17. Libertatea religioasă

17. Libertatea religioasă

„Nu faceţi primii paşi pe acest drum care duce la Inchiziţie”

Dacă Dan Jones a părut a fi aspru cu privire la lecţiile Şcolii de Sabat scrise de Waggoner, el a fost chiar mai aspru cu privire la lucrarea lui A.T. Jones în domeniul libertăţii religioase. În 1887, Conferinţa Generală a numit un Comitet pentru Libertatea religioasă, care să ajute în mod direct lucrarea aceea importantă, alegându-l ca preşedinte pe A.T. Jones. Având în vedere legislaţia crescândă care căuta să promoveze legi duminicale, nevoia de a publica subiectul libertăţii religioase a devenit urgentă. La cererea lui E.J. Waggoner, Conferinţa Generală l-a numit pe A.T. Jones ca delegat, în scopul de a se prezenta înaintea Senatului şi de a vorbi împotriva legii Blair.[i] În iulie 1889, National Religious Liberty Association (NRLA) a înlocuit Comitetul pentru Libertatea religioasă; Captain Eldridge l-a înlocuit pe A.T. Jones ca preşedinte, iar Dan Jones a devenit vicepreşedinte. American Sentinel, deşi încă neaflată în mod oficial în legătură cu NRLA, a devenit publicaţia oficială a bisericii în domeniul libertăţii religioase. Avându-i ca editori pe A.T. Jones şi E.J. Waggoner, Sentinel a ajuns până în 1889 la un tiraj mai mare de 260.000 şi a jucat un rol important, alertându-i pe cetăţenii americani cu privire la criza iminentă a legii duminicale.[ii] [438]

Deoarece Jones şi Waggoner petrecuseră atât de mult timp în est în 1889, C.P. Bollman a devenit administratorul local al publicaţiei Sentinel în California. Totuşi, nu toţi apreciau lucrarea lui şi nici pe aceea a editorilor lui Sentinel, prin care se făcuse aşa de mult.

La începutul lunii decembrie, 1888, Ellen White a declarat că Sentinel fusese „în planul lui Dumnezeu, spre a fi una dintre vocile care vesteau semnalul de alarmă, pentru ca oamenii să poată auzi şi să-şi dea seama de pericolul în care se află, precum şi pentru a face lucrarea necesară din acel timp”. Totuşi, ea s-a întristat, pentru că „s-ar fi putut face mult prin Sentinel, dacă nu ar fi fost influenţe potrivnice [în interiorul bisericii] în scopul de a împiedica lucrarea publicaţiei… şi de a anula efectul avertizărilor [date]”.[iii]

La Conferinţa Generală din 1889, asociaţia nou formată, NRLA, a votat un regulament care încerca să împiedice şi mai mult lucrarea publicaţiei Sentinel. Deşi Sentinel nu era oficial sub jurisdicţia NRLA, mulţi dintre conducătorii ei administrativi, inclusiv Dan Jones şi Captain Eldridge, au căutat să obţină controlul complet asupra conţinutului publicaţiei.[iv]

Chiar dacă A.T. Jones avusese cât se poate de mult succes în lucrarea lui pentru libertatea religioasă, vorbind de două ori în faţa Comitetului pentru Educaţie şi Muncă al Senatului U.S. împotriva legii Blair, Dan Jones şi mulţi alţii nu au apreciat ceea ce ei considerau a fi „poziţiile lui extravagante”. Totul a ajuns la un punct culminant la începutul anului 1890, aproximativ în acelaşi timp când legislaţia duminicală cea mai nouă a fost prezentată Congresului.

Dan Jones i-a scris lui A.W. Alee în a doua parte a lunii ianuarie, sfătuind ca Jones şi Waggoner, „campionii reformei anti-naţionale”, să nu fie invitaţi la un institut pastoral ţinut în Missouri. El nu avea „prea multă încredere în unele dintre modurile lor de a prezenta lucrurile. Ei încearcă să deţină controlul asupra tuturor lucrurilor, şi nu vor recunoaşte că poziţia lor ar putea fi subiectul vreunei critici, oricât de mici”. Dan Jones susţinea de asemenea că „oamenii noştri mai înţelepţi – fratele Smith, fratele Littlejohn, fratele Corliss, fratele Gage şi alţii – nu sunt de acord cu ei asupra multor poziţii pe care le-au adoptat în legătură cu reforma naţională şi cu unele subiecte teologice”. Din acest motiv, el considera că Allee „nu ar vrea să aducă acel spirit în Conferinţa Missouri” împreună cu toate „teoriile bombastice care nu au dat şi nu vor da rezultate niciodată, niciunde”.[v] Dan Jones şi-a exprimat [439] simţăminte similare faţă de alţii, în timpul institutului pastoral.

El i-a spus lui C.H. Jones, administratorul editurii Pacific Press, că „acea înclinaţie de a face presiuni şi de a profita, care pare a fi aşa de evidentă atât la Dr. Waggoner, cât şi la A.T. Jones, face lucrarea lor să fie neplăcută pentru unii dintre fraţii de aici din Battle Creek, cred eu, iar noi putem să confirmăm imediat că este astfel”.[vi]*

La începutul anilor 1890, fraţii au hotărât să mute Sentinel înapoi la biroul editurii Pacific Press din New York City. Acest fapt urma să aducă Sentinel mai aproape de centrul lucrării pentru libertatea religioasă, într-un loc unde A.T. Jones putea să supervizeze mai îndeaproape producerea publicaţiei. Când C.P. Bollman, editorul local al Sentinel, a venit de la San Francisco şi, în drumul spre New York, s-a oprit la Battle Creek pentru câteva zile. El a dorit să stea de vorbă cu Captain Eldridge, preşedintele NRLA, despre „poziţia pe care Sentinel ar trebui să o susţină în legătură cu Asociaţia NRLA”. În absenţa lui Eldridge, vicepreşedintele Dan Jones a răspuns la întrebările lui Bollman. El a vorbit cu el „în mod direct despre Sentinel şi poziţiile ei extravagante, precum şi despre personajele nenecesare, spunându-i deschis că nici el nu a investit în ea”. Ulterior, A.T. Jones, William C. Jones şi câţiva alţii au fost invitaţi să „discute subiectul din nou”. Dan Jones şi-a împărtăşit părerile, spunându-le că, „până când nu va fi o schimbare în tonul publicaţiei, el se va opune oricărei legături a acesteia cu NRLA”. Deşi nu au fost făcute niciun fel de „promisiuni”, Dan Jones a concluzionat că a avut loc „o îmbunătăţire considerabilă” la trei luni după ce publicaţia a fost mutată la New York. Totuşi, el nu era complet satisfăcut şi a continuat „corespondenţa particulară”, încercând să obţină o îmbunătăţire şi mai mare a publicaţiei: „Unele dintre despicările firului în patru ale acestora, aşa zisele raţionamente logice, sunt ridicole şi nu ar trebui să se afle într-o astfel de publicaţie”.[vii] [440]

Pe de altă parte, William C. White nu a fost de aceeaşi părere. El i-a scris lui A.T. Jones, spunându-i că tocmai primise „dovezi” pentru următorul număr din Sentinel, şi a declarat fără reţineri: „Facem tot ce putem pentru a mări răspândirea publicaţiei Sentinel”. Deşi simţea de asemenea că avea loc o îmbunătăţire a publicaţiei în legătură cu „atacurile tăioase şi cuvintele aspre”, de când fusese mutată la New York, el nu privea publicaţia în aceeaşi lumină ca Dan Jones: „Te rog să faci tot ce poţi pentru a obţine pentru noi mai repede tratatele necesare lucrării noastre actuale”.[viii]

Ellen White se afla la Battle Creek la data aceea, dar nu a spus nimic cu privire la Sentinel, în ciuda faptului că timpul urma să vină curând. Abia spre sfârşitul anului 1890, ea şi-a exprimat din nou în mod specific susţinerea puternică acordată lucrării îndeplinite de A.T. Jones în domeniul libertăţii religioase prin intermediul articolelor din Sentinel. Deşi Jones şi Waggoner au fost doar nişte oameni şi au fost supuşi slăbiciunilor omeneşti, Ellen White îi avertizase de repetate ori pe fraţi să nu încerce să le caute greşeli în scopul de a-şi scuza respingerea mesajului lor: „Nu preluaţi fiecare obiecţie, oricât de mică, mărind-o cât mai mult cu putinţă şi păstrând-o pentru a o folosi în viitor. Nimeni nu a spus că vom găsi desăvârşirea în cercetările vreunui om”.[ix] Ea i-a avertizat cu asprime pe fraţii necredincioşi: „Aşadar, vreau ca fiecare dintre voi să fie atent cu privire la poziţia pe care o adoptă, ca nu cumva să vă înconjuraţi cu norii necredinţei, din cauză că vedeţi nedesăvârşiri. Poate că auziţi un cuvânt sau vedeţi un lucru minor care ar putea să aibă loc, iar apoi îi judecaţi pe oameni pe baza acelui fapt. Voi trebuie să vedeţi ce face Dumnezeu prin ei. Trebuie să vedeţi dacă nu cumva Dumnezeu lucrează prin ei, iar apoi să recunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu care este descoperit în ei. Dacă alegeţi să vă împotriviţi, veţi acţiona întocmai asemenea iudeilor”.[x]

Realizările vorbesc de la sine

În 6 ianuarie 1890, reprezentantul statului Kentucky, William C. Breckenridge, a propus o lege menită „să prevină faptul ca o persoană să fie obligată să lucreze duminica” în Districtul Columbia. Adventiştii de ziua a şaptea au susţinut că legea aceea era amăgitoare, deoarece nimeni nu era constrâns să lucreze duminica. Scopul real era acela de a-i obliga pe oameni să se odihnească duminica. Legea părea a fi doar un pas iniţial pe calea legislaţiei religioase până la formularea unor legi duminicale complete.[xi] [441]

Emoţiile s-au intensificat la o Convenţie foarte popularizată pentru legea duminicală ţinută în Washington D.C., la începutul acelui an. Reverendul Wilber F. Crafts, susţinătorul legii naţionale duminicale, a vorbit foarte critic despre adventiştii de ziua a şaptea, despre care spunea el că luptă arzător contra legii, în ciuda „măsurilor de precauție liberale”. Un al doilea vorbitor i-a denunţat pe adventişti ca fiind „o sectă nesemnificativă de bigoţi înguşti la minte”, care se alăturau ateiştilor, necredincioşilor şi socialiştilor pentru a se opune legii. Un al treilea vorbitor a lansat „un atac personal la adresa lui Alonzo Jones… pentru efortul lui de a se opune legii”. Această stare emoţională a continuat pe întregul parcurs al audierii iniţiale a legii.[xii]

În cele din urmă, în 18 februarie 1890, a avut loc o audiere a legii Breckenridge în faţa Comitetului Casei. A.T. Jones, alături de alţi doi adventişti de ziua a şaptea, s-au prezentat în faţa Comitetului şi au vorbit împotriva legii. Jones nu numai că a argumentat foarte convingător împotriva constituţionalităţii legii, dar a şi folosit argumente chiar dintr-una din cărţile reverendului Crafts, pentru a dovedi că o asemenea legislaţie nu era necesară. „După audiere, membrii Comitetului Congresului au dat mâna cu” A.T. Jones şi cu ceilalţi reprezentanţi adventişti şi „i-au felicitat pentru puterea poziţiei lor, în timp ce susţinătorii legii duminicale «au plecat pe furiş»”. Comitetul Casei a părut a fi convins că măsura era de natură religioasă şi încălca primul amendament, iar legea Breckenridge a fost înfrântă.[xiii]

