12. Făgăduinţe greşite

12. Făgăduinţe greşite

Concepţii diferite cu privire la „cele două legăminte”

Fiind profund impresionată de evenimentele anului precedent, Ellen White a scris câteva articole care urmau a fi tipărite în Review la începutul anului 1890. Ea a atras atenţia de repetate ori asupra timpului în care se afla biserica – ziua ispăşirii. Ea recunoscuse mesajul trimis prin Jones şi Waggoner ca fiind Legea combinată cu Evanghelia. Ea i-a văzut prezentând marile adevăruri ale îndreptăţirii prin credinţă, combinate cu adevărul despre curăţirea sanctuarului. Dumnezeu nu căuta doar să-i ierte pe oameni de păcatele lor, ci şi să-i curăţească de aceste păcate, ştergându-le şi pregătindu-i să stea în picioare în ziua venirii Sale. Pentru această pregătire era necesară o lucrare făcută din inimă, o cooperare individuală cu Marele Preot ceresc, care urma să fie realizată, dacă lumina ce strălucea asupra lor era pe deplin acceptată şi aplicată în experienţa lor. Totuşi, dacă lumina era respinsă, ploaia târzie avea să fie retrasă:

„Trăim în ziua ispăşirii şi trebuie să lucrăm în armonie cu lucrarea pe care o săvârşeşte Hristos pentru a curăţa sanctuarul de păcatele poporului. Niciun om care doreşte să fie găsit purtând haina de nuntă să nu se împotrivească lucrării preoţeşti a Domnului nostru. Urmaşii Săi vor fi asemenea Lui în lumea aceasta. Trebuie să-i prezentăm acum poporului lucrarea pe care Îl vedem prin credinţă pe Marele nostru Preot îndeplinind-o în sanctuarul ceresc. Cei care nu simpatizează cu Isus în lucrarea Sa din curţile cereşti… i se alătură vrăjmaşului lui Dumnezeu şi omului în efortul lui de a abate atenţia oamenilor de la adevărul şi lucrarea pentru timpul acesta.”[i]

„Hristos Se află în sanctuarul ceresc şi, acolo, îndeplineşte lucrarea de ispăşire pentru popor. El este acolo pentru a prezenta înaintea Tatălui coasta şi mâinile Sale străpunse. El pledează pentru biserica Sa de pe pământ. El curăţeşte sanctuarul de păcatele oamenilor. Care este lucrarea noastră? Lucrarea noastră este aceea de a fi în armonie cu lucrarea lui Hristos. Noi trebuie să conlucrăm cu El prin credinţă şi să fim uniţi cu El.”[ii] [318]

„Lucrarea de mijlocire a lui Hristos şi tainele măreţe şi sfinte ale mântuirii nu sunt cercetate sau înţelese de oamenii care pretind a avea o lumină mai avansată decât toţi ceilalţi de pe faţa pământului. Dacă ar fi personal pe pământ, Isus S-ar adresa unui mare număr de oameni care pretind a crede adevărul prezent cu aceleaşi cuvinte cu care li S-a adresat fariseilor: «Vă rătăciţi, din pricină că nu pricepeţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu». Cei mai învăţaţi dintre cărturarii iudei nu au văzut relaţia dintre Hristos şi Lege, ei nu au înţeles mântuirea care era oferită…. Atâta vreme cât suntem mulţumiţi cu propria cunoaştere limitată, nu suntem calificaţi pentru a obţine concepţii avansate ale adevărului. Noi nu putem să înţelegem faptele aflate în legătură cu ispăşirea, nici caracterul înalt şi sfânt al Legii lui Dumnezeu. Biserica înzestrată de Dumnezeu cu comorile adevărului are nevoie să fie convertită. Dacă suntem binecuvântaţi, putem să-i binecuvântăm şi pe alţii, dar dacă nu primim Duhul Sfânt în inimă, nu putem să răspândim lumină asupra celorlalţi.”[iii]

„Hristos curăţă templul din cer de păcatele oamenilor, iar noi trebuie să lucrăm în armonie cu El pe pământ, curăţindu-ne templul sufletului de întinarea morală.”[iv]

„Oamenii nu au intrat în locul sfânt, unde Isus a mers spre a face ispăşire pentru copiii Săi. Spre a înţelege adevărurile pentru timpul acesta, avem nevoie de Duhul Sfânt, dar în biserici este secetă spirituală….

În fiecare biserică ar trebui să fie ţinute adunări de rugăciune solemne şi să aibă loc o cercetare stăruitoare a Cuvântului pentru a cunoaşte adevărul. Luaţi făgăduinţele lui Dumnezeu şi cereţi lui Dumnezeu cu o credinţă vie revărsarea Duhului Său. Când Duhul Sfânt va fi revărsat asupra noastră, vom extrage învăţături pline de măduvă și grăsime în Cuvântul lui Dumnezeu…. Oamenii trebuie să înainteze pe calea datoriei de la lumină la o lumină mai mare, deoarece lumina nefolosită devine întuneric şi un mijloc de a aduna asupra lor mânia din ziua răzbunării….

Când bisericile ajung vii şi lucrătoare, Duhul Sfânt va fi dat ca răspuns la rugăciunea lor sinceră…. Biblia va fi considerată ca fiind o carte din cer…. Atunci, ferestrele cerului vor fi deschise pentru revărsarea ploii târzii. Urmaşii lui Hristos vor fi uniţi în dragoste….

Dumnezeu i-a dat poporului Său lumina unor adevăruri mari şi solemne. El  le-a descoperit tainele mântuirii, iar dacă aceste adevăruri nu sunt folosite, favoarea lui Dumnezeu va fi retrasă.”[v]

Ellen White a simţit urgenţa timpului. Din nefericire, în timp ce tot cerul era ocupat, căutând să pregătească biserica pentru a-i vesti lumii marea strigare, fraţii aflaţi la centrul lucrării erau implicaţi în controverse cu privire la ceea ce [319] considerau ei a fi o învăţătură periculoasă. Ca rezultat al unei înţelegeri mai profunde a curăţirii sanctuarului, Jones şi Waggoner ajunseseră să vadă cele două legăminte într-o lumină diferită de concepţia obişnuită.[vi] Acest fapt a dat naştere unor îngrijorări mari în mijlocul multor fraţi.

Institutul pastoral care a început în noiembrie 1889, unde A.T. Jones a predat religie şi istorie în primele două luni, tocmai se încheiase. Când Waggoner a început să lucreze în semestrul următor de trei luni, predând limba ebraică, istorie bisericească şi religie, controversa a izbucnit din nou.[vii] Waggoner predase din cartea lui Isaia, dar s-a hotărât să se ocupe de subiectul celor două legăminte. Este posibil ca schimbarea de planuri să fi fost rezultatul întrebărilor cu privire la legăminte, care au apărut din cauza studiului trimestrial al Şcolii de Sabat, al cărui autor era el. În orice caz, schimbarea de planuri a lui Waggoner a fost modificată rapid.

