15. A rămâne la pietrele de hotar

15. A rămâne la pietrele de hotar

„Legea din Galateni a fost singurul lor pretext”

După ce a lucrat trei săptămâni în a doua parte a institutului pastoral din 1890, Ellen White s-a întors în California. Ea vorbise în fiecare zi, cu câteva excepţii, iar „uneori de două ori pe zi”. Lucrarea ei nu a fost deloc zadarnică, deoarece în atmosfera adunărilor avusese loc o schimbare. Cea mai mare parte a acestei schimbări a fost rezultatul celor două adunări speciale ale conducătorilor de seamă din Battle Creek. În cele din urmă, lui A.T. Jones şi E.J. Waggoner li se dăduse ocazia de a explica versiunea lor cu privire la situaţie şi de a răspunde la toate acuzaţiile false care fuseseră perpetuate încă dinaintea conferinţei de la Minneapolis. Acest fapt a „lăsat o impresie profundă” asupra multora care scriseseră împotriva lor şi mulţi şi-au mărturisit greşeala. Mulţi au înţeles încă o dată validitatea Mărturiilor şi au luat poziţie în calitate de susţinători ai lor.[i]*

Dan Jones considera că „ar fi fost lamentabil să plece de la Battle Creek fără aceste două adunări speciale şi fără explicaţiile clare care au fost date”. Acum, el se simţea „un om nou”. Când unii au întrebat de ce aceste adunări nu avuseseră loc mai devreme, Ellen White „a explicat că impresiile şi sentimentele avuseseră un astfel de caracter, încât nu am putut să ajungem la oameni, pentru că aveau urechi, dar nu auzeau; aveau inimi, dar erau împietrite şi imposibil de impresionat”.[ii]* În ciuda acestui fapt, Ellen White a putut să declare: „Mulţumim lui Dumnezeu pentru că biruinţa a venit”.[iii] „Coloana vertebrală a răzvrătirii este ruptă pentru aceia care au venit din alte locuri”.[iv] Dumnezeu nu Şi-a părăsit poporul.

Ellen White nu a fost singura persoană recunoscătoare: „Fratele Olsen este aşa de bucuros şi se simte atât de eliberat, încât cu greu ştie ce să mai facă. Fratele Waggoner se simte aşa de mulţumitor”.[v] Acest fapt a fost foarte încurajator, considerând că numai cu câteva zile în urmă O.A. Olsen se plânsese de starea de slăbiciune a lucrării pastorale: [392] „Sunt întristat de lucrarea noastră pastorală. Când privesc la oamenii noştri, din punct de vedere general, nu suntem prea bine pregătiţi pentru a înfrunta urgenţa din faţa noastră”. Olsen şi-a dat seama că, dacă Dumnezeu nu venea „cu o putere mai mare” şi nu acorda „binecuvântări şi favoruri speciale, nu ne vom ridica la înălţimea ocaziilor pe care le avem”.[vi] El a putut să vadă că, „în timp ce mâna providenţei lui Dumnezeu deschide o cale ca niciodată mai înainte, pe de altă parte, se pare că vrăjmaşul lucrează cu un spirit de răzbunare”.[vii]

Acum, Olsen a putut să confirme progresul făcut la institutul pastoral şi a scris acest lucru într-un articol publicat în Review: „O trăsătură importantă a şcolii biblice a fost lucrarea sorei White…. Acestea au fost ocazii de un interes special şi vor rămâne mult timp în amintirea celor care au fost prezenţi. Sora White s-a bucurat de o mare libertate de exprimare şi, în câteva ocazii, puterea Domnului s-a manifestat într-o mare măsură…. Suntem foarte recunoscători pentru binecuvântarea lui Dumnezeu şi pentru succesul care a însoţit efortul actual”.[viii] Dan Jones a susţinut observaţia lui Olsen într-un articol similar din acelaşi număr al Review:

„Sora White a participat la multe adunări şi şi-a prezentat mărturia cu multă libertate şi putere. Reţinerea care se manifestase din partea unor participanţi la şcoală a fost înlăturată de explicaţiile date şi a fost înlocuită de un spirit amabil…. Toţi au fost binecuvântaţi într-o mare măsură şi mulţi care fuseseră reci şi formalişti în lucrarea lor din trecut au avut o asemenea experienţă în lucrurile lui Dumnezeu, încât le-a dat un curaj şi o speranţă nouă pentru viitor. La adunarea de dimineaţă din ultima zi a şcolii au vorbit aproape toţi, iar mărturia lor unanimă a fost că fuseseră foarte binecuvântaţi prin intermediul şcolii şi al adunării lor, precum şi că puteau să meargă în lucrare cu un curaj şi cu speranţe de succes mai mari, decât au avut oricând înainte.”[ix]

Înainte de încheierea institutului, Ellen White „a fost convinsă că Satana a văzut că era foarte mult în joc aici şi nu a vrut să-şi piardă influenţa asupra fraţilor noştri din lucrarea pastorală. Dacă va veni biruinţa deplină, de la adunarea aceasta vor pleca mulţi pastori cu o experienţă de cea mai înaltă valoare”.[x] Din toate punctele de vedere practice, se părea că biruinţa finală venise cu adevărat, iar dacă istoria ar fi vorbit altfel, nu am fi putut ajunge la nicio altă concluzie. Totuşi, exact cum a fost în cazul redeşteptărilor din 1889 şi de la Conferinţa Generală din acel an, institutul pastoral din 1890 s-a dovedit a fi mai puţin decât o mare biruinţă. La numai câteva săptămâni după aceea, o găsim pe Ellen White într-o mare dificultate financiară, suferind de descurajare şi boală, iar Mărturiile erau puse la îndoială din nou de [393] mulţi dintre fraţii aflaţi în conducere. Pentru a înţelege ce a condus la această stare a lucrurilor, trebuie să privim a doua oară cu onestitate la poziţia adoptată de Dan Jones în timpul institutului pastoral şi după aceea, atât cu privire la legea din Galateni, cât şi cu privire la legăminte”.[xi]*

O absenţă inoportună

Când Dan Jones a abordat-o pe Ellen White în timpul prezentărilor despre legăminte de la institutul pastoral şi i-a cerut părerea, ea i-a răspuns direct: „Nu îți voi spune părerea mea; convingerea mea. Caută în Biblie”.[xii] Totuşi, după câteva zile, Ellen White şi-a prezentat părerea atât în scris, cât şi vorbind public. Din nefericire, Dan Jones nu a putut fi prezent. Duminică, în data de 2 martie, el a plecat din Battle Creek în Tennessee, în scopul de a ajuta la apărarea lui R.M. King într-unul dintre cazurile cele mai importante de călcare a legii duminicale, şi nu a putut să se întoarcă la Battle Creek până luni, 10 martie, aproximativ opt zile mai târziu.[xiii]*

Prin urmare, Dan Jones a lipsit o săptămână întreagă de la adunările de dimineaţa, unde Ellen White le-a vorbit în mod direct fraţilor despre lucrurile care aveau loc. El nu a fost prezent în Sabat dimineaţă, când Ellen White a declarat atât de clar: „Aşadar, vă spun aici, înaintea lui Dumnezeu, că subiectul legămintelor, aşa cum a fost prezentat [de Waggoner], este adevărul. El este lumina. El mi-a fost descoperit în propoziţii clare. Eu îi întreb pe cei care s-au împotrivit luminii: Aţi lucrat pentru Dumnezeu, sau pentru diavolul?”[xiv] Sunt şanse ca Dan Jones să nu fi primit un exemplar al scrisorii pe care Ellen White i-a scris-o lui Uriah Smith în aceeaşi dimineaţă de Sabat, în care a declarat cât se poate de emfatic: „Cu o noapte înainte mi-a fost descoperit că dovezile cu privire la legăminte erau clare şi convingătoare. Tu însuţi, fratele Dan Jones, fratele Porter şi alţii vă irosiţi în zadar capacitatea de cercetare în scopul de a produce o poziție diferită de cea prezentată de fratele Waggoner cu privire la legăminte…. Subiectul legămintelor este clar și va fi acceptat de fiecare minte sinceră şi lipsită de prejudecăţi”.[xv] Dan Jones a lipsit de asemenea de la adunarea desfăşurată în duminica următoare dimineaţa, unde Ellen White i-a întrebat pe cei prezenţi: „I-a chemat Dumnezeu pe oamenii aceştia [Jones şi Waggoner] să proclame adevărul? Eu spun, da, Dumnezeu a trimis oameni pentru a ne aduce un adevăr pe care nu l-am fi avut, dacă Dumnezeu nu ar fi trimis pe cineva care să ni-l aducă”.[xvi] [394]

Este evident că pe Dan Jones l-a aşteptat o surpriză destul de mare, când s-a întors la Battle Creek. Luni dimineaţă, chiar în ziua în care s-a întors, Ellen White i-a scris lui William C. White, declarând: „Sunt foarte mulţumită să aflu că profesorul Prescott prezintă în cursul lui pentru studenţi acelaşi lucru pe care l-a prezentat fratele Waggoner. El prezintă legămintele…. De la ultimul Sabat, când am făcut declaraţia că subiectul legămintelor, aşa cum a fost prezentat de fratele Waggoner, era adevărul, se pare că o mare eliberare a venit pentru multe minţi”.[xvii] Nu a fost nevoie de mult timp pentru ca Dan Jones să audă vestea că Ellen White „susţinea pe deplin poziţia lui Dr. Waggoner cu privire la legăminte”, fapt care a adus orice, dar sigur nu eliberare în mintea lui.[xviii]