După audieri, la întoarcerea în Battle Creek, A.T. Jones a ţinut o cuvântare la adunarea devoţională a pastorilor, în dimineaţa zilei de 20 martie 1890. O.A. Olsen a raportat că a fost „foarte interesant de observat modul în care providenţa lui Dumnezeu a mers înaintea noastră”. Domnul „condusese totul” în aşa fel încât anumiţi oameni au fost la locul potrivit şi la timpul potrivit, iar „lucrurile s-au potrivit atât de exact şi corespunzător”, încât a fost evident că El conducea:

„Fratele Jones a declarat că nu îşi dăduse niciodată seama într-o asemenea măsură de binecuvântarea lui Dumnezeu, ca atunci când a vorbit în faţa comitetului casei cu ocazia ultimei audieri. El a spus că i se părea ca şi când propoziţiile pe care trebuia să le spună erau scrise pe zid, sau suspendate în aer în faţa lui şi că nu numai ei înşişi au simţit că aveau o binecuvântare, ci toţi cei ce au fost prezenţi au putut să aprecieze şi să-şi dea seama că puterea lui Dumnezeu era acolo în modalitatea cea mai remarcabilă. Toate aceste lucruri sunt indicii încurajatoare.”[xiv]* [442]

Dan Jones a raportat că „a fost foarte impresionant când l-a auzit [pe A.T. Jones] vorbind, precum şi de modul în care Duhul lui Dumnezeu a lucrat pentru ei acolo”. Uneori, în timpul cuvântării lui, i se părea că propoziţiile şi cuvintele se aflau chiar în faţa ochilor lui, la fel de clar ca şi când ar fi fost scrise, iar el părea să le citească de parcă erau ţinute în faţa lui cu litere mari”. Într-adevăr, Domnul alesese omul potrivit pentru acea lucrare şi îl binecuvântase cu Duhul Său.[xv]*

Totuşi, în ciuda tuturor acestor dovezi care arătau că Domnul îl folosea pe A.T. Jones pentru a face o lucrare importantă, Dan Jones nu se lăsa convins şi continua să-şi păstreze aceleaşi opinii. Îndată ce a încheiat raportul despre experienţa providenţială a lui A.T. Jones în Washington, a început să se plângă de „starea foarte rea” a lucrurilor care au rezultat în urma faptului că Jones şi Waggoner prezentaseră legea din Galateni şi subiectul legămintelor.[xvi]

Ellen White era tulburată pe bună dreptate din cauza atitudinii fraţilor faţă de Jones şi Waggoner. Prin faptul că întorceau spatele tuturor dovezilor care arătau că „Dumnezeu lucrează cu ei”, şi nu reuşeau să „recunoască Duhul lui Dumnezeu care era dat pe faţă în ei”, fraţii „acţionau întocmai asemenea iudeilor”.[xvii] În acest timp, Ellen White a scris în Patriarhi şi profeţi următoarele cuvinte: „Cu greu este cu putinţă ca oamenii să-I adreseze o insultă mai mare lui Dumnezeu, decât aceea de a dispreţui şi de a respinge slujitorii pe care El îi foloseşte pentru mântuirea lor”.[xviii]

Totuşi, îngrijorarea lui Ellen White era mai mult decât cu privire la fraţii din conducere. Ea era îngrijorată pentru „tinerii” care „urmăreau să vadă cu ce spirit pastorii cercetau Scripturile, dacă au un spirit ce se lasă învăţat și sunt suficient de umili pentru a accepta dovezile şi să primească lumina de la solii pe care Dumnezeu alege să-i trimită”. Acest fapt a   determinat-o să adreseze îndemnul: „Tinerii ar trebui să cerceteze Scripturile pentru ei înşişi…. Iudeii au pierit ca naţiune pentru că au fost abătuţi de la adevărul Bibliei de către conducătorii, preoţii şi bătrânii lor. Dacă ar fi ascultat lecţiile lui Isus şi ar fi cercetat Scripturile pentru ei înşişi, ei nu ar fi pierit”.[xix] Ellen White a scris în Signs of Times, subliniind acest punct crucial:

„Când Domnul Îşi va descoperi lumina în conformitate cu planul Său, mulţi nu o vor respecta şi nu o vor înţelege; ei vor lua în derâdere purtătorul mesajului lui Dumnezeu ca fiind unul care se aşază mai presus de cei care sunt mai calificaţi pentru a-i învăţa pe alţii. [443] La început, autorităţile papale i-au luat în derâdere pe reformatori, iar când acest fapt nu a stins spiritul cercetării, ei i-au pus în închisoare…. Ar trebui să fim foarte atenţi, ca nu cumva să facem primii paşi pe această cale care duce la Inchiziţie. Adevărul lui Dumnezeu este progresiv; el înaintează mereu, de la putere, la o putere mai mare, de la lumină, la o lumină mai mare. Noi avem multe motive să credem că Domnul ne va trimite un adevăr mai mare, deoarece încă urmează să fie făcută o mare lucrare…. S-a pierdut mult deoarece pastorii şi oamenii noştri au ajuns la concluzia că aveam tot adevărul esenţial pentru noi ca popor, dar o astfel de concluzie este greşită şi în armonie cu amăgirile lui Satana, deoarece adevărul va fi descoperit continuu.

Trebuie să fie exercitată cea mai mare grijă, ca nu cumva să dispreţuim Duhul lui Dumnezeu, tratând cu indiferenţă şi batjocorind mesagerul şi mesajele pe care Dumnezeu le trimite poporul Său, respingând în felul acesta lumina, din cauză că inima noastră nu este în armonie cu Dumnezeu.”[xx]

Şcoala pastorală din 1890-1891

Pe la mijlocul verii anului 1890, fuseseră făcute deja planuri pentru un al doilea institut pastoral care urma să aibă loc la Battle Creek. Şcoala urma să înceapă vineri, 31 octombrie, şi să dureze şaisprezece săptămâni, încheindu-se vineri, 27 februarie, 1891, chiar cu câteva zile înainte de a începe Sesiunea Conferinţei Generale. O.A. Olsen şi William C. White au vorbit cu A.T. Jones, cerându-i să predea încă o dată la şcoală, alături de E.J. Waggoner. După ce a auzit aceste planuri, C.H. Jones a spus că era „oarecum surprins” că Jones şi Waggoner aveau să fie „aleşi să predea în orice şcoală de acest fel, în timp ce teologia lor a fost criticată atât de aspru”. Mai mult, în calitate de administrator al Pacific Press, el voia să „ştie mai precis”, deoarece planurile „îi vor afecta din punct de vedere material”. Waggoner a făcut o lucrare, declara C.H. Jones, „pe care doar puţine persoane pot să o facă atât de bine ca el. Nu numai că răspunde de Signs, dar este preşedintele comitetului editorial pentru Young People’s Library, iar aceasta este o publicaţie destul de importantă. Prin urmare, şederea lui îndelungată aici l-a familiarizat cu toate ramurile lucrării noastre şi poate să profite de acest avantaj aproape oriunde”. Oricare ar fi planurile făcute, „cineva trebuia să comunice imediat cu Dr. Waggoner. Nu se putea aştepta ca el să lase totul şi să plece de acasă într-o clipă”.[xxi] [444]

Când Ellen White a auzit vestea că Waggoner urma să fie „chemat în est pentru a participa la institutele pastorale şi pentru a preda la şcoală”, a fost supărată: „Aş dori ca Dr. Waggoner să fie profesor… şi cred că este locul lui, dar priviţi la starea jalnică a lucrurilor de aici!” Ellen White putea deja să descrie situaţia din California ca fiind „cu siguranţă deplorabilă”. Pe Coasta Pacificului, „cu greu se găsea un om care să aibă o influenţă atât de mare”. Când „A.T. Jones a mers în est, iar apoi Dr. Waggoner şi Charlie Jones, a fost prea mult de pierdut dintr-o dată”.[xxii] Totuşi, Ellen White a adăugat, spunând să nu-l trimită pe R.A. Underwood pentru a ocupa locul. Dacă „încă se află în starea de împotrivire, în războiul emoţional împotriva lui A.T. Jones şi E.J. Waggoner, ţineţi-l în est, şi nu-l lăsaţi să aibă un teritoriu prea mare în care să circule şi să semene seminţele invidiei, geloziei şi răzvrătirii”.[xxiii]

În luna septembrie, Dan Jones a început să vorbească mai precis în legătură cu institutul care urma să aibă loc: „Perspectiva unei participări bune la şcoala pastorală pare destul de favorabilă. Avându-l pe Prof. Prescott ca director şi profesor principal, pe fratele Smith care va fi unul dintre profesorii principali, precum şi pe Dr. Waggoner care se va asocia cu zelul şi energia lui, eu cred că şcoala va fi de o valoare reală pentru toţi cei ce vor participa”. Unul dintre motivele pentru care Dan Jones îi accepta pe Jones şi Waggoner ca profesori la şcoală poate fi datorat simţămintelor lui de „slăbiciune spirituală”. El simţea că de la ultimul institut pastoral, precum şi din cauza felului în care au izbucnit lucrurile, el „pierduse teren din punct de vedere spiritual”. Totuşi, el nu era „gata să spună” că „a greşit şi că Dr. Waggoner a procedat corect”. Dan Jones era suficient de cinstit pentru a recunoaşte Duhul lui Dumnezeu la lucru: „Fratele A.T. Jones ne-a făcut o scurtă vizită aici, alaltăieri, în drumul său spre Coasta Pacificului. El este plin de zel şi energie. Nimeni nu poate să stea de vorbă cu el sau să-l asculte, fără a fi impresionat de faptul că este serios şi are cu el Duhul lui Dumnezeu”.[xxiv]

Cu aproximativ şaizeci de pastori prezenţi şi „încă alţii care veneau”, institutul pastoral şi-a început lucrările. W.W. Prescott, E.J. Waggoner şi W.A. Colcord urmau a fi prezentatorii principali, fiind supliniţi de Uriah Smith şi alţii. După prima săptămână, mulţi au simţit că adunările au început într-o notă pozitivă, „deşi începuserăm de unde am rămas primăvara trecută”. [445] Erau mari speranţe că în urma acestor adunări va avea loc „un progres nu numai în cunoaşterea Bibliei şi în modul în care vom studia, ci şi în experienţa spirituală”.[xxv] Din cauza îngrijorării lui Dan Jones în legătură cu repetarea situaţiei din anul precedent, Prescott a fost de acord să-i „desemneze” lui Waggoner domeniul de învăţământ, în loc de a-l lăsa să aleagă singur. Prescott urma să predea cursul dificil despre Galateni.[xxvi] Pe de altă parte, Ellen White era îngrijorată de faptul că Uriah Smith preda la şcoală:

„Smith este numit ca profesor pentru a modela mintea studenţilor, în timp ce este cunoscut faptul că el nu stă în lumină; el nu lucrează după rânduiala lui Dumnezeu. El seamănă seminţele necredinţei care răsar şi aduc roade pe care unii le culeg….

Eu cred că poziţia şi lucrarea fraţilor Butler, Farnsworth, Smith şi mulţi alţii este aceea de a tulbura credinţa poporului lui Dumnezeu prin lucrurile pe care le spun şi nu ar trebui să le spună şi prin lucrurile pe care nu le spun şi ar trebui să le spună. Această stare de lucruri – necredinţa, prejudecata şi fariseismul – sunt ca un aluat în biserică…. Ei au avut toate dovezile care le vor putea fi prezentate vreodată, prin manifestarea roadelor Duhului lui Dumnezeu care au însoţit mesajele, dar şi-au închis ochii pentru a nu vedea şi şi-au împietrit inimile pentru a nu simţi. Duhul lui Dumnezeu a fost întristat, iar ei au o înţelegere atât de greoaie, încât nu ştiu acest lucru….