Cele două legăminte

Deşi s-a scris mult despre controversa cu privire la legea din Galateni, care a avut loc la Conferinţa de la Minneapolis, controversa cu privire la legăminte a avut probabil o semnificaţie chiar şi mai mare. Pentru ambele părţi implicate, legea din Galateni şi cele două legăminte erau strâns legate şi, ca urmare, acceptarea unei anumite concepţii cu privire la primul subiect făcea necesară acceptarea concepţiei corespunzătoare cu privire la cel de-al doilea.

Waggoner menţionase legămintele în seria lui de articole din Signs of the Times, care a durat timp de nouă săptămâni în vara anului 1886. Butler a răspuns, publicându-şi cartea The Law in the Book of Galatians, determinând o controversă şi mai mare la Conferinţa Generală din 1886. Răspunsul lui Waggoner, The Gospel in the Book of Galatians, a fost distribuit la Conferinţa de la Minneapolis. Problema principală în acel punct a fost identificare legii despre care se vorbea în Galateni capitolul 3, dar argumentele principale au dat pe faţă că amândoi tratau şi subiectul legămintelor.

În timpul prezentărilor de la Minneapolis, Waggoner a petrecut un timp ocupându-se de legăminte. Vineri, 19 octombrie, 1888, el a comparat pasaje biblice din Fapte, Romani şi Galateni capitolele 2 şi 3. În conformitate cu Daily Bulletin, „scopul lui a fost de a arăta [320] că adevăratul punct al controversei era îndreptăţirea prin credinţa în Hristos, credinţă care este considerată neprihănire în dreptul nostru, aşa cum a fost în dreptul lui Avraam. Legământul şi făgăduinţele date lui Avraam constituie legământul şi făgăduinţele care ne sunt date nouă.[viii] William C. White a notat că Waggoner compara „legământul cu Avraam cu a doilea [sau noul] legământ. Ele sunt unul şi acelaşi”.[ix] În următoarea duminică dimineaţa, a opta prezentare a lui Waggoner a fost intitulată: „Cele două legăminte şi relaţia lor cu Legea”.[x] Pe baza răspunsului lui J.H. Morrison, este destul de posibil ca Waggoner să fi ales Galateni 4 şi să fi vorbit despre alegoria referitoare la Sara şi Agar, susţinând că vechiul legământ, simbolizat prin Agar, este o condiţie a mântuirii prin fapte, care nu a fost limitat la dispensaţiunea Vechiului Testament. Din acelaşi motiv, noul legământ, simbolizat prin Sara, reprezintă mântuirea prin credinţa în Hristos, care a fost accesibilă atât în timpul Vechiului testament, cât şi în zilele noastre. Waggoner a exprimat întotdeauna cu claritate că nu erau două dispensaţiuni (mântuiţi prin fapte în Vechiul Testament şi mântuiţi prin credinţă în Noul Testament), ci mântuirea a fost întotdeauna prin credinţa în Hristos. Problema nu era legată de timp, ci de starea inimii.

J.H. Morrison a răspuns la prezentările lui Waggoner, pretinzând că „noi deja credeam în ‘îndreptăţirea prin credinţă’ şi eram copii ai unei femei libere”. Aceasta era în mod clar o aluzie la alegoria legământului din Galateni.[xi]

Deşi nu avem transcrierea prezentărilor ţinute de Waggoner la Minneapolis, ştim care era poziţia lui cu privire la legăminte. Cartea lui, Glad Tidings, a fost bazată pe notele predicilor lui, pe care le-a scris soţia sa la Conferinţa din 1888.[xii]* De asemenea, el şi-a publicat opiniile atât în Bible Readings, cât şi în Senior Sabbath School Quarterly, la începutul anului 1889, şi a vorbit pe larg despre legăminte la institutul pastoral din 1890, care, în conformitate cu Dan Jones, a fost „asemănător celor prezentate la Minneapolis”.[xiii]

Ellen White a notat că, în timpul primăverii din 1889, a participat la adunarea „în care fratele A.T. Jones a prezentat subiectul celor două legăminte”. Este clar că unii fraţi nu erau de acord cu concepţia lui Jones, deoarece ea adaugă: „Nu am fost mulţumită de spiritul pe care l-a manifestat fratele Underwood. El părea să pună întrebări, dar nu pentru a obţine lumină, ci pentru a aduce confuzie şi încurcături prin întrebări pe care nu le credea nici el însuşi”.[xiv] [321]

De asemenea, nu suntem lăsaţi cu nicio îndoială în legătură cu poziţia lui G.I. Butler, Uriah Smith, R.C. Porter şi Dan Jones cu privire la legăminte. Toţi aceşti oameni erau în dezacord cu Jones şi Waggoner în anumite puncte şi făceau cunoscut acest lucru în mod public.[xv] Smith scrisese două serii de articole despre legăminte în 1887; una în Review şi cealaltă în Bible Echo.[xvi] Smith de asemenea a publicat cartea The Two Covenants în aceeaşi perioadă.[xvii] Atât Porter, cât şi Smith ţineau cuvântări la institutul pastoral din 1890, iar acestea au fost scrise şi există în zilele noastre. Dan Jones de asemenea a avut mult de spus despre legăminte, în corespondenţa lui din prima parte a anului 1890.[xviii]*

Totuşi, care a fost motivul atâtor controverse? Care au fost deosebirile de opinie susţinute în legătură cu acest subiect? Aşa cum am menţionat înainte, Jones şi Waggoner înţelegeau că legea din Galateni avea legătură cu legămintele care, la rândul lor, erau o parte intrinsecă a doctrinei îndreptăţirii prin credinţă. Cei care se împotriveau lui Jones şi Waggoner nu considerau că era o legătură prea mare între legăminte şi îndreptăţirea prin credinţă. Cu toţii pretindeau a crede în îndreptăţirea prin credinţă şi credeau că Jones şi Waggoner exagerau, folosind „o doctrină mult lăudată” pentru a-şi promova ideile cu privire la legea din Galateni şi subiectul legămintelor.[xix]