Marţi dimineaţă, Dan Jones a participat la prima lui adunare de dimineaţă după mai bine de o săptămână. „Încăperea era plină”, iar vorbitorii erau Ellen White, O.A. Olsen, E.J. Waggoner şi W.W. Prescott. Au fost făcute multe mărturisiri, inclusiv cea făcută de R.C. Porter. Deşi Porter „nu putea să înţeleagă cu claritate toate lucrurile în legătură cu legămintele”, „el a mărturisit greşeala pe care o făcuse faţă de ea [Ellen White] şi fratele Waggoner”. Ca rezultat al acestor mărturisiri, „întreaga încăpere suspina şi Îl lăuda pe Dumnezeu, pentru că avea loc o descoperire a puterii Sale”. Nu este de mirare că Ellen White a putut să declare: „Coloana vertebrală a răzvrătirii este ruptă pentru aceia care au venit din alte locuri”. Faptul acesta a avut o impresie deosebită asupra lui Dan Jones, deoarece „şi-a ţinut capul aplecat tot timpul. Nu l-a ridicat niciodată, până la încheierea adunării”.[xix]

Miercuri, în data de 12 martie, Ellen White a solicitat prima din cele două adunări speciale ale conducătorilor de seamă din Battle Creek, inclusiv Dan Jones. Pentru prima dată, Ellen White şi E.J. Waggoner au putut să răspundă la multe dintre acuzaţiile false care fuseseră răspândite încă de dinainte de Conferinţa de la Minneapolis. Care fusese temeiul tuturor acestor acuzaţii? „În cele din urmă, lucrurile s-au liniştit cu concluzia că fratele Butler primise o scrisoare din California, în care li se spusese că s-au făcut planuri pentru a promova subiectul legii din Galateni”. Acest fapt „a fost confruntat şi explicat, arătându-se că nu au fost făcute niciun fel de planuri”. Nu avusese loc o astfel de conspiraţie. Deşi în urma acestei adunări de cinci ore a rezultat mult bine, nu a avut loc „o zdrobire generală a sufletului sub influenţa Duhului şi puterii lui Dumnezeu”, aşa cum sperase Ellen White.[xx] [395]

Când Ellen White i-a trimis un mesaj lui Dan Jones pentru a-l invita pe Waggoner să vorbească în Sabat, acesta „a părut a fi puţin cam reţinut, dar în cele din urmă [Waggoner] a fost invitat şi a ţinut una dintre predicile cele mai preţioase”. Adunarea de după-amiază a avut loc în capela editurii, unde „Duhul Domnului s-a apropiat de noi. Hristos a bătut la uşă, dar nu s-a făcut loc pentru El, uşa nu a fost deschisă, iar lumina slavei Sale, care era aşa de aproape, a fost retrasă”. Au fost făcute mărturisiri, dar nu „aşa de clare şi la subiect” cum se aşteptase Ellen White. Cu acea ocazie, Dan Jones a vorbit despre ispitele lui îngrozitoare „de a renunţa la mărturii”. Ellen White a reflectat, spunând cât de greu era „pentru aceşti oameni să moară” faţă de eu.[xxi]

În cele din urmă, duminică dimineaţă, în data de 16 martie, Ellen White, „istovită şi aproape descurajată”, a îndrăznit să meargă la adunare şi a făcut „câteva remarci foarte precise”. Ea le-a spus „ce făcuseră pentru a anula efectul lucrurilor pe care Domnul încerca să îl facă şi motivul. Legea din Galateni era singurul lor motiv”. Fără a mai pierde timpul, Ellen White a vorbit despre problema fundamentală care îi împiedica să accepte noua lumină:

„Am întrebat: De ce interpretarea voastră cu privire la legea din Galateni vă este mai dragă şi sunteţi mai zeloşi să vă păstraţi ideile, decât să recunoaşteţi lucrările Duhului lui Dumnezeu? Când aţi interpretat legea din Galateni, voi aţi cântărit în balanţele personale fiecare mărturie preţioasă trimisă de cer. Nimic nu a putut să ajungă la voi cu privire la adevăr şi puterea lui Dumnezeu, dacă nu a purtat amprenta voastră, ideile preţioase pe care le-aţi idolatrizat în legătură cu legea din Galateni.

Aceste mărturii ale Duhului lui Dumnezeu, roadele Duhului lui Dumnezeu, nu au nicio greutate, dacă nu poartă amprenta ideilor voastre despre legea din Galateni. Mă tem pentru voi şi mă tem de interpretarea pe care o daţi oricărui pasaj din Scriptură, care s-a arătat într-un spirit atât de necreştinesc cum este cel pe care l-aţi manifestat voi şi care m-a costat atât de multă muncă nenecesară…. Exercitaţi-vă precauţia în scopul de a vă teme ca nu cumva să săvârşiţi păcatul împotriva Duhului Sfânt…. Eu spun că, dacă ideile voastre cu privire la legea din Galateni sunt rezultatele similare celor pe care le-am văzut la Minneapolis şi în tot timpul până acum, rugăciunea mea este să fiu cât se poate mai departe de înţelegerea şi interpretarea pe care o daţi voi Scripturilor…. Nu puteaţi avea parte de o respingere mai convingătoare a teoriilor voastre.

Aşadar, fraţilor, eu nu am nimic de spus, nicio responsabilitate în legătură cu legea din Galateni. Acest subiect mi se pare a fi de o importanţă minoră, în comparaţie cu spiritul pe care l-aţi adus în credinţa voastră. Este exact acelaşi spirit care a fost manifestat de iudei cu privire la lucrarea şi misiunea lui Isus Hristos.”[xxii] [396]

Fraţii din conducere respingeau lumina crescândă, deoarece îşi dădeau seama că era contrară „teoriilor lor îndrăgite” cu privire la legea din Galateni. Vechile lor concepţii trebuiau să fie puse deoparte, în scopul de a accepta mesajul pe care Domnul îl trimisese cu bunătate prin Jones şi Waggoner. Spiritul manifestat de atât de mulţi era una dintre dovezile cele mai mari care arătau că modul lor de a interpreta Scriptura era într-adevăr greşit. Ellen White a insistat asupra acestui punct. În loc de a fi una dintre pietrele de hotar, teoria lor despre legea din Galateni devenise, mai presus de orice, o închinare la Baal:

„Evanghelia lui Hristos, lecţiile Sale, învăţăturile Sale au doar puţin loc în experienţa şi cuvântările celor care pretind a crede adevărul. Orice teorie îndrăgită, orice idee omenească ajunge să aibă importanţa cea mai serioasă şi să fie sfinţită ca un idol căruia trebuie să i se supună toţi. Aceasta a fost într-adevăr situaţia teoriei despre legea din Galateni. Orice ajunge să fie o ocupaţie atât de îndrăgită, încât să uzurpe locul lui Hristos, orice idee care este atât de înălţată, încât să fie pusă acolo unde nimic din lumina dovezilor nu poate să-şi găsească locul în minte, preia forma unui idol căruia i se jertfeşte totul. Legea din Galateni nu este un subiect vital şi nu a fost niciodată. Cei care l-au denumit una dintre vechile pietre de hotar pur şi simplu nu ştiu ce vorbesc. Acesta nu a fost niciodată o veche piatră de hotar şi nu va ajunge să fie niciodată astfel….

Eu spun, prin cuvântul care mi-a fost dat de Dumnezeu: Cei care au stat neclintiţi pentru a-şi apăra ideile şi poziţiile cu privire la legea din Galateni trebuie să-şi cerceteze inimile cu un sfeşnic aprins pentru a vedea ce fel de spirit i-a îndemnat. Eu aş spune asemenea apostolului Pavel: „Cine v-a fermecat, pe voi, înaintea ochilor cărora a fost zugrăvit Isus Hristos ca răstignit?” (Galateni 3,1). Ce perseverenţă şi încăpăţânare satanică s-a dat pe faţă! Eu nu am fost îngrijorată cu privire la legea din Galateni, dar mă tem ca fraţii noştri de seamă să nu păşească pe acelaşi teren al împotrivirii faţă de lumină şi faţă de mărturiile evidente ale Duhului lui Dumnezeu şi să respingă totul pentru a-şi idolatriza propriile idei presupuse şi teorii îndrăgite. Atitudinea pe care au adoptat-o fraţii mei şi spiritul pe care l-au dat pe faţă mă obligă să spun: Dumnezeu să mă scape de ideile voastre cu privire la legea din Galateni.”[xxiii]

Faptul ca noi să înţelegem astăzi ce anume încerca Ellen White să le explice fraţilor este la fel de important pe cât a fost pentru ei. Ellen White s-a referit de mai bine de doisprezece ori la concepţia de comun susţinută cu privire la legea din Galateni ca fiind „ideile voastre”, „înţelegerea voastră”, „interpretarea voastră”, „teoriile voastre” şi „părerile voastre”, de care ei se agăţau ca şi când ar fi fost o piatră de hotar a credinţei, care nu putea fi înţeleasă niciodată în alt mod. Ei erau dispuşi să sacrifice însăşi revărsarea Duhului lui Hristos în scopul de a rămâne la [397] „teoriile lor îndrăgite”. „Spiritul lor necreştinesc” şi „perseverenţa lor satanică” au determinat-o pe Ellen White să dorească să fie cât mai departe cu putinţă de „înţelegerea şi interpretarea” lor. Acesta a fost contextul în care Ellen White a declarat că „nu era îngrijorată”, „nu avea nicio povară cu privire la legea din Galateni”, aşa cum o interpretaseră ei. Acesta nu era „un subiect vital”, ci unul „de importanţă minoră”, în comparaţie cu spiritul pe care îl manifestau ei. Ea nu voia să respingă lumina directă cu privire la subiectul legămintelor, de dragul ideilor lor despre legea din Galateni.[xxiv]

Ellen White nu sugera în niciun fel că doctrina era irelevantă, ci singura ei grijă era ca fraţii să se trateze cu bunătate unii pe alţii atunci când sunt în dezacord. Pe de altă parte, ea arătase cu claritate că ideile lui Waggoner cu privire la legăminte erau adevărate şi, spre deosebire de mulţi fraţi, ea nu voia să le respingă, chiar dacă însemna să renunţe la concepţia comună cu privire la legea din Galateni. Ea exprimase acest lucru în mod evident în scrisoarea adresată lui Smith cu numai o săptămână în urmă: „Subiectul legămintelor este clar şi va fi acceptat de fiecare minte sinceră şi lipsită de prejudecăţi, iar eu am fost condusă în poziţia în care Domnul mi-a dat o înţelegere a acestui subiect. Voi aţi întors spatele luminii directe, deoarece v-a fost teamă că subiectul legii din Galateni va trebui acceptat. În legătură cu legea din Galateni, eu nu am nicio povară şi nu am avut niciodată”.[xxv]

