16. Idei confuze despre mântuire

16. Idei confuze despre mântuire

„Mi se face referire adesea la Parabola Celor Zece Fecioare”

Chiar și în veacul de dinaintea telecomunicațiilor veștile circulau repede. După încheierea institutului pastoral din 1890, participanţii care veniseră de pretutindeni din ţară s-au întors acasă pentru a-şi relua lucrarea. În ciuda rapoartelor strălucitoare publicate în Review, mulţi simţeau din rapoartele participanţilor înşişi că nu totul se desfăşurase bine. J.S. Washburn, care nu a putut să participe la adunări din cauza unei „boli în familie”, era unul dintre pastorii profund îngrijoraţi de starea bisericii. El fusese binecuvântat din belşug cu un an înainte, în timpul redeşteptării de la adunarea de tabără din Ottawa, Kansas, şi încă trăia sub influenţa acelei binecuvântări. Când veştile au sosit de la Battle Creek, el a început să „creadă că aceea a fost într-o anumită măsură o repetare a experienţei de la ‘Minneapolis’”. Dorind să afle adevărul despre acea situaţie şi să întrebe ce anume căuta să facă Domnul pentru poporul Său, Washburn i-a scris lui Ellen White:

„Dragă soră White…. În luna mai, am participat la institutul din Ottawa, Kansas, şi am fost profund impresionat de predicile fratelui A.T. Jones despre neprihănirea lui Hristos şi de conversaţiile pe care le-am avut cu dumneavoastră. Încă de atunci, m-am gândit că… înainte de sfârşitul timpului, în mijlocului poporului nostru va avea loc o lucrare specială legată de adevărata sfinţire…. M-am gândit că acum, temându-ne de o sfinţire falsă, noi am pierdut foarte mult din binecuvântarea specială a lui Dumnezeu şi, în realitate, am dat greş în a trăi experienţa adevăratei sfinţiri…. Mi se pare că Dumnezeu ţine deasupra capetelor noastre o binecuvântare mare, dar aşteaptă ca noi să fim pregătiţi pentru ea, înainte de a o revărsa. De asemenea, cred că binecuvântarea aceasta este adevărata sfinţire şi că, atunci când ne vom ridica la înălţimea datoriilor şi privilegiilor noastre în această privinţă, lucrarea noastră va înainta cu „mare strigare”. Este adevărat, sau este o greşeală?... Mă străduiesc să privesc în viitor, pentru a primi lumină asupra acestui subiect. Există lumină pentru noi? Îmi dau seama ca niciodată până acum, că ne aflăm în starea descrisă în Apocalipsa 3,14-17 [418] şi că experienţa noastră de la Minneapolis şi din alte locuri şi ocazii constituie o dovadă că nu am ştiut lucrul acesta. Acest fapt este adevărat, deoarece Hristos ne sfătuieşte să cumpărăm aur, haine albe şi alifie pentru ochi; aşa este?... Dacă, în multitudinea grijilor şi poverilor dumneavoastră, găsiţi timp să răspundeţi la aceste întrebări, răspunsul dumneavoastră va fi primit cu recunoştinţă.”[i]

Deşi încă suferea de epuizare, din cauza institutului pastoral solicitant şi a purtării unei poveri exagerate, Ellen White şi-a luat timp să răspundă la scrisoarea lui Washburn.[ii]* Ea a citit scrisoarea lui cu plăcere, „deoarece gândul că lucrarea Duhului Sfânt, exercitată asupra inimii sale la adunarea din Kansas, nu a fost ştearsă constituie o mare satisfacţie”. Washburn „înţelesese un crâmpei din neprihănirea lui Hristos”, pe care nu îl pierduse aşa cum „îl pierduseră alţii, când au ajuns în contact cu aceia care nu apreciau acest adevăr binecuvântat”. Ellen White îi spunea lui Washburn că, dacă „i se îngăduise să stea în prezenţa Soarelui Neprihănirii”, acest fapt nu avusese loc pentru ca el să „absoarbă şi să ascundă razele strălucitoare”, ci pentru ca el să „devină o lumină pentru alţii”. Apoi, pagină după pagină, Ellen White şi-a revărsat îngrijorarea pentru biserica pe care o iubea:

„Când solia îngerului al treilea va fi predicată aşa cum ar trebui, proclamarea ei va fi însoţită de putere şi va avea o influenţă stăruitoare…. Adesea mi se face referire la Parabola Celor Zece Fecioare, dintre care cinci au fost înţelepte şi cinci au fost neînţelepte. Această parabolă a fost şi va fi împlinită până la ultima literă, deoarece are o aplicaţie specială pentru timpul acesta….

Vrăjmaşul are în rândurile noastre oameni prin care lucrează pentru ca lumina căreia Dumnezeu i-a îngăduit să strălucească asupra inimii şi să ilumineze încăperile minţii să fie acoperită de întuneric. Sunt oameni care au primit lumina preţioasă a neprihănirii lui Hristos, dar care nu o pun în aplicare; ei sunt fecioarele neînţelepte…. Satana îi foloseşte pe aceia care pretind a crede adevărul, dar a căror lumină a devenit întuneric, iar ei sunt mijlocul lui de a exprima idei false şi de a transmite întunericul. Ei sunt cu adevărat fecioarele neînţelepte, alegând mai degrabă întunericul decât lumina şi dezonorându-l pe Dumnezeu…. Cei care au dispreţuit harul divin aflat la dispoziţia lor, un har care i-ar fi calificat să fie locuitori ai cerului, vor fi fecioarele neînţelepte….

Starea bisericii reprezentată de fecioarele neînţelepte este adesea menţionată ca fiind starea laodiceană…. Încă din timpul adunării de la Minneapolis, eu am înţeles starea bisericii laodicene, aşa cum nu o înţelesesem niciodată. Am auzit mustrarea adresată de Dumnezeu acelora care se simt aşa de mulţumiţi, care nu îşi cunosc sărăcia spirituală…. [419] Asemenea iudeilor, mulţi şi-au închis ochii pentru a nu vedea; dar pericolul de acum este la fel de mare… ca atunci când a fost Domnul pe pământ….”[iii]*

Cei care îşi dau seama de nevoia de a se pocăi înaintea lui Dumnezeu şi de nevoia de credinţă în Domnul Isus Hristos vor avea un suflet smerit şi se vor pocăi de împotrivirea lor faţă de Duhul Domnului. Ei îşi vor mărturisi păcatul de a refuza lumina pe care Cerul le-a trimis-o cu atâta bunăvoinţă şi vor renunţa la păcatul care l-a întristat şi l-a insultat pe Duhul Domnului.[iv]

Noua ediţie din 1888 a cărţii Tragedia veacurilor conţinea câteva capitole care menţionau Parabola Celor Zece Fecioare şi împlinirea ei profetică în strigătul de la miezul nopţii din 1844 – „iată Mirele vine”. În vara anului 1844, „cele două clase reprezentate de fecioarele înţelepte şi neînţelepte au fost… formate”. Fecioarele înţelepte „primiseră harul lui Dumnezeu, puterea înnoitoare şi iluminatoare a Duhului Sfânt, care face din Cuvântul Său o candelă pentru picioare şi o lumină pe cărare”. Prin studiul stăruitor de după marea dezamăgire, cei care au avut untdelemnul ceresc au ajuns să îşi dea seama că Hristos Îşi începuse lucrarea în sfânta sfintelor, unde urma să aibă loc nunta, şi „au intrat împreună cu El”.[v]*