Puncte de acord reciproc

Mai întâi, este important să stabilim care au fost punctele de acord reciproc. Ambele partide credeau că omul trebuia să păzească toate poruncile lui Dumnezeu, inclusiv Sabatul zilei a şaptea şi că termenii ambelor legăminte cereau acest lucru. Problema era legată mai mult de modul în care omul urma să păzească poruncile. Ambele partide erau de acord că Dumnezeu făcuse cu Avraam un legământ care definea termenii mântuirii până la sfârşitul timpului. Ambele înţelegeau că legămintele fuseseră făcute cu Israel, şi nu cu neamurile. Niciuna dintre partide nu declara că Dumnezeu făcuse o greşeală în vreunul dintre legăminte. Ambele credeau că Dumnezeu dorea să aibă un popor care Îl va reprezenta corect [322] pe acest pământ şi care va fi baza pentru evanghelizarea tuturor naţiunilor. Aşa spunea Waggoner: „Dar oare va fi vreodată pe pământ un popor care va atinge acea desăvârşire a caracterului? Într-adevăr, va fi…. Când va veni Domnul, va exista un grup care va fi găsit ‘desăvârşit în El’…. Solia îngerului al treilea este aceea care va săvârşi această lucrare în inima oamenilor şi pentru a pregăti un astfel de grup”.[xx]

Deşi, în conformitate cu declaraţiile ambelor partide, se poate spune că a fost un acord reciproc asupra acestor puncte, oponenţii lui Jones şi Waggoner întrebau adesea dacă ei credeau cu adevărat ce predicau şi dacă doctrina lor nu submina, de fapt, tocmai poziţiile pe care pretindeau că le susţin. Mulţi dintre fraţi considerau că Jones şi Waggoner prezentau doctrine care conduceau la aceleaşi concluzii la care ajungeau dispensaţionaliştii – Cele Zece Porunci fuseseră desfiinţate şi, ca urmare, duminica era ziua cea nouă de închinare. Pe de altă parte, Jones şi Waggoner au sugerat că fraţii nu îşi bazaseră propria doctrina pe o exegeză biblică temeinică, ci pe un raţionament alcătuit numai pentru a contracara poziţia adoptată de dispensaţionalişti. Când citim remarcile introductive ale lui Uriah Smith în lucrarea sa, The Two Covenants, este clar că aceasta a fost în realitate situaţia:

„Subiectul legămintelor devine o temă deosebit de interesantă pentru adventiştii de ziua a şaptea din acest timp, deoarece tocmai acum este considerată a fi un punct preferat de atac pentru cei care se împotrivesc doctrinei continuităţii Celor Zece Porunci şi obligaţiei de a păzi Sabatul de la început. În efortul lor inutil de a-l răsturna, după ce au epuizat alte surse de împotrivire teoretică faţă de Sabat, ei declară acum că găsesc în doctrina legămintelor dovezi concludente că Cele Zece Porunci au fost înlocuite de ceva mai bun…. Pe scurt, ei declară astfel: Cele Zece Porunci au constituit primul sau vechiul legământ, dar legământul acela a fost greşit şi a fost desfiinţat.”[xxi]

Galateni 3,19 a fost citat adesea de dispensaţionalişti pentru a dovedi că Cele Zece Porunci au fost adăugate pe Muntele Sinai şi au fost obligatorii numai până când a venit Hristos (sămânţa): „Atunci pentru ce este Legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină ‘Sămânţa’, căreia îi fusese făcută făgăduinţa; şi a fost dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor”. Apoi este citat Galateni 3,24 ca dovadă finală care afirmă că poruncile nu mai erau obligatorii de la moartea lui Hristos: „Astfel, [323] Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă”. Se afirma că creştinii erau acum îndreptăţiţi prin credinţă, şi nu prin lege.

Concepţia veche

Ca răspuns la astfel de învăţături, adventiştii, aflaţi sub conducerea lui Uriah Smith, G.I. Butler și alții, susţineau o concepţie cu privire la legăminte, despre care considerau că răspundea la toate obiecţiunile din partea lumii creştine.[xxii]* Smith susţinea că, în realitate, era un singur plan, doar un legământ pe care Dumnezeu îl făcuse cu Avraam şi care se desfăşura în două etape, vechiul şi noul legământ. „Pentru a împlini făgăduinţa făcută lui Avraam, au fost necesare două etape, două dispensaţiuni, iar El comunica aceeaşi idee în fiecare dintre acestea”.[xxiii]* Prima etapă sau dispensaţiune a fost aceea a vechiului legământ, când Dumnezeu a făcut un legământ cu Israel la Muntele Sinai. Acolo, poporul a făgăduit că va păzi Cele Zece Porunci şi orice altceva cerea Domnul: „Prin propriile cuvinte, ei au semnat în alb tot ce urma să le dea Domnul, iar Domnul putea să completeze tot ce dorea şi orice ar fi completat avea să facă parte din legământul cu care ei fuseseră de acord”. Ca urmare, Dumnezeu a instituit legea ceremonială şi serviciul din sanctuar „pentru ca nelegiuirea să abunde”. Aceasta a fost singura lege la care se făcea referire în Galateni, îndrumătorul care conducea la Hristos, însăşi esenţa şi miezul vechiului legământ.[xxiv]

Uriah Smith a definit termenul „legământ”, citând din dicţionarul Webster, care declara că un legământ era „un acord reciproc între două sau mai multe persoane ori părţi, în scris şi sub sigiliu, pentru a face sau pentru a se abţine de la un act sau lucru; un contract; o prevedere’”. Astfel, vechiul legământ făcut la Sinai a fost „un acord reciproc şi oficial între Dumnezeu şi Israel, pe baza unor făgăduinţe reciproce…. Poporul a spus: Vom păzi Legea lui Dumnezeu [atât morală, cât şi ceremonială]. Dumnezeu a zis: Ca urmare, vă voi face o împărăţie de preoţi…. Acesta a fost legământul sau acordul reciproc dintre ei”. A doua definiţie dată de Webster termenului legământ – „o scriere care conţinea termenii acordului dintre două părţi” – a fost folosită pentru a explica motivul pentru care Cele Zece Porunci sunt numite legământ; „ele au fost pur şi simplu baza acelui acord”, dar nu legământul propriu-zis.[xxv]* [324]

Uriah Smith a înţeles că erau „trei lucruri pe care Dumnezeu urma să le îndeplinească atunci când a făcut acest [vechi] legământ”. Mai întâi, urma „să împlinească partea care era conţinută la data aceea în făgăduinţa făcută lui Avraam”. Adică, făgăduinţa făcută lui Avraam a fost că „sămânţa lui literală”, copiii lui Israel, avea să ocupe Canaanul. În al doilea rând, Dumnezeu urma să aibă „un popor sfânt prin care să-Şi poată face cunoscut Numele”. În al treilea rând, poporul urma să fie apărat „de naţiunile din jurul lui” printr-un „sistem de ceremonii şi prin acel sistem de închinare care îi aducea laolaltă într-un singur loc” şi, astfel, „când urma să vină sămânţa, Hristos, genealogia Lui avea să fie cunoscută fără niciun spirit de îndoială, ca venind din mijlocul iudeilor, până la Avraam”. Smith susţinea că făgăduinţele făcute lui Avraam, care aparţineau de prima etapă, aşa cum o numea Smith, au fost „asigurate prin [vechiul] legământ”, când „Israel a fost pus în posesia ţării, în conformitate cu făgăduinţa lui Dumnezeu”.[xxvi]

