2. Ploaia târzie şi marea strigare care va veni

2. Ploaia târzie şi marea strigare care va veni

Apel la pregătire şi avertizarea ca nu cumva ploaia târzie să fie condamnată

În deceniul 1880, Ellen White a început să exprime din ce în ce mai mult un sentiment de urgenţă în declaraţiile ei cu privire la marea strigare şi ploaia târzie. Urma să vină un mesaj real care va umple pământul cu slava lui. Ea a scris despre planul lui Dumnezeu de a trimite oameni simpli pentru a face o mare lucrare care va crea un „interes religios” ce va depăşi cu mult interesul din Reformaţiunea secolului al şaisprezecelea. Mesajul va fi mai mult decât o redeşteptare spirituală a predicării evanghelice din acele zile. Ellen White a vorbit de asemenea despre „o mare strigare falsă” pe care Satana îl trimitea pentru a încerca să abată atenţia oamenilor de la adevăratul mesaj pentru „timpul acesta”. Pentru ea, aceste manifestări erau „dovezile cele mai mari” ale faptului că marea strigare se apropia:

„În ultima lucrare solemnă vor fi angajaţi doar puţini oameni mari…. Totuşi, sub un exterior neatrăgător şi necioplit, poate fi descoperită cea mai curată strălucire a unui caracter creştin….

Dumnezeu va aduce la îndeplinire o lucrare în zilele noastre, pe care puţini o anticipează. El va înălţa şi va înflăcăra în mijlocul nostru pe aceia care sunt învăţaţi mai degrabă prin ungerea cu Duhul Sfânt, decât printr-o instruire exterioară în instituţii ştiinţifice…. Dumnezeu va demonstra faptul că El nu este dependent de muritori învăţaţi şi importanţi în ochii lor.”[i]

„Dumnezeu ridică o clasă de oameni care vor vesti marea strigare a soliei celui de-al treilea înger. [citat, Fapte 20,30] Acum, scopul lui Satana este acela de a aduce noi teorii, pentru a abate atenţia de la adevărata lucrare şi de la mesajul cel veritabil pentru timpul acesta. El stârneşte mintea oamenilor pentru a atribui Scripturii interpretări false, o mare strigare falsă, aşa încât adevăratul mesaj să nu aibă efect, atunci când va veni. Aceasta este una dintre dovezile cele mai mari că marea strigare va fi auzită curând şi că pământul va fi luminat de slava lui Dumnezeu.”[ii] [60]

„Îngerul care se alătură în lucrarea de proclamarea soliei îngerului al treilea urmează să lumineze întregul pământ cu slava lui. Aici este scoasă în evidenţă o lucrare de o extindere mondială şi de o putere neobişnuită. Mişcarea adventistă din 1840-1844 a fost o manifestare plină de slavă a puterii lui Dumnezeu.... În ţara aceasta, a avut loc cel mai mare interes religios la care am fost martori în orice ţară, de la Reformaţiunea din secolul al şaisprezecelea; dar acesta va fi depăşit cu mult de mişcarea cea puternică din timpul vestirii marii strigări a soliei îngerului al treilea. Lucrarea va fi asemănătoare aceleia din Ziua Ispăşirii…. Solia va fi vestită prin mii de voci, pe întregul pământ. Vor fi săvârşite minuni, bolnavii vor fi vindecaţi, iar credincioşii vor fi însoţiţi de semne şi minuni. Satana de asemenea lucrează prin minuni false, până acolo încât face să coboare foc din cer sub ochii oamenilor. În felul acesta, locuitorii pământului sunt determinaţi să ia o poziţie.”[iii]

