14. Dovezi convingătoare

14. Dovezi convingătoare

Nu vă irosiţi timpul venind cu o teorie diferită de cea a lui Waggoner

„Necazul pe care l-am avut în ultimele trei săptămâni în legătură cu subiectul legămintelor a părut să mă istovească mai mult decât munca obişnuită”. Aşa a spus Dan Jones în scrisoarea lui către E.W. Farnsworth, 17 februarie, 1890. Deşi Waggoner fusese împiedicat să predea subiectul acesta în a doua jumătate a lunii ianuarie la institutul pastoral, totuşi problema nu fusese lăsată să se liniştească în niciun fel. Când s-au întors la Battle Creek la începutul lunii februarie, O.A. Olsen şi W.W. Prescott au constatat că nimic nu era în regulă la centrul lucrării. Înainte de încheierea săptămânii, se făcuseră aranjamente „pentru a cerceta problema legămintelor în prezenţa celor de la şcoala pastorală şi a altora care ar dori să participe”. Prescott a ales să prezideze adunările care urmau să înceapă chiar săptămâna următoare. În cele din urmă, lui Waggoner urma să i se „acorde posibilitatea de a-şi prezenta concepţiile”. Totuşi, el nu a putut să-şi prezinte concepţiile fără a întâmpina obiecţiuni; celorlalţi urma a le fi „îngăduit să pună întrebări, sau să prezinte contra-argumente, dacă alegeau să facă astfel”. Fără îndoială, existau multe obiecţiuni, deoarece, în conformitate cu Dan Jones, era „evident că această problemă îi tulburase pe oameni pretutindeni în ţară şi întâmpinase multă opoziţie”. O mare parte din acea opoziţie venea de la Dan Jones însuşi, pentru că el o împărtăşise rapid în corespondenţa lui cu alții din întreaga ţară.[i]*

Duminică dimineaţa, 16 februarie, Waggoner a început prima dintre cele zece prezentări de câte două ore, care urma a fi ţinute pe tema legămintelor în perioada următoarelor două săptămâni. Waggoner a ţinut şase din cele zece prezentări, în timp ce Uriah Smith, R.C. Porter şi Bourdeau – evanghelist şi angajat al Conferinţei Generale – au ţinut fiecare câte o prezentare şi jumătate. În conformitate cu Dan Jones, au fost expuse „două concepţii distincte cu privire la legăminte”, „una fiind favorabilă poziţiei susţinute [364] în trecut de poporul nostru, prezentată de Smith şi Porter, iar o altă grupă a fost în favoarea concepţiilor promovate de Dr. Waggoner şi susţinute de Bourdeau”. Nu este nicio îndoială că Waggoner a prezentat legămintele aşa cum le prezentase în Bible Readings şi Lecţiile Şcolii de Sabat pentru adulţi,[ii] despre care Dan Jones a spus că erau „similare cu ceea ce prezentase la Minneapolis”. Prezentările lui Smith şi Porter confirmă acest fapt, deoarece ele au avut scopul de a combate învăţăturile lui Waggoner.[iii]*

În a doua sa prezentare, Waggoner a comparat vechiul şi noul legământ, „arătând că fiecare avea trei puncte obiective: primul – neprihănirea; al doilea – moştenirea pământului; al treilea – împărăţia de preoţi”. Dumnezeu îi făgăduise omului o neprihănire care urma să-l califice pentru viaţa veşnică pe pământul cel înnoit, iar prin această experienţă vie, omul urma să devină un martor al caracterului lui Dumnezeu. În acest punct, în prezentarea sa, Waggoner a împărtăşit concepţii pe care fraţii le-au dezaprobat în mod serios: „Nici fratele Waggoner, nici altcineva nu au putut să obiecteze la nimic din ceea ce a fost prezentat, până aproape de încheiere,… când Dr. Waggoner a făcut o paralelă între vechiul şi noul legământ”. Față de ce au avut frații obiecții atât de puternice? În conformitate cu Dan Jones, motivul a fost că Waggoner declarase că în primul, în vechiul legământ, „totul a depins de ascultarea oamenilor; în al doilea, sau noul legământ, Dumnezeu face totul pentru oameni”.[iv]

Din cauza obiecţiunilor ridicate de mulţi dintre fraţi şi „pentru a da pe faţă o corectitudine desăvârşită faţă de toţi cei implicaţi în cercetare”, W.W. Prescott a hotărât să-i îngăduie lui Uriah Smith să preia sesiunea a treia şi să prezinte concepţia tradiţională.[v]

Uriah Smith şi R.C. Porter răspund

Timp de mai bine de un an, Uriah Smith purtase povara îngrijorării pentru ceea ce credea el că se întâmpla în biserica pe care o ajutase şi al cărei pionier fusese. Chiar înainte de Conferinţa de la Minneapolis, el simţise că Jones şi Waggoner făcuseră un efort hotărât şi conspiraseră pentru a impune doctrine noi în [365] poporul lui Dumnezeu din zilele de pe urmă. În mintea lui, biserica deja credea în doctrina îndreptăţirii prin credinţă. În ce priveşte noile idei despre legea din Galateni şi legăminte, el credea că erau doar nişte aspecte secundare false, promovate ca fiind o lumină nouă, dar nu aveau nicio legătură cu îndreptăţirea prin credinţă. Din punctul de vedere al lui Smith, situaţia era chiar şi mai rea, deoarece Ellen White îi susţinea pe aceşti oameni care, după părerea lui, prejudiciau credibilitatea ei.

Smith nu stătuse niciodată de vorbă în particular cu Ellen White pentru a înţelege poziţiile ei, nici nu răspunsese la cele câteva scrisori pe care i le trimisese ea pe parcursul anului precedent. El considera foarte tulburător faptul că lui Waggoner i s-a îngăduit să prezinte subiectul legămintelor la institutul pastoral. El susţinuse încercarea lui Dan Jones de a-i interzice lui Waggoner să îl prezinte şi scrisese o declaraţie de disociere în Review.[vi] După ce a primit încă o scrisoare de la Ellen White, scrisă în 16 februarie (care nu mai este disponibilă) şi după ce a ascultat ambele prezentări ale lui Waggoner despre legăminte, Smith nu a mai putut să suporte. A scris un răspuns înverşunat adresat lui Ellen White, pentru a-i aduce la cunoştinţă ce simţea el în legătură cu întreaga situaţie chinuitoare. Scrisoarea de şase pagini a lui Smith exprima cu claritate îngrijorarea lui profundă şi sinceră. El dorea să fie în „unitate deplină” cu ea, dar nu putea să treacă peste „unele nedumeriri”.[vii]

Smith a asigurat-o pe Ellen White următoarele: „Eu nu doresc ca vreun om să îngăduie ca poziţia mea să decidă convingerile lui în legătură cu vreun subiect”. El i-a amintit lui Ellen White că, spre deosebire de A.T. Jones, care se presupune că declarase, „‘Eu am adevărul, iar voi veţi ajunge la aceeaşi poziţie în cele din urmă’”, el le spunea tuturor întotdeauna, „‘Cercetaţi subiectul şi adoptaţi doar o poziţie care vi se pare satisfăcătoare’”.[viii]* Smith a făcut referire la unele evenimente din trecut, începând cu 1886, pentru a explica versiunea lui în legătură cu situaţia. „Cu excepţia morţii fratelui White, cea mai mare nenorocire care a venit vreodată asupra noastră a fost atunci când Dr. Waggoner şi-a publicat articolele despre Epistola către Galateni în Signs”. Din punctul lui de vedere, concepţiile lui E.J. Waggoner erau aceleaşi ca ale tatălui său, J.H. Waggoner, pe care Ellen White, atât cât înţelesese el, le condamnase în 1856. Dacă ar fi fost „sub jurământ, într-o curte de judecată”, Smith ar fi fost „obligat să depună mărturie” că „singurul punct aflat în discuţie în vremea aceea” a fost dacă legea din Galateni reprezenta legea morală sau legea ceremonială.

Smith nu putea să înţeleagă modul în care concepţiile lui E.J. Waggoner le depăşeau pe cele ale tatălui său, nici nu putea să înţeleagă faptul că sfatul adresat de Ellen White lui J.H Waggoner [366] a fost acela de a nu-şi scoate în evidenţă concepţia la data aceea. Din acest motiv, Smith considera că Ellen White se schimbase: „Când se părea că aţi susţinut poziţia lui [E.J. Waggoner] în ansamblu…, a fost o mare surpriză pentru mulţi. Iar când ei m-au întrebat ce însemna acel lucru şi cum pot să-l consider eu, realmente, soră White, nu am ştiut ce să spun şi încă nu ştiu”.[ix]

Smith a continuat astfel: „Următorul pas nefericit a fost făcut, când fraţii din California  s-au întâlnit, chiar înainte de Conferinţă [de la Minneapolis], şi au făcut planuri pentru a-şi expune concepţiile cu privire la cele zece coarne şi legea din Galateni la acea Conferinţă…. Ca urmare, aceste concepţii au fost prezentate şi aproape că au ruinat Conferinţa, întocmai cum m-am temut că se va întâmpla”. Smith considera că „fusese alcătuit un plan pentru a le impune celor din poporul nostru aceste schimbări, până când vor fi considerate a fi concepţiile întregii biserici”. De ce să nu fi gândit el în acest fel, din moment ce, „la toate adunările de tabără, institutele pastorale, şcolile şi adunările pastorilor, etc.”, aceste concepţii erau „scoase în evidenţă şi prezentate în orice loc şi ocazie posibile”:

„Aşadar, înţelegeţi cele două motive pentru care eu nu pot să nu privesc aceste concepţii cu neîncredere; şi anume, mai întâi, pentru că mi se par a fi contrare Scripturilor şi, în al doilea rând, contrare celor ce dumneavoastră aţi înţeles mai înainte. Eu nu mă refer la concepţiile lui [Waggoner] despre îndreptăţirea prin credinţă şi neprihănirea primită prin Hristos, deoarece noi am crezut întotdeauna în acestea, ci la concepţia despre legea din Galateni, la care ajunge pe baza premiselor lui cu privire la celelalte puncte.

Adevăratul punct aflat în discuţie la acea Conferinţă a fost legea din Galateni; dar cu toţii am putut fi de acord cu cele şase discursuri preliminare ale fratelui Waggoner cu privire la neprihănire; iar eu le-aş fi susţinut de prima dată, dacă nu aş fi ştiut tot timpul că el le-a alcătuit cu intenţia de a pava calea pentru poziţia lui cu privire la Galateni, pe care eu o consider greşită. Desigur, eu nu cred că există vreo legătură necesară şi logică între cele două, dar dumneavoastră ştiţi că un adevăr poate fi folosit într-o asemenea modalitate şi cu un asemenea scop aparent, încât să strice plăcerea pe care am simţi-o ascultându-l în alte condiţii….