Uriah Smith a susţinut că greşeala din vechiul legământ nu Îi aparţinea lui Dumnezeu sau în mod necesar oamenilor, ci se afla în făgăduinţe, deoarece acelea „au fost cele mai bune făgăduinţe pe care Dumnezeu a putut să le facă la data respectivă”. Problema a fost că vechiul legământ „nu era în stare să ducă întreaga situaţie până la împlinirea finală”, deoarece „nu a avut jertfele corecte, ci sângele animalelor”. Astfel, când Hristos a venit pe pământ, vechiul legământ al legilor ceremoniale a fost desfiinţat, iar în locul lui a fost instituit noul legământ, prin jertfa lui Hristos, care era sămânţa ce trebuia să vină. Noul legământ a completat lipsa vechiului, oferind o jertfă care putea să înlăture păcatul. Smith a explicat alegoria lui Pavel din Galateni capitolul 4, sugerând că vechiul legământ „a dus la robie”, numai când iudeii au dorit să continue practicarea circumciziunii şi păzirea legii ceremoniale. Pentru că „nu au crezut în Hristos…, iudeii, sămânţa literală, au corespuns lui Ismael, iar Hristos, adevărata sămânţă, i-a corespuns lui Isaac”.[xxvii]

De fapt, majoritatea explicaţiilor lui Smith au avut un singur scop, şi anume de a convinge lumea creştină că vechiul legământ a fost legea ceremonială – singura lege despre care vorbea Epistola către Galateni – şi că Cele Zece Porunci încă erau obligatorii, inclusiv Sabatul. [325]

Concepţia lui Jones şi Waggoner

Prin contrast, modul în care Jones şi Waggoner înţelegeau cele două legăminte nu se baza pe opinii formate într-o încercare de a combate acuzaţiile false venite din partea lumii creştine – şi anume că Cele Zece Porunci au fost desfiinţate – ci mai degrabă pe o înţelegere a Evangheliei veşnice care străbătea întreaga Biblie. Ei nu înţelegeau cele două legăminte ca reprezentând două dispensaţiuni sau două perioade – Vechiul şi Noul Testament, ci mai degrabă ca reprezentând starea inimii, indiferent de perioada în care trăise o persoană. Omul poate astăzi să se afle sub vechiul legământ la fel cum au fost oamenii de la Muntele Sinai. Waggoner a crezut că al doilea sau noul legământ „a existat înainte de legământul făcut la Sinai” şi că, de fapt, „al doilea legământ a existat sub toate aspectele cu mult timp înainte de primul [sau vechiul] legământ, încă din zilele lui Adam”. În vremea aceea a fost „dezvoltat Planul de Mântuire”.[xxviii]*

Legământul şi făgăduinţa făcută lui Avraam erau unul şi acelaşi lucru. Dumnezeu i-a făgăduit lui Avraam şi tuturor popoarelor prin el („tuturor familiilor pământului) că le va da întregul pământ, înnoit, după ce îi va elibera de blestem. Această făgăduinţă cuprindea viaţa veşnică şi faptul de a-i face neprihăniţi pe toţi cei care credeau, deoarece pentru a moşteni ţara era necesar ca omul să fie neprihănit. Acest legământ veşnic „a fost confirmat de Dumnezeu în Hristos, Galateni 3,17… printr-un jurământ adăugat făgăduinţei. Aceste «două lucruri neschimbătoare, pentru că Dumnezeu nu putea să mintă», au făcut ca jertfa lui Hristos să fie la fel de eficace în zilele lui Avraam şi Moise precum este acum”. Dumnezeu S-a pus pe Sine Însuşi şi propria existenţă ca garanţie pentru mântuirea noastră în Isus Hristos; viaţa Sa pentru viaţa noastră.[xxix]

Spre deosebire de Smith şi Butler, care defineau cuvântul „legământ” folosind doar dicţionarul Webster, Waggoner considera că „niciuna din definiţiile aflate în Webster nu era suficient de amplă pentru a cuprinde toate semnificaţiile cuvântului în Biblie…. Acesta este doar încă un exemplu al imposibilităţii unei comparaţii perfecte între lucrurile divine şi cele omeneşti”. „Punctul principal este acela de a înţelege exact semnificaţia cuvântului în fiecare dintre locurile în care apare, iar Scripturile însele ne ajută să facem acest lucru cu uşurinţă”. Prin urmare, Jones şi Waggoner îi îngăduiau Bibliei să îşi definească proprii termeni. [326]

De exemplu, „în Geneza 9,6-16, cuvântul ‘legământ’ este folosit cu referire la o făgăduinţă a lui Dumnezeu [făcută fiecărui animal de pe pământ], făcută fără nicio condiţie explicită sau implicită”.[xxx]*

În acelaşi fel, „legământul cel veşnic” făcut cu Avraam nu a fost un contract, în sensul în care două părţi fac o înţelegere reciprocă – a fost făgăduinţa lui Dumnezeu către Avraam şi răspunsul lui Avraam prin credinţă. Avraam L-a crezut pe Dumnezeu, iar aceasta i s-a socotit ca neprihănire. Avraam a oferit mai mult decât un consimţământ intelectual. El a preţuit făgăduinţele lui Dumnezeu şi, în acest sens, a păzit legământul cu Dumnezeu, devenind astfel tatăl tuturor celor ce cred (Romani 4,11). „Noul legământ”, sau „al doilea legământ”, a fost în realitate acelaşi legământ pe care Dumnezeu îl făcuse deja cu Avraam. A fost numit astfel, numai pentru că a fost al doilea legământ făcut cu Israel ca naţiune şi a fost nou pentru ei, spre deosebire de vechiul legământ. „Nu există nicio binecuvântare care poate fi obţinută în virtutea celui de-al doilea legământ şi care să nu-i fi fost făgăduită şi lui Avraam. Iar noi, cei cu care este făcut al doilea legământ, putem să împărtăşim moştenirea făgăduită numai celor ce sunt copii ai lui Avraam (Galateni 3,29); toţi cei care au credinţă sunt copii ai lui Avraam”.[xxxi]

