13. Indicatoare greșite

13. Indicatoare greșite

Responsabilitatea solemnă a celor aflaţi în poziţii de conducere

În 1884, Review and Herald a început să tipărească o publicaţie lunară intitulată Bible Reading Gazette, care conţinea studii biblice scrise de numeroşi pastori şi evanghelişti laici. La sfârşitul anului, cele doisprezece volume conţineau un total de 162 lecţii, care au fost legate sub formă de carte şi vândute de colportori pretutindeni în ţară cu un succes foarte mare. Ca rezultat, Review a pregătit o serie similară de studii, scrise din nou de către diferiţi autori şi vândute sub numele de Bible Readings for the Home Circle. În prima ediţie publicată în 1888, în secţiunea intitulată „The Two Covenants” [Cele două legăminte], douăzeci şi opt de întrebări şi răspunsuri exprimau concepţiile susţinute de Uriah Smith, G.I. Butler şi alţii, inclusiv definiţia dată de ei vechiului legământ şi ideea celor două dispensaţiuni.[i] [336]

La Conferinţa Generală din 1888, E.J. Waggoner şi câţiva alţii au fost solicitaţi să pregătească noua serie intitulată „Bible Readings”. Waggoner a pregătit un nou „studiu” cu privire la subiectul legămintelor şi l-a trimis la consiliul de administraţie al Review and Herald. Este destul de interesant că „studiul” său a fost acceptat şi inclus în noua ediţie din 1889, „fiind răspândit de zeci de mii, pretutindeni”.[ii] Noua ediţie avea tot douăzeci şi opt de întrebări şi răspunsuri, dar erau diferite de cele din ediţia precedentă. Waggoner înlăturase ideea a două dispensaţiuni şi arătase clar că vechiul legământ s-a bazat pe făgăduinţele oamenilor „de a se face singuri neprihăniţi”.[iii] De asemenea, el a înlăturat declaraţia conclusivă a ediţiei din 1888: „Ce angajament ne luăm, când ne împărtăşim cu pâinea şi mustul? – De a fi loiali relaţiei legământului nostru cu Dumnezeu”.[iv] Waggoner nu era împotriva ideii de a intra în legământ cu Dumnezeu, cu condiţia ca acela să fie noul legământ, bazat pe credinţă, şi nu pe făgăduinţele omului.

În primăvara anului 1889, E.J. Waggoner a fost solicitat să finalizeze scrierea studiului Şcolii de Sabat pentru adulţi, care trata Epistola către Evrei şi urma să continue timp de trei trimestre – din octombrie 1889, până în iunie 1890. Tatăl lui, J.H. Waggoner, nu reuşise să încheie această lucrare înainte de moarte, în aprilie, 1889. Din cauză că se pierduseră câteva dintre lecţiile originale şi pentru că E.J. Waggoner nu era de acord cu tatăl său asupra unora dintre ideile legate de legăminte, E.J. Waggoner a rescris cinci sau şase lecţii, fiindu-i acordată libertatea de a scrie propriile idei. Deoarece avea multe legături cu subiectul sanctuarului şi al legămintelor, Epistola către Evrei i-a oferit lui Waggoner ocazia de a scrie mai amplu despre concepţiile lui cu privire la subiect.

Când Waggoner a încheiat, lecţiile au fost trimise în grabă diferiţilor membri ai comitetului editorial, pentru revizuire. Din nefericire, numele lui Uriah Smith fusese lăsat din întâmplare în afara listei membrilor comitetului. Pentru a repara greşeala, C.H. Jones, administrator al Pacific Press, i-a trimis lui Smith un set de lecţii, cu toate schimbările şi adăugările. Totuşi, Smith, văzând numele lui J.H. Waggoner în introducerea lecţiilor, le-a aprobat pentru publicare, fără a observa explicaţia lui C.H. Jones cu privire la schimbările şi adăugările pe care E.J. Waggoner le făcuse în lecţiile pentru primul şi al doilea trimestru din 1890. Această neglijenţă, probabil providenţială, avea să-i producă mult necaz lui Smith şi să contribuie la înteţirea controversei care a urmat curând.[v] [338]

În 11 ianuarie, 1890, lecţiile Şcolii de Sabat ajunseseră la Evrei capitolul 8, unde apostolul Pavel scrie despre noul legământ, în legătură cu Hristos şi lucrarea Sa preoţească din sanctuarul ceresc. Când membrii bisericii din întreaga ţară au deschis noile lor studii ale Şcolii de Sabat, au găsit învăţătura lui Waggoner despre legăminte. Pentru mulţi din Battle Creek, aceasta nu era o privelişte binevenită. Pentru Dan Jones, dirigintele Şcolii de Sabat de la Battle Creek Tabernacle, membru al consiliului şcolii bisericii şi superintendent al institutul pastoral, acesta era un motiv de îngrijorare. După ce a văzut noile lecţii, care „conţineau o mare parte pe care eu nu puteam să o susţin în legătură cu subiectul legământului”, Dan Jones „s-a retras din poziţia de diriginte al Şcolii de Sabat şi a stat departe de institutul pastoral două săptămâni”.[vi]

Şi alţii au urmat exemplul lui Dan Jones, unii stând departe de institutul pastoral, unde preda Waggoner, iar alţii făcând obiecţiuni în timpul orei Şcolii de Sabat. Totuşi, acesta a fost doar începutul necazului, deoarece vineri, 17 ianuarie, Waggoner a anunţat că, în următoarea luni dimineaţa, se va ocupa de subiectul legământului într-unul dintre cursurile de la institutul pastoral. Când a aflat despre planurile lui Waggoner, Dan Jones a început imediat demersurile pentru a încerca să-l oprească.[vii]

Tratative viclene

Deşi mulţi poate că nu au auzit niciodată de Dan Jones, probabil că el a fost unul dintre cei mai influenţi oameni din Biserica Adventistă în a doua parte a secolului al nouăsprezecelea. Jones a deţinut multe poziţii, inclusiv aceea de secretar al Conferinţei Generale, membru al puternicului Comitet Executiv al Conferinţei Generale, unul dintre membrii Asociaţiei Conferinţei Generale, vicepreşedinte al International Tract Society, vicepreşedinte şi membru al Comitetului Executiv al National Religious Liberty Association, preşedinte al comitetului de douăzeci şi unu de membri format la Conferinţa din 1889 şi membru al multor subcomitete.[viii]* Din nefericire, el şi-a folosit autoritatea pentru a-i influenţa pe alţii în împotrivirea faţă de Jones şi Waggoner. În timpul institutului pastoral el a corespondat continuu cu alţi conducători ai bisericii, membri ai diferitelor comitete, cerând susţinere pentru planul lui de acțiune. [338]

Dan Jones a fost atât de îngrijorat de concepţiile lui Waggoner cu privire la legăminte, încât, ulterior, avea să scrie: „M-am îngrijorat şi m-am frământat cu privire la acest lucru, până când m-a afectat mai mult decât o jumătate de an de muncă”.[ix] Pentru a înţelege motivul acestui fapt, trebuie să înţelegem câteva aspecte legate de Biserica Adventistă din acel timp. Numărul de membri ai bisericii din întreaga lume era cu puţin peste 28.000, dintre care aproximativ 26.000 locuiau în Statele Unite. Erau numai 207 pastori hirotoniţi şi 158 pastori „acreditaţi”, care lucrau pentru 895 de biserici răspândite pretutindeni în ţară.[x] Dintre aceşti 365 de lucrători, majoritatea aveau responsabilităţi la nivelul conferinţelor locale, precum şi/sau la nivelul Conferinţei Generale.

Deoarece primul colegiu adventist de la Battle Creek nu fusese înfiinţat până în 1875, majoritatea lucrătorilor nu beneficiaseră de educaţie pastorală oficială. Majoritatea veniseră din „diferite medii sociale – profesii, ocupaţii şi meserii, sau de la fermă” şi nu avuseseră ocazia de a beneficia de multă educaţie.[xi] Dintre cei care frecventaseră colegiile adventiste, puţini primiseră vreo educaţie pastorală specială sau substanţială. De exemplu, „niciuna dintre şcolile adventiste contemporane nu oferea cursuri sub forma studiilor teologice sistematice. Până în 1888, singurele cursuri de religie planificate la colegiul din Battle Creek erau cursurile de istorie a Vechiului şi Noului Testament din clasa a noua şi a zecea şi un curs de doua semestre, cu două ore pe săptămână, ţinut de Uriah Smith cu privire la doctrinele bisericii. Participarea era pur voluntară”.

Într-o încercare de a revizui învăţământul adventist, W.W. Prescott, secretar al departamentului pentru educaţie şi preşedinte al colegiului de la Battle Creek, alcătuise un plan care prevedea ca institutele pastorale să fie „întru totul separate de colegiu”, cu scopul specific de a le oferi o educaţie suplimentară pastorilor care se aflau deja în activitate. Curriculumul „prevedea: Dovezile creştine, Istoria bisericii, Limba greacă, Limba ebraică, Principii de conducere a bisericii, Logică, Educaţie civică, Studii biblice şi Doctrine biblice”. După ce şi-a mărturisit greşeala împotrivirii faţă de Jones şi Waggoner, făcută în decembrie 1888, Prescott a căutat să le ofere mai multe ocazii de a prezenta mesajul care era în inima lor. Totuşi, când „un număr surprinzător de 157 studenţi” au venit la institutul pastoral, reprezentând aproape o jumătate din forţa de lucru pastorală adventistă, Dan Jones nu a putut să nu fie tulburat. Exista o mare posibilitate ca lucrurile prezentate de Waggoner în cursurile sale să aibă un efect notabil asupra gândirii adventiste şi a lucrării mondiale.[xii] [339]

După ce a auzit planurile lui Waggoner de a începe să predea subiectul legămintelor, luni dimineaţa, în 20 ianuarie, Dan Jones a hotărât „să aibă o conversaţie cu fratele White şi Dr. [Waggoner] cu privire la această situaţie”. El a dorit „să-i convingă să lase deoparte acel subiect, cel puţin până când profesorul Prescott şi fratele Olson” se vor întoarce în campus. În loc de a vorbi mai întâi cu Waggoner, Dan Jones a mers la William C. White „şi i-a spus ce simţea”. Totuşi, White nu a vrut să îşi ia niciun angajament, spunându-i lui Jones să „meargă şi să vorbească personal cu Dr. [Waggoner]. În cele din urmă, vineri seara târziu, în 17 ianuarie, Dan Jones a vorbit cu Waggoner timp de aproape două ore, dar Waggoner a fost „ferm în hotărârea lui de a continua lucrarea pe care o plănuise” pentru cursuri. Până în acel punct, eforturile lui Jones au fost zadarnice.