În vara anului 1885, prin eforturile lui E.P. Daniells în lucrarea de evanghelizare, în Healdsburg, California, a început o redeşteptare.  Cercetarea profundă a inimii şi pocăinţa aduseseră o manifestare minunată a Duhului lui Dumnezeu, care a avut ca rezultat dragoste şi unitate în mijlocul multor membri. Unii dintre lucrătorii mai în vârstă (J.H. Waggoner şi J.N. Loughborough) au intervenit şi au oprit adunările, etichetându-le a fi o „amăgire” şi „fanatism”. Când a auzit ce se întâmplase, Ellen White, care călătorea în Suedia, a trimis câteva scrisori de avertizare. Lucrarea care începuse la Healdsburg era tocmai lucrarea de care fiecare biserică avea nevoie. Da, Satana va trimite întotdeauna o contrafacere, dar dacă nu se făceau schimbări, oamenii vor „condamna lucrarea ploii târzii”, pretinzând că luptă împotriva fanatismului.

„Din scrisorile primite, am motive să consider că în Healdsburg a fost începută o lucrare bună. Cei care au simţit că a fost greşită şi au condamnat-o au săvârşit, cred eu, una dintre cele mai mari greşeli….

Fraţilor, este timpul ca redeşteptări asemenea celei care a înviorat biserica din Healdsburg să vină în fiecare biserică adventistă de ziua a şaptea din ţara noastră, deoarece altfel biserica nu va fi pregătită să primească ploaia târzie. Trebuie să fie făcută o lucrare pentru fiecare membru din biserică. Ei îşi vor mărturisi greşelile unii altora…. Ori de câte ori lucrarea aceasta începe şi oriunde este văzută, va exista o lucrare a puterii lui Satana – va fi exercitată invidie, gelozie şi bănuială rea….

Dacă există o lucrare adevărată, atunci în modul cel mai sigur va fi şi o contrafacere….

Motivul pentru care insist acum atât de mult asupra acestui subiect este acela că, dacă noi suntem poporul lui Dumnezeu, în biserici vor fi mişcările cele mai remarcabile ale Duhului lui Dumnezeu. Fraţii mei ar putea să se ridice şi, din cauza atitudinii lor de a înlătura tot ce nu este făcut după modelul lor, se vor întoarce împotriva lucrării lui Dumnezeu şi o vor interzice. Eu ştiu despre ce vorbesc….

Noi avem o credinţă limitată şi inimi păcătoase, iar Dumnezeu nu poate să lucreze pentru noi cu putere, deoarece, dacă ar lucra,… noi nu am putea să facem deosebire între lucrarea lui Dumnezeu şi o contrafacere.”[iv]

„Cu referire la redeşteptarea de la Healdsburg, eu nu sunt de acord cu felul în care aţi tratat problema aceasta. Eu nu neg că în acea lucrare au pătruns unii fanatici. Totuşi, dacă veţi acţiona în viitor, aşa cum aţi procedat în această situaţie, puteţi fi siguri de un lucru: Veţi condamna lucrarea ploii târzii, atunci când aceasta va veni. Pentru că în timpul acela veţi vedea dovezi şi mai mari ale fanatismului.

Când în lucrarea lui Dumnezeu se va face un efort, Satana va fi prezent pentru a atrage atenţia asupra lui însuşi, dar oare este lucrarea pastorilor aceea de a spune: Aceasta nu mai poate să înainteze, pentru că nu este lucrarea lui Dumnezeu?...

Eu nu am nicio încredere în judecata lui J.H. Waggoner cu privire la aceste lucruri…. Dacă acesta este modul în care trataţi lucrurile, acum, când Dumnezeu trimite o lucrare bună, fiţi siguri că redeşteptările vor fi rare. Când Duhul lui Dumnezeu va veni, el va fi denumit fanatism, aşa cum a fost în Ziua Cincizecimii….

Dumnezeu a ales oameni pentru a face o anumită lucrare. Capacităţile lor intelectuale pot fi mici, dar atunci este o dovadă şi mai evidentă că Dumnezeu lucrează. Vorbirea lor ar putea să nu fie elocventă, dar aceasta nu este o dovadă că ei nu au o solie de la Dumnezeu.”[v]* [62]

În aceeaşi perioadă, G.I. Butler, preşedintele Conferinţei Generale, a luat măsuri pentru „a restrânge lucrările adunării de tabără de la New York”, din cauza lipsei de fonduri. Ellen White a răspuns într-o modalitate asemănătoare celei în care a răspuns la situaţia din Healdsburg. Dacă nu se făcea o schimbare, oamenii urmau să restrângă lucrarea Duhului Sfânt.