Dar ce putem spune despre primul legământ? De ce a intrat Dumnezeu într-un legământ cu Israel, diferit de legământul făcut cu Avraam? Waggoner a explicat că, în conformitate cu Exod 6,2-8, Dumnezeu a propus să elibereze poporul Israel din robia egipteană, ca împlinire a legământului făcut cu Avraam. Când i-a adus la poalele Muntelui Sinai, El le-a amintit ce făcuse cu egiptenii şi cum îi purtase pe aripi de vultur. Dumnezeu a dorit ca poporul să intre în acelaşi legământ al credinţei, pe care îl făcuse cu Avraam, dar poporul nu a avut încredere în El la Marea Roşie, nici când a primit mana şi nici la apele de la Meriba (Psalmul 106). Aşadar, la Muntele Sinai, Domnul i-a pus din nou la încercare, referindu-se la legământul făcut cu Avraam cu mult timp în urmă, şi i-a îndemnat să-l păzească, asigurându-i cu privire la rezultate. Legământul cu Avraam a fost un legământ al credinţei, iar ei puteau să-l păzească pur şi simplu prin păstrarea credinţei. Dumnezeu nu le-a cerut să intre într-un alt legământ cu El, ci doar să accepte legământul Său de pace. Răspunsul potrivit din partea poporului”, a scris Waggoner, „ar fi trebuit să fie «Amin, aşa să fie, Doamne, facă-se după voia Ta»”. În loc ca poporul să răspundă prin [327] a face el însuşi o făgăduinţă: „«Vom face tot ce a spus Domnul»” (Exod 19,8).[xxxii]* Nu este de mirare că Dumnezeu a răspuns cu o mare dorinţă în inimă: „O! de ar rămâne ei cu aceeaşi inimă ca să se teamă de Mine şi să păzească toate poruncile Mele, ca să fie fericiţi pe vecie, ei şi copiii lor!” (Deuteronomul 5,29).

Waggoner a spus clar de câteva ori că „în primul legământ, oamenii au făgăduit că vor păzi toate poruncile lui Dumnezeu, pentru a fi vrednici de un loc în împărăţia Sa. Aceasta a fost o făgăduinţă de a se face singuri neprihăniţi, deoarece Dumnezeu nu le-a făgăduit că îi va ajuta”.[xxxiii]* „Primul legământ a fost pur şi simplu următorul: o făgăduinţă din partea oamenilor că vor păzi legea Sa sfântă şi o declaraţie din partea lui Dumnezeu, cu  privire la rezultatele care vor urma ascultării de El”. Din nou, „făgăduinţele vechiului legământ au fost în realitate în întregime din partea oamenilor…. Primul legământ a fost o făgăduinţă din partea oamenilor care au spus că se vor face singuri sfinţi. Totuşi, ei nu au putut să facă acest lucru”.[xxxiv]* Oamenii şi-au asumat responsabilitatea de a săvârşi lucrările lui Dumnezeu, dovedind o lipsă de preţuire a măreţiei şi sfinţeniei Sale. Oamenii încearcă să-şi întemeieze propria neprihănire şi refuză să se supună neprihănirii lui Dumnezeu, numai când nu cunosc neprihănirea lui Dumnezeu. Făgăduinţele lor sunt lipsite de valoare, deoarece ei nu au puterea de a le împlini, şi totuşi Israel a repetat făgăduinţa de două ori (Exod 24,3.7).

Ca rezultat al necredinţei lui Israel, Domnul a urmat un plan alternativ şi S-a coborât la nivelul poporului. El a coborât pe Muntele Sinai în mijlocul focului, fulgerelor şi al cutremurului, determinându-i pe oameni să tremure, când a rostit cuvintele Celor Zece Porunci, dar nu făcuse niciunul din aceste lucruri cu Avraam, în inima căruia scrisese aceleaşi zece porunci. Deşi legea morală „fusese cunoscută încă de la Creaţiune”, Waggoner a văzut-o ca fiind legea „adăugată” şi „îndrumătorul” care trebuia să ne conducă la Hristos, aşa cum spunea în Galateni 3,19.24.[xxxv]*

Waggoner a recunoscut că „legea lui Dumnezeu – denumită legământul Său – a fost temeiul [vechiului] legământ între El şi Israel”. Totuşi, Waggoner a spus cu claritate că Cele Zece Porunci erau „antedatate”, sau erau deja existente înainte de a fi rostite pe Sinai şi, ca urmare, erau „întru totul deosebite de tranzacția de la Horeb”. [328] Deşi rezultatul dorit al ambelor legăminte a fost acelaşi - păzirea poruncilor lui Dumnezeu - acest lucru nu putea să aibă loc, deoarece legământul era bazat pe făgăduinţele omului. În consecinţă, scopul Celor Zece Porunci a fost acela de a îndrepta „mintea oamenilor spre legământul avraamic, care a fost confirmat de Dumnezeu în Hristos”. Acesta a fost scopul legii întotdeauna: „Planul lui Dumnezeu pentru mântuirea păcătoşilor, atât acum, cât şi în zilele lui Moise, este: Legea a fost dată în mod insistent omului pentru a produce convingerea de păcat şi, astfel, pentru a-l determina pe cel păcătos să caute libertatea… care i-a fost oferită cu mult timp în urmă, dar cel păcătos nu a vrut să asculte oferta… şi să caute să trăiască o viaţă neprihănită prin credinţa în Hristos”.[xxxvi]

Spre deosebire de Smith şi Butler, care susţineau că legea ceremonială era vechiul legământ, Waggoner credea că „«rânduielile serviciilor divine» nu făceau parte primul legământ. Dacă ar fi făcut parte, ar fi trebuit să fie menţionate în acel legământ, dar nu au fost. Ele au avut legătură cu el, dar nu au făcut parte din el. Ele au fost pur şi simplu mijloacele prin care oamenii recunoşteau dreptatea condamnării lor la moarte pentru călcarea legii pe care făgăduiseră să o păzească, precum şi credinţa lor în Mijlocitorul noului legământ”.[xxxvii]

Waggoner considera că poziţia lui Butler părea „să implice că, înainte de Prima Venire, oamenii se apropiau de Dumnezeu prin intermediul legii ceremoniale, iar după aceea s-au apropiat de El prin Mesia”. Waggoner răspundea la ideea lui Butler care spusese că „în aşa-zisa dispensaţiune iudaică, iertarea păcatelor a fost doar figurativă…, nu a fost nicio iertare reală până la Hristos, când a fost oferită adevărata Jertfă”. Butler de asemenea formulase prevederi cu privire la Hristos, care se refereau în exclusivitate la iudeii aflaţi sub legea ceremonială.[xxxviii]*