Pentru că niciunul nu voia să se dea bătut cu uşurinţă, Dan Jones a stat de vorbă cu Ellen White în Sabat dimineaţă. În conformitate cu spusele lui, după ce „i-a prezentat situaţia” şi i-a spus „ce simţea în legătură cu aceasta”, ea a exprimat „gândul că subiectul ar trebui să fie cercetat de fraţii din conducere…, înainte de a fi introdus la şcoală”. Dan Jones i-a spus lui Ellen White că încercase tocmai acest lucru, dar Waggoner a „refuzat să facă vreo schimbare în planul lui”. În conformitate cu Jones, Ellen White a sugerat din nou ca fraţii să se întâlnească împreună cu Waggoner, înainte de a începe cursurile, în ziua de luni.[xiii]

Aşadar, Dan Jones s-a întors la Waggoner şi i-a împărtăşit „ce spusese sora White”. Totuşi, am putea să ne întrebăm pe bună dreptate cât de mult i-a împărtăşit cu adevărat, deoarece, în conformitate cu spusele lui, Waggoner „a fost de neclintit”. Apoi, Dan Jones i-a spus lui Waggoner despre nevoia unei cercetări a subiectului, iar Waggoner „a părut a fi întru totul dispus”. Waggoner a spus că „dorea ca ambele feţe ale subiectului să fie prezentate pe deplin”. Ca urmare, Dan Jones a început să planifice pentru duminică seara o întâlnire cu Uriah Smith, R.C. Porter şi câţiva alţii.

Duminică seara, la ora şapte, la sediul Conferinţei Generale a avut loc o întrunire cu Waggoner pentru a cerceta subiectul legămintelor. Dan Jones a fost ales ca preşedinte al şedinţei, care s-a dovedit a fi mai mult un interogatoriu, decât o cercetare. După „ce a declarat care era scopul întrunirii”, Jones a întrebat cum ar trebui să înceapă. Smith „a sugerat să luăm punctele de controversă asupra legămintelor şi să le discutăm”. Deoarece Dan Jones a fost cel care a convocat întrunirea, s-a hotărât ca el să stabilească punctele de controversă: [340]

„După ce m-am gândit o clipă, am spus că, dacă îmi revenea mie sarcina de a stabili punctele controversate, nu puteam face altceva mai bine, decât să iau lecţiile Şcolii de Sabat şi să fac referire la câteva puncte care mi se păreau discutabile şi despre care credeam că erau discutabile în mintea altora prezenţi. Prin urmare, am început cu nota 1 de la pagina 11, prima declaraţie fiind următoarea: „Elevii trebuie să observe că termenii vechiului legământ au fost afirmaţi, în realitate, în exclusivitate de către popor”. Eu le-am spus că nu puteam fi de acord cu acea declaraţie şi am întrebat dacă ceilalţi erau de acord cu ea. Fratele Smith a spus că el nu era de acord. Nici fratele Porter nu a fost de acord. I-am cerut fratelui Smith să prezinte motivele dezacordului. El a citit Deuteronomul 26,17-19 şi a întrebat dacă textul se refera la vechiul legământ. Nimeni nu a răspuns, dar fratele White a întrebat ce anume era necesar pentru a constitui un legământ; dacă ar trebui să preluăm definiţia din Webster sau nu…. De asemenea, fratele Smith a întrebat foarte încet dacă versetele pe care le citise se refereau la vechiul legământ. A fost pusă încă o întrebare…. Când s-a răspuns la acea întrebare, fratele Smith a întrebat din nou dacă versetele pe care le citise se referau la vechiul legământ. Atunci, Dr. Waggoner a spus că el obiecta la acel mod de cercetare a subiectului legămintelor; a spus că el nu înţelegea că venise la această întrunire pentru ca lecţiile Şcolii de Sabat să fie fărâmiţate în bucăţele, ci pentru a cerceta subiectul legămintelor, iar el nu credea că ar putea fi cercetat în mod satisfăcător în felul acesta. El a continuat pentru o perioadă de timp, declarând că înţelesese că toţi erau de acord cu poziţia lui asupra legămintelor. El a considerat că membrii consiliului editorial al Review and Herald erau angajaţi de partea poziţiei lui, deoarece acceptaseră o „lectură” pe care el o pregătise cu privire la acel subiect, au pus-o în „Bible Readings” [1889], în locul celei din prima ediţie a aceleiaşi cărţi, şi fusese răspândită de zeci de mii pretutindeni. De asemenea el a susţinut cu multă hotărâre că fratele Smith însuşi se angajase a fi în favoarea poziţiei lui [prin publicarea lecţiilor Şcolii de Sabat].”[xiv]

Cea mai mare îngrijorare pe care o aveau unii dintre fraţi era cu privire la definiţia dată de Waggoner vechiului legământ. Totuşi, Dan Jones „a citit şi alte câteva puncte din lecţii, asupra cărora considera că era o deosebire de opinie”:

„Apoi, eu am enunţat scopul cercetării, şi anume că Dr. Waggoner anunţase că se va ocupa de subiect la şcoală, săptămâna următoare, iar mie mi se părea greşit să se ocupe de un subiect controversat şi să-l predea într-o şcoală a Conferinţei Generale…, în care unii membrii ai corpului profesoral şi ai consiliului de administraţie nu erau de acord cu doctrinele prezentate…. Eu nu credeam că [Waggoner] ar trebui să prezinte la şcoală ceva ce ei nu puteau să aprobe, sau să aducă vreo doctrină nouă, înainte de a se fi consultat cu ei în legătură cu aceasta…. Dacă toţi credeau că era bine ca el să [341] continue să predea subiectul legămintelor în şcoală, aşa cum făcuse în lecţiile Şcolii de Sabat, eu nu voi mai spune nimic, deşi nu puteam să consider că era cuvenit. Apoi, fratele Smith a spus că ar prefera ca subiectul să nu fie predat în şcoală. Fratele Waggoner a pledat, spunând că, atunci când venise aici, a înţeles că va preda propriile concepţii şi că nu ar fi venit în alte condiţii. El a declarat că nu a vrut să vină la început şi că a fost de acord să predea, din cauza insistenţelor.”[xv]

În acest punct, „fratele McCoy şi profesorul Miller au vorbit mai degrabă favorabil faptului de a se îngădui ca Dr. [Waggoner] să continue să predea subiectul legămintelor la  şcoală, având în vedere că fusese deja publicat în lecţiile Şcolii de Sabat”. William C. White de asemenea „a fost favorabil şi a făcut referire la câteva lucruri pe care le spusese mama sa, declarând că interpretarea lui era corectă”. La aceste cuvinte, Dan Jones a declarat fără ruşine că „ar putea fi bine să facă acest lucru, dar eu nu pot să consider că este cuvenit şi, în ce mă priveşte, doream să declar oficial că sunt împotrivă”.[xvi]*

Întrunirea a continuat până la miezul nopţii, „când a fost reprogramată fără a se ajunge la nicio decizie”. În conformitate cu Dan Jones, „totul s-a petrecut în mod plăcut. Nu a fost rostit niciun cuvânt aspru sau lipsit de bunăvoinţă şi cred că nu au fost resentimente din partea nimănui”. În aparenţă, Waggoner nu a crezut la fel, deoarece chiar a doua zi şi-a prezentat demisia pentru acel curs”.[xvii]*

Demisia lui Waggoner a creat o problemă la care Dan Jones nu se gândise. Cine urma să predea acel curs pentru toţi studenţii de la şcoala pastorală? Jones şi-a propus să facă „un aranjament satisfăcător” cu William C. White şi Waggoner, pentru a acoperi acea perioadă de cursuri. Totuşi, Jones a spus: „Eu nu pot să mă simt liber să renunţ la principiile care mi s-au părut drepte şi corecte şi să îmi dau consimţământul pentru” prezentarea concepţiilor lui Waggoner [342] la şcoală. Având în vedere atitudinea lui Dan Jones, nu este de mirare că Waggoner a fost „de neînduplecat” şi a refuzat să predea cursul. White a sugerat să i se ceară lui Uriah Smith să preia cursul, deoarece „Dr. [Waggoner] făcea prea mult oricum şi avea nevoie de mai mult timp pentru munca editorială şi pentru odihnă”. Smith a fost de acord să preia cursul, iar Dan Jones „a aranjat ca tranziţia să fie uşoară, înainte de curs…, declarând că s-a considerat a fi cel mai bine ca fratele Smith să intervină… deocamdată, deoarece Dr. Waggoner era suprasolicitat şi avea nevoie de odihnă”. Cu câteva minute înainte ca Waggoner să îşi încheie prima serie de cursuri, Dan Jones a venit împreună cu Uriah Smith pentru a face anunţul. Ulterior, el a descris ce a avut loc:

„După ce a încheiat, [Waggoner] a spus: «Uneori se întâmplă lucruri neaşteptate, iar mie mi s-a întâmplat ceva foarte neaşteptat. Spre marea mea surprindere, s-au făcut obiecţiuni cu privire la faptul ca eu să predau subiectul legămintelor în şcoala aceasta, şi nu voi începe deocamdată. Fratele [Dan] Jones vă va explica schimbarea care s-a făcut». Acea declaraţie a stricat complet cuvântarea pe care o pregătisem, aşa că am putut să spun doar că se considerase a fi cel mai bine ca prezentarea subiectului legămintelor să fie reprogramată, cel puţin deocamdată”.[xviii]

Fără să intenţioneze, Waggoner demascase modul discutabil al lui Dan Jones de a trata lucrurile. Totuşi, din acel moment, subiectul legămintelor a fost suspendat. Unii dintre studenţi nu au fost deloc mulţumiţi „de faptul că erau lipsiţi de învăţătura fratelui Waggoner”. Chiar a doua zi, un student i-a scris lui O.A. Olsen, preşedintele Conferinţei Generale şi membru al consiliului şcolii, exprimându-şi gândul că „spera ca noi să avem parte de o cercetare sinceră” a subiectului legămintelor. Au trecut câteva săptămâni până când cererea aceea a fost aprobată. Între timp, opoziţia faţă de E.J. Waggoner şi A.T. Jones a devenit tot mai îndrăzneaţă.[xix]

Discreditarea mesagerilor lui Dumnezeu

Dan Jones nu s-a oprit după ce a pus capăt efectiv prezentărilor lui Waggoner cu privire la legăminte. Pe parcursul zilelor şi săptămânilor următoare, el a corespondat continuu cu alţi conducători din ţară, împărtăşindu-le prejudecăţile lui. A primi o astfel de scrisoare de la secretarul Conferinţei Generale şi membru al Comitetului Executiv nu era ceva lipsit de importanţă. La numai trei zile după ce Waggoner a demisionat, Dan Jones i-a trimis o scrisoare lui A.W. Allee, un conducător al bisericii din Missouri, sfătuindu-l în legătură cu un institut pastoral care urma să aibă loc în acel stat: [343]