Chiar înainte de Conferinţa Generală din 1888, Ellen White a fost înştiinţată într-un vis că „sosise timpul când templul şi închinătorii lui trebuiau să fie măsuraţi”; tot cerul era în activitate.[vi] După Conferinţa de la Minneapolis, Ellen White încercase din nou şi din nou să-i ajute pe fraţi să înţeleagă faptul că Dumnezeu căuta să pregătească un popor care să stea în picioare în ziua când Domnul Se va întoarce de la „ospăţul de nuntă” (Luca 12,36). Dumnezeu căuta cooperarea lor în lucrarea finală de ispăşire şi le trimitea solia „cea preţioasă”, care „îi invita pe oameni să primească neprihănirea lui Hristos, manifestată prin respectarea tuturor poruncilor lui Dumnezeu”.[vii] Dumnezeu dorea să le împărtăşească acel untdelemn ceresc, care nu este doar „un simbol al Duhului Sfânt”, ci şi „neprihănirea lui Hristos. El reprezintă caracterul”.[viii]

Dar vai, tocmai acel mesaj a fost dispreţuit şi respins. Nu este de mirare că Ellen White a declarat că Parabola Celor Zece Fecioare s-a împlinit şi se va împlini până la ultima literă, deoarece avea o aplicaţie specială chiar pentru timpul acela.[ix]* Cei care „dispreţuiseră harul divin”, care „pretindeau a crede adevărul, dar a căror lumină devenise întuneric”, precum şi cei care [420] „au primit lumina preţioasă a neprihănirii lui Hristos, dar… nu acţionează în conformitate cu ea”, sunt cu toţii asemenea „fecioarelor neînţelepte”. Ei erau răspunzători pentru starea laodiceană.[x]*

Ellen White l-a avertizat pe Washburn că Satana căuta să aducă o stare de confuzie, prin idei false cu privire la mântuire. Chiar „Evanghelia adevărului” era „contaminată”:

„Oare suntem noi fecioare înţelepte, sau vom fi în categoria celor neînţelepte?... Ceea ce li se pare unora a fi religia lui Hristos este alcătuit din idei şi teorii, un amestec de adevăr şi minciună. Unii încearcă să devină suficient de buni pentru a fi mântuiţi…. Penitenţele, chinuirea trupului, mărturisirea continuă a păcatului fără o pocăinţă sinceră; posturile, sărbătorile, ceremoniile exterioare neînsoţite de o consacrare adevărată – toate acestea nu au nicio valoare. Jertfa lui Hristos este suficientă…. Faptul de a nu reuşi să apreciem valoare jertfei lui Hristos are o influenţă înjositoare…; el ne determină să primim teorii neîntemeiate şi periculoase cu privire la mântuirea care a fost cumpărată pentru noi cu un preţ infinit.”[xi]

„Motivul pentru care bisericile sunt slabe, bolnave şi pe punctul de a muri este acela că vrăjmaşul a adus influenţe descurajatoare asupra sufletelor care tremură. El a căutat să-L ascundă dinaintea privirilor lor pe Hristos ca Mângâietor, ca unul care mustră, avertizează şi îndeamnă, spunând: «Aceasta este calea, mergeţi pe ea»…. Satana a avut succesul cel mai mare interpunându-se între suflet şi Mântuitorul.”[xii]

Confuzia nu este deloc nouă

Concepţiile controversate cu privire la mântuire şi confuzia care a rezultat nu au fost deloc noi pentru Ellen White. Curând după ce Waggoner a fost împiedicat să prezinte subiectul legămintelor în prima parte a institutului pastoral din 1890, Ellen White şi-a dat seama că episodul de la Minneapolis era pe punctul de a se repeta. Aşa cum s-a întâmplat cu subiectul legii din Galateni, adevărata problemă legată de legăminte era modul în care erau mântuiţi oamenii. Ea a început să participe la multe dintre adunări, vorbind în fiecare zi timp de trei săptămâni, doar cu una sau două excepţii.[xiii]

Oare Jones şi Waggoner prezentau vreun fel de erezie? Oare nu avea omul o parte de îndeplinit pentru propria mântuire? Câteva zile, Ellen White s-a referit la acest subiect important în timpul cuvântărilor de dimineaţa. Ea nu a irosit timpul, ci a mers chiar la miezul problemei – care sunt condiţiile mântuirii? [421]

„Urma să fie pusă întrebarea: Cum suntem mântuiţi? Suntem mântuiţi prin intermediul condiţiilor care ni se pun? Noi nu venim la Hristos niciodată în mod condiţionat. Iar dacă venim la Hristos, care este condiţia? Condiţia este aceea de a ne baza în întregime, printr-o credinţă vie, pe meritele sângelui unui Mântuitor răstignit şi înviat. Când facem acest lucru, atunci săvârşim faptele neprihănirii. Totuşi, când Dumnezeu îi cheamă pe cei păcătoşi din lumea aceasta şi îi invită la Sine, nu este pusă nicio condiţie. Ei sunt atraşi de invitaţia lui Hristos şi nu de condiţia: «Acum trebuie să răspunzi, pentru a veni la Dumnezeu». Cei păcătoşi vin, iar când vin şi Îl văd pe Hristos înălţat pe crucea Golgotei, după cum Dumnezeu le impresionează gândurile, ei găsesc o dragoste care întrece tot ce şi-au imaginat că poate fi demn de încredere. Ce se întâmplă după aceea?... Are loc pocăinţa înaintea lui Dumnezeu; iar apoi? – Credinţa în Domnul şi Mântuitorul Isus Hristos care poate să pronunţe iertarea celor păcătoşi….

Diavolul a lucrat timp de un an pentru a împiedica aceste idei – pe toate. Este nevoie de o muncă serioasă pentru a-şi schimba vechile opinii. Ei cred că trebuie să se încreadă în propria neprihănire şi în propriile fapte şi continuă să privească la ei înşişi, dar nu îşi însuşesc neprihănirea lui Hristos şi nu o aduc în viaţa şi în caracterul lor.”[xiv]

Da, omul are o parte de îndeplinit pentru mântuirea lui. El nu trebuie să lupte împotriva invitaţiei atrăgătoare a crucii de pe Golgota. Privind, el este schimbat, iar printr-o credinţă vie, el se bazează „în totalitate şi în întregime” pe meritele lui Isus Hristos. În loc de a căuta merite în propria neprihănire, omul trebuie să privească la meritele lui Hristos.

În aceeaşi perioadă, Ellen White a scris Manuscrisul 36, 1890. Acest manuscris a fost bazat, cel mai probabil, pe cuvântările adresate dimineaţa pastorilor adunaţi la Battle Creek în timpul institutului pastoral. Inima ei era îndurerată, deoarece îşi dădea seama că majoritatea celor „trimişi să lucreze” nu „înţelegeau” ei înşişi „Planul de Mântuire şi ce însemna adevărata convertire”. Pastorii aveau nevoie să fie „iluminaţi” şi „educaţi să stăruie mai precis asupra subiectului care explică adevărata convertire”. Problema era că „oamenii neconvertiţi au stat la amvoane, ţinând predici”. Ei încercau să prezinte adevăruri pe care „inima lor nu le experimentase niciodată”. Totuşi, când Dumnezeu a trimis un mesaj care conţinea remediul divin pentru starea sărmană a pastorilor, fraţii au răspuns prin remarci „lipsite de seriozitate”, vorbind „atât de neatent despre adevăratele idei” ale lui Jones şi Waggoner. Ellen White nu putea decât „să plângă”, atunci când se gândea la cei aflaţi sub „vraja lui Satana”.[xv] [422]

Ellen White i-a avertizat pe aceia care se aflau „într-o ceaţă a rătăcirii” să asculta sfatul Martorului credincios: „Ei au nevoie de dragostea divină reprezentată de aurul curăţit în foc; ei au nevoie de haina albă a caracterului curat al lui Hristos; ei au nevoie de alifia cerească pentru ochi, ca să poată discerne cu uimire nevrednicia totală a meritelor făpturilor create pentru a câştiga răsplata vieţii veşnice”. Starea generală a pastorilor împiedica biserica să-şi îndeplinească sarcina:

„Mi-a fost prezentat din nou şi din nou pericolul de a susţine, ca popor, idei false cu privire la îndreptăţirea prin credinţă. Timp de ani de zile mi-a fost arătat că Satana va lucra într-o modalitate specială pentru a aduce confuzie în minte asupra acestui punct. Legea lui Dumnezeu a fost tratată pe larg şi a fost prezentată bisericilor, aproape la fel de lipsită de cunoaşterea lui Isus Hristos şi de relaţia Sa cu Legea, precum a fost jertfa lui Cain. Mi-a fost arătat că mulţi au fost ţinuţi departe de credinţă din cauza ideilor amestecate şi confuze cu privire la mântuire, deoarece pastorii au lucrat într-o modalitate greşită pentru a ajunge la inimi. Punctul care mi-a fost prezentat cu insistenţă timp de ani de zile este neprihănirea atribuită a lui Hristos….