Pe de altă parte, Waggoner credea că „toate nelegiuirile săvârşite sub acel legământ, care erau iertate, erau iertate în virtutea celui de-al doilea legământ, al cărui mijlocitor este Hristos. Chiar dacă sângele lui Hristos nu a fost vărsat decât cu sute de ani după ce a fost făcut primul legământ, păcatele au fost iertate ori de câte ori au fost mărturisite”, pe baza „legământului avraamic pe care Dumnezeu l-a confirmat în Hristos”, care fusese înjunghiat încă de la întemeierea lumii. „Dacă primul legământ ar fi conţinut iertarea şi făgăduinţa ajutorului divin, nu ar fost nevoie de niciun alt legământ”.[xxxix] [329]

De asemenea, Waggoner a protestat împotriva exclusivismului concepţiei lui Butler: „[Hristos] nu îi mântuieşte pe cei care nu erau incluşi în condiţia pusă de El. Având în vedere că numai iudeii erau supuşi legii ceremoniale, teoria voastră ar însemna că El a venit să-i mântuiască numai pe iudei. Eu mă bucur că interpretarea corespunzătoare nu ne obligă să limităm Planul de Mântuire în acest fel. Hristos a murit pentru toţi oamenii; toţi oamenii s-au aflat sub condamnarea Legii lui Dumnezeu, iar ca urmare El a fost pus sub condamnarea ei. Prin harul lui Dumnezeu, El a gustat moartea pentru toţi oamenii [Evrei 2,9]”.[xl]

Waggoner nu a crezut, asemenea lui Smith, că vechiul legământ a fost greşit din cauză că făgăduinţele se refereau la sistemul ceremonial, ci din cauză că făgăduinţele acelui legământ au fost făcute de oameni. Israel nu preţuise suficient legământul cel veşnic pe care Dumnezeu l-a făcut cu Avraam, iar în ciuda a tot ce făcuse Dumnezeu pentru izraeliţi, ei s-au încumetat să-şi asume responsabilitatea propriei mântuiri. În felul acesta, ei au intrat într-un legământ care „ducea la robia” despre care vorbeşte alegoria cu privire la Sara şi Agar din Galateni 4: „Între vechiul legământ care includea pedepse cu moartea şi noul legământ care includea Duhul de viaţă …. Noi nu suntem îndrumaţi spre Muntele Sinai, pentru a ne încrede în lege în vederea neprihănirii, deoarece aceasta conţine pentru noi doar blesteme, nici spre vechiul legământ, care include pedeapsa cu moartea, ci spre Muntele Sion, unde putem găsi legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, mijlocitorul noului legământ, şi putem găsi pace şi ajutor „nespus mai mult decât tot ce putem cere sau gândi”.[xli]*

În cele din urmă, spre deosebire de Smith şi Butler – care au crezut că făgăduinţele făcute lui Avraam şi „seminţei” lui, menţionate în Geneza 15 şi 17, au fost împlinite în dispensaţiunea vechiului legământ, prin faptul că Israel a intrat în posesia Canaanului, Waggoner a crezut că făgăduinţa nepieritoare făcută lui Avraam a fost cu privire la pământul cel nou. Făgăduinţa nu va fi împlinită pe deplin până când sămânţa ei, care a fost Hristos, nu va intra în posesia moştenirii făgăduite, la A Doua Venire. Galateni 3,19 spune: „Atunci pentru ce este Legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină «Sămânţa», căreia îi fusese făcută făgăduinţa; şi a fost dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor”. Părerea lui Waggoner a fost că „la venirea la care se face referire, sămânţa va primi moştenirea făgăduită…. Hristos nu a  primit-o, deoarece noi suntem [330] împreună moştenitori cu El, iar când o va primi, Avraam şi toţi cei care sunt copiii săi prin credinţă o vor primi şi ei…. În acest verset 19 nu sunt multe făgăduinţe la care se face referire, ci doar una singură, moştenirea, iar acea moştenire făgăduită va fi primită la cea de a doua venire a lui Hristos, şi nu înainte”.[xlii]*

Când comparăm aceste două concepţii despre legăminte, nu este greu să înţelegem cât de uşor putea să apară tensiunea. Institutul pastoral a devenit următorul teren de luptă unde lumina avansată s-a întâlnit cu întunericul tradiţiei şi necredinţei.

NOTE FINALE CAPITOLUL 12

[i]. Ellen G. White, „The Need of Complete Consecration”, Review and Herald, 21 ianuarie, 1890, p.33.

[ii]. Ellen G. White, „The Lord Must be Our Light”, Review and Herald, 28 ianuarie,1890, p.49.

[iii]. Ellen G White, „The Relation of Christ to the Law is not Understood”, Review and Herald, 4 februarie, 1890, p.65,66.

[iv]. Ellen G. White, „The Danger of Talking Doubt”, Review and Herald, 11 februarie, 1890, p.81.

[v]. Ellen G. White, „Need of Earnestness in the Cause of God”, Review and Herald, 25 februarie, 1890, p.113,114.

[vi]. Robert Van Ornam, The Doctrine of the Everlasting Covenant in the Writings of Ellet J. Waggoner, (Graduate Thesis, Loma Linda University, 1985), p.12,38.

[vii]. Arthur L. White, The Lonely Years, p.454.

[viii]. „Third Day's Proceedings”, General Conference Daily Bulletin, 21 octombrie, 1888, în Manuscripts and Memories, p.361.

[ix]. William C. White, „Notes Made at the Minneapolis Meetings 1888”, 15 octombrie, 1888, în Manuscripts and Memories, p.424.

[x]. „Sabbath Disclosures”, St. Paul Pioneer Press, 22 octombrie, 1888, p.6, în Manuscripts and Memories, p.582.

[xi]. R.T. Nash, „An Eye Witness Account”, p.2, în Manuscripts and Memories, p.352.

[xii]. Jessie F. Moser-Waggoner către L.E. Froom, 16 aprilie, 1930; aflat în LeRoy E. Froom, Movement of Destiny, p.189,200-201,243,260. Vezi, de asemenea, Capitolul 4, nota de final 4.

[xiii]. Dan T. Jones către S.N. Haskell, [martie] 1890 (colecţie de scrisori, p.910). Vezi, de asemenea, Timotei Crosby, „Ellen G. White and the Law in Galatians: A Study in the Dynamics of Present Truth”, manuscris nepublicat; în Document file, 61a, Ellen G. White Estate, Silver Spring, MD.; Clinton Wahlen, „What Did E.J. Waggoner Say at Minneapolis?” Adventist Heritage, Winter 1988, p.22-37.

[xiv]. Ellen G. White, Manuscrisul 19, „Diary Entries”, 5 martie, 1889, în 1888 Materials, p.272.

[xv]. Uriah Smith către Ellen G. White, 17 februarie, 1890; Uriah Smith către L.F. Trubey, 11 februarie, 1902, în Manuscripts and Memories, p.154, 312.