Pretutindeni este făcută multă lucrare de mântuială, eforturile depuse în cei câţiva ani din trecut tind să închidă ochii lui Israel, pentru a nu-şi vedea propriile defecte, iar Dumnezeu Îşi reţine Duhul, întunericul îi cuprinde, aşa cum l-a cuprins pe poporul iudeu.”[xxvii]

Îngrijorarea lui Ellen White s-a dovedit a fi legitimă. Când a auzit că W.W. Prescott preda „poziţia absurdă” a lui Waggoner cu privire la Epistola către Galateni, G.I. Butler a răspuns cu dezgust: „Mare Scott, s-a ajuns până acolo încât minţile tinerilor noştri urmează a fi îndoctrinate cu astfel de lucruri?”[xxviii] Totuşi, majoritatea pastorilor care participau la şcoală simţeau diferit, profitând de studiul lor şi bucurându-se de implicarea în lucrarea practică. Acesta pare a fi rezumatul general cu privire la institutul pastoral. Cei care au participat la adunări au primit o mare binecuvântare, în timp ce aceia care au stat deoparte au avut doar ceva de criticat. [446]

Pe la sfârşitul lunii noiembrie, „aproape 100” au fost prezenţi „şi încă urmau să vină mai mulţi”. Rapoartele despre adunări continuau să fie foarte pozitive: „Este manifestat interesul cel mai mare. Profesorii şi studenţii se bucură mult de Duhul lui Dumnezeu…. Aşteptăm să vedem că poporul nostru de pretutindeni bea cu înghiţituri mari din fântâna mântuirii”.[xxix]

Chiar şi E.J. Waggoner i-a prezentat un raport pozitiv lui Ellen White, cu mai puţin de o lună înainte de încheierea institutului: „El s-a bucurat că în adunări predomina o atmosferă total diferită de cea de la institutul pastoral de anul trecut”. Ellen White a putut „să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru această mărturie”.[xxx] După încheierea institutului pastoral, O.A. Olsen a raportat Conferinţei Generale că „binele realizat de aceste şcoli este imposibil de estimat”. Binecuvântarea lui Dumnezeu a fost prezentă într-o mare măsură”.[xxxi] Încă o dată, dacă acesta era tot ce se putea raporta despre adunări, ar fi fost bine, dar istoria nu minte, dacă o lăsăm să vorbească.

Deşi a fost recunoscătoare pentru binecuvântările care fuseseră obţinute, Ellen White încă era îngrijorată de starea generală a lucrării pastorale. Unii care au participat la adunări adresau sugestii şi puneau întrebări „pline de necredinţă”. Fuseseră făcute „numeroase declaraţii, fără o cunoaştere substanţială şi avusese loc o creştere mică a principiilor temeinice”.[xxxii] Mai mult, unii dintre fraţii noştri din lucrare nu au vrut să „participe la adunări” şi se temeau de cele prezentate.[xxxiii] În timpul adunării de încheiere a institutului pastoral, Ellen White a vorbit despre „lucrurile care o impresionaseră profund”:

„M-am referit la teama exprimată de unii care nu erau membri ai institutului pastoral şi care nu au fost prezenţi la toate cursurile şcolii – o teamă că exista pericolul de a duce subiectul îndreptăţirii prin credinţă întru totul prea departe şi de a nu stărui suficient asupra Legii. Judecând din perspectiva adunărilor la care am avut privilegiul să particip, eu nu am putut să văd niciun motiv de alarmă şi mă simt chemată să spun că teama aceasta a fost nutrită de cei care nu au auzit toate lecţiile preţioase predate şi, ca urmare, nu aveau dreptul de a ajunge la o astfel de concluzie….

Când razele de lumină preţioasă au strălucit pe calea noastră de la Soarele Neprihănirii, unii au deschis larg uşa inimii, primind bine lumina trimisă de Cer…. Alţii au avut nevoie de ungerea divină pentru a-şi [447] îmbunătăţi vederea spirituală, aşa încât să poată deosebi lumina adevărului de întunericul ideilor false. Din cauza orbirii lor, au pierdut o experienţă care ar fi fost pentru ei mai preţioasă decât aurul şi argintul. Mă tem că unii nu vor recupera niciodată ce au pierdut.”[xxxiv]

Din nou sub atac

În timpul institutului pastoral, în mintea lui Ellen White erau şi alte îngrijorări pe care era dornică să le rezolve. De la începutul lui noiembrie 1890, ea avusese câteva experienţe care o împovăraseră în legătură cu lucrarea de publicaţii, îndeosebi în legătură cu American Sentinel. În 8 octombrie, Ellen White a plecat din Battle Creek împreună cu William C. White şi secretara ei, Sara McEnterfer, călătorind timp de aproape trei luni şi lucrând în statele din est. Ellen White a fost programată să participe la adunări importante în Conferinţa New England, Conferinţa Atlantic, Conferinţa Virginia şi în statul Pennsylvania. După câteva săptămâni de lucru, Ellen White a ajuns la Salamanca, New York, joi seara, 31 octombrie, având o răceală severă ca rezultat al călătoriei desfăşurate în condiţii ca de iarnă severă. Spre sfârşitul săptămânii, ea a fost aşa de bolnavă şi complet epuizată, încât Sara McEnterfer a îndemnat-o să se întoarcă acasă la Battle Creek şi să fie tratată la sanatoriu. După o zi lungă, luni, 3 noiembrie, Ellen White s-a întors în cameră obosită, slăbită şi confuză. Ea a dorit să se odihnească, să se roage şi să decidă dacă va continua să participe la adunările planificate, sau se va întoarce la Battle Creek.[xxxv]*

Chiar în acea zi, în Battle Creek, la ora 5 după amiază „în Tabernacol, s-a întrunit a doua sesiune anuală a National Religious Liberty Association, avându-l ca preşedinte pe C. Eldridge”. Cei douăzeci şi şase de membri l-au ascultat pe secretarul W.H. McKee prezentând raportul lucrării asociaţiei din anul trecut. [448] A fost prezentată o descriere detaliată a întregii lucrări îndeplinite pentru a contracara legea Breckenridge şi influenţa reverendului Crafts, apărarea D-lui King în Tennessee şi răspândirea cererilor împotriva legislaţiei duminicale. Raportul a inclus o descriere a tuturor materialelor pe care NRLA le răspândise în acel an. Fuseseră răspândite peste patru milioane de broşuri şi tratate, zece mii de manuale, treizeci de mii de formulare de cerere şi alte materiale de acest fel. O citire atentă a raportului arată că, deşi treizeci de mii de exemplare ale American Sentinel au fost răspândite în decembrie 1889, numai zece mii de alte exemplare au fost răspândite în anul următor. S-a afirmat că, într-un incident aparte, NRLA nu a avut timp „să comande o ediţie a American Sentinel” şi, ca urmare, ei „au alcătuit” propria revistă pentru distribuţie. Totuşi, au fost şi alte motive pentru care Sentinel nu a fost folosită de NRLA; pentru că adopta o poziţie prea „sectară”.[xxxvi]

Anterior, în acel an, Dan Jones stârnise împotrivire faţă de Sentinel pentru ceea ce el considera a fi nişte „atacuri tăioase”. Acum, exista o îngrijorare tot mai mare că publicaţia scria în mod prea direct despre doctrinele particulare adventiste de ziua a şaptea. Această îngrijorare era cauzată în mare parte de faptul că în timpul anului 1890 mulţi dintre conducătorii NRLA găsiseră o oportunitate de a prezenta principiile libertăţii religioase susţinute de ei în faţa unei audienţe mari seculare şi non-creştine. Lor li se părea că ar fi un plan înţelept să folosească aceste ocazii favorabile şi să prezinte cu claritate principiile libertăţii religioase, îndeosebi dacă erau disociate de învăţăturile Scripturii cu privire la sfinţenia Sabatului şi apropierea revenirii lui Hristos.[xxxvii]

Grupurile non-creştine făcuseră presiuni asupra Comitetului Executiv al NRLA pentru a angaja „persoane neconsacrate şi chiar necredincioşi” în lucrarea asociaţiei împotriva legislaţiei duminicale, în scopul de a avea o influenţă mai largă.[xxxviii] Mulţi din NRLA considerau că aceasta era direcţia pe care trebuiau să o urmeze pentru a realiza o lucrare mai mare.[xxxix]* De fapt, preşedintele NRLA, C. Eldridge, a raportat asociaţiei, în cuvântarea lui din 3 noiembrie, că a fost „înţelept să se organizeze National Religious Liberty Association, deoarece, sub numele asociaţiei, membrii ei puteau să facă mult mai mult pentru libertatea religioasă, decât sub orice alt nume sectar”, cum ar fi, adventişti de ziua a şaptea.[xl] [449]

Pe de altă parte, A.T. Jones era într-un dezacord total. Deşi făcea parte din Comitetul Executiv NRLA, el nu a putut să participe la această adunare anuală şi, ca urmare, nu a putut să-şi exprime îngrijorarea.[xli]* Totuşi, nimeni nu se îndoia de poziţia lui. El declarase deschis la Conferinţa Generală din 1891 că era „dispus să poarte vina” pentru că nu va tipări în Sentinel doar cuvântările rostite „în interesul libertăţii religioase”. El ştia „că există mult mai multe lucruri implicate în subiectul libertăţii religioase, decât doar acela de a vorbi despre libertatea religioasă”:

„În afara soliei îngerului al treilea nu există nicio libertate religioasă în această lume şi în acest timp…. Dacă dorim să cunoaştem adevăratele principii ale libertăţii religioase – să le cunoaştem în mod corespunzător şi să le susţinem tot timpul – trebuie să le obţinem din solia îngerului al treilea; trebuie să le obţinem de la Dumnezeu în modalitatea în care îi sunt vestite lumii din acest timp şi să le punem acolo unde aparţin….

Sunt unii oameni din afara Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea care înţeleg principiile libertăţii religioase atât cât sunt în stare să le cunoască, dar nu le înţeleg suficient. Scopul soliei îngerului al treilea este acela de a susţine înaintea întregii lumi adevăratele principii ale libertăţii religioase…. Adevărul este că, dacă nu ar fi fost solia îngerului al treilea, fiecare dintre noi ar fi fost în favoarea legislaţiei religioase. Fiecare dintre noi ar fi fost, deoarece suntem acel fel de oameni care, fără binecuvântarea şi influenţa Duhului lui Dumnezeu, am fi fost implicaţi exact în acea lucrare.”[xlii]

Poziţia lui A.T. Jones i-a adus critici care aveau să ajungă la un punct culminant spre sfârşitul adunării asociaţiei, în 7 decembrie 1890, când nouă conducători noi au fost votaţi pentru anul următor. Pentru că a fost absent de la adunare, A.T. Jones a fost înlăturat din Comitetul Executiv, în timp ce C. Eldridge, Dan Jones, W.A. Colcord şi A.F. Ballenger au fost realeşi. Atât A.T. Jones cât şi E.J. Waggoner au fost numiţi încă o dată în comitetul editorial, dar au fost votate hotărâri care urmau să limiteze posibilitatea lor de a-şi spune cuvântul.[xliii]* La Conferinţa Generală din 1889, asociaţia votase să aibă „un instrument prin care să îşi susţină principiile, să facă reclamă şi să îşi promoveze lucrarea”.[xliv] Până la data aceea, American Sentinel fusese instrumentul bisericii pentru lucrarea libertăţii religioase. Acum, se votase o hotărâre ca „distribuirea de literatură de către asociaţie să fie făcută prin International Tract Society şi ca NRLA să furnizeze suficiente materiale din această categorie de literatură”. [450] Deşi American Sentinel urma să fie o parte a acelei literaturi, asociaţia a votat „planul ca lucrarea locală a NRLA să fie publicată în rubrica pentru libertatea religioasă din Home Missionary”, o revistă publicată periodic în Battle Creek.