„Consider că un institut în Missouri ar fi un lucru splendid, dar cred că un institut bazat pe un plan liniştit ar fi la fel de valoros pentru voi, ca şi faptul de a face multă paradă în legătură cu el şi aducându-i pe… A.T. Jones şi E.J. Waggoner. Ca să îţi spun adevărul, eu nu am foarte multă încredere în unele dintre modurile lor de a prezenta lucrurile. Ei încearcă să conducă totul şi nu vor să admită că poziţia lor ar putea fi supusă chiar şi celei mai mici critici. Ei spun: „Acesta este adevărul, iar tot ce trebuie să faceţi este să îl studiaţi la fel de îndelungat ca mine şi apoi îl veţi înţelege”[xx]* şi, pur şi simplu, veţi râde de orice idee care putea fi prezentată de alţii, chiar şi în cel mai mic dezacord. Totuşi, oamenii noştri mai înţelepţi – fratele Smith, fratele Littlejohn, fratele Corliss, fratele Gage şi alţii – nu sunt de acord cu ei asupra multor poziţii pe care le susţin cu privire la reforma naţională şi cu privire la unele subiecte teologice, cum ar fi legămintele, legea din Galateni, etc. Ei scot în evidenţă aceste lucruri oriunde merg şi, de fapt, abia dacă insistă asupra vreunui alt subiect, cu excepţia celor asupra cărora există o deosebire de opinie printre fraţii noştri din conducere. Eu nu cred că vrei să aduci acel spirit în Conferinţa Missouri. Dacă poţi să-i chemi pe fratele Gates şi fratele Farnsworth şi să organizezi un institut pastoral pentru a studia Biblia şi planurile de lucru, iar apoi să vă bazaţi în cea mai mare parte pe voi înşivă pentru a cerceta principiile adevărului şi planurile adaptate lucrării voastre din Missouri, ar fi mult mai valoros pentru voi, decât o teorie pompoasă care nu a dat rezultate şi nu va da rezultate niciunde.”[xxi]

În aces fel și-a folosit Dan Jones influenţa într-o modalitate vicleană pentru a împiedica aşa-numita „teorie pompoasă” să ajungă mai departe decât reuşise. El nu era singurul care îşi împărtăşea deschis opiniile. Uriah Smith, simţind că demisia temporară a lui Waggoner nu va fi suficientă pentru a împiedica progresul teoriilor lui false, a scris o notă în Review. El a spus cu claritate că nu susţinea lecţiile actuale ale Şcolii de Sabat, care conţineau concepţia lui Waggoner despre legăminte:

„Pentru mulţi cititori care ne scriu întrebându-ne cu privire la noua deviere teologică din lecţiile Şcolii de Sabat, dorim să spunem că, în conformitate cu mărturisirea noastră de credinţă, Biblia şi numai Biblia este singura noastră regulă de credinţă şi practică, iar orice concepţie prezentată trebuie să fie verificată şi hotărâtă prin intermediul Cuvântului. Nimeni nu trebuie să se simtă obligat să accepte vreo doctrină, pur şi simplu pentru că ea apare în lecţiile Şcolii de Sabat sau în Review. Lecţiile sunt publicate sub auspiciile Asociaţiei S.S. a Conferinţei Generale, şi nu trebuie să fie înţeles în mod obligatoriu că Review, în îndeplinirea rolului de a le răspândi pentru popor, aprobă tot ceea ce ar putea să conţină, îndeosebi, din perspectiva faptului că, atunci când a decis să înfiinţeze un departament pentru Şcoala de Sabat în cadrul editurii Review [344] şi să publice lecţiile Şcolii de Sabat, Consiliul Review and Herald nu s-a ştiut ce anume vor conţine acestea. Desigur, ar fi mult de dorit ca toate ideile propuse să fie de aşa natură, încât să se recomande de la sine pentru a fi acceptate de către toţi cercetătorii atenţi ai Bibliei, ca fiind în acord atât cu raţiunea, cât şi cu Scriptura dar, dacă se întâmplă să nu pară a fi astfel, nu este doar privilegiul, ci şi datoria celor care sesizează că acestea nu sunt în acord cu Scripturile să le respingă fără scrupule şi fără rezerve.”[xxii]

Uriah Smith le-a adresat tuturor apelul de a face „Biblia şi numai Biblia” singura lor regulă a credinţei. El a făcut întotdeauna această declaraţie cu sinceritate, considerând că Biblia susţinea poziţiile lui şi respingea „noua deviere teologică” a lecţiilor lui Waggoner din Şcoala de Sabat.[xxiii]* Ellen White urma să răspundă curând unor astfel de presupuneri, dar numai după ce lui Waggoner i-a fost dată o şansă de a prezenta legămintele, în a doua parte a lunii februarie. Decizia de a i se îngădui să prezinte subiectul a fost lăsată în aşteptare, până când O.A. Olsen şi W.W. Prescott s-au întors la Battle Creek. Între timp, Waggoner a continuat să predea câteva cursuri la institutul pastoral. Tema lui principală a rămas aceeaşi, şi anume îndreptăţirea prin credinţă şi neprihănirea lui Hristos. Din nefericire, faptul acesta nu a putut opri controversa care izbucnise deja.

Responsabilitatea îi revine conducerii

Când a văzut tensiunea crescândă cu privire la subiectul legămintelor la institutul pastoral, Ellen White s-a temut că episodul de la Minneapolis era pe punctul de a se repeta. Ea a început să participe la multe adunări, vorbind în fiecare zi „timp de trei săptămâni”, cu „una sau două excepţii”.[xxiv]* Aşa cum s-a întâmplat cu subiectul legii din Galateni, adevărata problemă aflată în miezul subiectului legămintelor era modul de a combina Legea şi Evanghelia şi modul în care erau mântuiţi oamenii. Dacă acest punct nu era înţeles cu claritate, urma să fie afectată întreaga experienţă creștină şi să aducă o confuzie în lucrare.

Responsabilitatea pentru starea precară a bisericilor le revenea pastorilor care trebuiau să frângă pâinea vieţii pentru comunităţile lor. Întregul scop al institutului pastoral era acela de a-i echipa mai bine pe pastori pentru a-şi îndeplini responsabilităţile încredinţate de Dumnezeu. Deoarece aproape o jumătate din lucrătorii bisericii erau adunaţi la Battle Creek, Ellen White şi-a dat seama de marile posibilităţi care existau, [345] dacă fiecare ar fi plecat de la institut cu adevărat convertit şi cu mesajul neprihănirii lui Hristos. De asemenea, ea şi-a dat seama că Satana căuta să împiedice împlinirea unui astfel de lucru: „Sunt convinsă că Satana a văzut că aici era în joc foarte mult, şi nu a vrut să-şi piardă influenţa asupra fraţilor noştri din lucrarea pastorală. Dacă va urma o biruinţă deplină, de la aceste adunări vor pleca mulţi pastori cu o experienţă de cea mai mare valoare”.[xxv] Ellen White a fost determinată să înţeleagă rezultatele îngrozitoare care vor urma, dacă biruinţa nu va avea loc şi dacă fraţii vor refuza să umble în lumina care strălucea pe calea lor.

În cuvântările ei de dimineaţă, Ellen White a vorbit cu hotărâre împotriva spiritului predominant, chiar şi comparând „mărturia” ei cu aceea a lui „Moise, în cuvântarea lui de rămas bun: ‘Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta’ [Deuteronomul 30,19]’”. Într-adevăr, hotărârile luate la centrul lucrării aveau să afecteze multe generaţii viitoare. Jurnalul ei oferă un raport cu privire la cele întâmplate: „Vă îndemn să cercetaţi Scripturile pentru voi înşivă…. În zilele lui Hristos, cărturarii şi fariseii au cercetat Scripturile Vechiului Testament. Totuşi, ei au interpretat cele citite în scopul de a-şi susţine propriile tradiţii…. Deşi erau dezbinaţi asupra majorităţii punctelor, ei erau uniţi asupra unui punct – împotrivirea faţă de Hristos. În zilele noastre se pare că oamenii s-au unit pentru a anula efectul mesajului pe care l-a trimis Domnul…. Ei schimbă semnificaţia Cuvântului lui Dumnezeu pentru a se potrivi cu propriile păreri…. Dumnezeu este împotriva celor care răstălmăcesc Scripturile, făcându-le să se potrivească propriilor idei preconcepute”. Acesta a fost contextul în care ea îi avertiza pe „fraţii aflaţi în poziţii de răspundere să nu întristeze Duhul lui Dumnezeu, alungându-L din inima lor…. Nu întoarceţi spatele mesajelor pe care le trimite Dumnezeu, aşa cum aţi făcut la Minneapolis”. Cu inima îndurerată, ea a putut să întrebe: „De ce nu se scoală ei şi nu luminează, pentru că lumina lor a venit şi slava Domnului a răsărit peste ei?”[xxvi]

În data de 3 februarie, Ellen White a stat înaintea fraţilor şi i-a rugat să accepte lumina care le-a fost prezentată. Ea ştia că se făcuseră „eforturi – o influenţă potrivnică – pentru a respinge lumina pe care Dumnezeu o aducea asupra noastră aici cu privire la neprihănirea lui Hristos”. Ea a putut să declare fără reţineri: „Dacă Dumnezeu a vorbit vreodată prin mine, acesta este adevărul, fraţilor. Acesta este adevărul pe care îl va primi fiecare dintre voi, deoarece altfel [346] sufletul vostru va fi lăsat în întuneric şi pustiu la fel ca înălţimile din Ghilboa”. Dumnezeu le oferea ocazii preţioase:

„Aşadar, fraţilor, vreau să spun că este deschisă o uşă şi niciun om nu poate să o închidă pentru voi – indiferent dacă este cineva din poziţia cea mai înaltă sau cea mai umilă – nimeni nu poate să o închidă. Dar voi puteţi. Voi puteţi să închideţi uşa inimii voastre, pentru ca lumina pe care Dumnezeu v-a trimis-o în ultimul an şi jumătate – sau aproximativ – să nu aibă influenţă şi efect asupra vieţii voastre şi nici să nu fie adusă în experienţa voastră religioasă. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu i-a trimis pe mesagerii Săi.”[xxvii]

Ea le-a amintit fraţilor că, după ce Ioan Botezătorul venise cu un mesaj care a tulburat inima ascultătorilor lui, Hristos a venit „cu un balsam vindecător, cu un mesaj prin care, după ce inima fusese frântă, sămânţa putea să cadă într-un sol pregătit”. Totuşi, „ucenicii lui Ioan au fost geloşi pe Hristos”. În acelaşi fel, a continuat ea, „Dumnezeu are lucrători. Ei duc lucrarea până la un punct, iar apoi nu mai pot înainta…. Acum, Dumnezeu cheamă un alt lucrător pentru a interveni imediat şi pentru a duce lucrarea mai departe. Cel care a lucrat ajunge să fie înconjurat de un cerc închis. El nu poate vedea că tocmai direcţia în care a lucrat nu poate fi continuată până la sfârşitul timpului. În lucrare trebuie să fie introdusă mai multă lumină şi putere decât în trecut”.[xxviii]*

O făgăduinţă împlinită

Pe măsură ce şi-a continuat discursul, Ellen White i-a condus pe ascultători înapoi în timp; dincolo de numeroasele adunări de tabără din anul precedent; dincolo de Conferinţa din 1888 de la Minneapolis, cu toate conflictele ei; înapoi până la timpul când a stat la căpătâiul soţului ei muribund, în 1881. Ea şi-a amintit că acolo Dumnezeu îi făcuse o făgăduinţă:

„Lucrarea aceasta urma să fie dusă înainte şi în sus, iar zidirea ei urma să crească. Aşa a lucrat Dumnezeu cu lucrătorii Săi; El a înmormântat lucrători, dar lucrarea a continuat să progreseze.