[xvi]. Uriah Smith, „God's Covenants with Men”, Review and Herald, 13, 20, 27 septembrie, 11, 25 octombrie, 1, 20 noiembrie, 1887, p.584, 600-601, 617-618, 632-633, 664-665, 680; „The Two Covenants”, Bible Echo and Signs of the Times, noiembrie, decembrie, 1887, p.162-163, 178-179, ianuarie, februarie, martie, 1888, p.2-3, 22, 34-35.

[xvii]. Uriah Smith, The Two Covenants (Battle Creek, MI: Review and Herald, n.d.).

[xviii]. „Remarks of Eld. R.C. Porter at the Ministers' Bible School”, 24 februarie, 1890, şi „Remarks of Eld. Uriah Smith, Bible School”, 19 februarie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea. Comentariile lui Dan Jones vor fi prezentate pe parcursul acestui capitol.

[xix]. E.J. Waggoner, The Gospel in Galatians, p.70; şi A.T. Jones către C.E. Holmes, 12 mai, 1921, în Manuscripts and Memories, p.65,327.

[xx]. E.J. Waggoner, „Truth and its Importance”, Signs of the Times, 28 decembrie, 1888, p.790.

[xxi]. Uriah Smith, The Two Covenants, p.3.

[xxii]. Cu toate acestea, este destul de ciudat că Waggoner „i-a acuzat” pe bună dreptate pe „conducătorii de la Conferinţa Generală, pentru că susţineau [în mod implicit] concepţia lui [D.M.] Canright cu privire la legăminte” Canright se despărţise recent de biserică, şi „nu mai credea că Cele Zece Porunci erau obligatorii pentru creştini. El renunţase la Lege, Sabat, solii, sanctuar, poziţia noastră cu privire la Statele Unite în profeţie, mărturii, reforma sănătăţii, rânduiala actului umilinţei, şi nu credea că papalitatea schimbase Sabatul’” (Dan T. Jones către G.I. Butler, 13 februarie, 1890. Vezi, de asemenea, Arthur L. White, The Lonely Years, p.360).

[xxiii]. R.C. Porter era de acord cu Smith. Într-o predică despre legăminte, el a declarat de cel puţin zece ori că legământul avraamic cuprindea atât vechiul, cât şi noul legământ: „Legământul avraamic este legământul cel veşnic, iar cele două legăminte sunt doar mijloacele de împlinire a acelui plan în veacuri diferite”. De asemenea, el credea că vechiul legământ a împlinit făgăduinţele făcute lui Avraam, prin sămânţa lui literală (Israel) în Ţara Canaanului, iar noul legământ urma a fi împlinit într-un sens spiritual şi în Canaanul ceresc prin sămânţa literală, Hristos (Remarcile lui R.C. Porter la şcoala biblică a pastorilor, 24 februarie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea).

[xxiv]. „Remarks of Eld. Uriah Smith, Bible School”, 19 februarie, 1890, p.5,10, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[xxv]. Uriah Smith, The Two Covenants, p.5-9. Această explicaţie oferită de Smith nu a reuşit să contrazică afirmaţia că Cele Zece Porunci constituiau vechiul legământ şi fuseseră anulate la cruce.

[xxvi]. „Remarks of Eld. Uriah Smith, Bible School”, 19 februarie, 1890, p.15,16, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[xxvii]. Ibid.,p.16,22.

[xxviii]. E.J. Waggoner, „The Two Covenants”, Bible Readings for the Home Circle (Battle Creek, ML: Review and Herald Pub. Co., 1889), p.316. A.T. Jones era pe deplin de acord cu Waggoner asupra legămintelor, dar majoritatea articolelor lui legate de acest subiect, existente în prezent, au fost scrise după institutul pastoral din 1890. Deşi Jones nu este citat în această secţiune a capitolului, vom face referiri la locurile în care a exprimat idei similare ideilor lui Waggoner. Când a fost editor al Review and Herald (1897-1901), el a scris o serie săptămânală de articole despre Epistola către Galateni, pe o durată de şaisprezece luni, din iulie, 1899, până în noiembrie, 1900. În această serie, cele mai interesante sunt articolele lui Jones cu privire la Galateni 4, intitulate „The Two Covenants”, publicate pe parcursul a 9 săptămâni, din 29 mai, până în 31 iulie, 1900. Întreaga serie a fost compilată şi este disponibilă sub formă de carte („Studies in Galatians, by A. . Jones” [Payson, AZ: Leaves-of-Autumn Books, retipărită 1999]). Articolele pot fi găsite şi pe Ellen G. White Writings Comprehensive Research Edition CD (2008), care poate fi obţinut la oricare centru de carte adventist sau de la White Estate.

[xxix]. E.J. Waggoner, Sabbath-School Lessons on the Letter to the Hebrews, for Senior Classes January 4 to March 29, 1890, (Oakland, Calif.: Pacific Press Pub. Co., 1889), p.26; de asemenea, „Lesson 20 – Hebrews 9:8-14 (Sabbath, February 15)”, Review and Herald, 4 februarie, 1890, p.78.

[xxx]. E.J. Waggoner, Sabbath-School Lessons on the Letter to the Hebrews, p.8-9; de asemenea, „Lesson 15 – Hebrews 8:2-6 (Sabbath, January 11)”, Review and Herald, 7 ianuarie, 1890, p.14. Ediţia din 1888 a Bible Readings prezintă concepţia lui Smith şi Butler cu privire la vechiul legământ, folosind Dicţionarul Webster pentru a defini termenul. Când a editat ediţia din 1889 a Bible Readings, Waggoner nu a înlăturat definiţia din Webster, ci a explicat-o în notele şi referinţele sale, arătând că el îşi întemeia interpretarea pe Biblie, şi nu pe Webster. Când a rescris studiile Şcolii de Sabat din 1889, Waggoner a lăsat din nou în lecţii cele două definiţii principale din Webster, dar a spus cu claritate că niciuna dintre definiţii nu era suficient de amplă pentru a cuprinde toate sensurile în care era folosit cuvântul în diferite locuri din Biblie. În propriile articole, Waggoner nu a folosit niciodată Webster pentru a defini cuvântul „legământ”. A.T. Jones a exprimat gânduri similare despre legăminte în articolul său „Through the Bible. The Rainbow and Its Meaning – II”, The Medical Missionary, 16 septembrie, 1908, p.745-747.

[xxxi]. E.J. Waggoner, Sabbath-School Lessons on the Letter to the Hebrews, p.20; de asemenea, „Lesson 18 – Hebrews 8:6-13 (Sabbath, February 1)”, Review and Herald, 21 ianuarie, 1890, p.45.