Eu cred că sunt dispus să primesc lumina oricând şi de la oricine. Totuşi, pentru mine, orice se pretinde a fi lumină trebuie să se dovedească a fi în conformitate cu Scriptura şi să se bazeze pe argumente solide, care conving judecata, înainte de a părea a fi lumină. Când cineva prezintă ceva ce eu am cunoscut şi crezut de multă vreme, mie îmi este imposibil să numesc acel lucru lumină nouă.”[x] [367]

Punctul de vedere al lui Smith nu poate fi trecut cu vederea. El pretindea a crede în îndreptăţirea prin credinţă; pentru el, aceasta nu era o lumină nouă. Singurele lucruri cu care nu era de acord erau concepţiile lui Jones şi Waggoner despre legăminte şi legea din Galateni. El respingea poziţia lor pe baza modului în care înţelegea Scripturile şi pe baza a pe ceea ce credea că i se descoperise lui Ellen White în trecut. Smith greşea în ambele puncte. El nu putea să înţeleagă, asemenea lui Ellen White, că lucrurile prezentate de Jones şi Waggoner cu privire la legăminte şi legea din Galateni erau cu adevărat „o lumină nouă”, care aşeza îndreptăţirea prin credinţă într-un „context nou”. Acesta era „cu adevărat mesajul îngerului al treilea”, care, dacă era acceptat, urma să lumineze pământul cu slava lui.[xi]

Spre sfârşitul scrisorii lui, Smith i-a relatat lui Ellen White lucrurile care i-au fost spuse cu privire la „cele prezentate de fratele A.T. Jones aici, în cursurile din această iarnă”. I se spusese că Jones submina datele profetice cu care adventiştii erau familiarizaţi şi că îi susţinea şi pe alţii să facă la fel. Smith o informa pe Ellen White că „ar putea să menţioneze multe alte puncte, dar nu îi va ocupa timpul. Acestea sunt lucrurile care mă tulbură. Acestea sunt lucrurile faţă de care mă împotrivesc eu”. El o avertiza că, „dacă vor fi prezentate în continuare”, aceste concepţii „vor submina în totalitate lucrarea dumneavoastră şi vor zgudui încrederea în mesaj”. Totuşi, „pentru că eu am îndrăznit să adresez un avertisment cu privire la unele dintre aceste puncte, acum sunt înfăţişat publicului ca unul care trage cu puşca în întuneric, şi nu ştie căror lucruri li se împotriveşte. Eu cred că ştiu într-un anumit grad căror lucruri mă împotrivesc”.[xii] Smith nu putea să înţeleagă faptul că el însuşi, nu Jones şi Waggoner, era cel care submina lucrarea lui Ellen White. Doar peste câteva zile, s-a dovedit cu claritate că Smith l-a acuzat „în mod greşit” pe Jones.[xiii]

După ce i-a trimis această scrisoare lui Ellen White, Smith a avut ocazia de a prezenta idei similare în mod public. În 19 februarie, el şi-a prezentat concepţiile cu privire la legăminte în contrast cu cele prezentate deja de către Waggoner în cele două adunări precedente. Smith nu a dorit să prezinte „nimic într-o modalitate combativă”, ci numai „ceea ce ne învaţă Biblia”. Dacă ceva ce spunea el nu era „în conformitate cu ideile deja prezentate” de Waggoner, era „pur şi simplu din cauză că mie mi se pare a fi concepţia mai bună, o mai bună poziție”. Smith era mulţumit că, „în legătură cu subiectul îndreptăţirii prin credinţă şi al neprihănirii lui Hristos… există armonie”. El „nu ştia să fie, sau să fi fost vreodată o deosebire de opinie în mijlocul adventiştilor de ziua a şaptea cu privire la acest punct. Totuşi, în legătură cu acest subiect al legămintelor, [368] există unele puncte, unele pasaje din Scriptură, cu privire la care pare a fi o deosebire de opinie”.[xiv] Astfel, Smith nu vedea o legătură prea mare între îndreptăţirea prin credinţă şi legăminte, în timp ce Jones şi Waggoner făcea legătură între cele două, înţelegând îndreptăţirea prin credinţă în lumina celor două legăminte.

Pe întregul parcurs al prezentării lui, Smith a obiectat faţă de ceea ce considera el a fi concepţiile eretice ale lui Waggoner. El vorbea despre cele două legăminte ca fiind „două etape, două dispensaţiuni” ale legământului avraamic. Prima etapă s-a împlinit pentru sămânţa literală a lui Avraam, când urmaşii lui au moştenit ţara făgăduită. A doua etapă urma să fie împlinită la înviere şi când pământul va fi înnoit. Smith înţelegea vechiul legământ ca fiind un contract pe care poporul l-a făcut cu Dumnezeu. Ei au făgăduit să respecte Cele Zece Porunci şi orice altceva ar fi adăugat Domnul. Apoi, Domnul a adăugat legea ceremonială şi serviciul sanctuarului, „pentru ca păcatul să se înmulţească”. Dar, vai, vechiul legământ a fost greşit, deoarece „nu a putut să ducă la împlinirea finală”. De ce? Pentru că „nu a avut jertfele potrivite – ci doar sângele animalelor”. După cruce şi jertfa lui Hristos, a fost făcut noul legământ, reprezentând o dispensaţiune nouă. Acum, oamenii urmau să intre într-un contract de acelaşi tip ca şi vechiul – făgăduind că vor respecta poruncile lui Dumnezeu. Motivul pentru care „vechiul legământ putea să ducă la robie” în zilele apostolului Pavel era acela că „anumiţi învăţători veniseră de la Ierusalim, tulburându-le mintea şi spunând că trebuiau să fie circumcişi”. Acesta a fost singurul punct din alegoria lui Pavel din Galateni 4. În mod evident, Smith spera că explicaţia lui îi va convinge pe ceilalţi că ideile lui Waggoner erau greşite.[xv]

În următoarele câteva zile, Waggoner şi-a continuat prezentările despre legăminte şi relaţia lor cu neprihănirea prin credinţă. Au avut loc „multe întreruperi”, deoarece obiecţiunile şi întrebările erau puse cu unicul scop de a dovedi că poziţia lui era greşită.[xvi] Dan Jones considera că Waggoner merita un astfel de tratament. „Eu cred că tocmai acea înclinaţie de a da năvală şi de a profita, care pare a fi atât de evidentă atât la Dr. Waggoner, cât şi la fratele A.T. Jones, face lucrarea lor să fie aşa de neplăcută pentru unii dintre fraţii de aici din Battle Creek, iar noi putem să confirmăm imediat că este astfel”. Dan Jones era sigur că Jones şi Waggoner îşi prezentaseră „noile teorii... în şcolile bisericii noastre şi în institutele pastorale şi le introduseseră în lecţiile Şcolii de Sabat”, [369] fără să le supună verificării fraţilor care „făcuseră mult pentru a formula doctrinele”. Acest fapt era „întru totul deplasat” şi „de acum încolo, trebuia să se aibă mai multă grijă ca lecţiile Şcolii de Sabat să fie examinate cu atenţie şi aprobate, înainte de a fi trimise pretutindeni în ţară”.[xvii]

În 24 februarie, R.C. Porter a prezentat subiectul legămintelor timp de două ore. El a fost chiar mai puţin amiabil decât Smith, spunându-le pastorilor: „Sper să prezint ceva despre care cred că este într-o armonie mai mare cu adevărul legat de acest punct… care, mi se pare mie, constituie o concepţie mai bună”. Asemenea lui Smith, Porter înţelegea că „legământul avraamic cuprindea atât vechiul, cât şi noul legământ”. „Cele două legăminte sunt doar nişte mijloace de a aduce la îndeplinire” planul lui Dumnezeu „în veacuri diferite” – două dispensaţiuni. Porter a repetat acest punct de mai bine de şase ori, căutând să îl pună în contrast cu concepţia lui Waggoner. Pentru R.C. Porter, vechiul legământ nu se deosebea de noul legământ, cu excepţia aspectului legat de timpul în care a fost iniţiat. „În fiecare legământ, condiţiile trebuie să fie aceleaşi: ele trebuie să fie ascultarea, ascultarea categorică”. Pe lângă aceasta, Porter a declarat că, în vechiul legământ, „Domnul le făgăduise oamenilor” exact la fel de mult ajutor ca şi în noul legământ, deoarece „cu siguranţă nu ar fi fost făcut, dacă nu ar fi existat un ajutor care să îl facă pe om în stare să respecte legământul”. De asemenea, Porter credea că făgăduinţele făcute lui Avraam s-au împlinit în vechiul legământ pentru copiii lui Israel; Dumnezeu „a îndeplinit tot ce a plănuit”.[xviii]

Prin toate aceste argumente, Porter încerca să dovedească faptul că vechiul legământ a fost bazat pe timp; a fost bazat pe acordul reciproc dintre Dumnezeu şi oameni; a fost împlinit pentru sămânţa literală a lui Avraam; a fost desfiinţat la cruce şi, ca urmare, nu a fost legământul care a putut fi făcut în noua dispensaţiune. Este clar că, pentru Porter, Smith şi mulţi alţi fraţi, obiecţiunea lor cea mai mare faţă de concepţiile lui Waggoner era cu privire la poziţia lui că niciunul dintre legăminte nu reprezenta o dispensaţiune, sau o perioadă în Planul de Mântuire, ci mai degrabă o stare a inimii oamenilor, indiferent când au trăit pe pământ şi, în al doilea rând, că vechiul legământ se baza pe făgăduinţele oamenilor, iar legământul cel nou şi veşnic se baza pe făgăduinţele lui Dumnezeu.[xix]*

Waggoner credea că, în loc de a răspunde cu credinţă, aşa cum făcuse părintele lor, Avraam, Israel manifestase mândrie şi mulţumire de sine, făgăduind cu îngâmfare: [370] „Vom face tot ce a zis Domnul” (Exod 19,8). Astfel, Dumnezeu coborâse pe Sinai şi rostise Cele Zece Porunci cu tunete şi fulgere. Acesta a fost în principal acel îndrumător, sau legea adăugată care urma să-i conducă la Hristos. Fraţii nu au putut să facă nicio concesie acestei concepţii şi, din acest motiv, s-au ridicat împotriva mesagerului rânduit de Dumnezeu.