Faptul că Ellen White nu a avut nicio povară cu privire la legea din Galateni nu înseamnă că ea nega o descoperire mai clară. La Minneapolis, ea a declarat: „Dacă înţeleg pe deplin poziţia lui, ideile lui Waggoner în legătură cu legea din Galateni nu se armonizează cu înţelegerea pe care am avut-o în trecut”. Totuşi, ea a fost „doritoare să fie învăţată asemenea unui copil”, deoarece adevărul „nu va pierde nimic prin cercetare”.[xxvi] Ea s-a alăturat fraţilor, spunând că Jones şi Waggoner ar putea fi „diferiţi de noi”.[xxvii] Iar spre sfârşitul conferinţei, ea a început să se întrebe „pentru prima dată” dacă „ar fi posibil ca noi să nu fi susţinut, în cele din urmă, concepţii corecte cu privire la legea din Galateni, deoarece adevărul nu avea nevoie de un astfel de spirit pentru a fi susţinut”.[xxviii] Ea a fost sigură că „dacă noi am avut adevărul cu privire la acest subiect, fraţii noştri au dat greş în a fi sfinţiţi prin el”.[xxix]

Aşa cum s-a demonstrat mai sus, începând cu institutul pastoral din 1890, Ellen White nu s-a mai identificat cu concepţia comun acceptată, ci a vorbit despre ea în numeroase ocazii, numind-o [398] „concepţia voastră”. La mai puţin de un an după aceea, ea a putut să declare că „prin adoptarea unor poziţii greşite în controversa cu privire la legea din Galateni – un subiect pe care mulţi nu l-au înţeles pe deplin înainte de a adopta o poziţie greşită – biserica a suportat o pierdere tristă”.[xxx] Câţiva ani mai târziu, Ellen White a susţinut ideea aceasta şi a apărat cu claritate poziţia lui Jones şi Waggoner, declarând: „«Legea a fost îndrumătorul nostru…». În acest pasaj din Scriptură [Galateni 3,24], Duhul Sfânt vorbeşte prin apostol îndeosebi despre legea morală…. O lipsă a dispoziţiei de a renunţa la părerile preconcepute şi de a accepta acest adevăr se află la temelia unei mari părţi din opoziţia manifestată la Minneapolis faţă de mesajul pe care Domnul l-a trimis prin fraţii Waggoner şi Jones. Prin stârnirea acelei opoziţii, Satana a reuşit să îndepărteze de la poporul nostru, într-o mare măsură, puterea specială a Duhului Sfânt pe care Domnul a dorit nespus să le-o împărtăşească…. Lumina care trebuie să lumineze întregul pământ cu slava ei a fost respinsă”.[xxxi] Toate aceste lucruri trebuie să fie avute în vedere, când revizuim urmările institutului pastoral din 1890, deoarece altfel am putea să pornim de la premise greşite cu privire la marile adevăruri despre legămintele prezentate acolo.

Gimnastica mintală

Când citim corespondenţa lui Dan Jones din timpul şi de după institutul pastoral, putem să vedem lupta interioară personală prin care au trecut atât el, cât şi colegii lui. Este evident că ei nu au fost de acord cu concepţiile lui Jones şi Waggoner despre legea din Galateni şi legăminte, care erau atât de strâns legate între ele. Ei pretindeau a crede în îndreptăţirea prin credinţă, dar simţeau că poziţia lui Jones şi Waggoner submina Sabatul, Legea şi solia îngerului al treilea. Când Ellen White i-a susţinut cu putere pe Jones şi Waggoner şi concepţiile lor, Mărturiile au fost puse sub semnul întrebării. Probabil că ea se schimbase. Totuşi, ispita de a renunţa la Mărturii a adus numai întuneric şi descurajare, deoarece ele erau în legătură cu solia îngerului al treilea, iar a renunţa la ele însemna „a renunţa la tot”.[xxxii] Este uşor să vedem că, în această situaţie, ceva trebuia să fie lăsat deoparte.

În data de 14 martie, după prima dintre cele „două adunări speciale”, Dan Jones a scris modul în care înţelegea el situaţia de până atunci. El i-a scris lui D.T. Shireman – un evanghelist pe cont propriu din Kansas – dând pe faţă ceva din lupta interioară prin care trecea: „Am fost determinat să văd pericolul de a mă încrede în aparenţe şi de a încerca să fac lucrurile să meargă aşa cum credeam că ar trebui…. Când lumina lui Dumnezeu străluceşte asupra inimilor şi dă pe faţă motivele şi scopurile care ne-au îndemnat, în adevărata lor lumină, priveliştea nu este deloc încurajatoare”.[xxxiii]* În aceeaşi zi, Dan Jones i-a scris lui R.A. Underwood, împărtăşind mai mult din gândurile personale cu privire la adunarea care a avut loc:

„Din ceea ce s-a spus, se pare că fraţii [William C. White], Waggoner şi Jones nu au avut niciun plan premeditat, când au venit de pe coasta Pacificului la Minneapolis pentru a-şi prezenta concepţiile, iar de atunci nu au încercat să pună în aplicare un astfel de plan. Sora White a intervenit cu ceva mai multă putere în favoarea lui Dr. Waggoner, şi totuşi ea nu s-a pronunţat în mod categoric cu privire la punctele de doctrină din expunerea lui despre cele două legăminte. Ea spune că i s-a arătat că el a avut lumina asupra subiectului legămintelor, dar nu i s-a arătat care a fost acea lumină. Cel puţin, acesta este modul în care înţeleg eu în prezent.”[xxxiv]*

Dan Jones avea dificultăţi în a accepta ceea ce îi fusese descoperit lui Ellen White în susţinerea concepţiilor lui Waggoner cu privire la legăminte. Cum putea el să înţeleagă ce auzise într-una din cele „două adunări speciale”, alături de veştile despre declaraţiile făcute de Ellen White în timpul absenţei lui de la institut, fără a recunoaşte că poziţiile lui Waggoner constituiau adevărul? Este de înţeles că în dimineaţa următoare el şi-a împărtăşit conflictul interior legat de îndoiala cu privire la Mărturii. El se întreba cum putea Ellen White să susţină cu adevărat concepţiile lui Waggoner. Este evident că „presiunea necredinţei”, despre care Ellen White a spus că o simţise în „fiecare adunare”, era prezentă în experienţa lui Dan Jones şi avea să îndepărteze puterea lui Dumnezeu, care era pe punctul să vină asupra lui”.[xxxv]

Apoi, duminică dimineaţă, când Ellen White a prezentat cauza fundamentală a respingerii care se manifesta – „interpretarea lor cu privire la legea din Galateni” – Dan Jones şi-a formulat în minte o dovadă care i-a permis să „recunoască unele lucruri” şi, de asemenea, să adopte „o poziţie cu privire la Mărturii”. Din nefericire, nu acceptarea adevărurilor prezentate de Jones şi Waggoner a fost aceea care l-a determinat pe Dan Jones să „recunoască unele lucruri, ci un fel de gimnastică mintală, care l-a făcut în stare să o accepte pe Ellen White ca [400] profet, şi totuşi să respingă susţinerea cerului. Lupta lui interioară trebuie să fi fost mare, deoarece Ellen White a declarat că, în timp ce vorbea, „el arăta ca şi când ar fi fost bolnav”.[xxxvi] În acea după-amiază, Dan Jones i-a dezvăluit lui R.M. Kilgore ce se întâmpla:

„Cercetarea subiectului legămintelor nu s-a încheiat cu o satisfacţie mai bună decât a început…. Un timp s-a crezut că ea [Ellen White] susţinea pe deplin poziţia lui Dr. Waggoner asupra subiectului legămintelor şi aşa se spunea când m-am întors din Tennessee…, dar evenimentele ulterioare arată că nu este astfel. Se dovedeşte acum că punctele doctrinare implicate în subiect nu au fost adevăratele puncte ale conflictului. Ea a obiectat doar cu privire la spiritul care s-a manifestat şi de la care fratele Waggoner face excepţie. Atât sora White, cât şi Dr. Waggoner au declarat că punctele doctrinare nu au fost punctele conflictului. Acest fapt înlătură adevăratul punct care s-a aflat în mintea mea tot timpul. Eu am înţeles că biserica nu aproba aducerea unor doctrine noi, iar acela era adevăratul punct al conflictului. Dacă am greşit în această privinţă, sunt bucuros să fiu corectat. Eu am crezut tot timpul că sora White nu a vrut să spună că Dr. Waggoner era corect în poziţia lui asupra subiectului legămintelor, în măsura în care este implicată doctrina, deoarece era atât de evident greşit, încât eu nu am putut să fiu împăcat deloc cu ideea că ea ar acorda o aprobare necuvenită…. În ce mă priveşte, eu sunt doritor să încetez să mai vorbesc despre acest subiect, dacă alţii vor face la fel, şi să îmi dedic gândurile şi munca în scopul înaintării adevărului…. Probabil că ambele partide se vor respecta reciproc mai mult decât în trecut şi că, în viitor, se vor sfătui mai mult decât în trecut, cu privire la introducerea unor puncte de doctrină.”[xxxvii]