De asemenea, asociaţia a votat ca American Sentinel să „primească săptămânal material suficient şi bine editat pentru a umple trei coloane din acea revistă, „prin intermediul Comitetul Executiv”, din care A.T. Jones nu mai făcea parte, şi nu prin intermediul Comitetului Editorial din care făceau parte atât A.T. Jones, cât şi E.J. Waggoner. Este clar că asociaţia căuta în mod sistematic să exercite controlul şi să elimine Sentinel ca publicaţie pentru libertatea religioasă. Într-o altă hotărâre care reflecta planurile pentru anul următor, asociaţia a votat ca membrii ei „să se afilieze cu… alte asociaţii creştine în distribuirea de literatură, susţinerea adunărilor lunare şi în toate eforturile lor pentru libertatea religioasă”.[xlv]* Deşi aceste planuri nu erau greşite din toate punctele de vedere, un mare pericol se afla în faţă.

Viziunea de la Salamanca

În Salamanca, New York, în seara zilei de 3 noiembrie 1890 – data celei de a doua sesiuni anuale a NRLA, care avea loc în Battle Creek – Ellen White a îngenuncheat lângă pat pentru a se ruga, fiind obosită, slăbită şi confuză. Oare trebuia să-şi continue călătoriile şi să participe la adunările planificate sau să se întoarcă în Battle Creek?

„Înainte de a înălţa primul cuvânt al rugăciunii, ea a simţit că încăperea era plină de parfum de trandafiri. A privit în sus pentru a vedea de unde venea parfumul şi a văzut că încăperea era inundată de o lumină blândă, argintie. Instantaneu, durerea şi oboseala au dispărut. Confuzia şi descurajarea s-au risipit, iar speranţa, mângâierea şi pacea i-au umplut inima. Apoi, pierzând orice cunoştinţă cu privire la lucrurile din jur, i s-au arătat într-o viziune multe lucruri în legătură cu progresul lucrării în diferite părţi ale lumii şi condiţiile care contribuiau sau împiedicau lucrarea. Printre multele descoperiri care i-au fost făcute, câteva arătau stările de lucruri care existau în Battle Creek. Acestea i-au fost prezentate într-o modalitate completă şi izbitoare.”[xlvi] [451]

Marţi dimineaţă, 4 noiembrie, când a vizitat-o pe Ellen White pentru a vedea ce hotărâse, William C. White şi A.T. Robinson au găsit-o îmbrăcată şi bine. Ea le-a spus despre experienţa ei din seara precedentă şi despre pacea şi bucuria pe care le simţise de-a lungul nopţii. Ea nu fusese în stare să doarmă, dar nu din cauza bolii, ci din cauză că inima îi era plină de bucurie şi voioşie. Acum, urma să îşi continue lucrarea în est. Ellen White a început să-i spună fiului ei şi lui A.T. Robinson ce i se descoperise în timpul nopţii: „În viziune, mi s-a părut că sunt în Battle Creek, iar îngerul mesager mi-a poruncit: «Urmează-mă»”. Ea a ezitat, deoarece scena îi dispăruse din minte şi nu putea să şi-o amintească. După ce a petrecut puţin timp cu cei doi oameni, Ellen White a încercat încă o dată să le spună ce i se descoperise în legătură cu lucrarea din Battle Creek, dar întocmai ca înainte, nu a putut să-şi amintească.[xlvii]

În nota de jurnal din 4 noiembrie, Ellen White a scris câteva cuvinte: „Am dorit nespus să pot scrie lucrurile care mi-au fost descoperite noaptea trecută. A fost Domnul….”.[xlviii] Propoziţia ei a rămas neterminată, probabil pentru a fi încheiată cândva mai târziu. După câteva săptămâni, ea a fost vizitată din nou de un mesager ceresc şi făcută să vadă ce se întâmpla la Battle Creek. Ea a putut să scrie în nota de jurnal lucrurile pe care nu a fost în stare să le spună altora în mod personal:

„În timpul nopţii am fost în comuniune cu Dumnezeu. Am fost dusă de călăuza mea în comitetele din Battle Creek şi am un mesaj pe care trebuie să vi-l vestesc, indiferent dacă vreţi să îl auziţi sau nu şi indiferent dacă îl veţi primi sau respinge. Oamenii trebuie să ştie că nu acţionează în conformitate cu rânduiala lui Dumnezeu. Ei L-au lăsat pe Hristos în afara comitetelor lor. Conducătorii modelau lucrarea într-un fel care va avea ca rezultat pierderea multor suflete…. Mulţi vin aici din ţări străine, crezând că Battle Creek, locul de unde vin publicaţiile adevărului, se va afla lângă cer. Cât de dezamăgiţi se simt, când aud în locul acesta mesajul lui Dumnezeu luat în derâdere, iar mesagerii lui Dumnezeu sunt subiectul batjocurii unora dintre cei aflaţi în poziţii de răspundere.”[xlix] [452]

Nouă zile mai târziu şi înainte ca raportul adunării anuale a NRLA să ajungă publicat în Review, Ellen White a scris din nou în jurnalul ei, prezentând mai multe detalii cu privire la ce i-a fost arătat în viziune. Oamenii din lume încercau să-i determine pe adventişti să îşi domolească mesajul şi să scoată una dintre trăsăturile lui mai distinctive:

„Ei spun: «De ce scoateţi în evidenţă atât de mult Sabatul zilei a şaptea în învăţăturile voastre? Acesta pare să fie întotdeauna un atac la adresa noastră; noi am fi în armonie cu voi, dacă nu aţi spune aşa de mult despre acest punct; scoateţi Sabatul zilei a şaptea din Sentinel, iar noi ne vom exercita influenţa în susţinerea publicaţiei». Unii dintre lucrătorii noştri au fost înclinaţi să adopte această strategie.

Sunt îndrumată să vă avertizez că sunt susţinute păreri amăgitoare, o modestie şi o precauţie falsă, o înclinaţie de a ascunde mărturisirea credinţei noastre. Într-o viziune din timpul nopţii, mi-au fost prezentate lucruri care m-au tulburat mult. Mi se părea că eram într-o adunare a comitetului, unde erau discutate aceste subiecte şi erau prezentate documente scrise,   susţinându-se o concesie. Fraţilor, oare trebuie să-i îngăduim noi lumii să modeleze mesajul pe care Dumnezeu ni l-a dat pentru a-l vesti?...

Oare de dragul strategiilor, vom trăda noi o încredinţare sfântă? Dacă lumea este greşită şi amăgită, călcând Legea lui Dumnezeu, oare nu este datoria noastră de a-i arăta păcatul şi pericolul în care se află? Trebuie să proclamăm solia îngerului al treilea.

Ce alt scop are Sentinel, în afară de acela de a fi vocea străjerilor de pe zidurile Sionului, pentru a vesti semnalul de alarmă cu privire la pericol. Noi nu suntem interesaţi să ne dăm înapoi şi să cerem iertare lumii pentru că îi spunem adevărul. Noi ar trebui să dispreţuim ascunderea adevărului…. Să facem să se înţeleagă că adventiştii de ziua a şaptea nu pot să facă niciun compromis. În exprimarea părerilor şi credinţei noastre nu trebuie să existe nici cea mai mică aparenţă de şovăială; lumea are dreptul de a şti ce să se aştepte de la noi, iar dacă noi dăm pe faţă chiar şi o aparenţă a lipsei de hotărâre, lumea ne va privi ca fiind necinstiţi….”[l]

Cu numai câteva zile înainte de a se întoarce la Battle Creek, Ellen White a scris în jurnalul ei cuvintele următoare: „Mintea mea a fost frământată în mod dureros în timpul nopţii. Mă aflam într-o adunare din Battle Creek, unde am auzit multe recomandări şi am văzut manifestându-se un spirit care nu era de la Dumnezeu. Se adresau cuvinte furtunoase. Cât de mult m-a durut inima”.[li] La întoarcerea în Battle Creek, în 30 decembrie, Ellen White s-a implicat îndată în activitatea ultimelor săptămâni ale institutului pastoral. La un moment dat, după întoarcerea ei, ea şi-a completat nota de jurnal începută în 21 noiembrie 1890.[lii]*

„Într-o viziune din timpul nopţii, am participat la câteva şedinţe de comitet şi am auzit oameni cu influenţă repetând cuvinte care spuneau că, dacă American Sentinel va scoate denumirea de „adventişti de ziua a şaptea” din articolele ei şi nu va spune nimic despre Sabat, oamenii de seamă din lume o vor accepta sub tutela lor. Aceasta va ajunge populară şi va face o lucrare mai mare. Perspectiva părea foarte plăcută. Oamenii aceştia nu puteau să înţeleagă de ce nu puteam să ne afiliem cu cei necredincioşi şi nereligioşi în scopul de a face din American Sentinel un mare succes. Am văzut feţele lor strălucind, în timp ce începeau să lucreze la o strategie pentru a aduce publicaţiei Sentinel un succes popular.

Această strategie constituie primul pas într-o succesiune de paşi greşiţi. Principiile care au fost susţinute de American Sentinel sunt însăşi suma şi substanţa susţinerii Sabatului, iar când oamenii încep să vorbească despre schimbarea acestor principii, ei fac o lucrare care nu le aparţine. Asemenea lui Uza, ei încearcă să ţină chivotul care Îi aparţine lui Dumnezeu şi se află sub supravegherea Sa specială. Călăuza mea le-a spus celor din aceste comitete: «Cine dintre voi a simţit povara lucrării încă de la început şi a acceptat răspunderile în situaţiile dificile? Cine a purtat povara lucrării de-a lungul anilor de existenţă a acesteia? Cine a manifestat renunţarea la sine şi sacrificiul de sine? Domnul a făcut un loc pentru slujitorii Săi dârji, ale căror voci s-au auzit vestind avertizarea. El a dus mai departe lucrarea Sa, înainte ca oricare dintre voi să fie implicat în ea, iar El poate şi va găsi un loc pentru adevărul pe care voi vreţi să-l suprimaţi. În American Sentinel a fost publicat adevărul pentru acest timp. Luaţi seama la ceea ce faceţi. ‚Dacă nu zideşte Domnul o casă, în zadar lucrează cei ce o construiesc’»”.[liii]

Ellen White observase cele întâmplate la mai mult de o singură şedinţă de comitet; ea „a fost prezentă la câteva”. Este clar că în timpul adunării anuale a NRLA se petrecuseră mai multe decât a fost raportat în Review. Îngerul călăuzitor al lui Ellen White a fost cel care a pus acele întrebări pătrunzătoare, adresate celor care îi criticau pe „slujitorii dârji” ai Domnului. E.J. Waggoner şi A.T. Jones „purtaseră povara lucrării” libertăţii religioase „de-a lungul anilor ei de existenţă”. Ei manifestaseră „renunţarea la sine şi sacrificiul de sine”, în timp ce Dan Jones şi alţii căutau doar să ridiculizeze lucrarea lor. Călăuza lui Ellen White nu a adresat niciun cuvânt de mustrare împotriva lui Jones şi Waggoner, ci a declarat pur şi simplu că Dumnezeu va găsi un loc pentru „adevărul” pe care îl publicase American Sentinel.