Nu este niciun punct asupra căruia trebuie să se insiste cu mai multă stăruinţă, care să fie repetat mai frecvent sau care să fie înrădăcinat mai ferm în mintea tuturor, decât imposibilitatea omului căzut de a merita ceva prin cele mai bune fapte proprii. Mântuirea este primită numai prin credinţa în Isus Hristos….

Prezentaţi în mod distinct şi clar că, prin meritele făpturilor create, nu este posibil să se realizeze nimic cu privire la statutul nostru înaintea lui Dumnezeu sau cu privire la darul lui Dumnezeu pentru noi…. Aici este o ocazie pentru a primi idei false ca fiind adevărul. Dacă vreun om poate să merite mântuirea prin ceva ce ar putea să facă, atunci el se află într-o situaţie similară catolicului care săvârşeşte penitenţe pentru păcatele lui. Prin urmare, mântuirea este primită parţial ca datorie şi poate fi câştigată ca o răsplată. Dacă nu poate să merite mântuirea prin faptele lui bune, atunci omul Îl primeşte pe Isus şi crede în El…. Toată această controversă ia sfârşit, îndată ce este clarificat subiectul care arată că meritele omului căzut, obţinute prin faptele lui bune, nu pot să obţină niciodată viaţa veşnică….

Oamenii muritori care susţin cu multe eforturi meritele făpturii create pot să intre în discuţii şi fiecare să lupte pentru supremaţie, dar ei pur şi simplu nu ştiu că, în tot acel timp, răstălmăcesc adevărul aşa cum este în Isus, atât din punct de vedere al principiului, cât şi al caracterului….

Eu întreb: Cum pot să prezint acest subiect aşa cum este în realitate? Domnul Isus dă toată puterea, tot harul, toată pocăinţa, toată înclinaţia, toată iertarea păcatelor, prezentându-i omului neprihănirea Sa, pentru ca omul să o primească printr-o credinţă vie – care de asemenea este darul lui Dumnezeu. Dacă aţi aduna laolaltă tot ce este bun, sfânt, nobil şi plăcut la om, iar apoi aţi prezenta acest lucru înaintea îngerilor lui Dumnezeu ca luând parte la mântuirea sufletului omenesc, sau ca un merit, propunerea ar fi respinsă ca fiind o trădare.”[xvi]

Pentru ca lumea să fie luminată de slava lui Hristos şi de neprihănirea Sa, cei care împărtăşesc acest mesaj trebuie să îl cunoască mai întâi prin propria experienţă. Totuşi, Ellen White a spus: „Noi am auzit aşa de multe lucruri neadevărate care sunt predicate cu privire la convertirea sufletului”. Nu mesajul prezentat de Jones şi Waggoner era cauza necazului, deoarece „o credinţă temeinică nu va conduce pe nimeni la fanatism sau la faptele robului netrebnic. Puterea amăgitoare a lui Satana este cea care îi determină pe oameni să privească la ei înşişi, în loc de a privi la Isus”:

„Oamenii sunt educaţi să creadă că, dacă un om se pocăieşte, va fi iertat, presupunând că pocăinţa este calea, uşa spre cer; că pocăinţa are o anumită valoare considerabilă pentru a cumpăra iertarea. Oare poate omul să se pocăiască prin propria putere? Nu mai mult decât poate să se ierte singur….

În îndreptăţirea prin credinţă există pericolul de a atribui un merit credinţei. Când primiţi neprihănirea lui Hristos ca fiind un dar fără plată, sunteţi îndreptăţiţi fără plată prin răscumpărarea lui Hristos,… care a dat înţelegerea, care a mişcat inima şi cine a atras mai întâi mintea, pentru a-L vedea pe Hristos pe crucea de pe Golgota. Credinţa înseamnă a-I încredinţa lui Dumnezeu puterile intelectuale, a-I dedica lui Dumnezeu mintea şi voinţa şi a-L face pe Hristos singura uşă prin care se poate intra în împărăţia cerurilor.

Când oamenii învaţă că nu pot câştiga neprihănirea prin meritele propriilor fapte şi când privesc cu o încredere deplină şi fermă la Isus Hristos ca fiind singura lor nădejde, nu va mai fi atât de mult eu şi atât de puţin Isus. Sufletele şi trupurile sunt întinate de păcat, inima este înstrăinată de Dumnezeu, şi totuşi mulţi luptă cu propria putere limitată pentru a câştiga mântuirea prin faptele bune. Ei cred că Isus va îndeplini o parte a mântuirii, iar ei trebuie să facă restul. Ei trebuie să vadă prin credinţă neprihănirea lui Hristos ca fiind singura lor nădejde pentru prezent şi pentru veşnicie.”[xvii]

Ellen White a dezvoltat aceste idei într-un articol din Review, publicat la scurt timp după institutul pastoral. Mulţi aveau „idei greşite cu privire la natura pocăinţei”. Ei aveau impresia că un om „nu poate să vină la Hristos, dacă nu se pocăieşte mai întâi, iar acea pocăinţă îl pregăteşte pentru iertarea păcatelor”. Numai cei care au o „inimă smerită şi zdrobită” vor „simţi nevoia de un Mântuitor. Totuşi, oare trebuie cel păcătos să aştepte până când s-a pocăit, pentru ca numai după aceea să poată veni la Isus? Oare pocăinţa trebuie să fie făcută a fi un obstacol între [424] cel păcătos şi Mântuitorul?” Pocăinţa este un dar ce urmează a fi primit în aceeaşi măsură ca şi iertarea. Hristos este acela care „îi atrage fără încetare pe oameni la Sine, în timp ce Satana caută stăruitor şi prin orice mijloc imaginabil să-i îndepărteze pe oameni de Răscumpărătorul lor”. Acesta era exact lucrul pe care încerca Satana să-l facă în legătură cu mesajul ce urma să ilumineze pământul cu slava lui:

„Unii dintre fraţii noştri şi-au exprimat temerile că vom insista prea mult asupra subiectului îndreptăţirii prin credinţă, dar eu sper şi mă rog ca nimeni să nu fie alarmat în mod inutil, deoarece nu există niciun pericol în prezentarea acestei doctrine aşa cum este exprimată ea în Scripturi…. Unii dintre fraţii noştri nu primesc mesajul lui Dumnezeu cu privire la acest subiect. Ei par să fie îngrijoraţi ca nu cumva vreunul dintre fraţii noştri să se îndepărteze de modul lor anterior de a prezenta doctrinele cele vechi şi bune. Noi întrebăm: Oare nu este timpul ca o lumină proaspătă să vină la poporul lui Dumnezeu pentru a-l conduce la un zel şi o seriozitate mai mare?... Satana şi-a aşternut umbra întunecată între noi şi Dumnezeul nostru, ca să nu vedem adevăratul caracter al lui Dumnezeu….