Când l-am ţinut de mână pe soţul meu muribund, am ştiut că Dumnezeu lucra. În timp ce stăteam acolo, pe pat, alături de el, iar el avea o febră atât de mare, chiar acolo, mi-au fost descoperite următoarele lucruri, asemenea unui lanţ de lumină clară: Lucrătorii sunt înmormântaţi, dar lucrarea va continua. Eu am lucrători care vor prelua lucrarea aceasta. Nu te teme; nu fii descurajată; lucrarea va merge înainte. [347]

Acolo am înţeles că eu urma să preiau lucrarea şi să port o povară mai grea decât am purtat vreodată. Acolo, i-am făgăduit Domnului că voi sta la postul datoriei mele şi am încercat să fac acest lucru. Am îndeplinit, pe cât posibil, lucrarea pe care mi-a dat‑o Dumnezeu, cu înţelegerea că Dumnezeu urma să aducă în lucrarea Sa un element pe care încă nu l-am avut.”[xxix]*

În mintea lui Ellen White nu era nicio îndoială că Dumnezeu Îşi împlinise făgăduinţa. El nu numai că o vindecase în mod miraculos la mai puţin de un an după moartea soţului ei, când era „o candidată pentru mormânt”, dar de asemenea îi dăduse lui Waggoner chemarea divină doar la câteva zile după aceea, în timp ce Ellen White vorbea la adunarea de tabără din Healdsburg, în toamna anului 1882.[xxx] Nu după mult timp, Dumnezeu Şi-a împlinit din nou făgăduinţa, chemându-l pe A.T. Jones să i se alăture în dezvoltarea lucrării. Acum, în 1890, în conformitate cu Ellen White, mesajul lor adusese „în lucrarea aceasta un element pe care nu l-am mai avut”.

Imediat după ce a vorbit despre moartea soţului ei, Ellen White le-a amintit ascultărilor despre modul în care cei aflaţi în poziţii de răspundere tratau noua lumină a acelui mesaj, pe care Dumnezeu făgăduise să o trimită. Care au fost rezultatele adunărilor ţinute în vara precedentă, când ea a stat umăr la umăr alături de mesagerii aleşi de Dumnezeu? [348]

„Tinerii noştri privesc la cei mai în vârstă, care stau neclintiţi şi nu vor să facă nicio mişcare pentru a accepta vreo lumină nouă care le este adusă; ei [tinerii] vor râde şi vor ridiculiza ceea ce fac şi ceea ce spun aceşti oameni [Jones şi Waggoner], ca şi când nu ar avea nicio importanţă. Eu vă întreb: Cine poartă răspunderea pentru râsul şi pentru dispreţul acela? Sunt tocmai aceia care s-au interpus între lumina pe care a dat-o Dumnezeu şi popor, pentru ca aceasta să nu ajungă la oamenii care ar trebui să o aibă….

Aşadar, fraţilor, eu spun: Eliberaţi calea Împăratului, pentru binele sufletului vostru. Dacă v-aţi interpus între oameni şi lumină, daţi-vă la o parte, deoarece altfel Dumnezeu vă va da la o parte….

Acum este exact aşa cum a fost în zilele iudeilor. Când a venit un mesaj, de ce conducătorii şi-au mobilizat toate puterile împotriva lui, ca să nu ajungă la oameni…. Dacă Dumnezeu ne trimite lumină, lăsaţi-o să vină la noi şi niciun om să nu închidă uşa, sau să încerce să o închidă. Nu o închideţi voi înşivă. Deschideţi uşa inimii voastre şi lăsaţi razele strălucitoare ale luminii să vă ilumineze inima şi mintea. Vă rog, lăsaţi să intre Soarele Neprihănirii…..

Cât timp va veni harul lui Dumnezeu în zadar la poporul acesta? Vă rog, pentru Numele lui Hristos, eliberaţi calea Împăratului şi nu vă jucaţi cu Duhul lui Dumnezeu.

Noi am călătorit prin diferitele locuri ale adunărilor, pentru ca eu să pot sta umăr la umăr alături de mesagerii despre care am ştiut că sunt ai lui Dumnezeu şi despre care am ştiut că au un mesaj pentru poporul Său. Eu mi-am prezentat mesajul alături de ei în armonie deplină cu mesajul pe care îl vesteau ei. Ce am văzut noi? Am văzut o putere care însoţea mesajul….

Eu încerc să vi-l prezint, ca să puteţi vedea dovezile pe care le-am văzut eu, dar se pare că vorbesc în vânt. Cât timp va continua să fie astfel? Cât timp vor rămâne oamenii de la centrul lucrării împotriva lui Dumnezeu?”[xxxi]

Ellen White nu putea să se exprime mai clar. Tinerii care râdeau şi luau în derâdere mesajul prezentat de Jones şi Waggoner făceau astfel ca rezultat al exemplului dat de cei mai în vârstă, aflaţi în poziţii de conducere. În consecinţă, cei mai în vârstă urmau să poarte „răspunderea” pentru râsul acela. Da, cei mai în vârstă săvârşeau un păcat, dar efectele păcatelor lor erau mai vaste, din cauza influenţei lor. Ellen White îi avertiza să nu meargă pe urmele conducătorilor iudei, deoarece rezultatul avea să fie îngrozitor.[xxxii]* [349]

Câteva săptămâni mai târziu, când şi-a publicat cuvântarea de dimineaţă în Review, Ellen White a adăugat câteva paragrafe, reafirmându-şi susţinerea acordată lui Jones şi Waggoner şi mesajului lor, „aşa cum a fost prezentat”. Ea i-a mustrat pe cei ce stăteau în cale:

„Cât timp va mai trece, până când veţi crede mărturiile Duhului lui Dumnezeu? Când îşi va găsi adevărul pentru timpul acesta intrare în inima voastră? Veţi aştepta până la venirea lui Hristos? Cât timp va îngădui Dumnezeu să fie blocată calea? Eliberaţi calea Împăratului, vă implor, şi neteziţi cărările Sale.

Eu am călătorit din loc în loc, participând la adunările în care a fost predicat mesajul neprihănirii lui Hristos. Eu am considerat că este un privilegiu să stau alături de fraţii mei şi să-mi prezint mărturia împreună cu mesajul pentru timpul acesta şi am văzut că puterea a însoţit mesajul oriunde a fost rostit. Voi nu puteţi să-i faceţi pe oamenii din South Lancaster să creadă că nu le-a fost vestit un mesaj al luminii. Oamenii şi-au mărturisit păcatele şi şi-au însuşit neprihănirea lui Hristos. Dumnezeu Şi-a întins mâna pentru a face lucrarea aceasta. Noi am lucrat în Chicago; a fost cu o săptămână înainte de a întrerupe adunările.Totuşi, binecuvântarea lui Dumnezeu a venit asupra noastră asemenea unui val de slavă, când i-am îndrumat pe oameni spre Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. Domnul Şi-a descoperit slava şi am simţit impresiile profunde ale Duhului Său. Pretutindeni, mesajul a condus la mărturisirea păcatului şi la abandonarea nelegiuirii….

Să presupunem că voi ştergeţi mărturia care a fost vestită pe parcursul ultimilor doi ani, prin proclamarea neprihănirii lui Hristos. Pe cine puteţi să indicaţi ca scoţând în evidenţă lumina specială pentru popor? Acest mesaj, aşa cum a fost prezentat, ar trebui să ajungă la toate bisericile care pretind a crede adevărul şi să ducă poporul nostru pe o treaptă mai înaltă….”[xxxiii]*

„Fiecare lucrător îşi are locul lui, dar Dumnezeu nu vrea ca vreun om să creadă că nu urmează să mai fie auzit niciun alt mesaj, cu excepţia celui pe care îl vestim noi. Vrem atât mesajul din trecut, cât şi mesajul cel nou.”[xxxiv]

Miercuri, 5 februarie, Ellen White le-a vorbit din nou celor aflaţi la adunările din Battle Creek. Ea i-a rugat pe fraţi să se apropie de Dumnezeu şi unii de alţii. Ea a încercat să-i încurajeze, spunându-le că Dumnezeu căuta să-i binecuvânteze cu „lumina care strălucea de la tronul lui Dumnezeu…, pentru ca oamenii să fie în stare să stea în picioare în ziua lui Dumnezeu”. Bisericile erau „pe punctul de a muri” din cauza lipsei de „hrană spirituală”. Pastorii trebuiau să le prezinte acestor biserici [350] adevăruri „care nu veneau din mintea unui alt om, ci din lumina pe care aţi primit-o printr-o cercetare atentă a Cuvântului lui Dumnezeu”. Ea i-a încurajat pe ascultători încă o dată cu privire la rezultatele minunate din South Lancaster, unde lucrase alături de A.T. Jones pentru răspândirea acestui mesaj:

„Aproape fiecare student a fost cuprins de valul ceresc, iar mărturiile vii care au fost vestite nu au fost depăşite nici chiar de mărturiile din 1844, înainte de dezamăgire. La South Lancaster, mulţi au învăţat ce însemna să-şi predea inima lui Dumnezeu – ce însemna a fi convertit. Mulţi au spus: «Am mărturisit ani de zile că sunt un urmaş al lui Isus, dar nu am ştiut niciodată ce însemna a-L cunoaşte pe Isus, sau pe Tatăl. Am învăţat din această experienţă ce înseamnă a fi creştin»….

