times, 9 iunie, 1890, p.342). Această explicaţie era în armonie cu cele scrise de Ellen White cu un an înainte şi cu accentul ei suplimentar pus pe importanţa înţelegerii acestui fapt, pentru a rezista în timpul sfârşitului: „Dacă natura divină nu ar fi combinată cu natura umană, Hristos nu ar fi putut să facă nimic pentru a mântui omul căzut în timpul slujirii Sale pământeşti. Capacitatea limitată a omului nu poate defini această taină minunată – combinarea celor două naturi, cea divină şi cea umană. Ea nu poate fi explicată niciodată. Omul trebuie să se mire şi să tacă. Totuşi, omul are privilegiul de a fi părtaş al naturii divine şi, în felul acesta, el poate să pătrundă într-o anumită măsură taina aceasta. Manifestarea aceasta minunată a dragostei lui Dumnezeu a avut loc pe crucea de pe Golgota. Divinitatea a preluat natura umană, şi în ce scop? Pentru ca, prin neprihănirea lui Hristos, natura umană să poată fi părtaşă a naturii divine. Această unire a naturii divine şi umane, care a fost posibilă pentru Hristos, este imposibil de înţeles pentru minţile omeneşti. Lucrurile uimitoare care urmează să aibă loc în lumea noastră – cele mai mari evenimente din toate veacurile – sunt imposibil de înţeles pentru minţile lumeşti; ele nu pot fi explicate prin ştiinţa omenească. Puterile cerului vor fi zguduite. Hristos vine cu putere şi mare slavă, dar venirea Sa nu este o taină atât de mare, precum sunt lucrurile care vor avea loc înainte de acel eveniment. Pentru a rezista în acel timp rău, când tainele agenţilor satanici vor fi la lucru, omul trebuie să fie părtaş al naturii divine. Sufletele pot să reziste în aceste vremuri de încercare, numai prin unirea puterii divine cu cea umană. Hristos spune: ‘Fără Mine nu puteţi face nimic’. Prin urmare, trebuie să se manifeste mult mai puţin eu şi mult mai mult din Isus” (Scrisoarea 5, iunie 19, 1889; în 1888 Materials, p.332).

[lxxix]. George Knight enumeră această întâmplare ca fiind unul dintre cele şapte elemente care arată că învăţăturile lui Jones şi Waggoner nu au fost în armonie cu Ellen White, iar acesta reprezenta „doar un exemplu cu privire la acele deosebiri”. Totuşi, nu este relatată istoria completă a acestui eveniment. Cititorului i se aduce aminte de mai bine de doisprezece ori pe parcursul cărţii, că Ellen White „a afirmat de repetate ori că nu era de acord cu toate învăţăturile lor” şi „că ea a dezaprobat serios unele dintre afirmaţiile lor, chiar în domeniile legate de mântuire”. Se pare că scopul tuturor acestor comentarii este acela de a-l determina pe cititor să creadă în cele din urmă că „Jones şi Waggoner dezvoltaseră o teologie [cu privire la natura lui Hristos] construită pe un concept care era în contradicţie directă cu Ellen White” (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p.74,69,76,163, sublinierile în original; vezi, de asemenea, p.55,72-74,76,79,165,166,179,180). Woodrow Whidden de asemenea menţionează această întâmplare, sugerând că tocmai concepţia lui Waggoner cu privire la natura lui Hristos a fost cea care l-a determinat să „tragă unele dintre concluziile teologice cele mai ciudate”. Whidden nu menţionează nimic despre adunările de la institutul