Câteva zile mai târziu, Ellen White a scris mai multe cuvinte în jurnalul ei, în legătură cu ceea ce i se descoperise. Ea „a fost în Battle Creek, iar într-o şedinţă de comitet se aflau pastori şi oameni cu răspundere de la Editura Review. [454] Erau susţinute opinii şi se insista să fie adoptate într-un spirit lipsit de amabilitate, care m-a umplut de surprindere, îngrijorare şi tulburare…. Ei voiau să adopte planuri care păreau înţelepte, dar Satana era cel ce instiga aceste măsuri”.[liv] Nu este de mirare că ea purta povară grea pentru lucrurile care se petreceau.

Conferinţa Generală din 1891

Cea de a douăzeci şi noua Sesiune a Conferinţei Generale Adventiste de Ziua a Şaptea s-a desfăşurat în Tabernacolul din Battle Creek, Michigan, în 5 martie 1891. Cei 102 delegaţi oficiali reprezentau douăzeci şi nouă de Conferinţe şi patru Misiuni. Când a început conferinţa, Ellen White a fost invitată să le vorbească lucrătorilor în fiecare dimineaţă a săptămânii, la ora cinci şi jumătate. De asemenea, ea a fost planificată să vorbească în primul Sabat, 7 martie, în cadrul serviciului de după-amiază, care începea la ora 14:30. Când a stat în faţa a patru mii de lucrători şi credincioşi, inima ei a fost impresionată de seriozitatea momentului. Tot ce fusese întipărit în mintea ei în lunile de dinaintea conferinţei părea să i se descopere cu o nouă semnificaţie. Cuvântarea ei a fost un apel puternic adresat adventiştilor de ziua a şaptea pentru a susţine cu putere trăsăturile distinctive ale credinţei lor. Apoi, ea a spus, în esenţă:

„În timp ce mă aflam în Salamanca, New York, mi-au fost descoperite lucruri importante. Într-o viziune din timpul nopţii, mi se părea că sunt aici, în Battle Creek, iar îngerul mesager  mi-a poruncit: «Urmează-mă»”. Ea a ezitat; scena a dispărut. Ea nu a putut să şi-o amintească. A continuat să vorbească despre felul în care trebuia să susţinem cu putere trăsăturile distinctive ale credinţei noastre. Apoi a spus: „Trebuie să vă spun viziunea care mi-a fost dată la Salamanca, deoarece în acea viziune mi-au fost descoperite lucruri importante. În viziune, mi se părea că mă aflu în Battle Creek. Am fost dusă la sediul editurii Review and Herald, iar îngerul mesager mi-a poruncit: «Urmează-mă»”. Din nou a şovăit; totul dispăruse din mintea ei. Ea a continuat predica şi, în acea după-amiază, a încercat pentru a treia oară să îşi amintească acea viziune, dar nu i s-a îngăduit să o spună. În cele din urmă, a spus: «Despre aceasta voi avea mai multe de spus mai târziu». Şi-a încheiat predica de aproape o oră, iar adunarea s-a terminat. Toţi au observat că ea nu a fost în stare să-şi amintească viziunea.”[lv]

Ulterior, în acea după-amiază, în anexa de est a Tabernacolului a avut loc o adunare a pastorilor. Ellen White a fost prezentă şi a pledat pentru o consacrare mai profundă. [455]

La încheierea acestei adunări speciale, fratele O.A. Olsen a întrebat-o dacă va participa la adunarea pastorilor din dimineaţa următoare. Ea a răspuns că îşi făcuse partea şi că îi va lăsa lui această răspundere. Ca urmare, s-a plănuit ca Olsen şi Prescott să conducă adunarea.[lvi]

În acea seară de Sabat, în 7 martie, după apusul soarelui şi după ce Ellen White se retrăsese în camera ei, în capela sediului Editurii Review and Herald a avut loc o adunare cu uşile închise. Au fost prezenţi între 30 şi 40 de oameni, majoritatea reprezentând National Religious Liberty Association şi câţiva reprezentând Editura Pacific Press, care publica American Sentinel. Adunarea a fost deschisă şi prezidată de Dan Jones, vicepreşedintele NRLA. El a declarat într-o modalitate foarte insistentă că Asociaţia nu putea continua să folosească American Sentinel ca publicaţie oficială a asociaţiei, dacă nu îşi va schimba atitudinea faţă de unele aspecte care au fost denumite trăsături mai discutabile ale concepţiilor noastre ca biserică. A.T. Jones a răspuns, declarând că, atâta vreme cât va avea vreo legătură cu editarea publicaţiei, nu va avea loc schimbarea sugerată. Adunarea a preluat forma unei discuţii foarte aprinse între cei care adoptaseră poziţii opuse asupra subiectului. În acel punct, cineva a încuiat uşa, propunând să nu fie deschisă, până când problema nu era clarificată.

Într-un anumit punct pe parcursul adunării, A.F. Ballenger, membru al Comitetului Executiv al NRLA, s-a ridicat în picioare şi a ţinut în mână ultimul număr al publicaţiei Sentinel, indicând anumite articole care ar fi trebuit să fie omise.[lvii]* A.T. Jones şi C.P. Bowman publicaseră în revistă articole directe cu privire la Sabat şi A Doua Venire şi relaţia lor cu libertatea religioasă. Mulţi din NRLA se împotriveau cu insistenţă, considerând că articolele erau prea „dure”. Ei nu voiau ca în Sentinel să se afle nimic sectar, care făcea apel la Scripturi, ci voiau ca publicaţia să susţină principiile vaste ale libertăţii civile şi religioase, evitând cu atenţie orice afiliere la biserică. Ei susţineau că [456] publicaţia era citită şi aprobată de oameni cu influenţă din stat şi biserică, iar a ofensa sensibilitatea lor, făcând declaraţii puternice despre Sabatul zilei a şaptea şi sfârşitul lumii, va fi un act de sinucidere pentru interesele American Sentinel  şi NRLA.

Adunarea a continuat ore în şir într-un impas evident, cu afirmaţia făcută de reprezentanţii NRLA că, dacă Pacific Press nu va fi de acord cu cererile lor şi nu va renunţa la articolele dure şi la termenii „adventist de ziua a şaptea” şi „Sabat” în publicaţie, ei nu o vor mai folosi ca publicaţie oficială a asociaţiei. Acest fapt însemna distrugerea publicaţiei. În cele din urmă, cu puţin timp înainte de ora trei dimineaţa, a fost luat un vot.[lviii]* Majoritatea au votat să renunţe la Sentinel şi să înfiinţeze o nouă publicaţie a Asociaţiei pentru Libertatea religioasă. Uşa a fost descuiată, iar oamenii au plecat în camerele lor pentru a dormi, având doar câteva ore până la adunarea de la ora 5:30 dimineaţa.[lix]

Putem doar să ne imaginăm cum s-a simţit A.T. Jones, când a ieşit afară în acea dimineaţă răcoroasă şi s-a îndreptat spre camera lui. Adevărata lucrarea a libertăţii religioase, pentru care luptase din greu, părea destinată înfrângerii. Cei care ar fi trebuit să îl susţină trataseră cu dispreţ şi batjocură munca lui sârguincioasă. Putem doar să ne întrebăm ce fel de rugăciuni a înălţat el în acea dimineaţă devreme. Oare a dormit el în noaptea aceea, urmând să fie prezent la adunarea de la ora 5:30? Dumnezeu, care nu doarme, nici nu dormitează, era pe deplin conştient de cele petrecute. El cunoştea bine momentele cruciale în care trăiau cei aflaţi pe pământ. El ştia că sosise timpul ploii târzii şi că mesajul pe care îl trimitea urma să lumineze pământul cu slava lui.

Îndată ce adunarea se încheiase, un înger a fost trimis să o trezească pe Ellen White; era timpul ca ea să spună ce îi fusese arătat în Salamanca, în urmă cu patru luni. Ridicându-se din pat, Ellen White s-a dus la birou şi a luat jurnalul în care scrisese raportul lucrurilor descoperite. Când scenele viziunii i-au revenit în minte cu claritate, ea a scris mai detaliat ceea ce nu fusese în stare să împărtăşească de multe ori înainte.

Câteva ore mai târziu, când William C. White şi alţi doi fraţi au trecut pe lângă locuinţa lui Ellen White, în drumul spre adunarea de dimineaţa devreme, au observat luminile aprinse. [457] Ştiind că mama sa nu plănuise să participe la adunarea de dimineaţa devreme, William C. White a intrat pentru a o întreba dacă este bine. A găsit-o ocupată cu scrisul. Ea i-a spus că un înger al lui Dumnezeu o trezise pe la ora trei şi îi poruncise să meargă la adunarea pastorilor pentru a le relata câteva lucruri care i-au fost descoperite la Salamanca. Ea a spus că s-a trezit în grabă şi scria de aproximativ două ore.[lx]*

La adunarea pastorilor, tocmai se rostea rugăciunea de deschidere, când Ellen White a intrat ţinând sub braţ un teanc de manuscrise. Surprins în mod evident, fratele Olsen a spus: „Suntem bucuroşi să vă vedem, soră White. Aveţi un mesaj pentru noi în dimineaţa aceasta?” „Într-adevăr, am”, a fost răspunsul ei, în timp ce păşea în faţă. Apoi, a început de unde rămăsese cu o zi înainte. Ea le-a spus fraţilor cum fusese trezită chiar în dimineaţa aceea şi îndemnată să împărtăşească lucrurile care îi fuseseră descoperite în timp ce se afla în Salamanca, înainte cu patru luni. Ea a spus că se văzuse pe ea însăşi „vestind un mesaj unei adunări ce părea a fi Conferinţa Generală”.[lxi]

„Am fost îndemnată de Duhul lui Dumnezeu să spun multe lucruri, să adresez apelurile cele mai stăruitoare, deoarece mi-a fost inspirat adevărul că în faţa celor ce se află la centrul lucrării există un mare pericol…. Cuvintele trebuiau să fie rostite cu seriozitate. „Spune cuvintele pe care ţi le voi da pentru a-i împiedica să facă lucruri care Îl vor separa pe Dumnezeu de casa de editură şi vor sacrifica principiile curate şi sfinte ce trebuie să fie păstrate”…. Mi-au fost descoperite multe lucruri. Ochii care au plâns cândva pentru Ierusalimul nepocăit – din cauza nepocăinţei şi a necunoaşterii lui Dumnezeu şi a lui Isus Hristos, Răscumpărătorul lor – erau îndreptaţi asupra marelui centru al lucrării din Battle Creek….