Câţiva mi-au scris, întrebând dacă mesajul îndreptăţirii prin credinţă este solia îngerului al treilea, iar eu am răspuns: «Este solia îngerului al treilea în esenţa ei». Profetul declară: «După aceea, am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui». Strălucirea, slava şi puterea trebuie să fie puse în legătură cu solia îngerului al treilea, iar convingerea va urma oriunde aceasta este predicată cu manifestarea Duhului Sfânt. Cum vor şti fraţii noştri când va veni această lumină asupra poporului lui Dumnezeu? Până acum, cu siguranţă, noi nu am văzut lumina care corespunde cu descrierea aceasta. Dumnezeu are lumină pentru poporul Său şi toţi cei ce o vor accepta vor înţelege păcatul de a rămâne într-o stare de căldicel; ei vor asculta sfatul Martorului credincios.”[xviii]

Solia îndreptăţirii prin credinţă, prezentată de Jones şi Waggoner, a fost „solia îngerului al treilea în esenţa ei”, care urma să fie însoţită de „strălucirea, slava şi puterea” îngerul din Apocalipsa 18 şi urma să lumineze pământul cu slava ei. Totuşi, cum vor putea să recunoască fraţii această lumină, dacă ei continuau să stea „într-o stare de căldicel”? Ei erau într-o asemenea situaţie, încât nu puteau să vadă „lumina care corespunde cu descrierea aceasta”. Ca rezultat, Ellen White declarase cu solemnitate: „Eu ştiu acest lucru, şi anume că bisericile noastre mor din cauza lipsei învăţăturii despre subiectul neprihănirii prin credinţa în Hristos şi a adevărurilor de acest fel”.[xix] [425]

Una dintre îngrijorările cele mai mari ale fraţilor cu privire la Jones şi Waggoner era învăţătura că legea morală era subminată, înlăturând în felul acesta Sabatul, solia îngerului al treilea şi însuşi motivul existenţei bisericii. Totuşi, Ellen White era tot atât de sigură că mesajul lui Jones şi Waggoner nu desfiinţa Legea, ci dimpotrivă combina Legea şi Evanghelia într-un mod în care, dacă era înţeles, urma să „lumineze pământul cu slava lui”.[xx]* Ea s-a referit de multe ori la această combinaţie vitală ca fiind răspunsul la toată confuzia şi la extremele aflate atât în afara, cât şi interiorul bisericii. În Manuscrisul 36 al lui Ellen White, menţionat anterior, ea s-a referit la această problemă importantă. „Absenţa consacrării, evlaviei şi sfinţirii omului” nu a venit ca rezultat al învăţăturii lui Jones şi Waggoner, ci „prin negarea lui Isus Hristos, Neprihănirea noastră”:

„În timp ce o clasă perverteşte îndreptăţirea prin credinţă şi neglijează să se conformeze condiţiilor prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu – «Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele» –; alţii săvârşesc o greşeală la fel de mare, pretinzând a crede şi a respecta poruncile lui Dumnezeu, dar se aşază pe ei înşişi în opoziţie cu razele preţioase de lumină reflectate de crucea de pe Golgota, care sunt noi pentru ei. Cei din prima categorie nu văd lucrurile minunate pe care le are Legea lui Dumnezeu pentru toţi ce împlinesc Cuvântul Său. Ceilalţi critică pentru nimicuri, în timp ce neglijează lucrurile mai importante, mila şi dragostea lui Dumnezeu….

Pe de o parte, oamenii religioşi au despărţit Legea şi Evanghelia, în timp ce noi, pe de altă parte, am făcut aproape acelaşi lucru, dintr-un alt punct de vedere. Noi nu le-am prezentat oamenilor neprihănirea lui Hristos şi semnificaţia deplină a Marelui Său Plan de Mântuire. Noi L-am lăsat pe dinafară pe Hristos şi dragostea Sa inegalabilă, introducând teorii şi raţionamente şi ţinând predici pline de argumente.”[xxi]

Ellen White a scris cuvinte similare în articolul ei din Review, 27 mai 1890. „Relaţia dintre Hristos şi Lege” era „înţeleasă doar vag”. Fraţii se abţineau să „prezinte îndreptăţirea prin credinţă”. Totuşi, Ellen White a adăugat: „Îndată ce Hristos este descoperit în adevărata Sa relaţie cu Legea, ideile greşite care au existat asupra acestui subiect important vor fi înlăturate. Legea şi Evanghelia sunt atât de împletite, încât adevărul nu poate fi prezentat aşa cum este el în Isus, fără a combina aceste subiecte într-o armonie deplină. Legea este Evanghelia lui Hristos învăluită; Evanghelia lui Isus nu este nici mai mult, nici mai puţin decât Legea definită, arătând principiile ei vaste”.[xxii] [426]

Aceste gânduri nu au fost împărtăşite doar public, ci Ellen White a reflectat ulterior asupra semnificaţiei lor în jurnalul ei: „Legea şi Evanghelia merg mână în mână. Una este completarea celeilalte. Legea fără credinţa în Evanghelia lui Hristos nu poate să-l mântuiască pe călcătorul ei. Evanghelia fără Lege este ineficientă şi lipsită fără putere. Legea şi Evanghelia sunt un întreg perfect…. Cele două îmbinate… produc dragostea şi credinţa neprefăcută”.[xxiii]

În nota de jurnal scrisă chiar înainte de Conferinţa Generală din 1891, Ellen White a evidenţiat din nou aceste puncte importante. Exista o teamă că „era periculos ca subiectul îndreptăţirii prin credinţă să fie dus întru totul prea departe şi să nu se insiste suficient asupra Legii”. Totuşi, ea însăşi nu a văzut „niciun motiv de alarmă”, dacă subiectul se baza „nu pe ideile sau opiniile oamenilor, ci pe un simplu «Aşa zice Domnul»”:

„S-au făcut multe remarci care spuneau că vorbitorii de la adunările noastre de tabără au insistat asupra Legii, şi nu asupra lui Isus. Această declaraţie nu este întru totul adevărată, dar oare nu au avut oamenii motive pentru a face aceste remarci?... Mulţi dintre pastorii noştri au ţinut predici, prezentând subiecte într-un mod bazat pe argumente şi abia dacă au menţionat puterea mântuitoare a Răscumpărătorului…. De ce nu este prezentat El oamenilor ca fiind Pâinea Vie? – Pentru că El nu locuieşte în inima multora dintre cei care cred că este datoria lor de a prezenta Legea….

Legea şi Evanghelia, aşa cum sunt descoperite în Cuvânt, trebuie să le fie predicate oamenilor, deoarece Legea şi Evanghelia, împletite, vor convinge cu privire la păcat. În timp ce condamnă păcatul, Legea lui Dumnezeu îndrumă spre Evanghelie, descoperindu-L pe Isus Hristos…. Aceste subiecte nu trebuie să fie separate între ele în nicio predică….

Mulţi au prezentat cerinţele obligatorii ale Legii lui Dumnezeu, dar nu au fost în stare să vadă sfârşitul a ceea ce a fost desfiinţat. Ei nu au văzut că Isus Hristos este slava Legii…. Mulţi dintre fraţii şi surorile noastre nu discern lucrurile minunate care se văd în Legea lui Dumnezeu….