Fraţilor, există o lumină pentru noi; există o lumină pentru poporul lui Dumnezeu, «Lumina luminează în întunerec, şi întunerecul n-a biruit-o”. Motivul pentru care oamenii nu înţeleg este acela că s-au fixat într-o poziţie a întrebărilor şi îndoielii. Ei nu cultivă credinţa. Dacă Dumnezeu vă dă lumină, trebuie să umblaţi în lumină şi să urmaţi lumina. Lumina străluceşte de la tronul lui Dumnezeu. Care este scopul ei? Este pentru ca oamenii să fie pregătiţi să stea în picioare în ziua lui Dumnezeu».”[xxxv]

În ciuda acestor evenimente, fraţii continuau să-i avertizeze pe ceilalţi să nu participe la cursurile predate de Jones şi Waggoner, iar unii au participat numai pentru a pune întrebări în scopul de a discredita prezentările lor.[xxxvi] Ellen White i-a avertizat că „era prea târziu pentru a striga împotriva oamenilor, pe motiv că manifestau prea mult zel în slujba lui Dumnezeu şi a spune: ‘Sunteţi prea agitaţi, prea insistenţi, prea categorici’. Este prea târziu pentru a-i avertiza pe fraţii voştri să nu studieze Biblia pentru ei înşişi, de teamă că ar putea fi amăgiţi de idei false”. Ea a simţit că era foarte urgent să-i avertizeze pe fraţi să nu repete greşeala iudeilor:

„În timp ce scriu la Viaţa lui Hristos [Hristos Lumina lumii]”, îmi înalţ inima în rugăciune către Dumnezeu, cerând ca lumina să vină asupra poporului Său. Deoarece înţeleg ceva din frumuseţea lui Hristos, inima mea se înalţă spre Dumnezeu, «O, fie ca slava aceasta să le fie descoperită slujitorilor Tăi! Fă ca prejudecata şi necredinţa să dispară din inima lor». În fiecare rând pe care îl scriu despre starea oamenilor din timpul lui Hristos, despre atitudinea lor faţă de Lumina lumii, văd pericolul ca noi să adoptăm aceeaşi poziţie şi mă rog lui Dumnezeu: «O, să nu îngădui ca aceasta să fie starea poporului Tău. Fereşte poporul Tău de a face această greşeală. Măreşte-le credinţa»…. Vom fi nevoiţi să ne confruntăm cu necredinţa sub toate formele din lume, dar când ne confruntăm cu necredinţa acelora care ar trebui să fie conducătorii poporului, sufletele noastre sunt rănite. Aceasta ne întristează pe noi şi Îl întristează pe Duhul lui Dumnezeu.”[xxxvii]* [351]

Duhul Sfânt era întristat în principal de necredinţa celor aflaţi în poziţii de conducere. Ei împiedicau lumina să ajungă la oameni, iar influenţa lor afecta întreaga biserică.

Chiar a doua zi dimineaţă, când le-a vorbit fraţilor din conducere, Ellen White s-a întrebat de ce „destul de mulţi oameni buni”, inclusiv Uriah Smith, nu participau la adunări. Era de teamă că ar putea fi „câştigaţi”? Ei stăteau deoparte şi „trăgeau tot timpul în întuneric împotriva lui Jones şi Waggoner”. Ea a declarat că pastorii „ar trebui să înţeleagă unde se află Duhul lui Dumnezeu”, ca să „poată cunoaşte impresiile pe care Domnul le făcea asupra poporului Său”. Ellen White a spus că aceştia erau „tocmai oamenii care ar fi trebuit să fie aici, arătându-şi interesul de a avea adevărul pentru poziţiile lor de răspundere…, ca să fie pregătiţi pentru poziţiile acestea, dar ei nu sunt aici deloc; ei nu se apropie”. În loc de a se eschiva şi de a încerca să găsească nişte cârlige de care să-şi agaţe îndoielile, aceşti pastori trebuiau să meargă pe „genunchi în rugăciune şi, de dragul lui Hristos, să vadă greşeala iudeilor”.[xxxviii]

Ellen White a spus că în dimineaţa anterioară s-a trezit cu o povară atât de grea. Ea a simţit o astfel de responsabilitate, ştiind că oamenii „nu umblau în lumină”. Ea i-a îndemnat pe fraţi: „Când veţi pleca din locul acesta, trebuie să fiţi atât de convinşi de mesaj, încât să fie asemenea unui foc în oasele voastre şi să nu vă puteţi abţine să-l vestiţi. Este adevărat că oamenii vor spune: «Eşti prea agitat; exagerezi prea mult cu privire la acest subiect şi nu te gândeşti suficient la Lege; aşadar, trebuie să te gândeşti mai mult la Lege; nu căuta tot timpul să ajungi la neprihănirea lui Hristos, ci restaurează Legea». Lăsaţi Legea să-şi poarte singură de grijă. Noi am vorbit atât de mult despre Lege, până când am ajuns uscaţi precum înălţimile din Ghilboa, fără rouă sau ploaie. Să ne încredem în meritele lui Isus Hristos din Nazaret”. Au vrut ei să asculte îndemnul?[xxxix]

În dimineaţa următoare, Ellen White a continuat pe aceeaşi temă. Fraţii făceau o greşeală „considerându-i pe oameni infailibili”. Oamenii aşteptau ca „pastorii să le poarte de grijă”, ca şi când nu ar fi avut de făcut o lucrare personală ei înşişi. Totuşi, indiferent de poziţia cuiva, indiferent dacă era un vechi conducător al lucrării sau un nou venit, oamenii trebuiau să studieze Biblia pentru ei înşişi spre a cunoaşte adevărul. Ei trebuiau să-şi pună încrederea în Dumnezeu, şi [352] nu în oameni, „deoarece niciunul dintre noi nu este infailibil”.[xl]* Dar faptul că omul este supus greșelii nu nega faptul că Dumnezeu avea mai multă lumină pentru poporul Său, lumină care urma să fie dată prin solii rânduiți de El: „Există putere pentru acest popor. Eu o cunosc. Dumnezeu mi-a descoperit-o de ani de zile și timpul a sosit. Noi vrem să știm că acea credință vie trebuie să fie inspirată în inimile noastre și că putem ajunge la mai multă lumină și mai multă cunoștință.”[xli]

Ellen White nu a fost chemată să fie un profet care rezolva orice deosebire de opinie, spunându-le oamenilor ce trebuie şi ce nu trebuie să creadă. Ea nu fusese calea uşoară de ieşire în trecut, nici nu avea să fie calea uşoară de ieşire în timpul conflictului cu privire la legăminte. În zilele timpurii, când pionierii au descoperit adevărurile despre Sabat şi Sanctuarul ceresc, Domnul a confirmat acele adevăruri prin darul profetic al lui Ellen White, numai după ce ei studiaseră Biblia cu seriozitate. Situaţia urma să fie la fel cu legea din Galateni şi legăminte. Domnul nu a descoperit dintr-o dată toată lumina asupra acestor puncte controversate. Când a văzut opoziţia stârnită împotriva acelei lumini, Ellen White i-a îndrumat pe oameni spre Biblie. Scopul acestui studiu nu era doar de a stabili dacă ideile prezentate de Jones şi Waggoner constituiau adevărul, ci şi de a-i conduce pe oameni la o experienţă personală cu privire la acel adevăr. Biserica deja se confrunta cu rezultatele mediocre ale unui simplu consimţământ intelectual cu o listă de doctrine, din care făcea parte şi îndreptăţirea prin credinţă. Mai mult, autoritatea lui Ellen White ca profet era pusă sub un mare semn de întrebare de către mulţi conducători ai bisericii, deoarece i-a susţinut pe Jones şi Waggoner şi mesajul prezentat de ei. Ea a ştiut că, dacă oamenii vor studia Biblia pentru ei înşişi, vor înţelege că Dumnezeu intenţiona să trimită binecuvântări asupra bisericii Sale:

„Aşadar, iată-vă aici, la şcoala aceasta. Fratele Waggoner ar putea să vă prezinte adevărul. Voi puteţi spune că lucrurile pe care le prezintă constituie adevărul. Totuşi, ce veţi face după aceea? Trebuie să studiaţi Scripturile pentru voi înşivă. Trebuie să le cercetaţi cu inima umilă. Dacă sunteţi plini de prejudecăţi şi de propriile păreri preconcepute şi dacă susţineţi ideea că nu aveţi nimic de învăţat şi că ştiţi tot ce este important de ştiut, nu veţi obţine niciun beneficiu aici. Totuşi, dacă veniţi asemenea unor copii, veţi dori să învăţaţi tot ce este de învăţat…. Domnul cerului a călăuzit mintea oamenilor pentru a se specializa în studierea Scripturilor, iar când sunt prezentate acele pasaje din Scriptură, El [353] ne-a dat capacitatea de a gândi…, de a vedea dovezile întocmai cum poate să le vadă prezentatorul; eu pot să găsesc dovezile întocmai cum le găseşte el. Eu pot să merg şi să vestesc adevărul, deoarece ştiu că este adevărul….

Eu cred fără nicio îndoială că Dumnezeu le-a dat fraţilor Jones şi Waggoner adevărul preţios la timpul potrivit. Îi consider eu a fi infailibili? Spun eu că ei nu vor face nicio declaraţie, sau nu vor avea nicio idee care nu poate fi pusă sub semnul întrebării, sau care nu poate fi greşită? Spune eu acest lucru? Nu, eu nu spun aşa ceva. Nu spun acest lucru despre niciun om din lume. Dar spun că Dumnezeu a trimis lumină, iar voi trebuie să fiţi atenţi cum o trataţi.”[xlii]

Până la acea dată, Domnul nu îi descoperise în mod specific lui Ellen White că poziţia lui Jones şi Waggoner asupra legămintelor era corectă. Totuşi, El arătase cu claritate că trimitea lumină şi un adevăr preţios, chiar dacă folosea oameni supuşi greşelii. Întrebarea importantă nu era dacă Jones şi Waggoner erau infailibili, ci modul în care fraţii tratau lumina pe care o trimisese Dumnezeu. În loc de a căuta greşeli la mesageri şi în mesaj, ei trebuiau să studieze, căutând lumina. În loc de a le spune oamenilor să stea departe de adunări, ei trebuiau să încurajeze cercetarea:

„Eu vorbesc despre aceşti oameni [pastori], pentru ca ei să cunoască şi să înţeleagă adevărul, dar ei nu vor să audă, se vor ţine departe, aşa cum le spun pastorii celor din biserici, ca să stea departe şi să nu meargă spre a auzi. Aşadar, voi doriţi să auziţi totul. Dacă el [Waggoner] a ajuns la o idee greşită, noi vrem să ştim şi să înţelegem…, iar apoi vrem să cercetăm pentru noi înşine. Vrem să ştim că acesta este adevărul, iar dacă acesta este adevărul, fraţilor, acei copii din grupa Şcolii de Sabat îl doresc şi fiecare suflet are nevoie de el…. Celor care se află în poziţii de răspundere, le spun că au obligaţia faţă de Dumnezeu de a şti ce se întâmplă aici….