pastoral, ci mai degrabă declară: „Deşi ideea că Hristos nu a fost capabil să păcătuiască, din cauza divinităţii Sale intrinseci, nu va beneficia de multă atenţie, faptul că [Waggoner] vorbeşte despre locuirea lăuntrică a lui Hristos în cei credincioşi, dându-le aceeaşi biruinţă asupra păcatului, constituie unul dintre factorii asupra cărora va pune un accent tot mai mare pe parcursul restului lucrării lui pastorale”. Whidden ne spune că teza aceasta nu numai că „ne oferă cheia pentru a înţelege optimismul perfecţionist al lui [Waggoner], ci şi o posibilă cheie pentru a înţelege tendinţele lui ulterioare aberante” (E.J. Waggoner, p.196). Într-o notă de final, Whidden sugerează că lucrarea „Christ and His Righteousness… repetă în esenţă aceeaşi idee că, deoarece puterea divină locuia în Hristos, El putea să se împotrivească slăbiciunii intrinseci a firii pământeşti” (Ibid., p.211). Când face un rezumat al întâmplării, Whidden descoperă în punct interesant cu privire la biografia lui Waggoner: „Fără îndoială, curentul teologic cel mai semnificativ şi interesant al perioadei timpurii de după Minneapolis… a constat în accentul pus de Waggoner la începutul anului 1889 asupra locuirii lăuntrice a lui Hristos…. În lumina conceptului menţionat mai sus, teza teologică dezvoltată în restul biografiei este aceea că aceasta va deveni sursa pentru aproape toate rătăcirile teologice şi metodele practice pe care Waggoner avea să le urmeze în scopul de a-şi găsi echilibrul în viaţă” (Ibid., p.210, sublinierile adăugate). Consecvent cu propria declaraţie, Whidden ocupă nu doar restul biografiei lui, ci aproape întreaga biografie, căutând să integreze cu forţa istoria adventistă de la 1888 în „teza lui teologică”, devenită atât de populară în mijlocul adventiştilor evanghelici şi reformatori (vezi Capitolul 13, nota de final 33). Cu toate acestea, când a publicat Christ and His Righteousness, Waggoner renunţase la ideea lui că Hristos „nu putea să păcătuiască”. Totuşi, el a păstrat conceptele care erau adevărate şi pe care Ellen White, de asemenea, le declarase ea însăşi cu claritate: „În Hristos locuia trupeşte plinătatea Dumnezeirii. Acesta este motivul pentru care, deşi a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, El a stat înaintea lumii, încă de la începutul venirii Sale, fără nicio urmă de decădere, chiar dacă a fost înconjurat de aceasta din toate părţile. Oare nu trebuie să ajungem şi noi părtaşi ai acelei plinătăţi şi oare nu este aceasta şi numai aceasta singura modalitate în care putem să biruim aşa cum a biruit El? Noi pierdem mult, din cauză că nu reflectăm continuu asupra caracterului lui Hristos” (Manuscrisul 16, 1 octombrie, 1890; „Draw from the Source of Strenght”, Signs of the Times, 10 octombrie, 1892).

[lxxx]. Dan T. Jones către J. H. Morrison, 17 martie, 1890, p.4, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[lxxxi]. Ellen G. White, Manuscrisul 4, 8 martie, 1890, „Sermon”; în 1888 Materials, p.594-595. George Knight de asemenea spune că mesajul nu a fost „teologic sau doctrinar, ci o expresie a atitudinii”. Dovezile lui pentru o astfel de concepţie se bazează tocmai pe declaraţiile lui Dan Jones (Angry Saints, p.93-94).