În timpul ultimei săptămâni din februarie, a avut loc ultima prezentare pe tema legămintelor. „La sfârşit, s-a văzut clar că fuseseră prezentate două concepţii diferite cu privire la legăminte – una în favoarea poziţiei susţinute în trecut de poporul nostru… şi o altă grupare în favoarea concepţiilor avansate susţinute de Dr. Waggoner”. Deşi nu a fost luată nicio hotărâre oficială, Dan Jones sugerează că a fost alcătuită un fel de declaraţie sau hotărâre în rezumat: „Nu a fost făcută nicio declaraţie care ar trasa în vreun fel o linie mai puternică decât era necesar între cele două tabere”. Dan Jones sugerează că, după aceea, subiectul legămintelor „a fost abandonat, iar şcoala îşi continuă activitatea obişnuită”.[xx] Totuşi, acest fapt cu greu a însemnat că problema fusese rezolvată. Câteva zile mai târziu, Dan Jones a recunoscut că „cercetarea subiectului legămintelor s-a încheiat fără o satisfacţie mai mare decât înainte de a începe”.[xxi] De fapt, Jones a declarat că „rezultatul nu a fost acela de a-i aduce pe fraţi laolaltă şi de a-i uni în lucrarea de zidire a cauzei lui Dumnezeu, ci mai degrabă a creat un spirit şi simţăminte partizane şi a mărit deosebirile de opinie care existaseră în mijlocul lor”.[xxii] Este trist să spunem că Dan Jones însuşi a fost responsabil într-o mare măsură pentru acel „spirit partizan”, care îi determina pe mulţi pastori mai tineri să îl respingă pe Waggoner şi concepţiile prezentate de el.

Dar ce putem spune despre Ellen White? Care a fost părerea ei despre legăminte? A fost acest subiect un motiv de îngrijorare pentru ea? Dacă a fost, de ce a rămas tăcută, în timp ce Waggoner prezenta subiectul?

Ellen White ia poziţie

În a doua jumătate a lunii ianuarie şi la începutul lunii februarie, Ellen White a participat la institutul pastoral, vorbind „în fiecare zi, cu una sau două excepţii”, timp de „trei săptămâni”.[xxiii] Totuşi, în timpul celor două săptămâni de cercetare a subiectului legămintelor, constatăm că ea a fost ciudat de tăcută. Un motiv pentru o astfel de tăcere au fost cercetările însele. [371] Cel mai probabil, aceste cursuri de câte două ore despre legăminte au înlocuit adunările de dimineaţa, când Ellen White vorbea de obicei. Ellen White însăşi spune care este motivul principal al tăcerii ei: „Eu urmăream pentru a vedea care va fi calea pe care o vor adopta aceşti oameni, cât de multă lumină va veni în sufletul lor. Eu urmăream pentru a vedea”. Dorinţa ei era ca fraţii să recunoască ei înşişi lumina prezentată. De fapt, în timpul cercetărilor, când Dan Jones a venit la ea şi i-a cerut părerea, ea a răspuns precis: „Eu nu vă voi spune părerea mea; convingerea mea. Cercetaţi Biblia. Înfigeţi adânc cazmaua adevărului pentru a descoperi ce este adevărat”. Ea nu a refuzat să răspundă la întrebarea lui Jones din cauză că nu avea nicio părere, ci pentru că voia ca fraţii să accepte lumina pe baza propriului studiu al Bibliei. Pe lângă acest fapt, mulţi se îndoiau de inspiraţia şi autoritatea ei, şi nu i-ar fi făcut prea mult bine, dacă şi-ar fi declarat poziţia în mod prematur.[xxiv]

Ellen White nu era în întuneric cu privire la subiectul legămintelor, nici cu privire la împotrivirea care avea loc: „În timp ce eu păstram tăcerea, Domnul îmi descoperea noapte de noapte poziţia unor persoane”. Nu a trecut mult timp, până când ea a declarat: „Buzele mele nu vor mai fi pecetluite”.[xxv] Motivul a fost acela că Domnul „a îndemnat-o” să-şi prezinte „mărturia”.[xxvi] În ultima săptămână din februarie, când cercetarea subiectului legămintelor s-a încheiat, celelalte adunări şi-au reluat cursul, desfăşurându-se de la „şapte şi jumătate la nouă”. Ellen White a început să participe la adunări şi să vorbească „destul de deschis”.[xxvii]

În Sabat dimineaţă, 1 martie, Ellen White a scris în jurnalul ei câteva gânduri solemne: „Mi-a fost arătat că dragostea faţă de Hristos şi faţă de Dumnezeu aproape că pierise din bisericile noastre. Pentru că nu-L iubim pe Dumnezeu, ne lipseşte dragostea faţă de semeni”. Ea a scris despre oameni care „se asociau în alianţe nesfinte”, formulând „hotărâri” şi făcând „planuri care nu purtau aprobarea lui Dumnezeu”.[xxviii] În predica ei din Sabat dimineaţă, ea a vorbit despre „intrarea lui Hristos în Ierusalim”. Predica a lăsat „o impresie solemnă asupra participanţilor care umpluseră adunarea”. După-amiază, ea a predicat din nou „rostind în mod direct lucrurile pe care i le-a inspirat Dumnezeu”. Duminică a participat la adunarea de dimineaţă, care se ţinea în sala anexă din partea de est a Tabernacolului. Acolo au participat „doar puţini”. Totuşi, pe la mijlocul săptămânii, încăperea a fost plină de pastori şi alţi fraţi şi surori din Battle Creek, numărul participanţilor ajungând la peste trei sute”.[xxix]* [372]

Întreaga săptămână Ellen White a vorbit foarte direct cu fraţii adunaţi acolo. Ea a constat că era „o problemă dificilă” de a şti cum să trateze cu „spiritul lor puternic”.[xxx]* Vineri dimineaţă, în data de 7 martie, ea a „mers la adunarea pastorilor” cu sufletul „foarte tulburat”. În timpul nopţii, sufletul ei fusese în „agonie”, deoarece Domnul „îi descoperise totul” încă o dată, „arătându-i exact influenţa care era exercitată şi unde va duce aceasta”. Ea „nu a ştiut la ce să se aştepte, sau cât urma să continue lucrul acesta”. Ea i-a reamintit marelui grup de pastori felul în care îi avertizase după Conferinţa de la Minneapolis, spunându-le că „fiecare dintre aceia care îngăduiau asprimea în inima lor… nu vor vedea nicio rază de lumină, până când nu îşi vor mărturisi această asprime”.[xxxi] Acesta era exact lucrul care se petrecea. În Sabat dimineaţă, încă împovărată de ceea ce îi descoperise Domnul cu o zi înainte, Ellen White i-a scris din nou lui Uriah Smith. Ea cunoştea efectul pe care îl avea asupra celorlalţi şi nu putea să-l lase să continue fără a-şi da seama de acest fapt:

„Cu o noapte în urmă, Domnul mi-a descoperit multe lucruri. Mi-a fost descoperit cu claritate care a fost influenţa ta şi ce s-a întâmplat la Minneapolis…. În ziua socotelii finale, nu vei fi nevoit să te confrunţi doar cu propriul comportament, ci şi cu rezultatul influenţei tale asupra altor minţi. Tu ai refuzat mărturiile mele…, ai lucrat ca să le faci fără efect, la fel cum au făcut Core, Datan şi Abiram….

Tu ai întărit mâinile şi minţile unor oameni ca Larson, Porter, Dan Jones, Eldridge, Morrison şi Nicola şi ale unui număr vast prin ei. Toţi te citează, iar vrăjmaşul neprihănirii priveşte mulţumit….

Ce ai câştigat, după ce modul tău de a te purta a tulburat minţile şi credinţa în mărturii? Dacă îţi vei recăpăta credinţa, cum vei putea să înlături impresiile necredinţei pe care le-ai semănat în alte minţi? Nu trudi aşa de serios pentru a face tocmai lucrarea pe care o face Satana. Această lucrare a fost făcută la Minneapolis. Satana a triumfat. Lucrarea aceea a fost făcută şi aici.”[xxxii]

Pe măsură ce a continuat să scrie, Ellen White a exprimat cu claritate poziţia în legătură cu subiectul legămintelor. Era mai mult decât doar părerea ei, deoarece îi fusese descoperită chiar din Cer. Ea a descris prezentările lui Waggoner cu privire la legăminte ca fiind „adevărata lumină”, iar pe Smith ca fiind cel care răstălmăcea Scripturile:[xxxiii]*

„Cu o noapte în urmă, mi-a fost arătat că dovezile cu privire la legăminte erau clare şi convingătoare. Tu, fratele Dan Jones, fratele Porter şi alţii [373] vă irosiţi zadarnic capacitatea de a cerceta în scopul de a produce o poziţie diferită de cea pe care a prezentat-o fratele Waggoner cu privire la legăminte, în timp ce, dacă aţi fi primit adevărata lumină care străluceşte, nu aţi fi imitat şi nu aţi fi folosit modalitatea de interpretare şi răstălmăcire a Scripturilor pe care au folosit-o iudeii. Ce i-a făcut să fie aşa de zeloşi? De ce s-au legat de cuvintele lui Hristos? De ce L-au urmărit spionii, pentru a observa cuvinte pe care puteau să le repete şi să le răstălmăcească într-un mod în care să le facă să însemne lucrurile pe care le voiau minţile lor nesfinţite? În felul acesta, ei i-au înşelat pe oameni. Ei au creat probleme false….

Subiectul legămintelor este clar şi ar trebui să fie acceptat de fiecare om sincer şi fără prejudecăţi, dar eu am fost condusă în locul în care Domnul mi-a dat o înţelegere pătrunzătoare acestei situaţii. Voi aţi întors spatele luminii directe, pentru că v-aţi temut că subiectul legii din Galateni ar putea fi acceptat. În ce priveşte subiectul legii din Galateni eu nu am nicio povară şi nu am avut niciodată, dar ştiu că fratele Smith, Porter, [Dan] Jones sau alţii nu vor fi pregătiţi niciodată să primească lumina,… până când fiecare dintre ei nu va fi convertit….

Eu nu m-aş baza acum pe cunoaşterea ta sau pe modul în care interpretezi tu Scripturile…. Dacă întorci spatele unei raze de lumină, de teamă că va fi nevoie să accepţi poziţiile pe care nu vrei să le accepţi, acea lumină devine pentru tine întuneric.”[xxxiv]

Ulterior, în acea dimineaţă, E.J. Waggoner a ţinut „una dintre cele mai puternice cuvântări” pentru toţi cei adunaţi în Battle Creek Tabernacle. Ellen White a auzit declaraţiile „multora care au fost prezenţi, iar mărturia lor unanimă a fost că Dumnezeu vorbise prin el”. După-amiază, „fraţii Olsen şi Waggoner au condus adunarea” care s-a desfăşurat în capela editurii, unde „a fost prezent un mare număr”. Ellen White s-a ridicat să vorbească şi „toţi au ştiut că Duhul şi puterea lui Dumnezeu erau asupra” ei. Ea a vorbit „cu hotărâre şi seriozitate”, repetând unele dintre lucrurile pe care le scrisese lui Uriah Smith mai devreme în ziua aceea.[xxxv] Ea a dorit ca fiecare să ştie poziţia ei cu privire la subiectul legămintelor şi cum înţelegea ea legătura dintre acest subiect şi solia îngerului al treilea:

„Lumina care mi-a fost descoperită cu o noapte înainte mi-a arătat totul cu claritate, exact influenţa care era exercitată şi unde va conduce. Fraţilor, oricine aţi fi, vreau să vă spun că pur şi simplu păşiţi pe acelaşi teren pe care au păşit cei din zilele lui Hristos. Voi aţi repetat experienţa lor, dar fie ca Dumnezeu să ne ferească de a ajunge la acelaşi rezultat ca ei…. Fie ca Dumnezeu să aibă milă de sufletele voastre, pentru că aveţi nevoie de ea. Voi aţi stat exact în calea lui Dumnezeu. Pământul urmează a fi luminat de slava Sa, iar dacă rămâneţi [374] în poziţia în care vă aflaţi astăzi, aţi putea să spuneţi la fel de repede că Duhul lui Dumnezeu a fost duhul diavolului. Voi aţi spus chiar acum că este spiritul diavolului, prin faptele şi atitudinea voastră….