[xxxii]. E.J. Waggoner, „The Promises to Israel: The Covenant of Promise”, Present Truth, 10 decembrie, 1896, p.789. A.T. Jones a scris despre acest subiect în articolul său „Studies in Galatians. The Two Covenants. Gal. 4:21-24”, Review and Herald, 10 iulie, 1900, p.441.

[xxxiii]. E.J. Waggoner, „The Two Covenants”, Bible Readings for the Home Circle (1889), p.314. A.T. Jones a exprimat gânduri similare în articolul său, „Studies in Galatians. The Two Covenants. Gal. 4:21-24,28”, Review and Herald, 24 iulie, 1900, p.472.

[xxxiv]. E.J. Waggoner, Sabbath-School Lessons on the Letter to the Hebrews, p.9,11; de asemenea, „Lesson 15 – Hebrews 8:2-6 (Sabbath, January 11)”, şi „Lesson 16 - Hebrews 8:8-13 (Sabbath, January 18)”, Review and Herald, 7 ianuarie, 1890, p.14. A.T. Jones a exprimat gânduri similare în articolul său „Catholicism v. Christianity”, The Bible Echo, 24 iunie, 1895, p.195.

[xxxv]. E.J. Waggoner, The Gospel in the Book of Galatians, p.24-26, 43-48. A.T. Jones a exprimat gânduri similare în articolele sale, „Studies in Galatians. Gal. 3:24,25”, Review and Herald, 17 aprilie,1900, p.249; şi „Studies in Galatians. Gal. 3:24-26”, Review and Herald, 24 aprilie, 1900, p.265-266.

[xxxvi]. E.J. Waggoner, Sabbath-School Lessons on the Letter to the Hebrews, p.9,26,24; de asemenea, „Lesson 15 – Hebrews 8:2-6 (Sabbath, January 11)”, Review and Herald, 7 ianuarie, 1890, p.14; şi „Lesson 20 – Hebrews 9:8-14 (Sabbath, February 15)”, Review and Herald, 4 februarie, 1890, p.78; şi „Lesson 19 – Hebrews 9:1-7 (Sabbath, February 8)”, Review and Herald, 28 ianuarie, 1890, p.61.

[xxxvii]. E.J. Waggoner, Sabbath-School Lessons on the Letter to the Hebrews, p.23-24; de asemenea, „Lesson 19 – Hebrews 9:1-7 (Sabbath, February 8)”, Review and Herald, 28 ianuarie,1890, p.61.

[xxxviii]. E.J. Waggoner, The Gospel in the Book of Galatians, p.12,29. Vezi, de asemenea, G.I. Butler, The Law in Galatians, p.44. A.T. Jones a exprimat preocupări similare cu privire la ideea unor dispensaţiuni diferite, în articolul său, „‘'Jewish’ and ‘Christian’”, American Sentinel, 23 ianuarie, 1896, p.27.

[xxxix]. E.J. Waggoner, Sabbath-School Lessons on the Letter to the Hebrews, p.25-26,12,63; de asemenea, „Lesson 20 – Hebrews 9:8-14 (Sabbath, February 15)”, Review and Herald, 4 februarie, 1890, p.78; şi „Lesson 16 – Hebrews 8:8-13 (Sabbath, January 18)”, Review and Herald, 7 ianuarie, 1890, p.14.

[xl]. E.J. Waggoner, The Gospel in the Book of Galatians, p.63.

[xli]. E.J. Waggoner, Sabbath-School Lessons on the Letter to the Hebrews, for Senior Classes Aprilie 5 to June 28, 1890, (Oakland, Calif.: Pacific Press Pub. Co., 1890), p.3; de asemenea, „Lesson 33 – Hebrews 12:18-39 (Sabbath, June 21)”, Review and Herald, 10 iunie, 1890, p.366. A.T. Jones a exprimat gânduri similare cu privire la Galateni 4, în articolele sale, „Spiritual Egypt – N.4”, General Conference Daily Bulletin, 5 martie, 1897, p.27-28; şi „Two Sons”, Review and Herald, 1 februarie, 1898, p.76; şi „Studies in Galatians. The Two Covenants. Gal. 4:21-31”, Review and Herald, 29 mai, 1900, p.344.

[xlii]. E.J. Waggoner, The Gospel in Galatians, p.39. G.I. Butler a reprezentat greşit ideea lui Waggoner cu privire la acest punct, sugerând că Waggoner declarase că „«sămânţa» încă nu a venit şi nu va veni până la a doua venire a lui Hristos. Ar fi greu pentru cititor să creadă cu adevărat că un credincios în Hristos ar putea să adopte o astfel de poziţie, dacă nu am fi citit-o în publicaţia noastră îndrăgită, Signs of the Times, 29 iulie, 1886” (G I. Butler, The Law in Galatians, p.46). Waggoner a răspuns, spunând: „Dacă lucrul acesta a fost scris de către unii, ar trebui să cred că a fost o răstălmăcire intenţionată, deoarece cu siguranţă reprezintă în mod îngrozitor concepţia pe care am adoptat-o şi publicat-o…. Este adevărat că eu am susţinut şi încă susţin că venirea seminţei despre care se vorbeşte în Galateni 3,19 înseamnă a doua venire a lui Hristos, dar nu implică faptul că Hristos nu a venit deja, sau că El nu este acum sămânţa” (The Gospel in the Book of Galatians, p.37). A.T. Jones a exprimat aceleaşi idei cu privire la „sămânţa” din Galateni 3,19, în articolul său, „Studies in Galatians. Gal. 3:19”, Review and Herald, 13 martie, 1900, p.169. Se pare că poziţia lui Jones şi Waggoner cu privire la „sămânţă”, precum şi poziţia lor cu privire la legea din Galateni 3,19 le poate da un răspuns valid acelor evanghelici care susţin că Cele Zece Porunci au fost desfiinţate la cruce. Evanghelicii ar trebui să înţeleagă faptul legea Celor Zece Porunci încă mai este un îndrumător care îi conduce pe oameni la Hristos, până când va veni El pentru a doua oară spre a-Şi primi moştenirea. În scrierile publicate ale lui Ellen White nu se află nicio referire la Galateni 3,19, dar G.B. Starr vorbeşte despre o experienţă pe care a avut-o cu Ellen White în timp ce lucra împreună cu ea în Australia: „I-am explicat că eu înţelegeam că legea [din Galateni 3,19] a fost rostită pe Muntele Sinai pentru a descoperi nelegiuirea şi că ‘sămânţa’ care se referea la Isus, moştenitorul căruia I-a fost făgăduit Noul Pământ, aşa cum este scris în versetele 16-18, iar venirea la care se face referire în versetul 19 este a doua Sa venire pentru a-Şi primi moştenirea. Ea a părut a fi de acord cu acest lucru” (G B. Starr, Fifty years with One of God's Seers, manuscris nepublicat, p.26-27).