Religia multora este mai mult asemenea unui aisberg – rece ca gheaţa…. Ei nu pot să atingă inima altora, deoarece propria inimă nu a fost umplută de dragostea binecuvântată care se revarsă din inima lui Hristos…. Ei insistă asupra datoriei aspre, ca şi când ar fi nişte stăpâni care conduc cu un sceptru de fier – un stăpân aspru, neînduplecat şi puternic – lipsit de dragostea plăcută şi caldă şi de mila duioasă a lui Hristos. Alţii merg în extrema opusă, scoţând în evidenţă emoţiile religioase şi manifestând un zel puternic în ocaziile speciale…. [427]

Mulţi săvârşesc greşeala de a încerca să definească în amănunţime punctele sensibile de deosebire dintre îndreptăţire şi sfinţire.[xxiv]* Ei introduc adesea propriile idei şi speculaţii în definiţiile acestor doi termeni. De ce încearcă să fie mai detaliaţi decât inspiraţia asupra subiectului vital al îndreptăţirii prin credinţă? De ce încearcă să dezvolte fiecare punct, ca şi când mântuirea sufletului ar depinde de faptul ca toţi să aibă exact înţelegerea voastră asupra acestui subiect?... Voi faceţi din ţânţar armăsar şi din armăsar ţânţar.”[xxv]

La numai câteva săptămâni după aceea, Ellen White a vorbit la Conferinţa Generală, adresându-se celor care îşi „îngăduiau scepticismul şi necredinţa” şi refuzau mesajul pe care îl trimisese Dumnezeu: „Când vorbim despre harul lui Dumnezeu, despre Isus şi dragostea Sa şi despre Mântuitorul ca fiind Acela care poate să-i păzească de păcat şi să-i mântuiască până la capăt pe toţi cei ce vin la El, mulţi vor spune: «O, mă tem că mergeţi în aceeaşi direcţie ca predicatorii sfinţirii. Mă tem că urmaţi calea Armatei Salvării». Fraţilor, nu trebuie să vă fie teamă de învăţăturile clare ale Bibliei…. Nu îngăduiţi ca vreun bărbat, femeie, consiliu sau partidă să vă determine să împiedicaţi lumina preţioasă căreia Domnul i-a îngăduit să strălucească din cer cu privire la poruncile lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus”.[xxvi]*

Rezultatul despărţirii Legii şi Evangheliei aduce întotdeauna extreme şi doctrine false. Oamenii „religioşi” sau adepţii „sfinţirii”, sau dispensaţionaliştii au despărţit Legea de Evanghelie, nereuşind să recunoască „lucrurile uimitoare din Legea lui Dumnezeu”. Totuşi, nici modul lor de a înţelege Evanghelia nu a fost corect. Ei au pretins cu „un mare zel”…: «Doar crede în Hristos şi vei fi mântuit»; dar lasă deoparte Legea lui Dumnezeu’” şi au proclamat la fel de zelos că erau „sfinţi” şi „fără păcat”.[xxvii] „Pe de altă parte”, mulţi adventişti „au făcut aproape acelaşi lucru dintr-un alt punct de vedere”. Ei nu au reuşit să înţeleagă semnificaţia deplină a „neprihănirii lui Hristos şi… a Marelui Său Plan de Mântuire”. De asemenea, ei nu au înţeles imensitatea Legii, deoarece altfel nu ar fi „crezut că meritele proprii aveau vreo valoare considerabilă”.[xxviii] Ambele extreme au avut o idee falsă cu privire la ce anume constituia adevărata sfinţire.

„Solia cea mai prețioasă” trimisă prin Jones şi Waggoner nu era o combinare a două extreme false, ci adevărul cu privire la Lege şi Evanghelie, combinate: „Încă mai este multă lumină care va străluci din Legea lui Dumnezeu şi din Evanghelia neprihănirii. Dacă este înţeles în adevăratul lui caracter şi [428] dacă este proclamat în Duhul, acest mesaj va lumina pământul cu slava lui”.[xxix] Cei care au întors spatele soliei au prezentat adesea concepţii controversate, unii atribuindu-l perfecţionismului, alţii antinomianismului. În ciuda acestui fapt, adevăratul mesaj consta într-o înţelegere mai clară atât a Legii, cât şi a Evangheliei, precum şi a marii lor puteri, atunci când sunt combinate. Acesta a fost un mesaj complet, care trebuia să fie însuşit printr-o credinţă vie şi adevărată, ce urma să lucreze în mod inevitabil din dragoste. Mesajul nu a condus nici la liberalism, nici la legalism, nici la antinomianism, nici la perfecţionism.

Atribuirea greşită a vinei

Ellen White a spus clar că acea confuzie care pătrundea în biserică era rezultatul refuzului binecuvântărilor trimise de Cer. Totuşi, alţii nu erau atât de siguri. În săptămâna în care Washburn i-a scris lui Ellen White, întrebând-o ce anume se petrecea, Dan Jones participa la institutul pastoral din Kansas City, la aproximativ şaizeci de mile nord de locul unde avuseseră loc adunările de redeşteptare din Ottawa, Kansas, cu un an înainte. El a constatat că „unii dintre cei mai buni pastori din stat” se aflau „sub un nor şi erau cuprinşi de descurajare”. Dan Jones a atribuit cauza unei astfel de descurajări „ideilor exagerate pe care le auziseră în prezentările fraţilor [Jones şi Waggoner] despre subiectul îndreptăţirii prin credinţă”. Fraţii „rămăseseră cu ideea că acum a fost adoptată poziţia că noi trebuie să ne aflăm în situaţia de a nu mai păcătui şi că orice păcat trebuia să fie abandonat în întregime”.[xxx]*

Este destul de ciudat nu numai că unii erau încurcaţi cu privire la rezultatele veritabile ale adevăratei credinţe care lucrează din dragoste, dar alţii „rămăseseră cu ideea că doctrina îndreptăţirii prin credinţă desfiinţa practic Legea”. Desigur, Dan Jones declara că el „a explicat poziţia pe care o luăm noi asupra subiectului îndreptăţirii”, având susţinerea fratelui Covert şi a fratelui Farnsworth, iar faptul acesta i-a făcut pe fraţi să se simtă „mult mai bine”.[xxxi] Când i-a raportat lui R.C. Porter, la câteva zile după aceea, Dan Jones şi-a împărtăşit mai mult îngrijorările şi cine erau oamenii pe care îi considera vinovaţi:

„Pluteşte un zvon – cât de multă crezare putem să-i dăm nu pot să spun – că sora White urmează să adreseze o mărturie împotriva fratelui Smith şi fratelui Butler, iar aceasta îl tulbură pe Captain [Eldridge]. Sper că aceasta se va dovedi a fi doar un zvon şi că totul va contribui pentru a lăsa deoparte, pentru o vreme, Minneapolis şi subiectul legămintelor, până când vor dispărea din mintea oamenilor. [429]

Din ce am putut să observ, pretutindeni în teritoriu a avut loc o mare descurajare, îndeosebi în rândul pastorilor (ar putea să fie la fel de extinsă în mijlocul fraţilor laici, dar nu am avut ocazia de a stabili acest lucru până acum), care s-a dezvoltat în urma studiilor Şcolii de Sabat şi a discuţiilor care au avut loc asupra subiectului legămintelor şi legii din Galateni. Unii dintre cei mai buni pastori ai noştri nu par să ştie ce să creadă şi toţi sunt zdrobiţi…. Motivul descurajării a fost acela că erau introduse doctrine noi, iar oamenii noştri deveneau nesiguri cu privire la vechile pietre de hotar şi nu ştiau ce să predice atunci când mergeau în teritoriu…. Dacă abandonau doctrinele vechi şi acceptate şi le adoptau pe cele noi, ei credeau că nu mai era la fel de multă siguranţă că acele doctrine pe care le susţin acum nu ar putea fi abandonate în viitor, fiind acceptate alte teorii noi în locul lor. Eu constat că agitaţia cu privire la subiectul legămintelor şi al îndreptăţirii prin credinţă nu şi-a pierdut intensitatea pe măsură ce s-a răspândit în diferitele părţi ale teritoriului, ci mai degrabă s-a întărit şi a dobândit trăsături discutabile, până acolo încât ei o văd acum într-o lumină mult mai rea decât este în realitate. Cât de mult aş dori ca fraţii noştri din conducere să se poată aduna laolaltă şi să clarifice aceste lucruri între ei, şi să nu le prezinte în public, unde influenţa se va extinde şi îi va descuraja pe fraţii din toate părţile, slăbindu-le mâinile în lucrarea pe care le-a dat-o Dumnezeu.”[xxxii]