De ce nu auziți cuvintele lui Hristos, care vă sunt prezentate? De ce vreţi să aveţi întuneric? Lor le este aşa de teamă să vadă că există încă o rază de lumină…. Nu vă țineți de fratele Smith. În Numele lui Dumnezeu, vă spun, el nu este în lumină. El nu a fost în lumină încă de când s-a aflat la Minneapolis…. Voi aţi încercat să vă împotriviţi Duhului lui Dumnezeu în toate felurile. Fie ca Dumnezeu să aibă milă de sufletele voastre….

Dacă Isus, când a fost pe pământ, cu toată puterea şi minunile Sale, nu a putut să doboare prejudecata care se afla în inima oamenilor, ce putem face noi?... Lăsaţi adevărul lui Dumnezeu să intre în inima voastră; deschideţi uşa. Vă spun acum, înaintea lui Dumnezeu, că subiectul legămintelor, aşa cum a fost prezentat, constituie adevărul.[xxxvi]* Aceasta este lumina. Ea mi-a fost prezentată în propoziţii clare. Eu vă întreb: Cei care s-au împotrivit luminii au lucrat pentru Dumnezeu, sau pentru diavolul? Aceasta este lumina clară a cerului şi înseamnă mult pentru noi. Ea vrea să vă arate că nu puteţi să vă bazaţi pe propria inteligenţă şi pe spiritul vostru de critică, ci trebuie să vă legaţi sufletul neputincios de Isus Hristos şi numai de El. Dumnezeu să vă ajute să vedeţi. Dumnezeu să vă ajute să înţelegeţi.”[xxxvii]

După apelul stăruitor al lui Ellen White, „mulţi şi-au mărturisit greşelile, dar”, în conformitate cu Ellen White, „schimbarea nu a fost totală şi nu am avut acea biruinţă deplină pe care o doream”. Duminică dimineaţă, Ellen White a vorbit din nou, prezentându-şi „mărturia, prin avertizări, mustrări şi încurajări”.[xxxviii] Ea a început citind relatarea despre Ziua Cincizecimii din Fapte. Apoi, vorbindu-le conducătorilor din faţa ei, a exclamat imediat: „Acum, fraţilor, dacă venim la Dumnezeu cu toată inima, dacă ne golim inima de orice fel de prejudecăţi şi de toată această îndoială şi necredinţă, putem să primim binecuvântarea despre care se vorbeşte aici şi putem să ne aşteptăm să primim Duhul lui Dumnezeu”. Ellen White le-a reamintit ascultătorilor despre serviciul de consacrare a lui Isus în templu, când era doar un copil. Preotul care oficia nu L-a cunoscut”, dar Simeon „L-a recunoscut, deoarece s-a aflat în poziţia de a fi capabil să discearnă lucrurile spirituale…. El a recunoscut Duhul lui Dumnezeu”. Într-unul dintre apelurile ei cele mai puternice, Ellen White i-a avertizat pe fraţi că, în starea lor actuală, erau incapabili să recunoască îndemnurile Duhului şi ale îngerului despre care se vorbea în Apocalipsa 18: [375]

„Care este starea în care ne aflăm noi, în mod individual? Noi ştim că Duhul lui Dumnezeu a fost cu noi. Ştim că a fost cu noi din nou şi din nou în adunări. Nu avem nicio îndoială că Domnul a fost cu fratele Waggoner, când a vorbit ieri.[xxxix]* Nu avem nicio îndoială cu privire la acest fapt. Eu nu am nicio îndoială că puterea lui Dumnezeu a fost asupra noastră într-o măsură îmbelşugată şi, ieri după-amiază la adunarea pastorilor, totul a fost lumină în Domnul pentru mine. Aşadar, dacă uşa inimii ar fi fost larg deschisă şi Isus ar fi fost lăsat să intre, ieri am fi avut o ocazie preţioasă. Nu am nicio îndoială cu privire la acest fapt.

Dacă ne aşezăm într-o poziţie în care nu vom recunoaşte lumina pe care Dumnezeu o trimite, sau mesajele Sale pentru noi, atunci suntem în pericolul de a păcătui împotriva Duhului Sfânt. Aşadar, este periculos să începem să vedem dacă putem să găsim vreun lucru minor care a fost săvârşit şi de care putem să ne legăm unele dintre îndoielile noastre, începând să punem întrebări! Întrebarea este: A trimis Dumnezeu adevărul? I-a chemat Dumnezeu pe aceşti oameni pentru a proclama adevărul? Eu spun da, da, Dumnezeu a trimis oameni pentru a ne aduce adevărul pe care nu l-am fi avut, dacă Dumnezeu nu ar fi trimis pe cineva pentru a ni-l aduce. Dumnezeu mi-a îngăduit să am o lumină cu privire la ce anume este Duhul Său şi, ca urmare, eu îl accept şi nu mai îndrăznesc să-mi ridic mâna împotriva acestor persoane, deoarece ar însemna să o ridic împotriva lui Isus Hristos, care trebuie să fie recunoscut în mesagerii Săi.

Aşadar, fraţilor, Dumnezeu vrea să trecem de partea omului care poartă felinarul; noi vrem să ne aşezăm acolo unde se află lumina şi unde Dumnezeu a sunat din trâmbiţă în mod clar…. Noi am fost în încurcătură şi în îndoială, iar bisericile sunt pe punctul de a muri. Totuşi, acum, citim aici: „După aceea, am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui…”. „Ei bine, cum urmează să cunoaştem ceva despre acel mesaj, dacă nu suntem în poziţia de a recunoaşte nimic din lumina cerului, când aceasta vine la noi? Vom culege îndată amăgirea cea mai întunecată, când va veni la noi din partea cuiva care este de acord cu noi…. Aceasta este exact lucrarea care se desfăşoară încă de la adunarea de la Minneapolis. Din cauză că Dumnezeu trimite în Numele Său un mesaj care nu se conformează cu ideile voastre, voi trageţi concluzia că nu poate fi un mesaj de la Dumnezeu.”[xl]

Coloana vertebrală a răzvrătirii este ruptă

Apelurile puternice ale lui Ellen White nu au fost lipsite de efect. Mulţi au început să vadă întreaga situaţie într-o lumină diferită şi şi-au dat seama că fuseseră influenţaţi în mod greşit. Ellen White a simţit că „aceasta fusese împotrivirea cea mai grea, mai lungă şi mai perseverentă” cu care s-a confruntat vreodată. „Au fost făcute mărturisiri şi un număr destul de mare dintre cei care fuseseră în întuneric au declarat că [376] L-au găsit pe Isus şi erau liberi în Domnul”. În adunări se manifesta mai multă libertate, iar întunericul „a încetat să fie un element dominant”. Totuşi, Ellen White spera să fie „mai mult din Duhul lui Dumnezeu” şi să-i vadă pe „aceşti pastori liberi în Domnul şi bucuroşi în Dumnezeu lor”.[xli]

Luni, în data de 10 martie, Ellen White a adus mai multe veşti bune, pe care le-a împărtăşit cu fiul ei William C. White: „Sunt foarte mulţumită să aflu că profesorul Prescott le prezintă studenţilor în cursurile sale aceleaşi lecţii pe care le-a prezentat fratele Waggoner. El prezintă legămintele. John [Froom] crede că subiectul este prezentat într-o modalitate clară şi convingătoare. De Sabatul trecut, când am făcut declaraţia că subiectul legămintelor, aşa cum a fost prezentat de fratele Waggoner, constituie adevărul, se pare că o mare eliberare a venit pentru multe minţi. Sunt înclinată să cred că fratele Prescott primeşte mărturia, deşi nu a fost prezent când am făcut această declaraţie. Am considerat că este timpul să iau poziţie şi sunt bucuroasă că Domnul m-a îndemnat să prezint mărturia pe care am prezentat-o”.

De asemenea, Ellen White simţea că nu mai purta povara de a nu fi în stare să se exprime liber: „Sunt liberă şi vorbesc după cum mă inspiră Duhul lui Dumnezeu”. Ea a declarat că, drept rezultat, „oamenii care împiedicau lucrurile nu au nicio putere acum”. „Cel mai mare număr al celor prezenţi” primeau acum mărturia ei. Erau de asemenea mulţi alţii care „mărturiseau cu lacrimi” cât de dificil le-a fost, „pentru că nu au putut avea privilegiul de a-l asculta pe fratele Waggoner predând fără a fi întrerupt atât de adesea”. Astfel, cei care „aşterneau întunericul asupra clasei” au început să vadă rezultatele răzvrătirii lor”.[xlii]

În ziua următoare, Ellen White le-a vorbit din nou fraţilor. Ea le-a relatat modul în care credincioşii au trebuit să se confrunte, în 1844, „cu prejudecata, ridiculizările, batjocorile şi criticile”, iar acestea au avut „exact acelaşi caracter ca acelea cu care am fost nevoiţi să ne confruntăm aici, la această conferinţă”. Ca urmare, „datoria era aceea de a cerceta Cuvântul lui Dumnezeu pentru ei înşişi – fără a da pe faţă spiritul pe care l-au manifestat bisericile şi care era aşa de diferit de spiritul lui Hristos”. „Marea greşeală a bisericilor din toate veacurilor a fost aceea că au ajuns la un anumit punct în înţelegerea adevărului biblic şi s-au oprit acolo…, refuzând lumina”. Totuşi, Dumnezeu avea „o lumină mai mare”, „lumină mai multă sau sporită”, care urma „să strălucească mai îmbelşugat şi cu o claritate mai mare asupra tuturor celor ce au folosit lumina deja primită”. [377] Ei urmau să se „aştepte ca lumina” să continue să strălucească din Cuvântul lui Dumnezeu” şi să „descopere din ce în ce mai clar adevărul aşa cum este el în Isus”.[xliii]

Deşi încuraja un studiu mai profund al Bibliei, Ellen White de asemenea a avertizat că „noi, ca popor, suntem în mod sigur într-un mare pericol… de a considera că ideile noastre sunt doctrine biblice şi că sunt infailibile în fiecare punct, din cauză că au fost susţinute mult timp, precum şi de a măsura pe fiecare, folosind regula noastră de interpretare a adevărului biblic. Acesta este pericolul nostru şi va fi răul cel mai mare care ar putea veni vreodată asupra noastră ca popor”. Înclinaţia de a se „baza întru totul pe conducători” şi de a nu studia personal urma modelul „bisericii Romei”. Cu o seriozitate solemnă, Ellen White a avertizat cu privire la rezultatele unei asemenea poziţii:

„În experienţa noastră, am văzut că atunci când Domnul trimite raze de lumină pentru poporul Său, prin uşa deschisă a sanctuarului, Satana tulbură minţile multora. Totuşi sfârşitul încă nu a venit. Vor fi unii care se vor împotrivi luminii şi îi vor înlătura pe cei pe care Dumnezeu i-a făcut mijloacele Sale de transmitere a luminii…. Străjerii nu au ţinut pasul cu ocaziile oferite de providenţa lui Dumnezeu, iar adevăratul mesaj trimis de cer şi mesagerii sunt batjocoriţi.