Toată convingerea iniţială pe care Dan Jones a avut-o cu privire la faptul că Ellen White fusese într-adevăr îndemnată de Domnul să susţină concepţiile lui Jones şi Waggoner asupra legămintelor a fost acum lăsată deoparte în favoarea unei opinii mai plăcute. În zilele care au urmat, Dan Jones şi-a împărtăşit noua înţelegere cu mulţi alţi conducători care nu au putut să participe la adunările pastorale. Cu cât şi-a împărtăşit mai mult părerile, cu atât acestea s-au dezvoltat şi cu atât mai înrădăcinată a fost în mintea lui ideea că doctrinele nu erau implicate în conflict, ci numai atitudinea unora. Totuşi, este interesant de observat că atitudinea lui Dan Jones nu s-a schimbat; el a continuat să nu le acorde lui A.T. Jones şi E.J. Waggoner libertatea de a susţine o concepţie diferită de a lui. Nu a trecut mult, până când a început să exprime aceleaşi vechi atitudini, căutând să-şi justifice convingerile împotriva concepţiilor lor. Luni, 17 martie, Dan Jones a trimis cel puţin încă două scrisori: [401]

„Iarna aceasta a fost o vreme destul de furtunoasă în legătură cu introducerea subiectului celor două legăminte la şcoala pastorilor,  îndeosebi după ce aţi plecat de aici…. Rezultatul nu a fost acela de a-i aduce pe fraţi laolaltă şi de a lucra pentru zidirea lucrării lui Dumnezeu, ci mai degrabă pentru a crea un spirit şi simţăminte partinice…. Sora White… spune că ea nu este îngrijorată de ceea ce credem noi; că nu este necesar să susţinem cu toţii aceeaşi concepţie cu privire la legăminte, legea din Galateni, sau orice punct de doctrină, ci toţi trebuie să avem spiritul lui Hristos şi să fim uniţi în zidirea şi progresul soliei îngerului al treilea. Mie mi se pare că poziţia ei este corectă în mod evident, iar principiul se va aplica la alte subiecte, cu aceeaşi autoritate cu care se aplică la subiectul legămintelor sau al legii din Galateni…. Am fost cât se poate de sigur că Dr. Waggoner şi alţii aveau motive ascunse, aflate dincolo de planurile şi scopurile aparente pe care le aduceau la îndeplinire, dar se pare ca am greșit în ambele. Mi se pare ciudat cum a putut fi astfel. Fiecare situaţie părea să adauge dovezi care arătau că aceste lucruri erau adevărate, dar în ciuda tuturor acestora, ele s-au dovedit a fi neadevărate. Faptul acesta mi-a adus în minte gândul că nu putem să ne bazăm pe dovezi circumstanţiale.”[xxxviii]

„Ei bine am avut oarecare tulburări aici iarna aceasta în legătură cu introducerea subiectului legămintelor la şcoala biblică pentru pastori. Eu am obiectat. Acest lucru a stârnit o oarecare agitaţie…. Sunt dispus să mărturisesc că în împotrivirea mea faţă de această lucrare nu am fost întotdeauna atât de liber de simţămintele personale pe cât ar fi trebuit…. Pentru un timp, se părea că sora White va ieşi în faţă şi va apăra pe deplin poziţia lui Dr. Waggoner asupra legămintelor şi am fost foarte încurcat, neştiind cum să înţeleg subiectul, deoarece în mintea mea mi se părea clar că poziţiile lui nu erau întru totul corecte. Totuşi, ulterior s-a declarat că subiectele doctrinare nu au fost deloc punctele importante ale problemei. Sora White şi Dr. Waggoner au spus că nu le păsa ce credeam noi despre legea din Galateni sau legăminte; ceea ce doreau să vadă era că putem să acceptăm cu toţii doctrina îndreptăţirii prin credinţă, că putem să primim noi înşine beneficiile aduse de aceasta şi să o prezentăm altora. Eu sunt în armonie deplină cu acest lucru. Eu cred în doctrina îndreptăţirii prin credinţă şi, de asemenea, sunt dispus să fiu de acord că în trecut nu i s-a acordat atenţia pe care o cere importanţa ei…. Un alt lucru care a fost scos în evidenţă în aceste adunări este faptul că fraţii care au venit din California pentru a-şi prezenta părerile personale la institutul din Minneapolis nu făcuseră niciun plan…. Am înţeles că s-a atribuit o importanţă considerabilă punctelor de doctrină care implicau subiectul legii din Galateni şi al celor două legăminte. De asemenea, eu am crezut că fraţii aceştia îşi făcuseră planul de a le prezenta oamenilor concepţiile lor şi că acest plan era îndeplinit pas cu pas prin intermediul institutelor, [402] al adunărilor lucrătorilor şi al şcolilor biblice. Aşadar, dacă acest lucru nu este adevărat, eu spun din nou că am lucrat sub influenţa unei greşeli şi va trebui să recunosc că am greşit în aceste privinţe.”[xxxix]

Cu fiecare nouă scrisoare, Dan Jones îşi exprima o convingere tot mai mare cu privire la schimbarea lui de opinie. Acum, ajunsese la concluzia că „părerile personale” ale lui Jones şi Waggoner nu erau importante, ci fraţii trebuiau să accepte numai îndreptăţirea prin credinţă, cu care toţi erau de acord, lucrând împreună în unitate. Dan Jones găsise o modalitate de a-şi păstra propriile vechi concepţii, experienţa personală şi credinţa în Mărturii, în timp ce respingea lumina crescândă pe care o dispreţuia atât de mult. El scria ca unul care avea autoritate, şi totuşi reprezenta greşit ce se spusese la adunări şi chiar minţea, spunând că Waggoner „renunţase la poziţia că făgăduinţele din vechiul legământ veniseră doar din partea oamenilor”.[xl]* Dan Jones era dispus să admită că nu avusese un spirit corect, dar părea să îl justifice pe motiv că fusese sincer. Deşi se simţea un om nou, datorită explicaţiilor care i-au dat un sentiment de eliberare, totuşi continua să pară a pune la îndoială validitatea lor.

În dimineaţa următoare, Dan Jones i-a scris lui William C. White, luând o atitudine chiar mai reconciliantă. El adusese cea mai mare acuzaţie la adresa lui William C. White, spunându-i că „o folosea pe mama lui pentru a conferi influenţă şi putere propriei lucrări”. El a recunoscut că „nu fusese eliberat de toate simţămintele” împotriva acelora care „au fost implicaţi în mod deosebit în promovarea legii din Galateni şi a subiectului legămintelor, etc.,”, iar acum îi cerea „iertare” lui White. Problemele legate de lecţiile scrise de Waggoner pentru Şcoala de Sabat fuseseră clarificate „într-o anumită măsură”, deşi el recunoştea că situaţia „încă nu este atât de clară pe cât ar dori el să o vadă”. Apoi, Dan Jones şi-a împărtăşit modul în care înţelegea explicaţiile date:

„Eu presupusesem în trecut că… problema în discuţie consta în câteva puncte doctrinare şi în faptul că scopul unora… a fost acela de a introduce acele doctrine şi de a le stabili ca puncte de credinţă ale bisericii. Eu am crezut că doctrina îndreptăţirii prin credinţă, cu care eram de acord teoretic şi cu care toţi fraţii noştri din conducere erau de acord, era doar un vehicul, ca să spun aşa, pentru a aduce toate celelalte lucruri care constituiau un subiect de critică mai mare [legea din Galateni şi legămintele]; iar prin legătura dintre cele două subiecte – unul faţă de care nimeni nu găsea vreo obiecţie [îndreptăţirea prin credinţă] – în loc de a respinge acele puncte discutabile, oamenii noştri vor fi determinaţi să accepte ceva cu care nu putea să fie de acord (pe deplin).[xli]* Atât mama ta, cât şi Dr. Waggoner au spus că punctele de doctrină nu constituie deloc o parte a problemei, ci este spiritul manifestat de oamenii noştri în împotrivirea contra acestor subiecte faţă de care obiectează. Eu mă simt întru totul liber să recunosc că spiritul nu a fost Spiritul lui Hristos…. Scopul din mintea mamei tale şi din mintea lui Dr. Waggoner nu a fost acela de a introduce aceste subiecte şi de a le impune tuturor, ci de a introduce doctrina îndreptăţirii prin credinţă şi spiritul lui Hristos, precum şi de a-i converti pe oameni la Dumnezeu. Eu susţin acest lucru din toată inima.”[xlii]*

Ar trebui să ne amintim ce i-a spus Ellen White lui J.S. Washburn în primăvara anului 1889, şi anume că adevăratul conflict de la Minneapolis a fost cu privire la „neprihănirea prin credinţă”, şi nu la legea din Galateni.[xliii] Jones şi Waggoner nu veniseră pentru a impune vreo doctrină abstractă, ci pentru a împărtăşi mesajul neprihănirii prin credinţă. Pur şi simplu, se întâmplă că acest mesaj cât se poate de preţios a fost diferit de ideile fraţilor din conducere, deoarece era rezumatul concepţiei lui Jones şi Waggoner asupra legii din Galateni şi legămintelor. Astfel, legea din Galateni şi legămintele au devenit o piatră de poticnire, din cauza căreia fraţii au respins adevărata „solie a îngerului al treilea în esenţa ei”. La Conferinţa Generală din 1889, Ellen White a declarat că „Baal” va fi religia multora care „desconsideraseră, combătuseră şi ridiculizaseră” „singura religie adevărată” a îndreptăţirii prin credinţă.[xliv] Era adevărat că Jones şi Waggoner nu veniseră cu un plan preconceput pentru a-şi promova ideile şi că îndreptăţirea prin credinţă era preocuparea lor reală. Totuşi, Dan Jones a răstălmăcit această explicaţie, crezând că putea să respingă mesajul lor trimis de Dumnezeu, atâta vreme cât avea un spirit corect. În cele din urmă, el credea deja „teoretic” în îndreptăţirea prin credinţă.