[lxxxii]. Aşa cum am menţionat în nota de final 75, unii au sugerat că învăţătura lui Jones şi Waggoner cu privire la natura lui Hristos nu a făcut parte din mesajul din 1888. Ei sugerează mai degrabă că aceea a fost o doctrină greşită, care a „evoluat” la scurt timp după Conferinţa de la Minneapolis şi, ca urmare, nu ar trebui să fie inclusă în adevăratul „mesaj din 1888” pe care l-a susţinut Ellen White. Cei care văd lucrurile în acest fel, caută să promoveze ideea că mesajul din 1888 este doar mesajul care a fost predicat în anul 1888, la Conferinţa din Minneapolis. Ca urmare, ori de câte ori au repetat ceea ce au prezentat la Minneapolis, Jones şi Waggoner au prezentat mesajul din 1888. La acest punct de vedere este adăugată ideea că toate declaraţiile făcute de Ellen White în susţinerea lui Jones şi Waggoner, chiar şi în a doua parte a deceniului 1890, s-au aplicat doar la acea parte din mesaj pe care o prezentaseră la Minneapolis. Dar, vai, spun ei, noi nu avem nicio transcriere a mesajului lui Jones şi Waggoner de la Minneapolis şi, ca urmare, nu putem şti cu adevărat ce anume a susţinut Ellen White. Aşadar, concluzia este că Ellen White a susţinut învăţătura lui Jones şi Waggoner cu privire la creştinismul fundamental, dar nu învăţătura lor cu privire la vreo doctrină adventistă distinctivă. Desigur, termenul creştinism fundamental este definit adesea ca fiind învăţătura evanghelică. Desmond Ford a exprimat multe dintre aceste idei în deceniul 1970: „Unul dintre exemplele cele mai clare ale unei teologii deficitare este… modul în care sunt folosite scrierile lui Waggoner şi Jones. Scriitorii au tras concluzia că, deoarece Ellen White i-a susţinut pe aceşti fraţi când L-au prezentat pe Hristos ca fiind singura temelie pentru mântuirea celor credincioşi, ea a susţinut tot ce au prezentat ei. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr” („Observations on Conflicting Conceptions on Righteousness by Faith”) Adventist Heritage Center, Andrews University, Berrien Springs, ML, [1970s], p.18). Ford spune de asemenea: „Apare în mod firesc întrebarea: Dacă Ellen White este de partea Reformaţiunii, atunci cum poate să-l susţină pe Waggoner, având în vedere că învăţătura lui conţine mai multă teologie catolică, decât reformatoare? Cum pot fi împăcate aceste două aspecte? 1. Învăţăturile lui Waggoner nu au fost pe deplin dezvoltate la Minneapolis. Pe măsură ce au trecut anii, probabil din cauza unei schimbări treptate a accentului pus pe locuirea lui Hristos în inimă, el a alunecat într-un tip de panteism, care este de fapt o versiune a perfecţionismului. 2. Partea pe care Ellen White a susţinut-o în învăţătura lui a fost înălţarea lui Hristos ca unică speranţă a omenirii şi nevrednicia totală a meritelor omeneşti în obţinerea mântuirii” (The Doctrinal Decline of Dr. E.J. Waggoner: Its Relationship to the Omega Apostasy, [1970s], p.30). George Knight a prezentat aceste idei pretutindeni în scrierile lui cu privire la 1888: „Adevărul este că pentru Ellen White mesajul din 1888 este mai degrabă mesajul care a fost predicat în 1888, decât mesajul din 1893 şi 1895”. „Nu interpretarea aparte pe care au atribuit‑o ei Evangheliei este importantă, ci Evanghelia însăşi”. „Natura umană a lui Hristos a avut un rol extrem de mic la adunările din Minneapolis. Ellen White urma să recomande ulterior mesajul din 1888 pentru că înălţa ­«persoana divină» a lui Isus (Testimonies to Ministers, p.92), dar nu găsim nicio recomandare sau menţiune a vreunei dezbateri a naturii lui Hristos la Minneapolis” (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p.165, 152-153, sublinierile în original). „Niciunul dintre aceste rapoarte nu demonstrează că natura divină a lui Hristos, natura umană a lui Hristos, sau ‘viaţa fără păcat’ au fost subiecte principale sau dezbătute la adunările din 1888. Cei care susţin că aceste subiecte au ocupat un loc central în teologia adunărilor de atunci, se bazează în general pe evoluţia ulterioară a modului în care Jones şi Waggoner au tratat neprihănirea prin credinţă la adunările din 1888” (From 1888 to