În loc de a spera că fraţii se vor pocăi, Dan Jones spera că Mărturiile vor rămâne tăcute. El dorea ca ei să se adune laolaltă şi să clarifice lucrurile, fără a-şi da seama că acele două adunări speciale din Battle Creek ar fi făcut astfel, dacă inimile ar fi fost deschise pentru a primi dovezile. Dan Jones a avut ochi destul de clari pentru a vedea că pretutindeni în teritoriu erau probleme, dar întunericul creat de lumina tăciunilor aprinşi de el însuşi îl orbea cu privire la cauza reală. El simţea că era „un contrast marcant” între lecţiile Şcolii de Sabat din trimestrul al doilea (scrise de J.H. Waggoner) şi cele care fuseseră folosite în timpul iernii (scrise de E.J. Waggoner): „Lecţiile de acum [scrise de J.H. Waggoner] sunt pline de speranţă, credinţă şi curaj. Mă bucur nespus de ele şi ştiu că în ele se află o hrană pentru poporul nostru de pretutindeni. Cât de nefericit este faptul că celelalte [scrise de E.J. Waggoner] nu au avut acelaşi caracter…. În lumea aceasta primim un amestec de bine şi rău, de obicei răul fiind predominant. Eu am ajuns la concluzia că până şi printre adventiştii de ziua a şaptea este necesar să ascultăm îndemnul apostolului: «Cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun»…. Dacă nu rezistă verificării, acele lucruri trebuie să fie respinse”.[xxxiii] [430]

Până în a doua jumătate a verii, Dan Jones a fost dispus să recunoască faţă de E.W. Farnsworth că, deşi toţi pretindeau a crede în îndreptăţirea prin credinţă, în realitate, mulţi luptau împotriva ei. De asemenea, el a fost suficient de cinstit pentru a recunoaşte că simţămintele de gelozie se acumulaseră ca rezultat al faptului de a vedea mulţi oameni flămânzi primind un mesaj special pe care nu îl auziseră sau înţeleseseră pe deplin înainte:

„De asemenea, m-am gândit destul de mult la acest subiect şi am fost la fel de frământat ca tine. M-am gândit din nou şi din nou şi am ajuns la concluzia că poziţia adoptată de aceia care nu au susţinut pe deplin concepţia îndreptăţirii prin credinţă, în timp ce pretindeau a crede pe deplin în acea doctrină, a fost practic o poziţie de împotrivire faţă de aceasta. Ştiu că niciun om nu ar spune că nu a crezut în îndreptăţirea prin credinţă. Cu toţii o credem şi pretindem că o aprobăm pe deplin, dar, aşa cum spui, noi nu am simţit simpatie faţă de aceia care au făcut o specialitate din prezentarea acestui subiect şi a fost aproape devastator pentru noi să vedem oamenii flămânzi primindu-l aşa cum le era prezentat. Mă simt liber să mărturisesc că nu am avut simţăminte corecte în legătură cu această situaţie.”[xxxiv]

Cu toate acestea, la scurt timp după ce a făcut această mărturisire, Dan Jones a început să îşi scuze propriile simţăminte şi fapte. El „nu era încă pregătit să spună” că „greşise şi că Dr. Waggoner fusese corect” cu privire la subiectul legămintelor: „Ceea ce am criticat cel mai mult în comportamentul celor care au promovat subiectul îndreptăţirii şi câteva alte subiecte este spiritul în care s-a făcut acest lucru. Eu nu pot să cred că este făcut în spiritul lui Hristos. Tot timpul am avut mai multe obiecţiuni faţă de acest spirit, decât faţă de subiect în sine. Totuşi, poate că am privit mai mult la oamenii care săvârşeau lucrarea şi la modalitatea în care era săvârşită, decât la lucrare însăşi”.[xxxv]

Nicio erezie, niciun fanatism!

Mulţi dintre aceia care s-au împotrivit mesajului prezentat de Jones şi Waggoner au oscilat asupra motivelor împotrivirii lor. Uneori, în centrul obiecţiunilor lor se afla conţinutul mesajului, iar în alte ocazii se susţinea că spiritul mesagerilor era motivul împotrivirii. Ellen White a răspuns la ambele obiecţiuni. Într-un articol din Review, publicat la scurt timp după institutul pastoral din 1890, Ellen White a expus modul de gândire al celor ce obiectau. Pentru că mulţi considerau că nu pot să accepte mesajul adevărului [431] prezentat, ei se întorceau împotriva mesagerilor, căutând să găsească greşeli în scopul de a-şi scuza îndoielile. Acestora, Ellen White le-a adresat una dintre avertizările ei cele mai puternice: Marea strigare nu va fi înţeleasă, iar ploaia târzie va fi numită o lumină falsă:

„Nu staţi în poziţia în care s-au aflat mulţi, şovăind între dependenţa de neprihănirea lui Hristos şi dependenţa de neprihănirea proprie. Unii au fost amăgiţi, până acolo încât au crezut că propriile merite aveau o valoare considerabilă….

Toţi vor ajunge să ia o hotărâre fie pentru Dumnezeu, fie pentru Baal. Dumnezeu le-a trimis celor din poporul Său mărturiile adevărului şi neprihănirii, iar ei sunt chemaţi să-L înalţe pe Isus şi neprihănirea Sa. Cei pe care Dumnezeu i-a trimis cu un mesaj sunt doar nişte oameni, dar care este caracterul mesajul pe care îl vestesc ei? Veţi îndrăzni să întoarceţi spatele, sau să trataţi cu uşurătate avertizările, pentru că Dumnezeu nu v-a consultat pe voi, întrebându-vă ce anume aţi fi preferat? Dumnezeu cheamă oameni care vor vorbi, vor striga cu glas tare, şi nu vor ezita. Dumnezeu i-a chemat pe mesagerii Săi spre a face lucrarea Lui pentru acest timp. Unii au întors spatele mesajului neprihănirii lui Hristos, pentru a-i critica pe oameni şi nedesăvârşirile lor, deoarece ei nu rostesc mesajul adevărului cu toată amabilitatea şi rafinamentul care ar fi de dorit. Ei au prea mult zel, sunt prea stăruitori, vorbesc prea categoric, iar mesajul care ar putea să aducă vindecare, viaţă şi mângâiere pentru multe suflete obosite şi împovărate este, într-o măsură, exclus…. Domnul Hristos a înregistrat toate cuvintele aspre, mândre şi dispreţuitoare rostite împotriva slujitorilor Săi, ca şi cum ar fi fost rostite împotriva Sa Însuşi.