După a doua „adunare specială” din 19 martie – ultima adunare la care Ellen White a participat înainte de a pleca în vest” – Dan Jones s-a simţit un om schimbat. În acea ocazie, A.T. Jones a putut să răspundă la zvonurile false care fuseseră răspândite cu privire la învăţătura lui. După această explicaţie au urmat multe mărturisiri şi s-a părut că pătrunde o atmosferă nouă. Din nefericire, în zilele de după adunare, Dan Jones a ajuns tot mai puţin precis în evaluarea lui cu privire la întreaga situaţie şi chiar mai convins că observaţiile lui erau corecte. Cu fiecare scrisoare, el şi-a exprimat tot mai multă siguranţă convingerea că, deşi este posibil să fi avut un spirit greşit şi chiar „să se facă de râs”, nu greşise în împiedicarea prezentărilor lui Waggoner.[xlv] De fapt, el credea că Waggoner era adevărata persoană care trebuia să fie învinuită: [404]

„Nu s-a făcut nicio concesie cu referire la punctele de doctrină sau la interpretarea Scripturii, ci doar cu referire la spiritul care s-a manifestat şi la modul în care s-a desfăşurat lucrarea…. Eu încă nu am înţeles că am greşit cerându-i lui Dr. Waggoner să amâne prezentarea subiectului legămintelor la şcoală, până când fraţii Olsen şi profesorul Prescott se vor întoarce. Din ceea ce mi-a spus fratele Olsen, eu cred că ei nu consideră deloc că am greşit în această privinţă. Totuşi, când Dr. [Waggoner] a refuzat să facă acest lucru, a creat o complicare a circumstanţelor, care a deschis calea pentru a apărea suspiciuni cu privire la lucrarea lui, iar acestea au apărut.”[xlvi]

Comunicarea lui Dan Jones cu alţii, în legătură cu Jones şi Waggoner şi concepţiile lor, a devenit tot mai puţin favorabilă odată cu trecerea timpului. Când s-a întors din călătoria de opt zile din Tennessee, i-a fost teamă că Ellen White „a susţinut pe deplin poziţia lui Dr. Waggoner”. După câteva zile, el a spus că ea arătase doar că Waggoner a avut „lumină…, dar nu arătase la ce s-a referit acea lumină”. Apoi, el a scris că nu s-a făcut nicio presiune şi „că toţi susţin exact aceeaşi concepţie cu privire la legăminte”. Ulterior, el a declarat că „subiectele de doctrină nu au constituit un punct important”, iar mai târziu a spus că „nu s-a făcut nicio concesie” în favoarea concepţiilor lui Waggoner”.[xlvii] În cele din urmă, Dan Jones a concluzionat că Ellen White „nu a susţinut poziţia lui Dr. Waggoner”, nici nu se aşteaptă să o susţină.

Descrierea lui Dan Jones cu privire la concepţiile lui Waggoner au preluat un curs similar. Curând, el a numit ceea ce a descris mai întâi, în mod simplu, ca fiind „concepţiile lor”, ca fiind „părerile lor personale”. Apoi, el le-a descris ca fiind o „greşeală strigătoare la cer”, declarând că, deşi Waggoner ar putea să nu fie învinuit pentru tipărirea lecţiilor Şcolii de Sabat, comitetul pentru verificarea lecţiilor ar fi trebuit „să le respingă”.

În data de 21 martie, 1890, la două zile după a doua adunare specială la care a participat Ellen White şi alţi conducători, Dan Jones i-a scris lui R.M. Kilgore şi R.A. Underwood, răstălmăcind în mod grosolan ce spuse Ellen White:

„Sora White spune că ea nu a susţinut poziţia lui Dr. Waggoner cu privire la legea din Galateni şi că se aşteaptă să treacă mult timp până când o va susţine; mintea ei nu este preocupată deloc de acel subiect. Ei spun că nu erau îngrijoraţi în legătură cu punctele de doctrină; toţi puteau să creadă ce le plăcea; dar voiau să vadă mai mult din spiritul lui Hristos…. Toţi putem fi de acord cu acest fapt şi am fost.”[xlviii] [405]

„Ei nu cer niciunuia dintre noi să fie de acord cu vreun punct de doctrină legat de legăminte sau de legea din Galateni; dimpotrivă ei spun că subiectele doctrinare nu au constituit o parte a problemei; că ei nu erau preocupaţi de ceea ce credeam noi; ci considerau că spiritul manifestat era greşit şi doreau să fie corectat…. Sora White a declarat că ea nu susţinuse poziţia lui Dr. Waggoner asupra legii din Galateni sau a subiectului legămintelor, nici nu se aştepta să facă acest lucru; mintea ei nu era preocupată în direcţia aceea…. Dr. Waggoner a explicat cum au fost pregătite lecţiile Şcolii de Sabat… şi cum le-a trimis comitetului pentru a fi verificate înainte de publicare. Având în vedere că acest fapt este adevărat, eu nu cred că trebuie să fie învinuit cu nimic pentru ceea ar fi putut să conţină lecţiile…. Desigur, aceasta nu înseamnă în niciun fel că ceea ce a prezentat el în lecţii a fost corect; deoarece este de aşteptat ca oamenii să scrie ce cred, să interpreteze Scriptura aşa cum o înţeleg…. Greşelile lui ar fi trebuit să fie sesizate de către comitetul de verificare a lecţiilor, iar acestea să fie refuzate sau respinse. Dar când au trecut prin mâinile acelui comitet şi au fost publicate de către Asociaţia Şcolii de Sabat, mi se pare că acel comitet este mai responsabil decât scriitorul însuşi pentru teologia pe care au conţinut-o lecţiile respective.”[xlix]

La mai puţin de o săptămână după aceea, Dan Jones a spus cu claritate că el nu îşi schimbase modul de înţelegere al subiectelor doctrinare, dar încrederea lui în explicaţiile împărtăşite în timpul celor două „adunări speciale” începea să scadă. El fusese dispus să îşi recunoască greşeala de a judeca motivele lui Jones şi Waggoner, dar simţea că a fost responsabilitatea lor de a nu acţiona într-o asemenea modalitate, încât să invite criticile:

„Probabil că noi am greşit în unele dintre opiniile pe care le-am susţinut…. Eu nu văd acum ce altceva se poate face, decât să acceptăm explicaţiile care au fost prezentate şi să acţionăm pe baza lor…. Deşi cu privire la legea din Galateni şi la subiectul legămintelor eu susţin aceeaşi poziţie pe care am susţinut-o întotdeauna, sunt bucuros să am mintea eliberată cu privire la motivul şi planurile unora dintre fraţi…. Să sperăm că în viitor fraţii noştri nu vor acţiona într-o asemenea modalitate, încât să pună bazele pentru o judecare nedreaptă a planurilor şi scopurilor lor.”[l]

Au trecut numai câteva zile până când Dan Jones a pus din nou la îndoială validitatea Mărturiilor. Într-o scrisoare adresată lui R.C. Porter, el şi-a exprimat simpatia faţă de Uriah Smith, care nu putea să „înţeleagă de ce… sora White a vorbit o dată în mod categoric împotriva unui anumit lucru, aşa cum a făcut în legătură cu legea din Galateni, adresându-se lui [J.H.] Waggoner cu câţiva ani în urmă, iar apoi s-a schimbat total şi, practic, a susţinut acelaşi lucru, când a venit într-o modalitate puţin diferită”. Dan Jones a mărturisit că „încerca să se gândească la acest fapt cât mai puţin posibil”.[li] [406]

În mod evident, nici Uriah Smith nu şi-a schimbat concepţiile, iar scrisoarea pe care o scrisese lui Ellen White cu numai câteva săptămâni înainte pare să fi fost trimisă mai întâi lui Dan Jones pentru a fi evaluată. Smith încă întărea „mâinile şi minţile” altora, fapt împotriva căruia fusese avertizat de Ellen White.[lii] Într-un articol publicat în Review chiar în săptămâna care a urmat, Smith însuşi a arătat că nu îşi schimbase concepţiile, nici chiar în lumina declaraţiilor clare făcute la institutul pastoral.[liii]*

În ce îl priveşte pe Dan Jones, acesta şi-a continuat spirala, nu numai cultivând îndoială în legătură cu mărturia lui Jones şi Waggoner, ci şi sperând că ei învăţaseră lecţia plănuită de el însuşi. Cu numai câteva zile înainte, el se bucurase că „toţi puteau să creadă ce le plăcea”. Acum, el nu era dispus să acorde aceeaşi amabilitate:

„Ştiu că, din perspectiva dovezilor circumstanţiale care au însoţit această problemă timp de un an şi jumătate, este puţin dificil pentru noi să ajungem acum la concluzia că lucrurile petrecute la Minneapolis au fost săvârşite într-un spirit de nevinovăţie asemenea unui miel. Dacă Dr. Waggoner spune că nu a avut niciun plan când a venit acolo şi fratele Jones spune la fel, iar Ellen White îi susţine, ce altceva putem face, decât să acceptăm ca fiind realitate?... Poate crezi că am făcut puţin efort aici şi am înghiţit totul, trecând cu vederea. Totuşi situaţia nu a fost în niciun caz astfel. Eu consider că noi am câştigat fiecare punct pe care l-am susţinut şi cred că partida cealaltă a fost destul de bucuroasă să scape cu uşurinţă; iar eu am dorit să fie aşa, dacă au învăţat lecţiile pe care le-am plănuit noi. Sunt încrezător acum că Dr. Waggoner va fi foarte precaut în a-şi expune ideile personale înaintea oamenilor, înainte ca acestea să fi fost examinate cu atenţie de către fraţii din conducere; şi cred că fraţii din conducere vor fi mult mai atenţi decât în trecut în examinarea acestor idei particulare.”[liv]

Întunericul rezultat

„Dacă întoarceţi spatele unei raze de lumină, de teamă că aceasta va face necesară acceptarea unor poziţii pe care nu doriţi să le primiţi, acea lumină devine întuneric pentru voi…. Eu ştiu ce spun”.[lv] Aşa i-a scris Ellen White lui Uriah Smith cu privire la respingerea „adevăratei lumini” asupra subiectului legămintelor, pe care el nu voia să o accepte. Pe parcursul aceluiaşi an, Ellen White a avertizat de multe ori împotriva unui astfel de întuneric şi a deplâns prezenţa lui în biserică.[lvi]* [407]

Faptul că prognosticul dat de Ellen White a fost corect nu poate avea o dovadă mai mare decât experienţa lui Dan Jones de după institutul pastoral din 1890. El a înţeles greşit aproape fiecare punct din cele spuse de Ellen White în timpul ultimei ei săptămâni de la institut. Ellen White susţinuse în mod clar concepţia lui Waggoner cu privire la legăminte, avertizându-i pe fraţi că propria concepţie despre legea din Galateni îi împiedica pe mulţi să primească lumina. Ea însăşi nu era preocupată de acel subiect, deoarece nu era o problemă pentru ea să accepte lumina înaintată. Dan Jones interpretase acest fapt ca fiind o dovadă că ea nu i-a susţinut pe Jones şi Waggoner şi că toţi puteau să creadă ce voiau. Ellen White declarase că spiritul manifestat de fraţi ar trebui să constituie un motiv de îngrijorare mai mare decât ideile lor preferate. Pe baza acestui fapt, Dan Jones a sugerat că doctrina nu era punctul cel important, ci numai spiritul manifestat. Totuşi, în cele din urmă, el a acordat loc doar concepţiei proprii.