Spiritul de glumă şi criticile voastre tăioase, în stilul necredincioşilor, îi plac diavolului, dar nu Domnului. Duhul lui Dumnezeu nu a condus în şedinţele voastre. S-au făcut declaraţii greşite despre soli şi soliile pe care le vestesc. Cum îndrăzniţi să faceţi acest lucru?.... Nu ar trebui să se manifeste nicio încredere în judecata celor care fac lucrul acesta; nu ar trebui să se acorde nicio importanţă sfaturilor sau hotărârilor lor…. A-i acuza pe lucrători şi lucrarea celor pe care îi foloseşte Dumnezeu, înseamnă a-L acuza pe Isus Hristos în persoana sfinţilor Săi…. Prejudecăţile şi opiniile care au predominat la Minneapolis nu au dispărut în niciun fel. Seminţele semănate acolo sunt gata să răsară şi să aducă un seceriş pe măsură, pentru că rădăcinile au rămas. Vârfurile au fost tăiate, dar rădăcinile nu sunt moarte şi îşi vor aduce roadele nesfinte pentru a otrăvi mintea şi pentru a orbi înţelegerea acelor cu care [458] vă asociaţi în legătură cu mesagerii şi mesajele pe care le trimite Dumnezeu.”[lxii]*

Cei care îl criticaseră pe A.T. Jones pentru lucrarea lui în cadrul publicaţiei Sentinel aveau o judecată greşită. Mulţi dintre ei se pocăiseră cu un an înainte, la institutul pastoral din 1890, dar pocăinţa lor nu a fost sinceră; numai „vârfurile” fuseseră tăiate, lăsând rădăcinile să răsară din nou. Ellen White a continuat, vorbind în mod specific despre o adunare la care asistase:

„Am fost prezentă la una dintre şedinţele voastre de comitet. Cineva s-a ridicat într-o modalitate foarte stăruitoare şi hotărâtă, ţinând în mână o publicaţie. Am putut să citesc titlul cu claritate – American Sentinel. Au fost rostite critici la adresa articolelor publicate în ea. S-a declarat că unele lucruri trebuie să fie scoase, altele să fie schimbate. Au fost rostite cuvinte aspre şi a predominat un puternic spirit necreştinesc. Călăuza mea mi-a dat cuvinte pe care să le adresez celor ce au fost prezenţi şi nu au avut reţineri în a-şi exprima acuzaţiile. Voi reda în rezumat mustrarea adresată: În mijlocul comitetului se afla un spirit de ceartă. Domnul nu prezida în adunările lor, iar minţile şi inimile lor nu erau sub influenţa conducătoare a Duhului lui Dumnezeu. Lăsaţi-i pe vrăjmaşii credinţei noastre să fie cei ce instigă şi alcătuiesc planurile făcute…. Lumina pe care mi-a dat-o Domnul ar trebui să fie respectată atât pentru siguranţa ei, cât şi pentru siguranţa bisericii lui Dumnezeu….

Trebuie să trasaţi cărări drepte pentru picioarele voastre, ca nu cumva să fiţi abătuţi de pe cale…. Eu ştiu că pentru popor trebuie să fie făcută o lucrare, deoarece altfel mulţi nu vor primi lumina îngerului care este trimis din cer pentru a umple pământul cu slava lui. Să nu credeţi că atunci când va veni ploaia târzie, veţi fi un vas de cinste pentru a primi revărsarea binecuvântării – chiar slava lui Dumnezeu – dacă v-aţi înălţat sufletele în vanitate, rostind lucruri pervertite, nutrind în taină rădăcinile amărăciunii pe care aţi adus-o la Minneapolis şi pe care le-aţi cultivat şi le-aţi udat cu grijă de atunci.”[lxiii]

Ellen White a continuat să le spună fraţilor că i se arătase că Sentinel era citită de un număr mare şi primită favorabil. Publicaţia câştigase încrederea oamenilor cărora li se datora lumina deplină a adevărului. În loc de a micşora lista abonaţilor, aceste articole aveau să mărească răspândirea ei şi cererile. Ellen White a întrebat cu solemnitate: „Oare trebuie acum ca oamenii noştri să scoată mesajul Sabatului din Sentinel şi să asculte sfaturile oamenilor lumeşti, împiedicând Sentinel să-i ducă lumii adevărul acesta atât de important?”[lxiv] Pe parcursul cuvântării lungi, Ellen White a menţionat de câteva ori Israelul şi răzvrătirea care a condus la judecăţile lui Dumnezeu. Ea a menţionat în mod specific [459] experienţa lui Ilie, încercările pe care le-a suportat şi mesajul pe care l-a vestit el. Ea făcut această comparaţie cu claritate, nu numai cu propria experienţă, ci şi cu experienţa lui Jones şi Waggoner, care fuseseră trataţi atât de rău pentru lucrarea lor în domeniul libertăţii religioase prin intermediul publicaţiei Sentinel:

„Când creştinul umblă cu Domnul cu toată umilinţa, este numit îngust, bigot şi exclusivist. Dacă este zelos, lumea îl va numi fanatic. Dacă rosteşte adevărul cu hotărâre prin scrieri şi cuvântări şi înaintează în spiritul şi puterea lui Ilie pentru a vesti ziua Domnului, lumea îl numeşte iritabil şi spune că el condamnă totul, cu excepţia lucrurilor pe care le crede el. Când creştinul este tot ce îl poate face harul să fie, lumea nu este în stare să înţeleagă….

Să privim la situaţia lui Ilie…. Împăratul îl acuză pe Ilie: «Tu eşti acela care nenoroceşti pe Israel?» (1 Regi 18,17). Oare trădează el încredinţarea sfântă, pentru că Israel şi-a pervertit credinţa şi a renunţat la supunerea faţă de Dumnezeu? Oare profetizează el lucruri uşoare, pentru a plăcea şi a-l împăca pe împărat, obţinând favoarea lui?... Nu, nu! Ilie este un om care proclamă adevărul, întocmai adevărul pe care îl cere ocazia…. Răspunsul a venit de la Ilie: «Nu eu nenorocesc pe Israel; ci tu, şi casa tatălui tău, fiindcă aţi părăsit poruncile Domnului şi te-ai dus după Baali» (1 Regi 18,18). Aceasta este întocmai calea pe care o vor adopta oamenii aflaţi acum la centru…. Am de adresat o avertizare acestui grup adunat aici, la Conferinţa Generală. Există pericolul ca instituţiile noastre să alcătuiască planuri, mijloace şi căi care nu înseamnă succes, ci înfrângere….

A avut loc o îndepărtare de Dumnezeu şi încă nu s-a făcut o lucrare zeloasă de pocăinţă şi întoarcere la dragostea dintâi…. Baal va fi scopul, credinţa şi religia unui număr trist de mare dintre noi, pentru că îşi aleg propria cale, în loc de a alege calea lui Dumnezeu. Adevărata religie, singura religie a Bibliei – credinţa în iertarea păcatelor, neprihănirea lui Hristos şi sângele Mielului – nu numai că a fost trecută cu vederea şi combătută, ridiculizată şi criticată, ci au fost create suspiciuni şi gelozii care duc la fanatism şi ateism.”[lxv]

Adunarea pastorilor de dimineaţa, care se încheia de obicei la 6:30 am., a continuat până aproape înainte de prânz. După ce şi-a încheiat lectura şi cuvântarea, Ellen White s-a aşezat, iar încăperea a fost cuprinsă de tăcere. Mulţi care nu fuseseră la întrunirea din noaptea precedentă stăteau consternaţi. Fratele Olsen era profund încurcat, deoarece nu ştia nimic despre întrunirea din noaptea precedentă.[lxvi] El a fost atât de surprins, iar lucrurile pe care le-a prezentat Ellen White păreau atât de [460] nerezonabile, încât era prea încurcat pentru a-şi da seama ce însemnau. În cele din urmă, tăcerea a fost ruptă de vocea lui A.F. Ballenger, care plângea. El ţinea în mână numărul actual al American Sentinel şi a indicat articolul de pe prima pagină, spunând: „Eu am fost la întrunire noaptea trecută şi eu sunt omul care a făcut remarcile în legătură cu articolele din publicaţie”. „Acesta este articolul despre Sabat la care s-a referit sora White şi eu sunt omul care a spus că astfel de articole dure nu ar trebui să apară în Sentinel”.[lxvii] Ballenger a continuat să-şi mărturisească greşeala: „Îmi pare rău să spun că am fost de partea greşită, dar folosesc această ocazie pentru a trece de partea cea bună”.[lxviii]

Ellen White, care vedea pentru prima oară numărul actual al Sentinel – acelaşi pe care îl văzuse doar în visul ei – stătea cu o expresie de nedumerire pe chip. Ea s-a întors către fratele Ballenger şi a exclamat cu uimire: „Noaptea trecută! Întrunirea a avut loc noaptea trecută?” Unul câte unul, oamenii care participaseră la întrunire în noaptea precedentă s-au ridicat în picioare şi au mărturisit partea care le revenea în cele întâmplate. Chiar şi aceia care apăraseră Sentinel rosteau mărturii de mulţumire. C.H. Jones a declarat că Ellen White descrisese întrunirea în mod corect în fiecare detaliu. El era atât de recunoscător pentru lumina care venise, deoarece devenise o situaţie serioasă. Într-un anumit punct în timpul adunării de dimineaţa, Dan Jones, care prezidase căutând să distrugă Sentinel în noaptea precedentă, s-a ridicat în picioare şi a mărturisit: „Soră White, eu am crezut că am dreptate. Acum ştiu că am greşit”. A.T. Jones, care văzuse cum Sentinel suferea o înfrângere aparentă, a răspuns cu umilinţă şi uitare de sine: „În orice caz, acum, aveţi dreptate”.[lxix]* Duhul Sfânt se manifestase cu putere şi un spirit diferit venise în adunare.

Din cauza succesiunii evenimentelor care au condus la adunarea de dimineaţă, Ellen White a declarat ulterior că „scuza că «cineva i-a spus» nu putea fi folosită. Nimeni nu a avut ocazia de a mă vedea sau de a vorbi cu mine în timpul dintre adunarea de seara şi adunarea de dimineaţă la care am participat”.[lxx] Ca rezultat, nu numai că lucrarea lui Dumnezeu a fost scutită pentru o perioadă de săvârşirea unei greşeli serioase, dar experienţa aceea a oferit o dovadă incontestabilă pentru toţi cu privire la caracterul demn de încredere şi integritatea Spiritului Profetic:

„Relatarea acestei viziuni a avut o impresie profundă şi solemnă asupra marelui grup al pastorilor adventişti de ziua a şaptea care au fost prezenţi la acea [461] adunare de dimineaţă. Când i-au auzit pe aceia ce fuseseră mustraţi pentru calea greşită pe care o adoptaseră în acea şedinţă de comitet, mărturisind că tot ce spusese Ellen White despre ei era adevărat în fiecare detaliu, ei au văzut că sigiliul inspiraţiei divine fusese pus asupra acelei viziuni şi mărturii. Puterea şi solemnitatea acelei adunări a avut asupra celor prezenţi o impresie care nu avea să fie uitată curând.”[lxxi]

Totuşi, însăşi întâmplarea care le-a dovedit multora, dincolo de orice umbră de îndoială, că Ellen White era inspirată şi condusă de Dumnezeu, le-a adus şi convingerea că nu puteau să scape de Mărturiile ei mereu prezente şi pline de autoritate. Peste trei săptămâni, Comitetul pentru Misiunile străine a votat să o trimită pe Ellen White şi pe colaboratorii ei, împreună cu William C. White, în Australia.[lxxii]* Ani mai târziu, Ellen White a spus cu claritate că Domnul nu a fost implicat în plecarea lor din America. Totuşi influenţe puternice de la centrul lucrării erau dornice să-i facă să plece. Aşa cum s-a întâmplat întotdeauna, Domnul nu Şi-a impus voinţa, ci le-a îngăduit oamenilor să îşi aleagă propria cale:

„Domnul nu a fost implicat în plecarea noastră din America. El nu a descoperit că era voinţa Sa ca noi să plecăm din Battle Creek. Domnul nu a plănuit lucrul acesta, ci v-a lăsat pe toţi să acţionaţi în conformitate cu imaginaţia voastră. Domnul ar fi dorit ca William C. White, mama lui şi colaboratorii ei să rămână în America. Era nevoie de noi la centrul lucrării, iar dacă ochii voştri spirituali ar fi văzut adevărata situaţie, nu aţi fi fost de acord niciodată cu acţiunile întreprinse. Totuşi, Domnul citeşte inimile tuturor. A existat o dorinţă atât de mare ca noi să plecăm, încât Domnul a îngăduit ca lucrul acesta să aibă loc. Cei care erau obosiţi de mărturiile vestite au fost lăsaţi fără oamenii care le vesteau. Plecarea noastră din Battle Creek a avut scopul de a-i lăsa pe oameni să-şi îndeplinească propria voinţă şi să meargă pe propria cale pe care o considerau superioară căii Domnului.