Faptul că unii au îngăduit ca inima să le fie umplută de prejudecăţi mi-a produs aşa de multă tristeţe. Ei caută fiecare cuvânt de care se pot lega…. Cine spune că ei [Jones şi Waggoner] sunt desăvârşiţi? Cine pretinde acest lucru? Noi spunem că Dumnezeu ne-a dat lumină la timpul potrivit. Iar acum, noi ar trebui să primim adevărul lui Dumnezeu – să-l primim ca şi cum ar fi de origine cerească…. Când un punct este dovedit, oh, ei [fraţii] nu vor să recunoască niciun cuvânt. Ei nu văd nicio lumină, dar toarnă întrebare după întrebare. Ei bine, niciun punct nu este clarificat. Ei nu recunosc că au întâlnit acel punct, ci toarnă o listă întreagă de întrebări. Aşadar, fraţilor, vrem să ştim ce înseamnă a cerceta Scripturile ca unii care doresc lumină, şi nu ca unii care vor să alunge lumina.”[xliii] [354]

Aceasta a fost starea de lucruri la institutul pastoral, înainte ca Waggoner să fi avut vreo ocazie de a prezenta subiectul celor două legăminte. Fusese creat un mediu care avea să conducă la respingerea întregii lumini pe care Dumnezeu căuta să o reverse asupra poporului Său. Acolo erau pastori şi conducătorii bisericii. Deşi acceptarea sau respingerea luminii trimise de cer era o alegere individuală, consecinţele urmau să afecteze întreaga biserică; păcatul lor avea să fie un „păcat naţional”, aşa cum fusese păcatul iudeilor. Oamenii deveniseră „nişte indicatoare care trimiteau în direcţia greşită”. „Întreaga biserică este responsabilă” pentru păcatele lor.[xliv]*

NOTE FINALE CAPITOLUL 13

[i]. „The Two Covenants”, Bible Readings for the Home Circle (Battle Creek, ML: Review and Herald Pub. House, 1888), p.214-219.

[ii]. Dan T. Jones către E.W. Farnsworth, 9 februarie,1890, p.5, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[iii]. E.J. Waggoner, „The Two Covenants”, Bible Readings for the Home Circle (1889), p.312-317.

[iv]. „The Two Covenants”, Bible Readings for the Home Circle (1888), p.219.

[v]. Robert Van Ornam, The Doctrine of the Everlasting Covenant in the Writings of Ellet J. Waggoner (Graduate Thesis, Loma Linda University, 1985), p.23.

[vi]. Dan T. Jones către E.W. Farnsworth, 9 februarie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[vii]. Ibid.

[viii]. Comitetul Executiv al Conferinţei Generale este organul administrativ care, în esenţă, conduce biserica: „Autoritatea Comitetului Executiv între sesiuni este destul de vastă. Ca parte a responsabilităţilor lui, comitetul votează alocaţiile anuale către Diviziunile mondiale…, adoptă regulile de funcţionare a bisericii mondiale, trimite misionari în teritoriile din străinătate şi, în general, aduce la îndeplinire obiectivele Conferinţei Generale…. Comitetul completează locurile libere din orice poziţie de conducere, consiliu, sau comitet al Conferinţei Generale, emite acreditările şi autorizaţiile lucrătorilor” (SDA Encyclopedia, vol.10, p.500). Acest comitet a fost alcătuit din maxim cinci membri până în 1888, când a fost extins la şapte membri. La Conferinţa Generală din 1889, au fost adăugaţi încă doi membri până la totalul de nouă: „O.A. Olsen, S.N. Haskell, William C. White, D.T. Jones, R.A. Underwood, R.M. Kilgore, E.W. Farnsworth, E.H. Gates, A.R. Henry” (General Conference Daily Bulletin, 6 noiembrie, 1889, p.140). Din cei nouă membri care erau responsabili pentru obiectivele, planurile şi, în cele din urmă, direcţia în care urma să meargă biserica, cel puţin şase se împotriveau deschis faţă de Jones şi Waggoner şi mesajul pe care îl prezentau ei.

[ix]. Dan T. Jones către George I. Butler, 13 februarie, 1890, p.10, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[x]. General Conference Daily Bulletin, 6 noiembrie, 1889, p.153.

[xi]. „Minister”, SDA Encyclopedia, vol.10, p.901.

[xii]. Gilbert M. Valentine, The Shaping of Adventism, p.49-50.

[xiii]. Dan T. Jones către E.W. Farnsworth, 9 februarie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[xiv]. Ibid.

[xv]. Ibid.

[xvi]. Ibid. Atât despre declaraţia făcută de Dan Jones cu puţin timp înainte, spunând că, dacă toţi considerau că era bine ca Waggoner să predea, „el nu va mai spune nimic despre acest lucru”. Probabil că nu şi-a dat seama că, întocmai ca la Minneapolis, ca „istoria acelei adunări trecuse în veşnicie cu povara raportului ei, iar când va avea loc judecata şi se vor deschide cărţile, acolo va fi găsită înregistrată o istorie cu care mulţi dintre cei aflaţi la acea adunare nu vor fi încântați să se confrunte”. (Ellen G. White, Scrisoarea 67, 17 septembrie, 1890; în 1888 Materials, p.706).

[xvii]. Dan T. Jones către E.W. Farnsworth, 9 februarie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea. În mintea lui Dan Jones, la adunare s-a manifestat doar bunătate frățească. Ellen White a demascat concepţia lui ca fiind falsă: „Unii ar putea să spună, «Eu nu îl urăsc pe fratele meu, nu sunt chiar aşa de rău». Totuşi, cât de puţin îşi înţeleg ei propria inimă. Ei ar putea să creadă că manifestă zel pentru Dumnezeu în simţămintele lor împotriva fratelui lor, dacă ideile lui ar putea părea să intre în vreun fel în conflict cu ideile lor; ies la suprafaţă simţăminte care nu seamănă deloc cu dragostea. Ei nu dau pe faţă nicio dispoziţie de a fi în armonie cu el. Ei l-ar ameninţa cu bucurie pe fratele lor. Şi totuşi el ar putea să vestească un mesaj de la Dumnezeu pentru popor – tocmai lumina de care are nevoie pentru acest timp”. (Ellen G. White, Scrisoarea 19d, 1 septembrie, 1892; în 1888 Materials, p.1022).

[xviii]. Dan T. Jones către E.W. Farnsworth, 9 februarie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[xix]. S.A. Whittier către O.A. Olsen, 22 ianuarie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[xx]. Această presupusă declaraţie făcută de A.T. Jones a fost răspândită de Uriah Smith şi chiar menţionată într-o scrisoare pe care Smith i-a scris-o lui Ellen White (17 februarie, 1890; în Manuscripts and Memories, p.152). Ellen White a răspuns scriindu-i lui Jones şi confruntându-l cu presupusele declaraţii (Scrisoarea 55, 17 februarie, 1890, nepublicată). Jones a răspuns la acuzaţii într-o scrisoare adresată lui Ellen White (o scrisoare care nu mai este disponibilă) şi, de asemenea, a avut o şansă de a explica versiunea lui cu privire la situaţie la adunarea pastorală de la sediul Conferinţei (Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 83, 13 martie, 1890; în 1888 Materials, p.627). Ca rezultat, Ellen White i-a scris lui Uriah Smith, declarând că „îl acuzase în mod greşit [pe Jones]” (Scrisoarea 73, 25 noiembrie, 1890; în 1888 Materials, p.734). Cu toate acestea, paguba fusese deja făcută. Este mult mai uşor să începi un zvon, decât să-l opreşti. Într-o scrisoare adresată lui Uriah Smith, Ellen White a explicat cum s-a întâmplat acest lucru: „Voi aţi întărit mâinile şi minţile unor oameni ca Larson, Porter, Dan Jones, Eldridge, Morrison şi Nicola şi, prin ei, ale unui vast număr. Toţi te citează pe tine, iar vrăjmaşul neprihănirii priveşte încântat.” (Scrisoarea 59, 8 martie, 1890; în 1888 Materials, p.599).

[xxi]. Dan T. Jones către A.W. Allee, 23 ianuarie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[xxii]. Uriah Smith, „Editorial Notes”, Review and Herald, 28 ianuarie, 1890, p.64.

[xxiii]. Acest punct nu poate fi omis. Împotrivitorii lui Jones şi Waggoner declarau că Biblia şi numai Biblia era regula lor de credinţă. Acesta era exact lucrul pe care cărturarii şi fariseii îl făcuseră cu Hristos, citând din cărţile lui Moise pentru a dovedi că ei aveau dreptate, iar El era greşit. Totuşi, Jones şi Waggoner veniseră cu un mesaj care îi chema pe oameni înapoi la Biblie şi la adevărurile frumoase aflate în paginile ei. Ellen White a susţinut această abordare şi, răspunzându-le celor care se împotriveau lui Jones şi Waggoner, i-a invitat de multe ori să se întoarcă şi să studieze Scripturile, pentru a crede ce era prezentat. Totuşi, apelurile ei la un studiu mai profund al Scripturilor nu anula declaraţiile ei de susţinere a lucrurilor pe care Jones şi Waggoner le prezentau din Scripturi. Oare nu ar părea puţin ciudat ca „Domnul, în marea Sa milă”, „să trimită mesajul cel mai preţios prin fraţii Waggoner şi Jones”, un mesaj care includea o chemare la un studiu mai profund al Bibliei, dacă ceea ce prezentau ei ca rezultat al studiului mai profund al Bibliei era, în realitate, plin de erori fatale? Totuşi, acesta a fost exact tipul de acuzaţie care a fost îndreptat asupra lor cu mai bine de 120 de ani în urmă. Fraţii din conducere declarau că ei credeau în Biblie şi în doctrina îndreptăţirii prin credinţă, dar nu credeau în „noua deviere teologică” a lui Jones şi Waggoner. Aceeaşi mentalitate există şi în zilele noastre, printre cei care nu sunt de acord cu Jones şi Waggoner cu privire la natura lui Hristos, neprihănirea prin credinţă, generaţia finală, ploaia târzie şi legăminte. George Knight declară: „Biserica are nevoie să citească Biblia prin ochii lui Moise, Ioan şi Pavel şi ai altor scriitori ai ei, mai degrabă decât prin ochii unei alte surse…. Unii din zilele noastre ar dori să citim Biblia prin ochii lui Jones şi Waggoner. O astfel de practică ar putea fi greşeala cea mai periculoasă…. Ellen White i-a susţinut pe amândoi, deoarece ei conduceau adventismul înapoi la Hristos şi la Biblie, nu pentru că ei au avut ultimul cuvânt în materie de teologie, sau pentru că ar fi avut o teologie cu care ea a fost întru totul de acord” (A User-Friendly Guide, p.179). Totuşi, Ellen White de asemenea a avertizat cu privire la amăgirea subtilă care tulbura încrederea oamenilor în Spiritul Profetic şi care era adusă tocmai de oamenii ce luptau împotriva mesajului trimis prin Jones şi Waggoner, în timp ce ei înşişi declarau că susţin Biblia: „Vrăjmaşul a făcut eforturi iscusite pentru a tulbura credinţa poporului nostru în Mărturii, iar când aceste idei false pătrund, ei declară că pot dovedi toate poziţiile cu Biblia, dar ei răstălmăcesc Scriptura…. Tocmai astfel a plănuit Satana să fie, iar aceia care au pregătit calea pentru ca poporul să nu acorde nicio atenţie avertizărilor şi mustrărilor Mărturiilor Duhului lui Dumnezeu vor vedea că va apărea un val de idei false de tot felul” (Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 109, 6 decembrie, 1890; în 1888 Materials, p.739).