Cei care refuză să umble în slava ei tot mai mare nu vor înţelege solia îngerului al treilea şi vor numi lumină falsă tocmai lumina care va lumina pământul cu slava ei. Lucrarea care ar fi putut fi făcută va fi lăsată nefăcută de către cei ce resping adevărul, din cauza necredinţei lor. Îi îndemn pe cei ce se împotrivesc luminii adevărului să se dea la o parte din calea poporului lui Dumnezeu…. Mesajele care poartă acreditarea divină au fost trimise poporului lui Dumnezeu…. Noi ştim că Dumnezeu a lucrat în mijlocul nostru. Să nu credeţi că aţi primit toate razele luminii şi că nu există nicio lumină mai mare care să vină în lumea noastră.”[xxxvi]

Exact după trei luni, Ellen White a clarificat din nou motivul confuziei care pătrundea în biserică. Nu era mesajul sau spiritul mesagerilor, ci spiritul celor care se împotriveau:

„Spiritul de împotrivire care s-a manifestat când a fost prezentată neprihănirea lui Hristos ca fiind singura noastră nădejde l-a întristat pe Duhul lui Dumnezeu, iar rezultatul acestei împotriviri a făcut necesară prezentarea subiectului într-o modalitate mai stăruitoare şi hotărâtă, determinând la o cercetare profundă şi la expunerea unui şir de [432] argumente despre care mesagerul însuşi nu a ştiut că sunt atât de temeinice, depline şi convingătoare asupra neprihănirii prin credinţă şi a neprihănirii lui Hristos ca fiind singura noastră nădejde….

Am fost foarte întristată când am văzut că aceia care ar fi trebuit să sune din trâmbiţă cu un sunet clar…, pentru a pregăti poporul să stea în picioare în ziua Domnului, se află în întuneric şi au stat asemenea unor santinele pentru a bloca drumul, aşa încât tulburarea pe care o creează va aduce confuzie şi o înţelegere greşită. Satana vede că a sosit timpul să dea o lovitură. Fanatismul şi ideile false vor predomina, iar oamenii care ar fi trebuit să stea în lumină… au trecut de partea greşită, împotrivindu-se lucrurilor care veneau de la Dumnezeu…. Foarte mulţi cred că poziţia lor este greşită [Jones şi Waggoner] şi strigă: «Pericol, fanatism», în timp ce nu există nicio erezie, niciun fanatism….

Acum, bisericile au în faţa picioarelor lor o piatră de poticnire care nu va fi uşor de înlăturat, iar dacă aceia care au fost angajaţi în această lucrare nu îşi vor da seama unde l-au întristat pe Duhul lui Dumnezeu şi nu îşi vor mărturisi greşelile, întunericul se va aduna cu siguranţă tot mai dens în jurul sufletului lor. Ei vor fi orbiţi şi vor numi lumina întuneric şi întunericul lumină, adevărul minciună şi minciuna adevăr, şi nu vor discerne lumina atunci când va veni, ci vor lupta împotriva ei.”[xxxvii]

În cartea Tragedia veacurilor, tipărită în vara anului 1888, Ellen White a descris întunericul ce a pătruns în bisericile protestante, care au respins lumina soliilor primului şi celui de-al doilea înger. Aici a fost prezentată o avertizare clară: „Întunericul spiritual care vine asupra popoarelor, bisericilor şi indivizilor nu este cauzat de retragerea arbitrară a susţinerii harului divin din partea lui Dumnezeu, ci de neglijarea sau respingerea luminii de către oameni.

Acolo unde mesajul adevărului divin este batjocorit sau trecut cu vederea, biserica va fi înconjurată de întuneric; credinţa şi dragostea se vor răci, iar înstrăinarea şi disensiunea vor pătrunde în interiorul ei. Membrii bisericii îşi concentrează interesul şi energiile în angajamente lumeşti, iar păcătoşii ajung împietriţi în nepocăinţa lor”.[xxxviii]

Întunericul care se aşternea peste mulţi din Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea în 1890 nu a fost rezultatul soliei vestită de Jones şi Waggoner, nici nu a fost rezultatul unui spirit ofensator manifestat de ei, ci mai degrabă a fost rezultatul direct al batjocoririi şi ignorării adevărului divin. Nu numai că „înstrăinarea şi disensiunea” pătrundeau în lucrare, ci şi, aşa cum vom vedea în capitolul următor, se strecurau strategii lumeşti, întunecând viziunea şi mesajul care trebuiau să-i fie vestite lumii.

 

NOTE FINALE CAPITOLUL 16

[i]. J.S. Washburn către Ellen G. White, 17 aprilie 1890; în Manuscripts and Memories, p. 174.

[ii]. Din nefericire, Washburn nu a primit niciodată răspunsul lui Ellen White. La începutul lunii iunie, după moartea mamei sale, Washburn a fost foarte „descurajat”. J.H. Durland raporta că Washburn „a spus că simţea că ar vrea să renunţe la totul…. El a vorbit deschis despre influenţa nefavorabilă a pastorilor din conducerea Conferinţei cu privire la Mărturii”. Din fericire, după ce Durland a petrecut „aproape o jumătate de zi” cu Washburn, „acesta a început să vadă lumina şi… să se întoarcă în cort bucuros” (J.H. Durland către O.A. Olsen, 2 iunie, 1890). În cele din urmă, în septembrie, Washburn i-a scris o a doua scrisoare lui Ellen White. Ea a răspuns chiar în aceeaşi zi, explicându-i ce se întâmplase: „Articolul din revistă [Review and Herald, 19 august, 1890] a fost un răspuns la scrisoarea ta. L-am scris ca pe o scrisoare particulară cu mult timp înainte de a apărea în Review, dar când l-am citit câtorva fraţi, ei m-au îndemnat să îl public în revistă, pentru ca şi alţii să poată beneficia de el, iar eu am fost de acord”. Ellen White a consimţit, dar „nu a putut să explice întârzierea”, deoarece nu „fusese nicio amânare a publicării articolului”. Washburn nu numai că nu a primit niciodată scrisoarea, dar aceasta nici nu a fost publicată în Review, până în 19 şi 26 august, 1890, la patru luni după ce o scrisese Ellen White (Ellen G. White către J.S. Washburn, scrisoarea 36a, 18 septembrie, 1890; în 1888 Materials, p.708).

[iii]. Ellen G. White, „The Righteousness of Christ”, Review and Herald, 19 august, 1890, p.497. Remarcile introductive ale articolului din 19 august, 1890, din Review, arată cu claritate că iniţial a fost o scrisoare personală adresată ca răspuns la întrebările lui Washburn. Articolul conclusiv din 26 august, 1890, nu repetă această informaţie, ci este doar o parte din scrisoarea, inclusă în Ellen G. White 1888 Materials, p.695-696.

[iv]. Ellen G. White, „The Righteousness of Christ (concluded)”, Review and Herald, 26 august, 1890, p.513; în 1888 Materials, p.695-696.

[v]. Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p.427, ed. 1888, vezi, de asemenea, p.391-432.

[vi]. Ellen G. White, Manuscrisul 26, octombrie 1888; în 1888 Materials, p.157.

[vii]. Ellen G. White, Testimonies to Ministers, p.92.

[viii]. Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p.407; Testimonies to Ministers, p.234.

[ix]. Aceasta nu avea să fie ultima ocazie când Ellen White a fost impresionată de gândul că parabola se împlinea: „Vedem că aşa-zişi credincioşi vor fi reprezentaţi de cele zece fecioare, dintre care cinci au fost înţelepte şi cinci au fost neînţelepte. Mă tem că aceasta este media văzută de Domnul cu privire la cei care vor fi nepregătiţi…. Cei care, încă de la adunarea din Minneapolis, au avut privilegiul de a auzi cuvintele rostite de mesagerii lui Dumnezeu… au primit invitaţia: «Veniţi, căci toate lucrurile sunt pregătite»…. Cei care au prezentat diferite scuze pentru a neglija să răspundă la invitaţie au pierdut mult. Lumina a strălucit cu privire la îndreptăţirea prin credinţă şi neprihănirea atribuită a lui Hristos” (Ellen G. White către J.E. White, Scrisoarea 86, 26 septembrie, 1895; în 1888 Materials, p.1455-1456).