Ellen White declarase că nu a fost niciun plan organizat pentru a impune legea din Galateni şi legămintele, ci adevăratul mesaj a fost îndreptăţirea prin credinţă. Dan Jones a răstălmăcit această declaraţie pentru a o face să însemne că un simplu consimţământ dat îndreptăţirii prin credinţă, pe care el îl exprimase deja, era suficient, fără a fi nevoie să accepte mesajul lui Jones şi Waggoner. Dan Jones nu a făcut decât să susţină idei similare mişcării ecumenice. Aceasta sugerează unitate şi părtăşie într-o înţelegere comună – lăsând la o parte deosebirile – şi totuşi îi persecută pe cei care nu susţin aceleaşi idei.

Ellen White a recunoscut o cale mai bună: „Dacă umblăm în lumină, pentru că El este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii”, dar dacă „umblaţi în lumina tăciunilor aprinşi de voi…, veţi zăcea în dureri”.[lvii]*

Când Domnul „a îndemnat-o” pe Ellen White să stea înaintea fraţilor în acea dimineaţă de Sabat crucială şi să ia „poziţie” cu privire la subiectul legămintelor. Ea s-a simţit „pe deplin liberă, numind lumina, lumină, şi întunericul, întuneric”. Totuşi, ea i-a avertizat de numeroase ori pe fraţi că, dacă întorceau spatele „unei singure raze de lumină,… acea lumină devine întuneric”. Acea profeţie se împlinise”.[lviii]* [408]

Oare, în urma institutului pastoral din 1890, a venit îndelung sperata biruinţă? Faptul trist este că situaţia a devenit tot mai gravă. Nu numai că mulţi respingeau lumina trimisă de cer, dar multora li se spunea că Ellen White însăşi nu a susţinut acea lumină. Este un fapt nefericit că după mai bine de 120 de ani, institutul pastoral încă este privit ca fiind un mare moment decisiv al întoarcerii în direcţia cea bună.[lix]* Totuşi, ceea ce este probabil chiar mai trist este faptul că multe scântei aprinse de Dan Jones încă ard în voie în zilele noastre.[lx]*

NOTE FINALE CAPITOLUL 15

[i]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 84, 19 martie, 1890; în 1888 Materials, p.643. Pentru alte descrieri detaliate ale subiectului legămintelor, vezi Capitolul 14, nota de final 1.

[ii]. Ibid., p.642-643. Într-o scrisoare adresată lui William C. White, O.A. Olsen a declarat: „Fratele Dan T. Jones se simte asemenea unui om schimbat, iar eu sunt bucuros că este astfel. Totuşi, el a fost destul de greoi în a-şi recunoaşte greşelile” (William C. White către O.A. Olsen, 20 martie, 1890, sublinierile adăugate, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea). Din dovezile ulterioare, se pare că afirmaţia că Dan Jones a fost un om schimbat a fost atât propria idee, cât şi ideea lui Ellen White: „Fratele Dan Jones spune că ar fi fost vrednic de plâns să fi plecat din Battle Creek fără aceste două adunări speciale [12 şi 19 martie] şi fără explicaţiile clare prezentate. El este un om schimbat”. (1888 p.643; sublinierile adăugate).

[iii]. Ellen G. White către W.A. Colcord, Scrisoarea 60, 10 martie, 1890; în 1888 Materials, p.620.

[iv]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 30, 10 martie, 1890; în 1888 Materials, p.625.

[v]. Ibid., p.626.

[vi]. O.A. Olsen către G.C. Tenny, 20 martie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[vii]. O.A. Olsen către C.H. Jones, [martie], 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[viii]. O.A. Olsen, „The Ministers’ School”, Review and Herald, 4 aprilie, 1890, p.201.

[ix]. Dan T. Jones, „The Work in Battle Creek”, Review and Herald, 4 aprilie, 1890, p.204-205.

[x]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 83, 13 martie, 1890; în 1888 Materials, p.635, sublinierile adăugate.

[xi]. Pentru a privi mai îndeaproape lupta prin care a trecut Dan Jones cu privire la Jones şi Waggoner, legea din Galateni şi subiectul legămintelor – precum şi efectul final pe care l-a avut asupra bisericii – vom acoperi o parte din materialul găsit în capitolele anterioare.

[xii]. Ellen G. White, Manuscrisul 4, „Sermon”, 8 martie, 1890; în 1888 Materials, p.596, sublinierile adăugate.

[xiii]. Dan T. Jones către E. W. Farnsworth, 21 martie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea; şi Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 30, 10 martie, 1890, în 1888 Materials, p.623. R.M. King a fost unul dintre numeroşii adventişti de ziua a şaptea arestaţi pentru călcarea legilor duminicale. Pentru un rezumat al cazului lui la Curtea Supremă din Tennessee, 6 martie, 1890, vezi, William A. Blakely, American State Papers Bearing on Sunday Legislation (1911), p.676-694.

[xiv]. Ellen G. White, Manuscrisul 4, „Sermon”, 8 martie, 1890; în 1888 Materials, p.596.

[xv]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 59, 8 martie, 1890; în 1888 Materials, p.604.

[xvi]. Ellen G. White, Manuscrisul 2, „Sermon”, 9 martie, 1890; în 1888 Materials, p.608.

[xvii]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 30, 10 martie, 1890; în 1888 Materials, p.623.

[xviii]. Dan Jones către R.M. Kilgore, 16 martie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[xix]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 30, 10 martie, 1890; în 1888 Materials, p.625-626.

[xx]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 83, 13 martie, 1890; în 1888 Materials, p.627-629.

[xxi]. Ibid., p.629; şi Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 73, 25 noiembrie, 1890; în 1888 Materials, p.734.

[xxii]. Ellen G. White către William C.White, Scrisoarea 83, 13-16 martie,1890; în 1888 Materials, p.631-632.

[xxiii]. Ellen G. White, Manuscrisul 55, [16 martie], 1890; în 1888 Materials, p.841.

[xxiv]. Pentru exemple, vezi: 1888 Materials, p.631, 842, 632, 700, 702, 841, 273, 631, 841, 632, 220.

[xxv]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 59, 8 martie, 1890; în 1888 Materials, p.604.

[xxvi]. Ellen G. White, Manuscrisul 15, „To Brethren Assembled at General Conference”, noiembrie, 1888; în 1888 Materials, p.163, sublinierile adăugate.

[xxvii]. Ellen G. White către G.I. Bufler, Scrisoarea 21, 14 octombrie, 1888; în 1888 Materials, p.88, sublinierile adăugate.

[xxviii]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, „Looking Back at Minneapolis”, decembrie 1888; în 1888 Materials, p.221, sublinierile adăugate.

[xxix]. Ellen G. White către W.M. Healey, Scrisoarea 7, 9 decembrie, 1888; în 1888 Materials, p.189, sublinierile adăugate.

[xxx]. Ellen G. White, Manuscrisul 21, „Diary Entry”, 27 februarie, 1891; în 1888 Materials, p.894, sublinierile adăugate.

[xxxi]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 96, 6 iunie, 1896; în 1888 Materials, p.1575, sublinierile adăugate.

[xxxii]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 83, 13 martie, 1890; în 1888 Materials, p.629.

[xxxiii]. Dan T. Jones către D.T. Shireman, 14 martie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea. Pentru mai multe detalii cu privire la „cele două adunări speciale”, vezi Capitolul 13.

[xxxiv]. Dan T. Jones către R.A. Underwood, 14 martie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea: (sublinierile adăugate). Dan Jones credea că lui Ellen White i se arătase că Waggoner avea lumină, dar în mod ciudat ea nu ştia care era acea lumină. Această opinie este repetată în zilele noastre de către cei care încearcă să explice susţinerea din partea lui Ellen White, şi totuşi resping acele învăţături prezentate de Jones şi Waggoner care sunt în dezacord cu poziţia lor evanghelică reformatoare. Vezi Capitolul 4, nota de final 3.

[xxxv]. Ellen G. White, Manuscrisul 2, „Sermon”, 9 martie, 1890, şi Manuscrisul 2, „Sermon”, 16 martie, 1890; în 1888 Materials, p.611,641.

[xxxvi]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 83, 13 martie, 1890; în 1888 Materials, p.633.