[xxiv]. Ellen G. White, Manuscrisul 22, ian./feb., 1890, „Diary”; în 1888 Materials, p.579; Dan T. Jones către E.W. Farnsworth, 9 februarie, 1890. Ellen White a scris aceste cuvinte în Sabat, 8 februarie. Cu trei săptămâni înainte, trebuie să fi fost Sabatul din 18 ianuarie, ziua în care Dan Jones a venit pentru a vorbi cu ea despre îngrijorările lui cu privire la faptul că Waggoner urma să predea subiectul legămintelor.

[xxv]. Ellen G. White către Willie şi Mary White, Scrisoarea 83, 13 martie, 1890; în 1888 Materials, p.635.

[xxvi]. Ellen G. White, Manuscrisul 22, ian./feb. 1890, „Diary”; în 1888 Materials, p.570-575, sublinierile adăugate.

[xxvii]. Ellen G. White, Manuscrisul 9, 3 februarie, 1890, „Responding to New Light”; în 1888 Materials, p.537,538.

[xxviii]. Ibid., p.539-540. Comentariile lui Ellen White cu privire la acest punct trebuie să fie înţelese în lumina declaraţiilor ei ulterioare. Se pare că ea se referea la lucrarea pe care o făcuse chiar şi soţul ei.

[xxix]. Ibid., p.540, sublinierile adăugate. Când a editat această predică pentru Review and Herald, Ellen White a reformulat ultima propoziţie, astfel: „El va aduce în lucrare o mare măsură a Duhului Său”…. („The Present Message”, Review and Herald, 18 martie, 1890, p.161; în 1888 Materials, p.545).

[xxx]. Ellen G. White, „My Health Restored”, Review and Herald, 2 noiembrie, 1882, p.484; E.J. Waggoner către Ellen G. White, 3 noiembrie, 1903. Vezi Capitolul 1.

[xxxi]. Ellen G. White, Manuscrisul 9, 3 februarie, 1890, „Responding to New Light”; în 1888 Materials, p.540-543.

[xxxii]. „[Cărturarii şi fariseii] au fost responsabili pentru respingerea lui Hristos şi a rezultatelor care au urmat. Din cauza conducătorilor religioşi a avut loc un păcat naţional şi o ruină naţională” (Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p.305). Ar putea fi valabil acelaşi principiu în zilele noastre? Acest lucru nu le dă niciun drept membrilor sau grupărilor dizidente să spună că biserica este Babilon. Totuşi, arată responsabilitatea uluitoare pe care o au conducătorii, iar acesta este un motiv pentru care ar trebui să-i susţinem şi să ne alăturăm celor aflaţi în poziţii de conducere, pentru a-L căuta pe Domnul.

[xxxiii]. Este trist că mulţi din zilele noastre condamnă tocmai mesajul („aşa cum a fost prezentat”) pe care Ellen White l-a susţinut atât de mult. Este situaţia diferită acum? Desmond Ford declară: „Predicatorii Waggoner şi Jones de la renumita Conferinţă de la Minneapolis din 1888 au avut primele scânteieri de lumină care au radiat în lumea romană din primul secol, în Europa secolului al şaisprezecelea şi care urmează să cuprindă întreaga lume chiar înainte de revenirea lui Hristos…. Din nefericire, nici unul dintre ei nu a fost clar cu privire la alte puncte importante precum distincția dintre îndreptățire si sfințire... [și] natura lui Hristos. ... Este posibil ca această teologie greşită să fie motivul pentru care atât Waggoner, cât şi Jones au ajuns să fie afectaţi de idei panteiste” (Australian Signs of the Times, februarie, 1978, p.30). Robert Brinsmead a scris: „În perioade speciale din istoria noastră, Evanghelia s-a luptat să pătrundă în comunitatea adventistă. Anul 1888 a marcat o astfel de perioadă. Deşi, chiar şi aici trebuie să păstrăm o perspectivă corespunzătoare…. Waggoner a avut lumina cu privire la îndreptăţire pentru comunitatea adventistă. Totuşi, un material mai bun cu privire la îndreptăţirea prin credinţă putea fi găsit printre teologii protestanţi din zilele sale” (Judge by the Gospel: A Review of Adventism [1980], p.14-15). Geoffrey J. Paxton concluzionează: „Problema redeşteptării din 1888 a fost dublă. Mai întâi, deşi Waggoner şi Jones s-au îndreptat în direcţia Reformaţiunii, accentuând necesitatea de a înfăptui și a muri a omului-Dumnezeu, pentru a putea sta în picioare la judecată, ei nu au avut suficientă lumină pentru a înţelege acest lucru într-o perspectivă deplină a Reformaţiunii, care Îl scoate în evidenţă numai pe Hristos”. (The Shaking of Adventism, [1977], p.67). David P. McMahon: „Waggoner a fost unul dintre cei mai mari predicatori adventişti ai Evangheliei. Dar el nu s-a comparat cu marii predicatori protestanţi ai timpului”. „În aceste articole [1889], Waggoner a început să adopte o îndreptăţire «efectivă»…. Acest principiu roman înlocuieşte rapid elementul protestant…. Aceasta a fost o greşeală fatală”. „Waggoner încă nu îşi dezvoltase panteismul în februarie 1889. Dar el a avut o gândire logică şi urma să îşi urmeze premizele până la final”. „Totuşi, pentru Waggoner, se părea că puţin aluat al îndreptăţirii romano-catolice avea să dospească toată plămădeala. Dacă articolele lui din 1890 au fost dezamăgitoare, lecturile lui despre Epistola către Romani la Conferinţa Generală din 1891 au fost îngrozitoare…. În aceste lecturi, concepţia lui Waggoner cu privire la îndreptăţire a fost întru totul romano-catolică. Îndreptăţirea era înţeleasă ca o lucrare interioară a sfinţirii credinciosului” (The Myth and the Man, [1979], p.64,94-95,99). Burt Haloviak afirmă: „În acest capitol, autorul speră să sugereze că rădăcinile teologiei aberante, care a fost combătută în 1903 [trupul sfânt şi panteismul], au fost prezente cu consecvenţă în sistemul teologic al lui Jones şi Waggoner, deoarece le lipseau concepţii obiective despre îndreptăţire. Acele rădăcini ale aberaţiei sunt vizibile în prezentările cu privire la îndreptăţirea prin credinţă pe care le-a ţinut A.T. Jones în mai, 1889, la adunarea de tabără din Ottawa, Kansas”. „Analiza acelor adunări ne îngăduie nu numai să identificăm natura mesajului din 1888, ci şi să înţelegem elementele care urmau a se dezvolta în apostaziile trupul sfânt şi Templul viu” („From Righteousness to Holy Flesh: Judgement at Minneapolis”, [1988], capitolul 9, p.2,41). Roy Adams susţine: „Aşa cum am văzut, agitaţia perfecţionistă din Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea din zilele noastre şi-a avut geneza în învăţăturile post-1888 ale lui A.T. Jones şi E.J. Waggoner” (The Nature of Christ [1994], p.37). George Knight insistă: „În predicile lui din mai, 1889, de la Ottawa, Kansas, de exemplu, Jones a indicat că locuirea lăuntrică a naturii divine a lui Hristos şi a puterii Sale îi va face pe oameni în stare să respecte în cele din urmă poruncile lui Dumnezeu…. Această învăţătură… a devenit o rădăcină principală a răspândirii perfecţionismului fără de păcat printre adventiştii de ziua a şaptea – o rădăcină care a produs câteva ramuri prolifice în deceniul 1890. De exemplu, există o linie destul de directă între învăţăturile lui Jones din perioada de după Minneapolis şi mişcarea trupului sfânt din Indiana în 1900”. „Agitaţia trupul sfânt a izbucnit în Indiana în 1899…. De exemplu, el a început să predice doctrinele cheie din Indiana, cu privire la «credinţa strămutării» şi «puterea de a birui înclinaţia spre păcat» încă din 1889…” (From 1888 to Apostasy, [1987], p.56,57). „Teza” lui Woodrow Whidden pentru biografia lui cu privire la Waggoner caută să susţină de la un capăt la altul ideile enumerate mai sus: „Fără îndoială, curentul teologic cel mai semnificativ şi predominant din perioada timpurie de după Minneapolis (1888 până la mijlocul lui 1892) a fost accentul pus de Waggoner pe locuirea lăuntrică a lui Hristos la începutul lui 1889…. Aceasta urma să fie sursa pentru aproape toate rătăcirile teologice şi căile practice pe care Waggoner avea să meargă, în scopul găsirii echilibrului în viaţa lui”. „Totuşi, în anii de după 1888, a început o alunecare subtilă spre un subiectivism nesănătos, care pare să nu se fi oprit niciodată. Dezvoltările critice au urmat în anii 1889 şi 1892”. „Oare se poate spune pe bună dreptate că ideile subiective şi mistice ale lui Waggoner cu privire la lucrarea justificatoare a unui Hristos imanent l-au condus în labirintul panenteismului? Noi sugerăm că este foarte probabil să fi fost aşa” (E.J. Waggoner [2008], p.210,358,363). Leroy Moore face o lucrare bună, rezumând părerile enumerate mai sus şi oferă o idee cu privire la motivul unei încercări atât de disperate de a condamna adevăratul mesaj de la 1888: „Reformaționiștii susţin că Jones şi Waggoner, exponenţii recunoscuţi ai acelui mesaj din 1888, au introdus patru erezii în doctrina AZŞ [curând după 1888]: respingerea doctrinei istorice a păcatului originar; includerea sfinţirii în neprihănirea prin credinţă; pretenția că Hristos a combinat firea păcătoasă cu natura Sa fără păcat; susţinerea doctrinei desăvârşirii. Susţinerea neobişnuită acordată de Ellen White lui Jones şi Waggoner, ale căror scrieri publicate timpuriu reflectă conceptele de mai sus [ca adevăr, nu ca erezie], necesită dovezi copleşitoare pentru a dovedi că ea a recunoscut erorile lor teologice imediat după Minneapolis, ca reflectând o erezie romano-catolică. Dezvoltările dinainte, din timpul şi de după Minneapolis neagă astfel de declaraţii” (Theology in Crisis, p.294).

[xxxiv]. „The Present Message”, Review and Herald, 18 martie, 1890, p.161; în 1888 Materials, p.545, sublinierile adăugate.

[xxxv]. Ellen G. White, „Draw Nigh to God”, Morning Talk, 5 februarie, 1890, Review and Herald, 4 martie, 1890, p.129.