Rezultatul se află în faţa voastră. Dacă aţi fi stat în poziţia corectă, nu aţi fi luat acea hotărâre atunci. Domnul ar fi lucrat pentru Australia prin alte mijloace şi o influenţă puternică ar fi fost susţinută în Battle Creek, marele centru al lucrării. Am fi stat umăr la umăr, creând o influenţă sănătoasă care urma să fie simţită în toate conferinţele noastre. Nu Domnul a plănuit lucrul acela. Eu nu pot să văd nicio rază de lumină în plecarea din America. Dar când Domnul mi-a prezentat această situaţie aşa cum era în realitate, eu nu am spus nimănui, deoarece ştiam că nimeni nu va înţelege situaţia şi toate implicaţiile ei. Când am plecat, mulţi s-au simţit uşuraţi, dar Domnul a fost nemulţumit, pentru că El ne-a pus să stăm la cârma maşinăriei aflată în mişcare la Battle Creek. [462]

Astfel de responsabilităţi mari necesită sfatul continuu al lui Dumnezeu, pentru a fi îndeplinite într-o modalitate corectă. Totuşi, sfatul acesta nu este considerat a fi o necesitate. Faptul ca oamenii din Battle Creek au simţit că pot să ne lase să plecăm în acel timp a fost rezultatul planurilor omeneşti, nu al planurilor Domnului.”[lxxiii]

La o lună după Sesiunea Conferinţei Generale, Review a retipărit o predică rostită de Ellen White la adunarea lucrătorilor din septembrie 1887. Cuvintele ei monumentale rămân pătrunzătoare în zilele noastre: „Ploaia târzie urmează să vină peste poporul lui Dumnezeu. Un înger puternic urmează să coboare din cer şi întregul pământ va fi luminat de slava lui. Suntem noi pregătiţi să luăm parte la lucrarea plină de slavă a îngerului al treilea? Sunt vasele noastre pregătite să primească roua cerească? Avem noi în inimă păcat şi întinare? Dacă este aşa, atunci să ne curăţim templul sufletului şi să ne pregătim pentru revărsarea ploii târzii. Înviorarea de la faţa Domnului nu va veni niciodată în inimi pline de necurăţie. Fie ca Dumnezeu să ne ajute să murim faţă de eu, pentru ca Hristos, nădejdea slavei, să ia chip în noi!”[lxxiv] Vom continua studiul nostru în Întoarcerea ploii târzii, volumul 2.

[Va continua]

NOTE FINALE CAPITOLUL 17

[i]. E.J. Waggoner, „Eleventh Day's Proceedings”, Review and Herald, 13 noiembrie, 1888, p.712; în Manuscripts and Memories, p.408.

[ii]. Vezi, Eric Syme, A History of SDA Church-State Relations, p.20-35; „Public Affairs and Religious Liberty, Dept. of”, SDA Encyclopedia, vol.10, p.1158-1164.

[iii]. Ellen G. White, „The American Sentinel and its Mission”, Review and Herald, 18 decembrie, 1888, p.791.

[iv]. „National Religious Liberty Association”, General Conference Daily Bulletin, 5 noiembrie, 1889, p.148.

[v]. Dan T. Jones către A.W. Allee, 23 ianuarie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[vi]. Dan T. Jones către C.H. Jones, [februarie] 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea. Am repetat aici această informaţie care se află în Capitolul 13, pentru a prezenta contextul mai amplu al opoziţiei cu care Jones şi Waggoner s-au confruntat în legătură cu lucrarea lor pentru libertatea religioasă.

[vii]. Dan T. Jones către J.H. Morrison, 17 martie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[viii]. William C. White către A.T. Jones, 14 februarie, 1890.

[ix]. Ellen G. White, „Morning Talk”, 6 februarie, 1890, Review and Herald, 25 martie, 1890; în 1888 Materials, p.548.

[x]. Ellen G. White, Manuscrisul 2, „Sermon”, 9 martie 9, 1890; în 1888 Materials, p.608-609.

[xi]. Eric Syme, A History of SDA Church-State Relations, p.35.

[xii]. Ibid., p.35-36.

[xiii]. Eric Syme, A History of SDA Church-state Relations, p.34-36; William A. Blakely, American State Papers Bearing on Sunday Legislation (1911), p.367-370; J.O. Corliss, „The Hearing on the Sunday Rest Bill”, Review and Herald, 25 februarie, 1890, p.124-125, şi „The Second Annual Session of the National Religious Liberty Association”, Review and Herald, 16 decembrie, 1890, p.779; A.T. Jones, „Arguments on the Breckinridge Sunday Bill”, Sentinel Library, Nr. 28, aprilie, 1890.

[xiv]. O.A. Olsen către G.C. Tenny, martie 20, 1890, copie primită din colecţia personală a lui George R. Knight. Discursul lui A.T. Jones în faţa Comitetului Casei poate fi găsit în The Sentinel Library, aprilie 1890, p.25-51. Această publicaţie periodică a fost produsă de două ori pe lună şi apoi trimestrial de către Pacific Press, între 1889 – 1894, conţinând o serie de articole despre libertatea religioasă. Numărul din mai 1891 enumera, în 126 de pagini, toate legile duminicale existente la data aceea în cele 45 de state şi teritorii din America. Acestea ar putea fi o resursă valoroasă care ar trebui retipărită în zilele noastre.

[xv]. Sanford Edwards a făcut următoarea observaţie: „A.T. Jones: Un bărbat înalt şi ciudat cu trăsăturile unui colonist; autodidact, cu o voce de tenor, un dar minunat al vorbirii şi un cunoscător excelent al istoriei şi Bibliei. În calitate de vorbitor public, nu avea niciun egal în biserică la data aceea. El putea să citeze capitole întregi din Romani şi Galateni, Evrei şi Apocalipsa, într-un mod care îţi oferea o nouă viziune a frumuseţii Bibliei. La încheierea unei predici, a citat un imn minunat: Mila lui Dumnezeu este vastă până la sfârşit. Aceea a fost cea mai frumoasă predică pe care am auzit-o vreodată. Audienţa (1500 oameni) a fost atât de profund impresionantă încât, timp de două ore, a stat în picioare, a făcut mărturisiri şi declaraţii de reconsacrare. Aceea nu a fost o mişcare în masă, ci o mişcare individuală. Dumnezeu vorbea cu putere prin Jones în zilele acelea.” (Sanford P.S. Edwards către Emmett K. Vande Vere, 27 aprilie 27, 1956, citat în: Windows [Nashville, Tenn.: Southern Pub. Assn., 1975], p.209-210).

[xvi]. Dan T. Jones către R.A. Underwood, 21 martie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[xvii]. Ellen G. White, Manuscrisul 2, „Sermon”, 9 martie, 1890; în 1888 Materials, p.609.

[xviii]. Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p.402.

[xix]. Ellen G. White, Slujitorii Evangheliei, p.128-129, ediţia 1893, preluată din scrierile de până în anul 1890.

[xx]. Ellen G. White, „Candid Investigation Necessary to an Understanding of the Truth”, Signs of the Times, 26 mai, 1890, p.305-306.

[xxi]. C.H. Jones către O.A. Olsen, 13 august, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[xxii]. Ellen G. White către O.A. Olsen, Scrisoarea 46, 8 mai, 1890; în 1888 Materials, p.645-648.

[xxiii]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 103, 19 august, 1890; în 1888 Materials, p.688.

[xxiv]. Dan T. Jones către E.W. Farnsworth, 19 septembrie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[xxv]. O.A. Olsen, „The Opening of the Minister's School”, Review and Herald, 4 noiembrie, 1890,            p.688. Vezi, de asemenea: „The Week of Prayer”, 2 decembrie, 1890, p.745-746.

[xxvi]. Gilbert M. Valentine, „W.W. Prescott – SDA Educator”, p.127. De fapt, Prescott a prezentat numai primele trei capitole, iar apoi l-a lăsat pe Waggoner să prezinte restul. Dan T. Jones către R.C. Porter, 23 octombrie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[xxvii]. Ellen G. White către O.A. Olsen, Scrisoarea 20, 7 octombrie, 1890; în 1888 Materials, p.714-716, sublinierile adăugate.

[xxviii]. G.I. Butler către Dan Jones, 16 februarie, 1891; în Gilbert M. Valentine, „W.W. Prescott – SDA Educator”, p.127.

[xxix]. O.A. Olsen, „The Week of Prayer”, Review and Herald, 2 decembrie, 1890, p.746.

[xxx]. Ellen G. White, Manuscrisul 40, „Diary Entries”, 13 ianuarie, 1891; în 1888 Materials, p.876.

[xxxi]. O.A. Olsen, „Ministers School”, General Conference Daily Bulletin, 6 martie, 1891, p.4.

[xxxii]. Ellen G. White, Manuscrisul 40, „Diary Entries”, 14 ianuarie, 1891; în 1888 Materials, p.879.

[xxxiii]. Ellen G. White, Manuscrisul 40, „Salamanca Vision”, 1890, martie 1891; în 1888 Materials, p.929.

[xxxiv]. Ellen G. White, Manuscrisul 21, 27 februarie, 1891; în 1888 Materials, p.890,895.

[xxxv]. Rapoartele detaliate ale călătoriile lui Ellen White şi ale experienţei de la Salamanca sunt redate în: Robert W. Olson, „Manuscript Releases Nr. 1033, The Salamanca Vision and the 1890 Diary”, Ellen G. White Estate, Shelf Document, 1983; A.L. White în, T.H. Jemison, A Prophet Among You (Mountain View, CA: Pacific Press, 1955), p.471-480; A.L. White, The Lonely Years, p.463-483; C.C. Crisler în, Schiţe din viaţă, p.309-318. În „Prefaţa” ediţiei din 1915 a cărţii Schiţe din viaţă, produsă după moartea lui Ellen White, se află declaraţia următoare: „De la capitolul patruzeci şi doi, pagina 255, istoria vieţii ei este continuată de C.C. Crisler, care, cu ajutorul fiului ei, William C. White, şi al lui D.E. Robinson, a completat cartea” (p.6).

[xxxvi]. „The Second Annual Session of the National Religious Liberty Association”, Review and Herald, 16 decembrie, 1890, p.779-780.

[xxxvii]. C.C. Crisler în, Ellen G. White, Schiţe din viaţă, p.312.

[xxxviii]. „General Conference Proceedings”, General Conference Daily Bulletin, 22 martie, 1891, p.192.

[xxxix]. La Conferinţa Generală din 1891, Dan Jones a negat că fusese astfel. Totuşi, declaraţia lui este contrară tuturor celorlalte dovezi, inclusiv mărturiei lui Ellen White (Ibid).

[xl]. „The Second Annual Session of the National Religious Liberty Association”, Review and Herald, 16 decembrie, 1890, p.780.

[xli]. „Editorial Note”, Review and Herald, 23 decembrie, 1890, p.800. La data aceea, Jones se afla în California şi urma să treacă prin Battle Creek în decembrie, înainte de a se îndrepta spre coasta de est.

[xlii]. A.T. Jones, „Religious Liberty”, General Conference Daily Bulletin, 15 martie, 1891, p.105.