De la această adunare vor pleca oameni care pretind a cunoaşte adevărul, dar care îşi îmbracă sufletul în haine ce nu sunt ţesute în războiul cerului. Ei vor duce spiritul pe care l-au primit aici. Tremur pentru viitorul cauzei noastre. Cei care nu cedează în locul acesta în faţa dovezilor pe care le-a dat Dumnezeu vor lupta împotriva fraţilor lor, pe care îi foloseşte Dumnezeu. Ei vor face lucrarea să fie foarte grea…. Aceşti oameni vor avea ocazii de a fi convinşi că au luptat împotriva Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Unii vor fi convinşi, alţii vor rămâne cu fermitate la spiritul lor. Ei nu vor muri faţă de eu şi nu Îl vor lăsa pe Domnul Isus să intre în inima lor. Ei vor fi din ce în ce mai amăgiţi, până când nu vor mai discerne adevărul şi neprihănirea. Sub influenţa unui alt spirit, ei vor căuta să modeleze lucrarea lui Dumnezeu în conformitate cu un model pe care Dumnezeu nu-l va aproba şi vor îndrăzni să manifeste atributele lui Satana, asumându-şi controlul asupra minţii oamenilor şi, în acest fel, asupra lucrării lui Dumnezeu.”[xliv]

După cuvântarea de dimineaţă a lui Ellen White, au fost prezentate multe mărturii şi au fost făcute mărturisiri. Fratele Larson „a mărturisit că simţămintele lui nu fuseseră corecte”. Fratele Porter, care se împotrivise lui Waggoner în timpul cercetării subiectului legămintelor, a stat în picioare „zdrobit şi nu a putut să spună nimic câteva clipe”. El a mărturisit greşeala pe care o făcuse faţă de Ellen White şi fratele Waggoner şi le-a cerut cu umilinţă „să-l ierte”. Fratele Prescott [378] „a plâns ca un copil, când fraţii Larson şi Porter şi-au mărturisit greşeala”. De fapt, „întreaga încăpere suspina şi Îl lăuda pe Dumnezeu pentru că avea loc o descoperire a puterii Sale”. Oameni „atât de puternici şi încăpăţânaţi” au început să simtă că „lucraseră împotriva Duhului lui Dumnezeu”. În acel punct, Ellen White a putut să-i scrie lui William C. White: „Coloana vertebrală a răzvrătirii este ruptă pentru cei care au venit din alte locuri”.[xlv]* Dumnezeu căuta într-adevăr să reverse Duhul Său asupra unei biserici apatice. Oh, ce bine ar fi fost, dacă toţi ar fi recunoscut şi mărturisit acest fapt.

Două adunări speciale

Miercuri după-amiază, în data de 12 martie, Ellen White a convocat o „adunare a [fraţilor] celor mai de seamă”. „Recunoscând că Duhul Sfânt lucra asupra multor inimi, Ellen White a dorit ca oamenii cheie din conducerea de la Battle Creek să se adune şi să caute să clarifice controversa care existase începând de la Minneapolis. Pentru prima oară, Ellen White şi E.J. Waggoner urmau să aibă posibilitatea de a răspunde la multe dintre acuzaţiile false care circulaseră încă dinainte de Conferinţa de la Minneapolis. După rugăciune, Ellen White „a spus că fratele Waggoner avusese unele lucruri de spus”, pe care ea „dorea ca ei să le audă şi care vor elibera unele minţi de prejudecăţi”. Cu ajutorul lui C.H. Jones (manager al Pacific Press şi preşedinte al International Sabbath School Assn.), Waggoner a putut să vorbească despre „lecţiile Şcolii de Sabat”, explicând că nu se făcuse nimic pe ascuns pentru a-şi introduce concepţiile despre legăminte. El a explicat că fusese rugat de Conferinţa Generală să rescrie cele două lecţii care lipseau, dar după o examinare a descoperit că va trebui să rescrie şi câteva alte lecţii. Totuşi, nimic din toate acestea nu fusese făcut fără a obţine permisiunea din partea Asociaţiei Școlii de Sabat. Waggoner a arătat cu claritate că urmase căile corespunzătoare la fiecare pas în producerea lecţiilor şi că lecţiile nu au fost publicate fără a primi mai întâi aprobarea din partea tuturor membrilor comitetului, inclusiv a fratelui Smith. Toţi au avut „libertatea de a vorbi după cum au considerat că este potrivit, punând întrebări. Toate aceste lucruri au părut a fi satisfăcătoare”. Ellen White a considerat că Waggoner „a vorbit bine”, lăsând o „impresie favorabilă… în mintea oamenilor şi nu a fost niciun spirit de împotrivire” faţă de ceea ce a avut el de spus”.[xlvi]* [379]

Apoi, Ellen White şi-a împărtăşit experienţa de dinaintea şi din timpul Conferinţei de la Minneapolis, precum şi modul în care lucrase „pentru ca mesagerii şi mesajul să aibă parte de o şansă echitabilă”. Ea „a vorbit deschis” despre „prejudecata care exista în mintea oamenilor” şi despre lucrurile pe care Domnul i le descoperise în acea perioadă. Ea a vorbit despre felul în care „mărturia a fost făcută fără efect” după Minneapolis şi despre modul în care oamenii nici măcar nu ceruseră o întrevedere pentru a vedea dacă acuzaţiile erau corecte. Ea a întrebat cum a putut Uriah Smith să o trateze astfel şi care a fost cauza acestui comportament?” „În cele din urmă, concluzia care a reieșit a fost că fratele Butler primise o scrisoare din California, în care li se spusese că s-au făcut planuri pentru a promova legea din Galateni”. Ellen White şi Waggoner „au confruntat şi au explicat acest lucru, şi anume că nu fuseseră făcute niciun fel de planuri”.[xlvii]

Întrunirea, care a durat câteva ore”, „a avut un succes foarte mare”. Ellen White a crezut că „aceia făcuseră un caz atât de mare dintr-un lucru foarte mic au fost foarte surprinşi de rezultat şi de expunerea situaţiei”. În ciuda acestui progres, Ellen White se simţea „aproape neajutorată cu privire la aşteptarea de a avea loc o zdrobire generală a sufletului sub influenţa Duhului şi puterii lui Dumnezeu”. Ea a fost bolnavă şi epuizată pentru tot restul săptămânii. Când i s-a cerut să vorbească în Sabat, ea a refuzat, deoarece „nu avea putere”. I-a trimis un mesaj lui Dan Jones, spunându-i să-l invite pe Waggoner să vorbească şi, „cu puţină reţinere”, acesta a fost „invitat în cele din urmă”. Waggoner „a ţinut una dintre predicile cele mai preţioase despre solia către biserica Laodicea – exact ceea ce era necesar. Aceea a fost încă o binecuvântare îmbelşugată pentru biserică”.

După-amiază „a avut loc o altă adunare în capela editurii”. Deşi era bolnavă, Ellen White a participat şi a vorbit de câteva ori. Mulţi şi-au împărtăşit mărturiile, „dar nu a avut loc o schimbare decisivă”. Fratele Porter a vorbit, „dar cu reţineri”. Ellen White le-a amintit că, „atunci când Domnul ne trimite lumina şi hrana de care au nevoie toate bisericile, putem să ne aşteptăm ca vrăjmaşul a toată neprihănirea să facă tot ce poate pentru a împiedica acea lumină să ajungă la oameni în forma ei originală, cerească”. Satana îi va folosi pe cei ale căror minţi erau „pline de necredinţă şi îndoială” pentru a „reţine lumina pe care Dumnezeu intenţionează să o facă să ajungă la cei aleşi ai Săi”.[xlviii] [380]

Duminică dimineaţă, în data de 16 martie, „istovită şi aproape descurajată”, Ellen White a îndrăznit să meargă la adunare. Când era aproape de încheiere, ea a făcut câteva remarci foarte precise: „Le-am spus ce făcuseră pentru a anula efectul lucrurilor pe care Domnul încerca să le facă şi de ce făcuseră astfel. Singurul lor motiv fusese legea din Galateni”. După o astfel de cuvântare, R.C. Porter „a făcut o mărturisire umilă, cu lacrimi”, spunându-i lui Ellen White: „Noi vă vom susţine în continuare în lucrarea dumneavoastră dificilă”. Oare avea el să se ţină de cuvânt?[xlix]

Într-o altă adunare din aceeaşi zi, Ellen White şi-a continuat apelul. Ea a repetat multe dintre avertizări. Dacă nu aveau loc mărturisiri adevărate, „toţi cei care vor adopta o poziţie similară celei pe care o avuseseră la Minneapolis vor merge în cea mai întunecată necredinţă”. Acest fapt urma să-i ducă acolo „unde Dumnezeu nu mai are nicio putere pentru a ajunge la ei. Fiecare săgeată din arcul Lui este epuizată”. La fiecare adunare la care a participat, ea „a simţit că exista o presiune a necredinţei”. Ea a putut să meargă în mijlocul celor care „nu auziseră niciodată adevărul şi a căror inimă era mult mai sensibilă decât a celor care avuseseră adevărul”. Când Dumnezeu „Îşi manifestă puterea, aşa cum o manifestase”, a declarat ea, „faptul de a nu o crede este foarte aproape de păcatul împotriva Duhului Sfânt”:

„Dacă a fost vreodată necesar ca unii oameni să fie înlăturaţi, atunci aceia sunt oamenii care au luat o poziţie greşită la Minneapolis….