[xxxvi]. Ellen G. White, Manuscrisul 56, 7 februarie, 1890, „Lessons From the Vine”; în 1888 Materials, p.566,567. Vezi de asemenea Ellen G. White, Manuscrisul 18, „Religious Liberty”, decembrie 1889; în 1888 Materials, p.512; şi Ellen G. White, Manuscrisul 10, 6 februarie, 1890, „Who Will Accept the Light From Heaven?”; în 1888 Materials, p.549,555”.

[xxxvii]. Ellen G. White, „Draw Nigh to God”, Morning Talk, 5 februarie, 1890, Review and Herald, 4 martie, 1890, p.129,130. În tot timpul în care scria materialul pentru Hristos Lumina lumii (din 1890, până în 1898), Ellen White a fost impresionată de paralele dintre conducătorii naţiunii iudaice şi cei ai Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. „De peste 100 de ori”, ea i-a avertizat să nu repete greşeala iudeilor. Când citim Hristos Lumina lumii ţinând cont de acest lucru, putem să vedem imediat paralele din Ellen G. White 1888 Materials („Ellen White's Hidden Message in The Desire of Ages”, 1888 Message Newsletter, ian.-feb., 1997, p.3-5). De asemenea este interesant de observat ce a scris Ellen White în jurnalul ei în ziua când a ţinut această cuvântare de dimineaţă: „Am participat la adunarea de dimineaţă. Am avut o adunare socială bună, iar apoi eu am prezentat o mărturie hotărâtă. Cât de stăruitor sunt mişcată de Duhul lui Dumnezeu. Înainte de a mă ridica în picioare, nu m-am gândit nicio clipă că voi vorbi atât de clar. Dar Duhul lui Dumnezeu este asupra mea cu putere, iar eu nu pot decât să rostesc cuvintele care îmi sunt date. Nu îndrăznesc să reţin niciun cuvânt al mărturiei. Dacă această chemare solemnă la pocăinţă nu este ascultată, dacă se fac declaraţii false cu privire la ea, eu pot fi descurajată, pot fi tristă, dar nu am nimic de retractat. Eu rostesc cuvintele care îmi sunt date de o putere mai înaltă decât puterea omenească şi, nici dacă aş vrea, nu pot să retrag nicio propoziţie. În timpul nopţii, Domnul îmi dă instrucţiuni sub forma simbolurilor, iar apoi explică semnificaţia lor. El îmi dă cuvintele, iar eu nu îndrăznesc să refuz a le vesti oamenilor. Dragostea lui Hristos şi, îndrăznesc să spun, dragostea pentru suflete mă constrânge, iar eu nu pot să mă abţin să vorbesc. Dacă acele cuvinte rostite fac rău, este pentru că aceia cărora le este vestit mesajul nu au în inimă niciun loc pentru cuvântul lui Dumnezeu” (Manuscrisul 22, 1890, „Diary, Entries”, 5 februarie, 1890; în 1888 Materials, p.578-579).

[xxxviii]. Ellen G. White, Manuscrisul 10, 6 februarie, 1890, „Who Will Accept the Light From Heaven?”; în 1888 Materials, p.549,555.

[xxxix]. Ibid., p.557.

[xl]. Trebuie să spunem cu claritate că „niciunul dintre noi nu este infailibil”, inclusiv Jones şi Waggoner. Ei au făcut greşeli şi au avut unele concepţii incorecte în înţelegerea lor teologică, pe care Ellen White le-a corectat. Totuşi, trebuie să fim atenţi pentru a nu continua aceeaşi răzvrătire la care au luat parte fraţii din conducere, prin respingerea sfatului lui Ellen White şi prin a căuta mereu să găsim cârlige de care să ne agăţăm îndoielile cu privire la mesajul cel mai preţios. În 1892, Ellen White a declarat: „Este destul de posibil ca fraţii Jones şi Waggoner să fie doborâţi de ispitele vrăjmaşului; dar dacă vor fi, faptul acesta nu va dovedi că ei nu au avut niciun mesaj de la Dumnezeu, sau că lucrarea pe care au săvârşit-o a fost întru totul o greşeală. Dacă acest lucru se va întâmpla, câţi ar adopta poziţia aceasta şi s-ar lăsa cuprinşi de o amăgire fatală, pentru că nu sunt sub conducerea Duhului lui Dumnezeu. Ei merg în lumina tăciunilor aprinşi de ei înşişi, nu pot face deosebirea între focul aprins de ei şi lumina pe care a dat-o Dumnezeu şi umblă ca nişte orbi aşa cum au făcut iudeii” (Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 24, 19 septembrie, 1892; în 1888 Materials, p.1044-1045, sublinierile adăugate, literele italice constituind o prezentare a faptelor în sursa originală, nu o întrebare). Din nefericire, atât Jones, cât şi Waggoner au făcut greşeli după 1892 şi amândoi „au fost doborâţi de ispitele vrăjmaşului” în secolul care a urmat. Totuşi, punctul important de care trebuie să ne aducem aminte astăzi este acela de a nu ne lăsa „cuprinşi de o amăgire fatală”, aşa cum a profetizat Ellen White că se va întâmpla, şi de a face, prin învăţăturile şi scrierile noastre, aşa încât istoria din 1888 să se potrivească într-o nouă teologie. Vezi nota de final 33. Ellen G. White, Manuscrisul 56, 7 februarie, 1890, „Lessons From the Vine”; în 1888 Materials, p.562,564.

[xli]. Ellen White, Manuscrisul 56, 7 februarie 1890, „Lessons from the Vine” în 1888 Materials, p.562,564.

[xlii]. Ibid, p.562-567.

[xliii]. Ibid., p.566,567.

[xliv]. Ellen G. White, Manuscrisul 30, 12 martie, 1890, şi „Be Zealous and Repent”, Review and Herald, 23 decembrie, 1890; în 1888 Materials, p.916 şi 764. Vezi, de asemenea, nota de final 32. O privire în primele două volume ale Ellen G. White's 1888 Materials explică modul în care s-a putut întâmpla astfel (toate sublinierile adăugate): Oamenii priveau „într-o mare măsură la cei pe care i-au pus înaintea lor în locul lui Dumnezeu” (p.354). Ei urmau „exemplul lor cu mult mai mult, decât priveau la Dumnezeu şi căutau sfatul Său” (p.793). Ellen White a descris faptul acesta de a-i „pune pe oameni în locul în care ar fi trebuit să fie Dumnezeu”, ca fiind „idolatrie” (p.886). Fraţii „nu puteau niciodată să-i conducă pe oameni la o experienţă la care ei nu erau părtaşi” (p.512). Poporul „nu va merge mai departe decât veţi merge voi” (793). Fraţii trebuiau să respecte lumina pe care le-o dăduse Dumnezeu, nu numai pentru „propria siguranţă, ci şi pentru siguranţa bisericii lui Dumnezeu” (p.956). Când a respins mesajul lui Jones şi Waggoner, Uriah Smith a devenit „piatra de poticnire pentru mulţi alţii” (p.733). El „a întărit mâinile şi minţile unor oameni ca Larson, Porter, Dan Jones, Eldridge, Morrison şi Nicola şi, prin ei, ale unui vast număr” (p.599). Uriah Smith „angajase alături de el un număr destul de mare în această lucrare, oameni aflaţi în poziţii de răspundere, preşedinţi de conferinţă, pastori şi lucrători, care au format o alianţă pentru a critica şi a pune întrebări…. Poziţia pe care au ocupat-o aceşti oameni şi influenţa poziţiei lor i-au determinat să se îndoiască pe mulţi care nu vor mai fi lămuriţi niciodată, iar amăgirile din aceste zile de pe urmă îi vor birui…, deoarece au luat hotărâri pe baza exemplului pe care l-au primit” (p.797). Aceşti „oameni reprezentativi” (p.779), care umblau în întuneric, nu puteau „să discearnă lumina din cer”, care afecta „întregul conţinut al gândurilor lor, al deciziilor lor, al propunerilor şi sfaturilor lor” (p.727). „Totuşi”, declara Ellen White, „fratele Smith este pus în poziţia de învăţător, pentru a modela minţile studenţilor, când este binecunoscut faptul că el nu stă în lumină” (p.714). Ellen White şi-a dat seama că „lucrarea era influenţată în direcţii greşite” (p.888). „Poziţia şi lucrarea fraţilor Butler, Farnsworth, Smith şi a multor altora au scopul de a tulbura credinţa poporului lui Dumnezeu, prin lucrurile pe care le spun, dar pe care nu ar trebui să le spună, şi prin lucrurile pe care le lasă nespuse, dar pe care ar trebui să le spună. Această stare de lucruri – necredinţa, prejudecata, fariseismul – dospeşte biserica” (p.717). „Spiritul manifestat la Battle Creek a fost spiritul din multe biserici” (746). Ca rezultat, „păcătoşii din mijlocul nostru au ajuns împietriţi şi întăriţi în necredinţă într-un mod îngrozitor” (p.867). Din cauză că Ellen White a susţinut „adevărul biblic” prezentat de Jones şi Waggoner – „din sursa pe care Domnul o alege pentru a-l trimite” – aceşti oameni aflaţi în poziţii de seamă se îndoiau de chemarea ei. Ei „împrăştiau seminţele îndoielii şi tulburau încrederea bisericilor în mărturii” (p.677,676). Ellen White a declarat: „Pretutindeni unde merg, aud obiecţiuni faţă de mărturii, citându-i pe fraţii Smith şi Butler” (p.715). „Cei care au fost mustraţi se întăresc în această poziţie de îndoială şi necredinţă a conducătorilor noştri şi simt că au libertatea de a spune că mărturiile date lor nu erau adevărate” (p.684). Ca rezultat, sângele altor suflete urma „să fie asupra celor care au fost orbiţi de vrăşmaşul” (p.853). Ellen White putea să întrebe pe bună dreptate: „Vom repeta noi istoria iudeilor în lucrarea noastră?” (p.545). „Dacă oamenii de rând din poporul iudeu ar fi fost lăsaţi să primească mesajul Său,… ei nu L-ar fi respins pe Isus” (p.906). Totuşi, a declarat ea, „conducătorii poporului din zilele noastre urmează aceeaşi cale pe care au mers iudeii” (p.911). Ca rezultat, „Domnul Îşi reţine Duhul de la ei şi întunericul îi cuprinde, aşa cum a cuprins poporul iudeu” (p.718). „Oamenii aflaţi în poziţii de răspundere L-au dezamăgit pe Isus…. Duhul lui Dumnezeu este întristat”, dar „ei au o înţelegere atât de greoaie, încât nu ştiu” (p.519,717). Nu este de mirare că Ellen White a declarat că, dacă aceste rele care „Îi produc neplăcere lui Dumnezeu” nu sunt corectate, „întreaga biserică va fi responsabilă pentru ele” (p.764).