[xliii]. A face parte dintr-un comitet anume era uneori doar element simbolic. Atât E.J. Waggoner, cât şi A.T. Jones au fost votaţi pentru a face parte din General Conference Book Committee [Comitetul pentru Publicaţii al Conferinţei Generale] la Sesiunile Conferinţei Generale din 1889 şi 1891, alături de unsprezece alţi membri (1889 General Conference Daily Bulletin, p.124; 1891 General Conference Daily Bulletin, p.219). În septembrie 1891, E.J. Waggoner i-a scris lui O.A. Olsen, fără a exprima nicio nemulţumire personală, ci doar o îngrijorare pentru binele lucrării. El citise un raport care declara că, fără ştiinţa lui, „Book Committee” votase ca Review and Herald să publice cartea lui G.I. Butler pentru oamenii de culoare. Totuşi, Waggoner a declarat: „În calitate de membru al comitetului, aş dori să văd manuscrisul”. El se simţea  „destul de sigur că existău suficiente motive ca acea carte să aibă o nevoie de examinare la fel de mare ca orice altă carte. Dacă este publicată fără o examinare, cu excepţia celei făcute de un comitet de trei, sunt sigur că vor fi nemulţumiri…. Cu siguranţă, fiecare membru are dreptul de a examina orice manuscris care îi este trimis comitetului în mod corespunzător” (E.J. Waggoner către O.A. Olsen, 15 septembrie, 1891). Având în vedere că numai trei din cei treisprezece membri au votat cartea, este clar că Jones şi Waggoner nu au fost incluşi. Într-o modalitate similară celei în care a fost aprobată cartea lui Butler, fără nicio examinare din partea lui Jones şi Waggoner, unele dintre manuscrisele lui Jones şi Waggoner au fost respinse fără nicio examinare din partea comitetului (vezi O.A. Tate către William C. White, 7 octombrie, 1895; în Manuscripts and Memories, p.294).

[xliv]. „National Religious Liberty Association”, General Conference Daily Bulletin, 5 noiembrie 5, 1889, p.148.

[xlv]. „The Second Annual Session of the National Religious Liberty Association”, Review and Herald, 16 decembrie, 1890, p.781. Este interesant de observat că William C. White a fost ales pentru a face parte din Comitetul pentru Planuri şi Activitate al Asociaţiei, iar numele lui apare în Review ca susţinând toate aceste hotărâri care au fost votate în 3 şi 7 noiembrie. Totuşi, el nu a fost prezent la aceste întruniri din Battle Creek, deoarece a fost împreună cu mama sa în Salamanca, New York.

[xlvi]. C.C. Crisler în Ellen G. White, Schiţe din viaţă, p.310, sublinierile adăugate.

[xlvii]. A.L. White în T.H. Jemison, A Prophet Among You, p.474.

[xlviii]. Ellen G. White, Manuscrisul 44, „Diary” 4 noiembrie, 1890, în „Manuscript Releases No. 1033, The Salamanca Vision and the 1890 Diary”, p.20.

[xlix]. Ellen G. White, Manuscrisul 6, 25 noiembrie, 1890, în „Manuscript Releases No. 1033, The Salamanca Vision and the 1890 Diary”, p.31-32.

[l]. Ellen G. White, Manuscrisul 16, 4 decembrie, 1890, în „Manuscript Releases No. 1033, The Salamanca Vision and the 1890 Diary”, p.37.

[li]. Ellen G. White, Manuscrisul 53, 25 decembrie, 1890, în „Manuscript Releases No. 1033, The Salamanca Vision and the 1890 Diary”, p.52.

[lii]. Pare evident că acele comentarii ale lui Ellen White din Manuscrisul 29 şi Manuscrisul 44, 1890, au fost scrise după întoarcerea ei la Battle Creek. Vezi Robert W. Olson în, „Manuscrisul Releases No. 1033, The Salamanca Vision and the 1890 Diary”, p.58. Olson sugerează că acele comentarii ale lui Ellen White „par să conţină descrierea a două viziuni, nu doar a uneia singure”.

[liii]. Ellen G. White, Manuscrisul 29, 1890, în „Manuscript Releases No. 1033, The Salamanca Vision and the 1890 Diary”, p.59-60.

[liv]. Ellen G. White, Manuscrisul 44, „Diary”, 4 noiembrie, 1890, în „Manuscript Releases No. 1033, The Salamanca Vision and the 1890 Diary”, p.61.

[lv]. A.L. White în T.H. Jemison, A Prophet Among You, p.476.

[lvi]. Dacă nu se precizează altfel, detaliile pentru restul acestui capitol sunt preluate din: Robert W. Olson, compilator, „Manuscript Releases No. 1033, The Salamanca Vision and the 1890 Diary”; C.C. Crisler în Ellen G. White, Schiţe din viaţă, p.309-318; A.L. White în T.H. Jemison, A Prophet Among You, p.471-480; A.L. White, The Lonely Years, p.463-483.

[lvii]. Articolul de pe prima pagină a numărului din 5 martie, 1891, al revistei Sentinel, a fost scris de A.T. Jones şi intitulat: „What Does the Bible Teach about the Sabbath?” („Ce ne învaţă Biblia despre Sabat?”) Acest articol a fost asemănător multor altora pe care le scrisese A.T. Jones şi pe care le Dan Jones le criticase atât de vehement. Articolul intenţiona să dovedească din scrierile Dlui. Crafts însuşi – susţinătorul cel mai proeminent al legii duminicale – faptul că Sabatul avea o natură religioasă, şi nu civilă. Prin urmare, A.T. Jones a concluzionat: „Niciun guvern de pe pământ nu va putea să aibă vreodată dreptul de a se ocupa în vreun fel” de Sabat. Iar American Sabbath Union „ştie că pledoaria lor pentru un Sabat «civil» este o fraudă” (p.1).

[lviii]. O.A. Olsen, „The Salamanca Vision”, 19 august, 1914; în „Manuscript Releases No. 1033, The Salamanca Vision and the 1890 Diary”, p.77. C. Eldridge a declarat: „Am rămas în acea cameră până la ora trei”, s-a luat votul, iar abia apoi a fost deschisă uşa”. Vezi nota de final 60.

[lix]. Pentru referinţe, vezi nota de final 56.

[lx]. C.C. Crisler în, Ellen G. White, Schiţe din viaţă, p.315. William C. White a găsit-o pe Ellen White „scriind foarte preocupată. Apoi, i-a spus că un înger al lui Dumnezeu o trezise pe la ora trei. Vezi nota de final 58. A fost Dumnezeu punctual?

[lxi]. Ibid., p.315-316.

[lxii]. Ellen G. White, Manuscrisul 40, 1890, în 1888 Materials, p.917,941-942. Robert Olson, fost director al Ellen G. White Estates, sugerează că, cel puţin o parte din acest Manuscris 40, găsit în jurnalul lui Ellen White, a fost scris dimineaţa devreme, duminică, 8 martie, 1891. Nu există nicio îndoială că ea a citit din acel jurnal în adunarea de duminică dimineaţă („Manuscript Releases No. 1033, The Salamanca Vision and the 1890 Diary”, p.63).

[lxiii]. Ibid., p.942-943,946.

[lxiv]. Ellen G. White, Manuscrisul 59, 20 mai, 1905, în „Manuscript Releases No. 1033, The Salamanca Vision and the 1890 Diary”, p.69.

[lxv]. Ellen G. White, Manuscrisul 40, 1890, în 1888 Materials, p.928, 944-945,948.

[lxvi]. Acesta este una dintre numeroasele ocazii care dovedesc că O.A. Olsen nu era conştient de resentimentele profunde şi de ura împotriva lui Jones şi Waggoner. Evenimentul respectiv a determinat-o pe Ellen White să exclame în cele din urmă: „Fratele Olsen a acţionat asemenea lui Aaron” (1888 Materials, p.1608).

[lxvii]. O.A. Johnson către William C. White, „The Testimony of Six Witnesses”, 19 mai, 1922, şi E.K. Steele către A.L. White, „The Salamanca Vision”, 11 august, 1946, în „Manuscript Releases No. 1033, The Salamanca Vision and the 1890 Diary”, p.85,83.

[lxviii]. C.C. Crisler în Ellen G. White, Schiţe din viaţă, p.317.

[lxix]. A.T. Robinson, „Personal Experiences in Connection with the work of Sister White”, material scris înainte de 1906, în „Manuscript Releases No. 1033, The Salamanca Vision and the 1890 Diary”, p.75. Acest raport al lui A.T. Robinson, în calitate de martor ocular, se deosebeşte într-o mare măsură de numeroase descrieri moderne ale personalităţii lui A.T. Jones. Ar fi bine să observăm că Ellen White şi mesagerul ei ceresc nu au menţionat niciodată niciun cuvânt de mustrare la adresa lui A.T. Jones şi Sentinel în perioada acestei confruntări din 1890-1891, nici nu au trecut de partea lui Dan Jones şi a asociaţilor lui. Totuşi, George Knight nu numai că trece de partea lui Dan Jones în această confruntare, dar şi scrie două capitole întregi, încercând să îl descrie pe A.T. Jones ca fiind „agresiv”, „brutal”, „radical” şi „extremist” în „poziţiile” lui cu privire la libertatea religioasă. Knight afirmă că Jones „susţinea continuu un pol extrem doctrinar [teoretic, nepractic, fanatic şi dogmatic]. Mintea lui nu poseda prea multă abilitate de interpretare flexibilă”. El „era îmbibat de spiritul de la Minneapolis”, iar aceasta a fost o problemă pe care o considera „imposibil de depăşit” (From 1888 to Apostasy, p.75-88,117-131). Nu este dificil de înţeles felul în care Knight a putut să ajungă atât de departe în discreditarea lui Jones, dacă ne dăm seama de ceea ce a declarat el în mod deschis, după ce a scris biografia lui Jones: „Cred că nu am reuşit să comunic eficient. Am făcut tot ce am putut pentru a demonstra că Jones a fost aberant de la început, până la sfârşit. În a doua parte a deceniului 1880 şi la începutul deceniului 1890, acest fapt este demonstrat de asprimea lui şi de incapacitatea de a da pe faţă o amabilitate creştină…. Folosirea extremistă a limbajului său, care pare să-i fi condus pe unii la agitaţia trupului sfânt, extremismul lui în aproape fiecare domeniu al libertăţii religioase… şi aşa mai departe. Ideea pe care am încercat să o comunic a fost că în întreaga perioadă de «erou» a lui Jones, el a fost dezavantajat de trăsături de caracter serioase, în ciuda susţinerii primite din partea lui Ellen White („A Spark in the Dark: A Reply to a Sermonette Masquerading as a Critique, George Knight answers Dennis Hokama”, Adventist Currents, aprilie 1988, p.43). Totuşi, nu numai susţinerea acordată de Ellen White sugerează că Jones a avut un mesaj, ci şi călăuza cerească a declarat: „În American Sentinel a fost publicat adevărul pentru timpul acesta” (Ellen G. White, Manuscrisul 29, 1890, în „Manuscript Releases No. 1033, The Salamanca Vision and the 1890 Diary”, p.60).

[lxx]. Ellen G. White, Manuscrisul 59, 20 mai, 1905, în „Manuscript Releases No. 1033, The Salamanca Vision and the 1890 Diary”, p.70.

[lxxi]. O.A. Johnson către William C. White, „The Testimony of Six Witnesses”, 19 mai, 1922, în „Manuscript Releases No. 1033, The Salamanca Vision and the 1890 Diary”, p.86.

[lxxii]. „Proceedings of the Board of Foreign Missions”, General Conference Daily Bulletin, 13 aprilie, 1891, p.256. Sesiunea Conferinţei Generale a avut loc din 5 martie, până în 25 martie, alături de o serie de adunări care s-au desfăşurat timp de 10 zile după încheierea sesiunii (Ibid., p.252). Adunarea de dimineaţă, în care Ellen White a prezentat viziunea de la Salamanca, a avut loc duminică, 8 martie, 1891.

[lxxiii]. Ellen G. White către O.A. Olsen, Scrisoarea 127, 1 decembrie, 1896, în 1888 Materials, p.1622-1624.

[lxxiv]. Ellen G. White, „What Shall We do that We Might Work the Works of God”, Review and Herald, 21 aprilie, 1890, p.241.