Apostasy, p.133,137). În biografia sa cu privire la Waggoner, David McMahon adoptă aceeaşi concepţie: „Nu există nicio dovadă că învăţătura lui Waggoner cu privire la natura umană a lui Hristos a fost o parte a mesajului său din 1888. Acesta este unul dintre miturile pe care Waggoner le-a dărâmat prin cercetarea surselor originare. Cu toate acestea, în perioada 1889-1891, Waggoner a început să pună un accent deosebit pe natura umană a lui Hristos…. Waggoner nu a formulat o nouă erezie în evoluţia lui teologică nefericită…. Aceasta conduce în mod logic, pe de o parte, la abandonarea îndreptăţirii printr-o neprihănire atribuită şi, pe de altă parte, la dezvoltarea panteismului” (The Myth and the Man, p.104,108). Woodrow Whidden de asemenea susţine aceste păreri: „George Knight este corect când susţine că niciunul dintre rapoartele de la Minneapolis nu «demonstrează că natura divină a lui Hristos, natura umană a lui Hristos… au fost subiecte principale sau dezbătute la adunările din 1888»” (Ellen White on Salvation, p.89). Roy Adams urmează aceeaşi direcţie de gândire în cartea lui care „s-a bazat în mod serios pe evaluarea bine documentată din punct de vedere istoric şi teologic, pe care George Knight a făcut-o cu privire la A.T. Jones”. Ca urmare, concluziile lui Adams sunt aceleaşi: „Aşa cum am discutat deja, mesajele propriu zise prezentate de Jones şi Waggoner nu au fost raportate niciodată. (Unii adventişti din zilele noastre consideră că acest fapt este providenţial – aşa cum spune Knight, ­«unul dintre cele mai bune lucruri care s-au întâmplat cu mesajul din 1888» [From 1888 to Apostasy, p.70].) Aceasta înseamnă că nu există nicio modalitate de a descoperi realmente ce au spus Jones şi Waggoner şi, ca urmare, nu putem fi siguri ce anume a fost inclus în mod precis în susţinerea lui Ellen White” (The Nature of Christ, p.32). Ca răspuns la astfel de declaraţii, trebuie să fie menţionat că Ellen White nu a folosit niciodată cuvintele „mesajul din 1888”. Acest termen, de origine modernă, a fost folosit în mod corect pentru a identifica Sesiunea Conferinţei Generale în care mesajul a început să fie propovăduit. Pe parcursul tuturor anilor de după Conferinţa din 1888, Ellen White nu a lăsat niciodată impresia că susţinerea acordată lui Jones şi Waggoner a fost doar pentru ceea ce au prezentat ei în mod specific la Conferinţa din 1888. Ea nu a lăsat nici impresia că vreo parte din mesajul care a fost exprimat ulterior mai detaliat nu a aparţinut mesajului din 1888. Dimpotrivă, multe dintre numeroasele ei declaraţii de susţinere a lui Jones şi Waggoner vorbesc despre „un adevăr avansat”, „o lumină nouă”, „o lumină mai mare”, „o lumină din ce în ce mai mare”, „adevăruri care sunt întru totul noi”, „forme noi”, „o nouă structură”, „mai multă lumină”, etc. (1888 Materials, p.547, 463, 806, 219, 1651, 498, 259, 86). Cu privire la natura lui Hristos, ar trebui să fie evident de la sine, din acest capitol, că subiectul naturii lui Hristos, aşa cum a fost prezentat de Waggoner înainte şi la scurt timp după Conferinţa de la Minneapolis, a constituit o parte a acelui mesaj din 1888. Aceasta era o parte a „creştinismului său fundamental”. Putem fi recunoscători că romano-catolicii susţin multe puncte de credinţă creştine fundamentale, cum ar fi credinţa în inspiraţia Bibliei, Dumnezeu Tatăl, Isus Hristos Fiul Său, Duhul Sfânt, moartea lui Hristos pe cruce, dragostea lui Isus pentru om, mărturisirea şi iertarea, îndreptăţirea prin credinţă, sfinţirea, botezul, a doua venire a lui Hristos şi tratarea finală a păcatului în iad. Ei cred chiar şi că fecioara Maria L-a născut pe Hristos în trup omenesc. Totuşi, cineva ar putea să sugereze pe bună dreptate că există o deosebire vastă între „creştinismul fundamental” al romano-catolicismului şi „creştinismul fundamental” care alcătuieşte solia îngerului al treilea, care urmează să lumineze pământul cu slava lui”. Vom relua acest subiect în volumul al doilea al acestei cărţi, Întoarcerea Ploii târzii.

[lxxxiii]. Ellen G. White către fratele Olsen, Scrisoarea 116, 27 august, 1890; în 1888 Materials, p.703.