[xxxvii]. Dan T. Jones către R.M. Kilgore, 16 martie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[xxxviii]. Dan T. Jones către J.D. Pegg, 17 martie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[xxxix]. Dan T. Jones către J.H. Morrison, 16 martie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[xl]. Ibid. Ideea că făgăduinţele vechiului legământ au fost bazate în întregime pe declaraţiile poporului a fost una din cauzele principale ale conflictelor pe care Dan Jones şi alţii le-au avut cu concepţia lui Waggoner (Dan T. Jones către E.W. Farnsworth, 9, 18 februarie, 1890). Aceasta a fost de asemenea poziţia în legătură cu care Ellen White a spus că Dan Jones şi ceilalţi îşi iroseau capacităţile de gândire în încercarea de a o respinge (1888 Materials, p.604), precum şi poziţia pe care ea a adoptat-o în noua ei carte Patriarhi şi profeţi (p.372; vezi, de asemenea, Capitolul 14, nota de final 36). O.A. Olsen a contrazis evaluarea făcută de Dan Jones în ziua următoare, într-o scrisoare adresată lui R.A. Underwood. El a recunoscut că era „evident că am înţeles greşit unele lucruri” şi că „în acest subiect al legămintelor se află mai mult decât ne dăm noi seama…. Sora White a vorbit foarte precis”. (O.A. Olsen către R.A. Underwood, 18 martie 18, 1890). Alte dovezi arată că Waggoner nu şi-a schimbat concepţia. La numai câteva săptămâni după institutul pastoral, editura Review and Herald a anulat o comandă de 1000 de noi cărţi din partea Pacific Press, deoarece în ele era prezentă concepţia lui Waggoner că „făgăduinţele au fost în întregime din partea poporului” (Dan T. Jones către R. C. Porter, 2 iunie, 1890). În fiecare lucrare importantă pe care a scris-o în anii care au urmat, Waggoner a continuat să prezinte aceeaşi concepţie (The Present Truth, 10 decembrie, 1896, p.788; The Everlasting Covenant [1900], p.327; The Glad Tidings, [1900], p.71,100). Ar fi bine pentru cititor să compare îndeaproape predica lui Ellen White din 16 martie şi interpretarea pe care Dan Jones i-a atribuit-o în zilele ce au urmat. Jones nu numai că a interpretat greşit ce a spus ea, ci a şi început să pună în gura ei cuvinte pe care ea nu le-a spus niciodată.

[xli]. Uriah Smith a adoptat o concepţie similară: „Adevăratul punct al conflictului de la Conferinţa aceea [1888] a fost legea din Galateni; dar toţi am putut fi de acord cu cele şase prezentări preliminare ale fratelui Waggoner cu privire la neprihănirea prin credinţă, iar eu m-aş fi bucurat de ele încă de la început, dacă nu aş fi ştiut tot timpul că el le-a conceput pentru a pava calea pentru poziţia lui cu privire la Galateni, pe care eu o consider greşită. Desigur, eu nu cred că există nicio legătură necesară şi logică între cele două subiecte, dar ştiu că un adevăr poate fi folosit în asemenea mod şi cu un scop aparent, încât să strice plăcerea pe care altfel am simţi-o ascultându-l (Uriah Smith către Ellen G. White, 17 februarie, 1890; în Manuscripts and Memories, p.154). Ulterior, A.T. Jones a scris despre atitudinea lui fatală. „La acea… conferinţă, direcţia în care o luaseră lucrurile a fost indicată de cele spuse de către un conducător de la Battle Creek unui grup de oameni, despre studiile fratelui Waggoner. El a spus: «Acum, am putea să spunem Amin la totul, dacă aceasta ar fi totul. Totuşi, dincolo de ce se vede există încă ceva care va veni. Iar aceste lucruri ne conduc acolo. Dacă spunem Amin la acestea, va trebui să spunem Amin şi la acelea, iar apoi vom fi prinşi în capcană». Prin urmare, ei nu voiau să spună Amin la ceea ce ştiau că era adevărat, de teama a ceea ce urma să vină ulterior şi la care ei nu ar fi spus Amin în niciun caz – dar acele lucruri nu au venit niciodată, deoarece nici nu existau şi, astfel, ei s-au lipsit de bunăvoie de ceea ce inima lor le spunea că era adevărul şi, luptând împotriva a ceea ce era doar în imaginaţia lor, ei s-au întărit în împotrivirea faţă de ceea ce ştiau că ar fi trebuit să aprobe, spunând Amin” (A.T. Jones către C.E. Holmes, 12 mai, 1921; Manuscripts and Memories, p.329).

[xlii]. Dan T. Jones către William C. White, 18 martie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea. Peste şase luni, Dan Jones se afla într-o stare de „slăbiciune spirituală” şi pregătit să concluzioneze că doctrina îndreptăţirii prin credinţă nu fusese acceptată atât de mult cât credea el: „Toţi am crezut-o şi am declarat că o susţinem pe deplin, dar, aşa cum spui, noi nu am simţit simpatie faţă de cei care prezentau cu predilecţie acest subiect, iar pentru noi a fost aproape devastator să vedem oamenii flămânzi care primeau acest subiect aşa cum le era prezentat. Mă simt liber să mărturisesc că nu am avut o atitudine corectă cu privire la acest subiect” (Dan T. Jones către E.W. Farnsworth, 19 septembrie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea).

[xliii]. „Interviu cu J.S. Washburn, la Hagerstown, Md., 4 iunie, 1950”, p.2.

[xliv]. Ellen G. White către General Conference, Scrisoarea 24, octombrie, 1889; în 1888 Materials, p.444.

[xlv]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 84, 19 martie, 1890; în 1888 Materials, p.643.

[xlvi]. Dan T. Jones către E.W. Farnsworth, 21 martie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[xlvii]. Referinţele la acest rezumat al declaraţiilor lui Dan Jones sunt enumerate mai sus în acest capitol.

[xlviii]. Dan T. Jones către R.M. Kilgore, 21 martie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea, sublinierile adăugate.

[xlix]. Dan T. Jones către R.A. Underwood, 21 martie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea, sublinierile adăugate.

[l]. Dan T. Jones către G.I. Butler, 27 martie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[li]. Dan T. Jones către R.C. Porter, 1 aprilie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[lii]. Uriah Smith către Ellen G. White, 17 februarie, 1890; în Manuscripts and Memories, p.152-157; şi Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 59, 8 martie, 1890; în 1888 Materials, p.599.

[liii]. Uriah Smith, „The Ark and the Law”, Review and Herald, 8 aprilie, 1890, p.216. Nu trebuie decât să citim întregul articol al lui Smith pentru a ne da seama că îndreptăţirea prin credinţă în care credea el era foarte diferită de „mesajul cel preţios” pe care îl prezentau Jones şi Waggoner: „Dumnezeu nu poate să-i abordeze niciodată pe oameni cu oferta binecuvântării prin Isus Hristos, fără a pune pe primul loc, în orice astfel de lucrare, Legea Sa, transcrierea voinţei Sale, armonia cu această voinţă, care este condiţia indispensabilă a oricărei favori ce urmează a fi acordată; deoarece, oare ce binecuvântări ar putea să acorde Dumnezeu, sau ce făgăduinţă, unor oameni familii sau popoare care nu Îi supun inima lor şi nu caută să-L asculte? (Binecuvântările pe care le primesc cei răi în viaţa aceasta nu combat această regulă, deoarece ele sunt date pur şi simplu datorită celor câţiva neprihăniţi care se află în lume.) Prin urmare, în alcătuirea legământului, condiţia aceasta trebuie să apară pe primul loc, aşa cum este: «Dacă veţi asculta glasul meu, şi dacă veţi păzi legământul Meu» (Exod 19,5). Când poporul a fost de acord cu această condiţie, Dumnezeu a putut continua să intre în mod cuvenit în legământ. Simbolul exterior al acestui legământ… trebuie să fie consecvent cu termenii lui… inclusiv făgăduinţa poporului că va asculta Legea lui Dumnezeu în domeniul moral precum şi celelalte regulamente de natură civilă şi ceremonială, după cum a găsit El potrivit să poruncească” (Ibid.). În contrast cu Smith, Ellen White a vorbit despre dragostea lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii: „Noi datorăm morţii lui Hristos chiar şi această viaţă pământească. Pâinea pe care o mâncăm este cumpărată cu preţul trupului Său frânt. Apa pe care o bem este cumpărată cu sângele Său vărsat. Niciodată un om, sfânt sau păcătos, nu mănâncă pâinea de zi cu zi, fără a fi hrănit de trupul şi sângele lui Hristos. Crucea de pe Golgota este imprimată pe fiecare pâine” (Hristos Lumina lumii, p.660).

[liv]. Dan T. Jones către G.I. Butler, 14 aprilie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[lv]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 59, 8 martie, 1890; în 1888 Materials, p.605.

[lvi]. În anii de după Minneapolis, Ellen White avea să repete această temă de mai multe ori: „Motivul pentru care m-am simţit astfel la Minneapolis a fost acela că am văzut că toţi cei care au adoptat o poziţie similară… vor ajunge în cea mai întunecată necredință” (1888 Materials, p.610). „Cei care s-au împotrivit mesajului care ne fusese prezentat timp de mai bine de un an nu au avut spiritul lucrării, ci s-au cufundat în întuneric” (Ibid., p.633). „Fratele Irwin spune că spiritualitatea este foarte scăzută în întreaga Conferinţă” (Ibid., p.678). „Eforturile care au fost făcute timp de câţiva ani tind să închidă ochii, pentru ca Israel să nu îşi vadă defectele, iar Dumnezeu Îşi reţine Duhul şi întunericul îl cuprinde, aşa cum l-a cuprins pe poporul iudeu” (Ibid., p.718). „Domnul mi-a arătat că aceia care au fost orbiţi în orice măsură de către vrăjmaşul… vor fi în pericol, deoarece nu vor putea să discearnă lumina din cer şi vor fi înclinaţi să accepte o idee falsă…. Dovezile pe care le-a dat Dumnezeu nu sunt dovezi pentru ei, deoarece ei s-au orbit singuri, alegând mai degrabă întunericul decât lumina. Apoi, ei vor inventa ceva pe care îl vor numi lumină, dar pe care Domnul îl numeşte «lumina tăciunilor pe care i-au aprins ei înşişi»” (Ibid., p.727). „Vrăjmaşul a făcut eforturi iscusite pentru a tulbura credinţa poporului nostru în Mărturii, iar când aceste idei false pătrund, ei pretind a dovedi toate poziţiile cu Biblia, dar răstălmăcesc Scriptura…. Exact aşa a plănuit Satana să fie, iar cei care au pregătit calea pentru ca poporul să nu acorde nicio atenţie avertizărilor şi mustrărilor mărturiilor Duhului lui Dumnezeu vor vedea prinzând viaţă un val de idei false de tot felul” (Ibid., p.739).