Niciun suflet nu trebuie să plece de aici fiind în întuneric, deoarece va fi un trup plin de întuneric oriunde va merge. El va împrăştia pretutindeni seminţele întunericului. El va duce toate aceste seminţe şi va începe să le semene şi să tulbure încrederea oamenilor tocmai în adevărurile pe care Dumnezeu doreşte să le facă să ajungă la poporul Său….

Eu ştiu că El are o binecuvântare pentru noi. El a avut-o la Minneapolis şi a avut-o pentru noi cu ocazia Conferinţei Generale de aici [1889]. Dar nu a fost primită….

Acest lucru este dincolo de ceea ce am văzut vreodată în toată experienţa mea de când am pornit pentru prima oară în lucrare. Cei din poporul lui Dumnezeu, care au avut lumina şi dovezile, au stat într-o poziţie în care Dumnezeu nu a putut să reverse binecuvântarea Sa asupra lor. [Ieri] în capelă, puterea lui Dumnezeu venea deja asupra noastră. Pentru puţin timp, m-am simţit ca şi când am putut să privesc slava, dar spiritul care s-a manifestat acolo a alungat slava aceea….

Un frate crede că sora White nu îşi înţelege propriile mărturii. Am auzit acest lucru la Minneapolis. De ce? Pentru că fraţii nu au fost de acord cu [381] ele. Ei bine, există câteva lucruri pe care le înţeleg. Înţeleg destul pentru a recunoaşte Duhul lui Dumnezeu şi pentru a urma vocea Păstorului. Cel puţin atât înţeleg.”[l]

Ellen White a confirmat declaraţia ei precedentă într-o scrisoare adresată lui Uriah Smith. La „adunarea din Sabat, din capela sediului… Duhul Domnului S-a apropiat de noi. Hristos a bătut la uşă, dar nu I s-a făcut loc, uşa nu a fost deschisă, iar lumina slavei Sale, care a fost aşa de aproape, a fost retrasă”.[li] Prin urmare, exact aşa cum s-a întâmplat la Conferinţa Generală din 1888 şi 1889, revărsarea Duhului Sfânt a fost respinsă.

Ellen White a dorit „să ştie de ce vrăjmaşul are o putere atât de mare asupra minţii oamenilor”. Ea a vrut să ştie de ce fraţii „stăteau aici şi puneau întrebări şi erau chiar pe punctul de a renunţa la Mărturii”. Ea a cerut ca fraţii din conducere „să se adune din nou… şi, dacă era ceva care putea fi dat la o parte din cale, Dumnezeu să ne ajute să facem acest lucru!”…[lii] Deoarece A.T. Jones nu a putut să participe la prima adunare specială, fiind plecat în Tennessee, Ellen White a dorit ca el să aibă ocazia de a răspunde „la toate obiecţiunile care au fost formulate”. Ea a vrut să „de-a la o parte toate obstacolele şi să-i facă pe cei care au spus aceste lucruri să le îngroape şi, dacă era posibil, să nu mai fie reînviate niciodată”.[liii]*

Miercuri, în data de 19 martie, a avut loc a doua adunare specială. A.T. Jones „a vorbit foarte direct, şi totuşi cu amabilitate, cu privire la faptul că ei dădeau crezare zvonurilor, şi nu mergeau să discute personal, cu dragoste frăţească, cu cel despre care se vorbea”. Mai devreme, în adunările pastorale, Uriah Smith răspunsese la „scrisoarea de apel” a lui Ellen White, „scriindu-i o scrisoare în care îl acuza pe fratele Jones că dărâma stâlpii credinţei noastre”. Explicaţia lui A.T. Jones a dovedit că Uriah Smith „îl acuzase pe nedrept”.[liv] Dan Jones „a fost surprins să vadă că unele lucruri care păreau inexplicabile se evaporau pur şi simplu, atunci când erau date câteva explicaţii. Unele zvonuri despre care se presupunea că se bazau pe dovezi incontestabile şi care fuseseră răspândite cu privire la punctele pe care fratele [A.T.] Jones le predase aici în şcoală au dispărut întru totul, până când nu a mai rămas nimic din ele. Zvonurile s-au dovedit a fi întru totul false”.[lv] Din nefericire, Uriah Smith nu a mărturisit greşeala pe care o săvârşise, nici nu a căutat să retragă zvonurile false pe care le răspândise. Este mult mai uşor să spui o minciună despre cineva, decât să o retragi. [383]

Apoi, Ellen White le-a vorbit fraţilor cât a putut de direct. Ulterior, în acea zi, i-a scris fiului ei, declarând: „Willie, am vorbit aşa cum nu m-au auzit vorbind niciodată. Am repetat cele întâmplate la Minneapolis şi după aceea”. Ea a exclamat: „A fost cea mai solemnă adunare pe care am văzut-o vreodată”. Ellen White „i-a adresat câteva remarci deschise fratelui Smith”, exclamând că, deşi „nu era surprinzător” că fraţii „care cunoscuseră doar puţin din lucrarea pe care Domnul i-o dăduse ar putea să fie ispitiţi”, dar fratele Smith „nu era scuzabil”. Ea „a avut motive să se aştepte ca fraţii să se comporte ca nişte oameni înţelepţi, să cântărească dovezile, să dea crezare dovezilor şi să nu întoarcă spatele luminii şi faptelor adevărului, dând crezare zvonurilor şi presupunerilor”.

Ca rezultat al acestei adunări şi al explicaţiilor date, Ellen White a putut să declare: „Întreaga atmosferă este schimbată”. Mulţi au fost convinşi, dându-şi seama cât de nesăbuită fusese împotrivirea lor. În cele din urmă, avusese loc o schimbare, iar ultima săptămână a institutului a dat pe faţă cu adevărat un spirit diferit.[lvi]

Obosită şi epuizată, Ellen White a plecat din Battle Creek înainte de ultimul week-end al institutului. După ce „a vorbit pentru ultima dată”, ea a simţit că „datoria ei a fost împlinită”. Ea „nu mai avea nimic să-i spună bisericii sau fraţilor ei din pastoraţie”.[lvii] În timp ce se îndrepta spre Chicago, iar apoi spre Colorado, înainte de a se întoarce în California, ea spera că progresul făcut în ultimele zile ale institutului va continua. Din nefericire, speranţa aceea nu s-a împlinit niciodată.

NOTE FINALE CAPITOLUL 14

[i]. Dan T. Jones către E.W. Farnsworth, 14 şi 17 februarie, 1890, sublinierile adăugate, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea. Pentru alte relatări detaliate ale subiectului legămintelor, vezi: Paul E. Penno, Calvary at Sinai, îndeosebi capitolele 12 la 17; Clinton Wahlen, Selected Aspects of Ellet J. Waggoner's Eschatology and Their Relation to His Understanding of Righteousness by Faith, 1882-1895, p.107-111,162-177; Robert Van Ornam, The Doctrine of the Everlasting Covenant in the Writings of Ellet J. Waggoner.

[ii]. E.J. Waggoner, „The Two Covenants”, Bible Readings for the Home Circle (1889); Sabbath School Lessons on the Letter to the Hebrews, for Senior Classes, 4 ianuarie – 29 martie, 1890. Vezi, de asemenea, Capitolul 12.

[iii]. Dan Jones către S.N. Haskell, [March] 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea. Până la data aceasta, nu am putut să obţinem copii ale prezentărilor lui Waggoner la institutul pastoral din 1890. Totuşi, faptul că prezentările lui Uriah Smith şi R.C. Porter au fost înregistrate ne determină să credem că şi prezentările lui Waggoner au fost înregistrate. În ciuda absenţei prezentărilor lui Waggoner, din celelalte materiale disponibile este clar ce a crezut el cu privire la legăminte şi care au fost punctele în care fraţii nu au fost de acord cu el.

[iv]. Dan T. Jones către E.W. Farnsworth, 17 februarie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[v]. Dan T. Jones către R.A. Underwood, 17 februarie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[vi]. Uriah Smith, „Editorial Note”, Review and Herald, 28 ianuarie, 1890, p.64.

[vii]. Uriah Smith către Ellen White, 17 februarie, 1890; în Manuscripts and Memories, p.156.

[viii]. Smith considera că le acorda altora libertatea de a alege poziţia pe care doresc să o ia şi, în acelaşi timp, credea că Jones folosea constrângerea şi declaraţiile pripite pentru a-şi promova concepţiile „greşite”. Ulterior, Ellen White a dovedit că Jones nu a făcut niciodată astfel de declaraţii pripite şi că presupunerile lui Smith erau false. Vezi, nota de final 45 şi 55 şi Capitolul 13, nota de final 20.

[ix]. Ibid., p.152-155.

[x]. Ibid., p.154-157.

[xi]. Ellen G. White, „Repentance the Gift of God”, Review and Herald, 1 aprilie,1890, p.193.

[xii]. Uriah Smith către Ellen White, 17 februarie, 1890; în Manuscripts and Memories, p.156-157.

[xiii]. Ellen G. White către William C. White, scrisoarea 83, 13 martie, 1890, şi Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 73, 25 noiembrie, 1890; în 1888 Materials, p.627,734. Vezi, de asemenea, nota de final 8.

[xiv]. „Remarks of Eld. Uriah Smith, Bible School,” 19 februarie, 1890, p. 1, 2; arhivele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea.

[xv]. Ibid., p.5,10,15,18,21.

[xvi]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 30, 10 martie, 1890; în 1888 Materials, p.624.

[xvii]. Dan Jones către C. H. Jones, [februarie] 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[xviii]. „Remarks of Eld. R. C. Porter at the Ministers' Bible School”, 24 februarie, 1890, p.1,6,5,4,13,11, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[xix]. Exact aceleaşi argumente şi obiecţiuni aduse împotriva lui Jones şi Waggoner cu o sută douăzeci de ani în urmă sunt repetate în zilele noastre. Vezi: Ken LeBrun, Two Covenants or One? (manuscris nepublicat, nedatat); Biblical Research Institute către Ken LeBrun, 15 martie, 1988.

[xx]. Dan Jones către S.N. Haskell, [martie], 1890, sublinierile adăugate, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[xxi]. Dan Jones către R.M. Kilgore, 16 martie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[xxii]. Dan Jones către J.D. Pegg, 17 martie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[xxiii]. Ellen G. White, Manuscrisul 22, „Diary Entries”, 8 februarie, 1890; în 1888 Materials, p.579.

[xxiv]. Ellen G. White, Manuscrisul 4, „Sermon”, 8 martie, 1890; în 1888 Materials, p.597.

[xxv]. Ibid.

[xxvi]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 30, 10 martie, 1890; în 1888 Materials, p.623.

[xxvii]. Dan T. Jones către R.A. Underwood, 14 martie, 1890, şi Dan T. Jones către R.M. Kilgore, 16 martie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[xxviii]. Ellen G. White, Manuscrisul 22, „Diary Entries”, 1 martie,1890; în 1888 Materials, p.580-581.