[x]. Încă o dată, acest fapt contrazice ideea că mesajul de la 1888 a fost acceptat, pentru că mulţi l-au crezut „din punct de vedere teoretic”, sau au fost de acord cu el (vezi Capitolul 6). Care era rezolvarea? „Mesajul vestit nouă de A.T. Jones şi E.J. Waggoner este mesajul lui Dumnezeu pentru biserica laodiceană şi vai de oricine pretinde a crede adevărul, şi totuşi nu reflectă asupra altora razele de lumină date de Dumnezeu” (Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 24, 19 septembrie, 1892; în 1888 Materials, p.1052).

[xi]. Ellen G. White, „The Righteousness of Christ”, Review and Herald, 19 august, 1890, p.497.

[xii]. Ellen G. White, „The Righteousness of Christ (concluded)”, Review and Herald, 26 august, 1890, p.513; în 1888 Materials, p.696.

[xiii]. Ellen G. White, Manuscrisul 22, „Diary Entries”, 8 februarie, 1890; în 1888 Materials, p.579; şi Dan Jones către E.W. Farnsworth, 9 februarie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[xiv]. Ellen G. White, Manuscrisul 9, 3 februarie, 1890; în 1888 Materials, p.537,542.

[xv]. Ellen G. White, Manuscrisul 36, n.d., 1890; în 1888 Materials, p.811, 821-822 (Acelaşi manuscris este publicat în Credinţa şi faptele, p.15-28. Totuşi ordinea paragrafelor este diferită de cea aflată în 1888 Materials, punând un accent puţin diferit). Din nefericire, plaga teologiei promovate de Butler, Smith, Dan Jones şi mulţi alţii a fost rezumată în The Way of Life, comandată mai întâi de James White, în 1876. În timp ce căutau să înalţe Legea călcată în picioare, făcând din ea centrul teologiei lor – aşa cum se vede în „copacul cel mare” din centrul picturii – , din neatenţie, ei au făcut aproape imposibil pentru credincioşi să fie păzitori ai Legii în sensul deplin al cuvântului, îndepărtând atenţia de la Hristos. A doua pictură intitulată The Way of Life, bazată pe revizuirile lui James White, a ilustrat în mod corespunzător tocmai elementul pe care Dumnezeu îl aducea în lucrare prin mesajul lui Jones şi Waggoner – Christ the Way of Life. Vezi Capitolul 1, paginile 40 şi 41 şi nota de final 32.

[xvi]. Ibid., p.810-816.

  1. Ibid., pp. 810-816.

[xviii]. Ellen G. White, „Repentance the Gift of God”, Review and Herald, 1 aprilie, 1890, p.193-194.

[xix]. Ellen G. White, „Morning Talk”, 6 februarie, 1890, Review and Herald, 25 martie, 1890; în 1888 Materials, p.548.

[xx]. Ellen G. White, Manuscrisul 15, noiembrie 1888; în 1888 Materials, p.166. În cartea lui, The 1888 Message for the Year 2000, Steve Wohlberg se concentrează în mare parte asupra acestui aspect al mesajului din 1888, scoţând în evidenţă multe idei interesante şi folositoare (p.17-25, 28-105). Totuşi, trebuie să ne aducem aminte că acest aspect nu este suma totală a mesajului, nici nu este suficient prin el însuşi pentru a explica lucrurile care s-au petrecut la Minneapolis şi în anii care au urmat.

[xxi]. Ellen G. White, Manuscrisul 36, n.d., 1890; în 1888 Materials, p.822, şi Credinţa şi faptele, p.15-16.

[xxii]. Ellen G. White, „Living Channels of Light”, Review and Herald, 27 mai, 1890; în 1888 Materials, p.674.

[xxiii]. Ellen G. White, Manuscrisul 53, „Diary Entries”, decembrie, 1890; în 1888 Materials, p.783.

[xxiv]. Contextul acestui paragraf din jurnalul lui Ellen White trebuie să fie înţeles în lumina întregii note. Ea scria despre aceia cărora le era teamă ca nu cumva „subiectul îndreptăţirii prin credinţă să fie dus întru totul prea departe”, precum şi despre aceia care „doar predicau” şi „ţineau cuvântări bazate pe argumente” şi care separaseră Evanghelia de Lege în Galateni”. Acesta a fost contextul în care ea a declarat: „Mulţi săvârşesc greşeala de a defini cu precizie punctele sensibile de deosebire”. George Knight a interpretat acest pasaj ca însemnând că Ellen White scria „o derogare de la poziţia că înţelegerea teologică a neprihănirii prin credinţă este întru totul importantă…. Mesajul din 1888, aşa cum este văzut de Ellen White, nu este doctrinar” (From 1888 to Apostasy, p.69). Totuşi, pretutindeni în nota ei de jurnal, Ellen White a exprimat exact opusul. Legea şi Evanghelia, combinate, constituiau răspunsul la toate ideile false care au rezultat din separarea celor două adevăruri măreţe. Dacă era „înţeles corect”, acest mesaj urma să lumineze întregul pământ cu slava lui (1888 Materials, p.166).

[xxv]. Ellen G. White, Manuscrisul 21, 27 februarie, 1891; în 1888 Materials, p.890-898.

[xxvi]. Ellen G. White, „Our Present Danger”, „Evening Talk”, 24 martie, 1891, General Conference Daily Bulletin, 13 aprilie, 1891; în 1888 Materials, p.904. W.A. Spicer, multă vreme misionar, editor şi conducător administrativ, a împărtăşit o experienţă care aduce o lumină asupra comentariului lui Ellen White în legătură cu modelul Armatei Salvării: „Sunetul invitaţiei de la Minneapolis a străbătut pretutindeni în ţară şi oriunde am avut lucrători. L-am auzit în Anglia, unde am fost în acel timp [1888]…. Era o invitaţie de a predica singura Evanghelie care a existat vreodată. Totuşi, într-un fel, se pare că fraţii – buni fraţi – s-au poticnit de mijlocul prin care a venit invitaţia. Prima dată când am întâlnit un vechi prieten laic, la întoarcerea mea din Europa, acesta mi-a spus: «Ah, nu ai dori să fii aici. Acum, totul este Armata Salvării, glorie, aleluia, vei vedea acest lucru». Totuşi, în cei câţiva ani de slujire în Europa, încercând să câştig oameni pentru Hristos, am învăţat să nu îmi fie teamă să exprim bucuria noastră pentru mântuirea lui Hristos” („The General Conference of 1888—Blessings and Trails”, Review and Herald, 9 martie, 1944, p.6,7).

[xxvii]. Ellen G. White, Credinţa şi faptele, p.15-16; „Campmeeting at Williamsport, Pa.”, Review and Herald, 13 august, 1889, p.514; „Hearing and Doing”, 7 martie, 1885, Sermons and Talks, vol.1, p.18.

[xxviii]. Ellen G. White, Credinţa şi faptele, p.15-16; „Living Channels of Light”, Review and Herald, 27 mai, 1890, p.321; în 1888 Materials, p.673.

[xxix]. Ellen G. White, Manuscrisul 15, noiembrie 1888; în 1888 Materials, p.166, sublinierile adăugate. Vezi, de asemenea, Capitolul 9, nota de final 16.

[xxx]. Dan T. Jones către O.A. Olsen, 27 aprilie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[xxxi]. Ibid.

[xxxii]. Dan T. Jones către R.C. Porter, 5 mai, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[xxxiii]. Ibid.

[xxxiv]. Dan T. Jones către E.W. Farnsworth, 19 septembrie,1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[xxxv]. Ibid.

[xxxvi]. Ellen G. White, „Living Channels of Light”, Review and Herald, 27 mai, 1890, p.321-322; în 1888 Materials, p.673-674.

[xxxvii]. Ellen G. White către O.A. Olsen, Scrisoarea 116, 27 august, 1890; în 1888 Materials, p.703-704.

[xxxviii]. Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p.377,378.