[lvii]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 25b, 30 august, 1892; în 1888 Materials, p.1008. Ellen White a menţionat de multe ori „lumina tăciunilor” care era rezultatul respingerii adevăratei lumini: „În timpul marii strigări, cei care au fost orbiţi în orice măsură de vrăjmaşul… vor fi înclinaţi să accepte idei false…. După respingerea luminii, ei vor inventa teorii pe care le vor numi ‘lumină’, dar pe care Domnul le numeşte ‘lumina tăciunilor aprinşi de ei înşişi’” (1888 Materials, p.1079). „Dacă neglijăm să umblăm în lumina dată, aceasta devine întuneric pentru noi, iar întunericul este proporţional cu lumina şi privilegiile pe care nu le-am folosit” (Ibid., p.143). „Când am fost îndrumată să parcurg din nou istoria poporului iudeu şi am văzut unde s-au poticnit ei, din cauză că nu au umblat în lumină, mi-am dat seama unde vom fi conduşi noi, ca popor, dacă vom refuza lumina pe care Dumnezeu doreşte să ne-o dea” (Ibid., p.152). „Domnul nu va scuza respingerea luminii din partea niciunuia care pretinde a crede adevărul în zilele noastre, mai mult decât i-a scuzat pe iudei pentru respingerea luminii care a venit de la slujitorii rânduiţi de Domnul. În aceste zile, refuzul de a umbla în lumină îi lasă pe oameni întotdeauna în întuneric” (Ibid., p.301). „Oh, locul în care este cel mai greu de vorbit în lume este acela în care o mare lumină a venit la oamenii aflaţi în poziţii de răspundere. Ei au fost luminaţi, dar au ales mai degrabă întunericul decât lumina…. Orbirea minţii lor este la fel de mare, pe cât a fost lumina care a strălucit asupra lor. Urmează să aflăm care va fi finalul acestei necredinţe încăpăţânate” (Ibid., p.710). „Mulţi nu vor fi convinşi, deoarece nu sunt înclinaţi să îşi mărturisească greşelile. A ne împotrivi şi a respinge chiar şi o singură rază de lumină din cer, din cauza mândriei şi încăpăţânării inimii, face mai uşor a refuza lumina a doua oară. În felul acesta, oamenii îşi formează obiceiul de a respinge lumina” (Ibid., p.895).

[lviii]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 82, 9 martie 1890; în 1888 Materials, p.617. Ellen White a repetat aceste gânduri: „Aş dori să le arăt că, dacă nu sunt umpluţi cu Duhul lui Dumnezeu, nu pot să facă niciun bine în lucrarea lor…. Ei trebuie să umble în lumina lui Hristos, deoarece altfel Satana le va orbi ochii, iar ei vor numi lumina întuneric şi întunericul lumină” (Ibid., p.504). „Satana a început să se împotrivească [lui Isus], pentru că, încă de la căderea în păcat, el a depus toate eforturile pentru a face lumina să pară întuneric şi întunericul să pară lumină. Când Hristos a căutat să le prezinte oamenilor adevărul în relaţia corespunzătoare cu mântuirea lor, Satana a lucrat prin conducătorii iudei şi le-a inspirat vrăjmăşie împotriva Răscumpărătorului lumii. Ei s-au hotărât să facă tot ce le stătea în putere pentru a-L împiedica să lase o impresie asupra oamenilor” (Ibid., p.533). „Cei care au avut toate dovezile pe care Dumnezeu a considerat potrivit să le dea, pentru a fi convinşi că Duhul şi puterea Sa au fost cu mine, şi totuşi le-au întors spatele pentru a umbla în lumina tăciunilor aprinşi de ei înşişi şi au dat pe faţă o orbire uimitoare şi o lipsă de înţelegere a lucrurilor lui Dumnezeu şi toţi cei care, în împotrivirea faţă de lumină şi dovezi, au ales mai degrabă lumina decât întunericul, au declarat realmente: «Noi nu vrem căile lui Dumnezeu, ci vrem căile noastre»” (Ibid., p.649). „«Mărturiile sorei White nu mai sunt demne de încredere»…. Aceşti oameni au semănat seminţele, iar secerişul va urma cu siguranţă. Aşadar, în faţa bisericilor a fost pusă o piatră de poticnire care nu va fi uşor de înlăturat, iar dacă aceia care au fost angajaţi în această lucrare nu vor înţelege şi nu îşi vor da seama în ce punct au întristat Duhul lui Dumnezeu şi nu îşi vor mărturisi greşelile, întunericul se va aduna cu siguranţă tot mai dens în jurul sufletului lor. Ei vor fi orbiţi şi vor numi lumina întuneric şi întunericul lumină, adevărul minciună şi minciuna adevăr, şi nu vor discerne lumina, atunci când va veni, ci vor lupta împotriva ei” (Ibid., p.704).

[lix]. Cu toţii am dori ca anul 1891 să fi constituit o biruinţă totală, dar scriind aceste lucruri după mai bine de 120 de ani, am putea să ne întrebăm dacă nu cumva un astfel de optimism nu a făcut decât să amâne acceptarea mesajului laodicean. A.V. Olson a declarat: „Lupta a fost lungă şi grea. Biruinţa nu a fost câştigată într-o zi sau într-o lună. Nu, nici măcar într-un an!... Vrăjmaşul sufletelor a făcut un efort disperat pentru a duce la eşec  Mişcarea Adventistă, dar, mulţumim lui Dumnezeu că a dat greş! Prin lucrările măreţe ale Duhului lui Dumnezeu asupra inimii omeneşti, vrăjmaşul a fost înfrânt!” (Through Crisis to Victory 1888-1901, p.113). LeRoy Froom a spus: „În consecinţă, nu este nici corect, nici cinstit a susţine că declaraţia timpurie a lui Ellen White cu privire la «unii» care au respins mesajul în 1888 a continuat să se refere la un număr static…, în timp ce proporţiile s-au schimbat categoric în favoarea acceptării. Este cu siguranţă o amăgire a căuta să susţinem că oamenii din conducere, sau chiar o majoritate… au respins mesajul… şi cu atât mai puţin că ei au continuat să menţină acea atitudine fără deosebire în anii ulteriori. O astfel de afirmaţie contravine faptelor incontestabile ale istoriei” (Movement of Destiny, p.369-370). George Knight concluzionează: „Acele explicaţii [ale lui Dan Jones] s-au dovedit a fi un punct de cotitură în conflictul de după Minneapolis…. Începând de atunci, tensiunea controversei s-a diminuat semnificativ, chiar dacă bătălia cu privire la legea din Galateni şi animozitatea faţă de Jones, Waggoner şi Ellen White au continuat să fiarbă la foc mic în mintea unora dintre conducătorii bisericii” (Angry Saints, p.93).

[lx]. S-ar părea că multe dintre poziţiile principale ale lui George Knight sunt preluate de la Dan Jones şi se găsesc răspândite pretutindeni în cărţile lui despre acest subiect. Knight declară: „Într-o adunare ulterioară, Ellen White a confruntat problemele doctrinare. «Ea spune», aşa cum a relatat Dan Jones, «că nu trebuie să susţinem cu toţii aceeaşi concepţie cu privire la legăminte, legea din Galateni sau orice alt punct de doctrină, dar toţi trebuie să avem spiritul lui Hristos şi să fim uniţi în zidirea şi promovarea soliei îngerului al treilea»” [DTJ către J.D. Pegg, 17 martie, 1890]. Citatul dobândeşte o semnificaţie mult mai mare, când ne dăm seama că înainte cu numai o săptămână Ellen White le-a spus pastorilor în mod public, inclusiv lui Dan Jones, că i se arătase că Waggoner avea adevărul asupra legămintelor…. În lumina acelei poziţii clare, ea a fost îngrijorată mai mult de atitudinea lor, decât de acceptarea ei şi a poziţiei teologice a lui Waggoner. Acela a fost faptul care l-a surprins atât de mult pe Dan Jones şi l-a făcut să fie deschis pentru reconcilieri. A doua zi,… Dan Jones i-a scris lui William C. White. Scrisoarea lui evidenţiază din nou natura conflictului de la Minneapolis [DTJ către WCW, 18 martie, 1890]”. Knight continuă declarând că, în conformitate cu Dan Jones, „acele explicaţii [ale lui Ellen White] s-au dovedit a fi un punct de cotitură principal în conflictul de după Minneapolis…. Interacţiunile aprinse care au condus la schimbarea crucială din martie 1890 ilustrează afirmaţia lui Ellen White, care a spus că adevărata criză de la Minneapolis nu a fost teologică sau doctrinară, ci a fost legată de atitudine…. Schimbarea crucială a opiniei cu privire la conspiraţia din California a micşorat animozitatea spiritului de la Minneapolis…. Un rezultat a fost înnoirea încrederii în Ellen White” (Angry Saints, p.93-94). Acelaşi concept este prezentat în biografia lui A.T. Jones, scrisă de George Knight: „Aşa cum a fost privit de Ellen White, mesajul nu a fost doctrinar. Noi nu o vedem îngrijorată cu privire la legea din Galateni, legăminte sau Trinitate. Nici nu o vedem vorbind despre natura umană sau divină a lui Hristos, ori despre viaţa fără păcat, ca fiind elemente cheie ale mesajului. Ea nu a fost obsedată nici chiar de doctrina neprihănirii prin credinţă. Interesul ei special era Isus Hristos” (From 1888 to Apostasy, p.69, 52). Am putea să ne întrebăm pe bună dreptate de ce George Knight îl citează pe Dan Jones ca autoritate, în ciuda faptului că Ellen White a declarat că Dan Jones lucra la data aceea „sub influenţa diavolului” (1888 Materials, p.596). Totuşi, Knight respinge în mod direct declaraţia lui G.B. Starr: ­„Sora White spune că suntem în timpul ploii târzii încă de la adunarea din Minneapolis” (1893 GCB 377) – deoarece „sursa” acelei informaţii „nu a fost Ellen White, ci G.B. Starr” (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p.112).