[xxix]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 80, 7 martie, 1890; în 1888 Materials, p.590-592. Dan Jones a raportat în Review că fratele Olsen „a preluat conducerea” adunărilor de dimineaţa, unde Ellen White „şi-a prezentat mărturia” „Când veştile despre adunările bune au fost răspândite, mulţi au venit de la biserica din Battle Creek, de la editură, colegiu şi sanatoriu, până când anexa Tabernacolului, care avea 300 de locuri, a fost plină în fiecare dimineaţă” (Dan. T. Jones, „The Work in Battle Creek”, Review and Herald, 1 aprilie, 1890, p.204-205. Vezi, de asemenea, O.A. Olsen, „The Ministers' School”, Review and Herald, 1 aprilie, 1890, p.200-201; şi Dan T. Jones către R.A. Underwood, 14 martie, 1890).

[xxx]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 80, 7 martie, 1890; în 1888 Materials, p.591. La începutul săptămânii, când Ellen White „rostea o ilustraţie foarte precisă [Matthew] Larson zâmbea răutăcios”. Ea l-a întrebat de două ori care era „motivul unor astfel de manifestări”. În cele din urmă, el a spus că aprecia ilustraţia”. Ellen White a răspuns: „‘Foarte bine…. Dacă ţi se potriveşte, acceptă-o şi sper că toţi vor face acest lucru’”. La câteva zile după aceea, Ellen White a primit o scrisoare în care Larson îi cerea „să-i refacă imaginea în faţa oamenilor, deoarece aceasta fusese prejudiciată de mustrarea ei tăioasă – adică, să declare că greşise faţă de el”. Larson era un pastor din Iowa, care argumenta schimbând „lumina în întuneric”. Ellen White a declarat că îi era teamă de el, deoarece „interpreta cuvintele ei în mod fals”. (1888 Materials, p.591,594). El a continuat să-i urască pe Jones şi Waggoner şi mesajul legămintelor pe care îl prezentau ei (A.G. Daniells către William C. White, 14 aprilie, 1902; în Manuscripts and Memories, p.320). După moartea lui Ellen White, Larson a scris o broșură împotriva lui Jones şi Waggoner şi a poziţiei cu privire la legăminte, care a fost prezentată de Waggoner în Glad Tidings (1900). Aşa cum obişnuia, Larson a folosit scrierile lui Ellen White, „interpretându-le în mod fals” în încercarea de a dovedi că poziţia lui Jones şi Waggoner era greşită. (The Law in Galatians: Is it the Moral Law? [n.p. 1919]; E.A. Jones către R.L. Odom, 5 ianuarie, 1961).

[xxxi]. Ellen G. White, Manuscrisul 4, „Sermon”, 8 martie, 1890; în 1888 Materials, p.593.

[xxxii]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 59, 8 martie,1890; în 1888 Materials, p.599,601-605.

[xxxiii]. Acest punct nu ar trebui să fie trecut cu vederea. Jones şi Waggoner i-au încurajat pe oameni să cerceteze Biblia şi să găsească exact adevărurile pe care le prezentau ei. Ellen White nu numai că a susţinut accentul pe care ei îi puneau pe Biblie, ci şi adevărurile pe care le prezentau din Biblie. Împotrivirea cu care au fost trataţi Jones şi Waggoner nu a fost din cauză că ei prezentau din Biblie, ci din cauză că prezentau idei diferite de ale fraţilor. Acelaşi fel de împotrivire faţă de mesajul lui Jones şi Waggoner există şi în zilele noastre: „Trebuie să ne aducem aminte întotdeauna că, în 1888, purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu îşi preluau mesajul din Biblie. Este imperativ necesar să nu ne concentrăm asupra cuvintelor lui Jones şi Waggoner, ci asupra cuvintelor lui Isus şi ale apostolilor. Jones şi Waggoner amestecau idei greşite în mesajul lor, dar Biblia este întotdeauna o călăuză sigură” (George R. Knight, From 1888 to Apostasy, p.69, sublinierile în original). Deşi noi nu punem la îndoială faptul că Biblia este o călăuză sigură, este la fel de adevărat că Jones şi Waggoner au fost trimişi cu un mesaj din Biblie. Ellen White a susţinut mesajul. Cei care l-au respins în acel timp, la fel ca acum, pretind că mesajul lor nu a fost în armonie cu Biblia. Vezi, de asemenea, Capitolul 13, nota de final 23.

[xxxiv]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 59, 8 martie, 1890; în 1888 Materials, p.604-605.

[xxxv]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 82, 9 martie, 1890; în 1888 Materials, p.617.

[xxxvi]. A doua zi, într-o scrisoare către William C. White, Ellen White a spus că le spusese fraţilor „ieri, că ea credea că a prezentat poziţia asupra legămintelor în Volumul I. Dacă aceea era poziţia lui Dr. Waggoner, atunci el avea adevărul” (Ibid., p.617). Acest fapt ridică o întrebare interesantă. Spirit of Prophecy, volumul I, a fost publicat iniţial în 1870, dar nu făcea nicio menţiune şi nici nu făcea deosebire între vechiul şi noul legământ. În 1886, Ellen White a început să extindă volumul I şi să-l adapteze pentru a fi „citit de publicul general” (Arthur L. White, The Lonely Years, p.435). Totuşi, la începutul lui 1887, ea şi-a îndreptat atenţia către Spirit of Prophecy, vol.4, care a fost publicat în 1888 cu titlul Tragedia veacurilor. Ea s-a ocupat de revizuirea volumului 1 abia după Conferinţa Generală din 1889 şi a continuat pe parcursul institutului pastoral. La patru zile după aceea, ea şi-a exprimat în mod public susţinerea faţă de concepţia lui Waggoner cu privire la legăminte şi i-a scris lui William C. White, declarând simplu: „Cred că schimbarea din volumul 1 va fi bună” (Scrisoarea 83, martie 13, 1890; în 1888 Materials, p.635). În 21 iunie, ea i-a scris lui O.A. Olsen: „Volumul 1 este aproape complet, după o amânare îndelungată şi obositoare, din cauza nevoii de corecturi” (Scrisoarea 115; în 1888 Materials, p.680). Abia în 26 august, Review and Herald a anunţat disponibilitatea noii ediţii, intitulată Patriarhi şi profeţi. Printre numeroasele schimbări aflate în ediţia revizuită, se afla un capitol de unsprezece pagini, „Legea şi legămintele”, care prezenta legămintele aşa cum le prezentase Waggoner. Acest lucru i-a determinat pe mulţi să pună la îndoială noua ediţie, un frate chiar întrebând-o pe Ellen White dacă o anumită declaraţie a fost „dictată de Duhul Inspiraţiei, sau conţine ideea sugerată de cercetare?” (E.P. Dexter către Ellen G. White, 11 martie, 1891, sublinierile adăugate). Se ridică întrebarea: Când a adăugat Ellen White concepţia cu privire la legăminte? A fost după ce l-a auzit pe Waggoner prezentând subiectul şi a primit confirmarea lui Dumnezeu în 6 martie 1890? Acest fapt ar fi în armonie cu modul în care Domnul a folosit-o în anii timpurii, când au fost puse pietrele de hotar (Vezi: Herbert E. Douglass, Messenger of the Lord, Review and Herald, 1998, p.156-158). În cele ce urmează se află un rezumat al concepţiei lui Ellen White cu privire la legăminte, aşa cum este prezentată în Patriarhi şi profeţi, capitolul 32, Legea şi legămintele. „Aşa cum prezintă Biblia cele două legi, una neschimbătoare şi veşnică, iar cealaltă temporară şi provizorie, tot astfel sunt două legăminte. Legământul harului a fost făcut mai întâi cu omul, în Eden…. Acelaşi legământ a fost înnoit cu Avraam în făgăduinţa: «Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta» (Geneza 22,18). Această făgăduinţă arăta spre Hristos. Aşa a înţeles-o Avraam (vezi Galateni 3,8.16), iar el s-a încrezut în Hristos pentru iertarea păcatelor. Aceasta a fost credinţa care i-a fost socotită neprihănire…. Domnul i-a declarat: «Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine din neam în neam; acesta va fi un legământ veşnic, în puterea căruia, Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine» (Geneza 17,7)…. Deşi acest legământ a fost făcut cu Adam şi înnoit cu Avraam, el nu putea fi ratificat până la moartea lui Hristos. El existase prin făgăduinţa lui Dumnezeu, încă de la prima aluzie la mântuirea care fusese oferită; el fusese acceptat prin credinţă; totuşi, când a fost ratificat de Hristos, s-a numit noul legământ. Legea lui Dumnezeu a fost temeiul acestui legământ, care a fost pur şi simplu un plan de a-i readuce pe oameni la armonia cu voinţa divină, aşezându-i în poziţia de a putea să asculte Legea lui Dumnezeu. Un alt acord – numit în Scriptură «vechiul» legământ – a fost făcut între Dumnezeu şi Israel la Sinai, iar apoi a fost ratificat prin sângele unei jertfe. Legământul avraamic a fost ratificat prin sângele lui Hristos şi a fost numit «al doilea» sau «noul legământ», deoarece sângele cu care a fost pecetluit a fost vărsat după sângele primului [sau vechiului] legământ. Faptul că noul legământ a fost valabil în zilele lui Avraam este evident, deoarece la acea dată au fost confirmate atât făgăduinţa, cât şi jurământul lui Dumnezeu – «cele două lucruri neschimbătoare, în care era imposibil ca Dumnezeu să mintă» (Evrei 6,18). Dar dacă legământul avraamic a conţinut făgăduinţa mântuirii, de ce a fost alcătuit un alt legământ la Sinai? În robie, poporul pierduse într-o mare măsură cunoştinţa lui Dumnezeu şi a principiilor legământului avraamic. Prin eliberarea din Egipt, Dumnezeu a căutat să le descopere puterea şi mila Sa, pentru ca ei să fie determinaţi să-L iubească şi să se încreadă în El. Dumnezeu i-a dus la Marea Roşie, unde, fiind urmăriţi de egipteni, scăparea părea imposibilă, pentru ca ei să-şi dea seama de neajutorarea lor completă, de nevoia de ajutor divin, iar apoi i-a eliberat. În felul acesta, ei au fost plini de dragoste şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi de încredere în puterea Sa de a-i ajuta. El îi ataşase de Sine ca eliberator din robia lor temporară. Totuşi era un adevăr şi mai mare care trebuia să fie întipărit în mintea lor. Pentru că au trăit în mijlocul idolatriei şi corupţiei, ei nu au avut o concepţie adevărată cu privire la sfinţenia lui Dumnezeu, la caracterul nespus de păcătos al inimii lor, la incapacitatea lor totală de a respecta Legea lui Dumnezeu prin propriile puteri şi cu privire la nevoia lor de un Mântuitor. Ei trebuiau să înveţe toate aceste lucruri…. Oamenii nu şi-au dat seama de păcătoşenia propriei inimi şi de faptul că, fără Hristos, le era imposibil să păzească Legea lui Dumnezeu; ca urmare, au făcut imediat un legământ cu Dumnezeu. Crezând că erau în stare să-şi stabilească propria neprihănire, ei au declarat: «Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul» (Exod 24,7).... Totuşi, au trecut doar câteva săptămâni până când şi-au rupt legământul cu Dumnezeu şi s-au închinat unui chip cioplit. Ei nu au putut spera favoarea lui Dumnezeu prin legământul pe care îl călcaseră; iar acum, văzându-şi păcătoşenia şi nevoia de iertare, au fost făcuţi să înţeleagă nevoia de Mântuitorul descoperit în legământul avraamic şi reprezentat prin jertfe. Ca urmare, prin credinţă şi dragoste, ei au fost ataşaţi de Dumnezeu ca eliberator al lor din robia păcatului. Ei au fost pregătiţi să preţuiască binecuvântările noului legământ. Termenii «vechiului legământ» au fost ascultă şi crede: «Omul care le va împlini, va trăi prin ele» (Ezechiel 20,11; Levitic 18,5); dar «Blestemat să fie cine nu va împlini cuvintele legii acesteia, şi cine nu le va face!» (Deutronom 27,26). «Noul legământ» a fost întemeiat pe «făgăduinţe mai bune» – făgăduinţa iertării păcatelor şi harului lui Dumnezeu pentru a înnoi inima şi a o aduce în armonie cu principiile Legii lui Dumnezeu. «Ci iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor…. Le voi ierta nelegiuirea, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor» (Ieremia 31,33.34). Aceeaşi Lege care a fost gravată pe tablele de piatră este scrisă de Duhul Sfânt în inimă. În loc de a intenţiona să ne stabilim propria neprihănire, noi acceptăm neprihănirea lui Hristos. Sângele Său face ispășire pentru păcatele noastre. Ascultarea Sa este acceptată pentru noi. Apoi, inima înnoită de Duhul Sfânt va aduce «roadele Duhului». Prin harul lui Hristos, noi vom trăi în ascultare de Legea lui Dumnezeu, scrisă în inima noastră. Având Duhul lui Hristos, vom trăi aşa cum a trăit El. Domnul a declarat despre Sine prin profetul Său: «Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele» (Psalmi 40,8).... Apostolul Pavel prezintă cu claritate relaţia dintre credinţă şi Lege în cadrul noului legământ. El spune: «Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos». «Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea». «Căci lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere, Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, cari trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului». (Romani 5,1; 3,31; 8,3.4)”. (Patriarhi şi profeţi, p.370-373, sublinierile în original).

[xxxvii]. Ellen G. White, Manuscrisul 4, „Sermon”, 8 martie, 1890; în 1888 Materials, p.593-597.

[xxxviii]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 82, 9 martie, 1890; în 1888 Materials, p.617.

[xxxix]. Manifestarea Duhului lui Dumnezeu la acea adunare a avut asupra multor minţi o impresie care nu a fost ştearsă niciodată. G.B. Starr, Luther Warren, Dr. D.H. Kress, şi Dr. John E. Froom şi-au amintit cu toţii evenimentul: Ellen White „a declarat că îngerul lui Dumnezeu a stat alături de fratele Waggoner în acea dimineaţă, în timp ce prezenta «mesajul adevărului»” (citat în LeRoy E. Froom, Movement of Destiny, p.263). Dr. Kress şi-a adus aminte că, în timp ce vorbea, „Waggoner a fost impresionat şi a plâns. Sora White, care era prezentă, a urmat după el, făcând câteva remarci, după ce acesta s-a aşezat. Ea a început, spunând: «Duhul lui Dumnezeu a venit asupra fratelui Waggoner în timp ce vorbea», iar apoi şi-a prezentat mesajul ei…. Este imposibil să descriem Duhul care a venit asupra noastră” (Daniel H. Kress, Under the Guiding Hand, p.113).

[xl]. Ellen G. White, Manuscrisul 2, „Sermon”, 9 martie, 1890; în 1888 Materials, p.606-609, sublinierile adăugate.

[xli]. Ellen G. White către W. A. Colcord, Scrisoarea 60, 10 martie, 1890, şi Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 30, 10 martie, 1890; în 1888 Materials, p.620, 622.

[xlii]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 30, 10 martie, 1890; în 1888 Materials, p.623-624.

[xliii]. Ellen G. White, Manuscrisul 37, „Light in God's Word”, 1890; în 1888 Materials, p.830,826-827.

[xliv]. Ibid., p.830-831.

[xlv]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 30, 10 martie, 1890, secţiune datată 11 martie; în 1888 Materials, p.625-626, sublinierile adăugate. Nu trebuie să interpretăm greşit declaraţia lui Ellen White. Din punctul ei de vedere, coloana vertebrală a răzvrătirii a fost ruptă „pentru cei care au venit din alte locuri”. Împotrivirea nu mai deţinea monopolul asupra întregii adunări de la institutul pastoral. Totuşi, acest fapt nu a oprit în niciun fel împotrivirea faţă de Jones şi Waggoner. Aşa cum vom vedea în capitolele următoare, mulţi dintre cei care şi-au mărturisit greşeala, inclusiv Larson şi Porter, au început să lupte din nou împotriva luminii. Multe dintre mărturisiri au fost cu privire la validitatea mărturiilor lui Ellen White. Israel şi-a mărturisit răzvrătirea împotriva celor doisprezece iscoade la graniţele Canaanului, şi totuşi inima oamenilor nu a fost schimbată. În acelaşi fel, mulţi de la institutul pastoral au mărturisit că greşiseră, dar nu au părăsit calea lor răzvrătită. Înclinaţia istoricilor moderni a fost aceea de a cita declaraţia lui Ellen White cu privire la „coloana vertebrală a răzvrătirii” care fusese ruptă, ca dovadă că împotrivirea faţă de mesaj a încetat curând: „Trebuie să fie evident pentru cititor că, la câteva luni sau câţiva ani după adunarea de la Minneapolis, majoritatea persoanelor implicate în împotrivirea faţă de lumina neprihănirii prin credinţă s-au pocăit de calea lor greşită şi au luat poziţie de partea adevărului şi dreptăţii” (A.V. Olson, Through Crisis to Victory, p.71,104-112). George Knight declară: „După ce presupusa conspiraţie din California a încetat să fie o problemă, Ellen White a început să se gândească la o lucrare nouă şi la planuri noi. În 19 martie, O.A. Olsen… a bănuit că ea va călători [în Australia], având în vedere că acea coloană vertebrală a teoriei conspiraţiei a fost ruptă” (Angry Saints, p.92. Vezi, de asemenea, George R. Knight, From 1888 to Apostasy, p.52, şi A.L. White, The Lonely Years, p.456;). Totuşi, istoria raportează o imagine diferită şi mai corespunzătoare realităţii, aşa cum vom vedea în capitolele următoare. Vom prezenta aici un rezumat, citându-l pe A.T. Jones, care a spus că situaţia s-a schimbat „în legătură cu poporul şi, în aparenţă, în legătură cu majoritatea conducătorilor. Totuşi, ulterior, acest lucru a fost doar aparent; nu a fost niciodată real, deoarece în Comitetul Conferinţei Generale şi în mijlocul altora a continuat tot timpul o împotrivire secretă” (A.T. Jones către C. E. Holmes, 12 mai, 1921; în Manuscripts and Memories, p.329).

[xlvi]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 83, 13 martie, 1890; în 1888 Materials, p.627-628. Vezi, de asemenea, Dan T. Jones către R.A. Underwood, 21 martie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea. William C. White i-a raportat lui O. A. Olsen că, „în calitate de membru al comitetului”, şi-a amintit „că existau trei exemplare ale materialului pe care Dr. Waggoner îl adăugase la lecţii, aşa cum le-am examinat în luna iulie [1889] sub măr. Îmi amintesc auzindu-i pe Dr. Waggoner şi Jones plănuind ca primul exemplar să fie trimis la Oakland, iar unul să fie trimis fratelui Smith, spunându-mi-se după aceea că acest lucru a fost făcut…. În toate legăturile mele cu scriitorii lecţiilor şi cu comitetele, nu am văzut nicio înclinaţie sau dorinţă aparentă ca lecţiile să fie trimise la tipar, fără o examinare cât se poate de atentă din partea fratelui Smith şi asociaţilor săi” (William C. White către O.A. Olsen, 17 martie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea). Această declaraţie dă un răspuns credibil la afirmaţiile făcute de George Knight, care sugerează că nu ar fi avut loc un episod Minneapolis, dacă Jones şi Waggoner s-ar fi adresat fraţilor mai în vârstă cu umilinţă, cerându-le aprobarea pentru ideile lor (Vezi, From 1888 to Apostasy, p.74; A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p.176-178). Dimpotrivă, nici personalitatea lui Jones, nici a lui Waggoner şi nici presupusele lor acţiuni nepotrivite nu au fost responsabile pentru respingerea care a avut loc. Vezi Capitolul 4, nota de final 41.

[xlvii]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 83, 13 martie, 1890; în 1888 Materials, p.627-628.

[xlviii]. Ibid., secţiune datată 16 martie, p.628-631.

[xlix]. Ibid., secţiune datată 16 martie, p.631,633.

[l]. Ellen G. White, Manuscrisul 2, 1890, secţiune datată 16 martie; în 1888 Materials, p.613-616.

[li]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 73, 25 noiembrie, 1890; în 1888 Materials, p.734.

[lii]. Ellen G. White, Manuscrisul 2, „Sermon”, 9 martie, 1890; în 1888 Materials, p.615.

[liii]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 83, 13 martie, 1890, secţiune datată 17 martie; în 1888 Materials, p.634. Jones s-a întors la Battle Creek în 17 sau 18 martie, după ce l-a apărat pe R.M. King, un adventist de ziua a şaptea acuzat de călcarea legii duminicale în Tennessee. Pentru mai multe informaţii cu privire la acest caz, vezi, Eric Syme, A History of SDA Church-State Relations in the United States, p.36,37; A.T. Jones, „Due Process of Law” and the Divine Right to Dissent (New York: National Religious Liberty Assn., 1892). Această carte este o revizuire făcută de Jones cu privire la cazul King.

[liv]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 73, 25 noiembrie, 1890; în 1888 Materials, p.734.

[lv]. Dan T. Jones către E.W. Farnsworth, 21 martie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[lvi]. Ellen G. White către William C. White, 84 Scrisoarea, 19 martie, 1890; în 1888 Materials, p.642-643.

[lvii]. Ellen G. White către J.S. Washburn, Scrisoarea 36a, 18 septembrie, 1890; în 1888 Materials, p.708.