„Să nu iei nicio iniţiativă care va limita şi va restrânge lucrarea, dacă nu eşti sigur că eşti condus de Duhul lui Dumnezeu…. Dacă aceia care pot să ajute lucrarea din New York nu sunt sensibilizaţi şi făcuţi să-şi înţeleagă datoria, ei nu vor recunoaşte marea strigare a îngerului al treilea. Când lumina se va răspândi şi va lumina pământul, în loc de a veni în ajutorul Domnului, ei vor dori să restrângă lucrarea Sa, în aşa fel încât să corespundă cu ideile lor înguste. Îngăduiţi-mi să vă spun că, în această lucrare finală, Domnul va lucra într-o modalitate foarte diferită de cursul firesc al lucrurilor şi pe o cale întru totul contrară vreunui plan omenesc. Întotdeauna vor exista în mijlocul nostru unii care vor dori să aibă controlul asupra lucrării lui Dumnezeu şi să dicteze fiecare pas ce trebuie să fie făcut, în timp ce lucrarea înaintează sub conducerea acelui înger care se alătură îngerului al treilea în vestirea solie ce trebuie să-i fi adresată lumii. Dumnezeu va folosi căi şi mijloace, prin care se va vedea că El este Cel ce preia conducerea în mâinile Sale. Lucrătorii vor fi surprinşi de mijloacele simple pe care le va folosi El spre a aduce la îndeplinire lucrarea neprihănirii Sale.”[vi]

Pregătirea necesară

În timp ce scria scrisori de avertizare împotriva luării unor decizii care aveau să pună piedici lucrării Duhului Sfânt, Ellen White exprima de asemenea, în multe scrisori şi articole, marea nevoie de pregătire în scopul de a primi ploaia târzie. Aşa cum a descris în scrierile ei anterioare, aceasta implica o curăţire a templului sufletului, aflată în legătură cu lucrarea lui Hristos în sanctuarul ceresc (Daniel 8,14). Când avea să vină ploaia târzie, aceasta urma să aducă lumină, iar cei care vor fi pregătiţi şi vor primi lumina vor proclama poruncile lui Dumnezeu şi [63] mărturia lui Isus Hristos. Această solie a îngerului al treilea nu urma să fie vestită prin dezbateri, ci prin lucrările adânci ale Duhului Sfânt. Observaţi câteva dintre declaraţiile lui Ellen White:

„Îngerul al treilea, care zboară prin mijlocul cerului, vestind poruncile lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus, reprezintă lucrarea noastră. Solia nu pierde nimic din puterea ei în zborul îngerului, pentru că Ioan o vede crescând în tărie, până când întregul pământ este luminat de slava ei. ... Solia adevărului, pe care o vestim, trebuie să meargă la naţiuni, limbi şi popoare. În curând, ea va fi vestită cu voce tare şi pământul va fi luminat de slava ei. Ne pregătim noi oare pentru această mare revărsare a Duhului lui Dumnezeu?”[vii]

„Aştept cu o dorinţă fierbinte timpul când evenimentele din Ziua Cincizecimii se vor repeta cu o putere chiar mai mare decât în acea ocazie. Ioan spune: «Am văzut un alt înger coborând din cer cu o mare putere, şi pământul s-a luminat de slava lui»…. Mii de voci vor fi umplute cu puterea de a vesti până departe adevărurile minunate ale Cuvântului lui Dumnezeu. Limba bâlbâitoare va fi dezlegată, iar cel timid va fi făcut puternic spre a vesti o mărturie curajoasă pentru adevăr. Fie ca Domnul să-l ajute pe poporul Său să-şi cureţe templul sufletului de orice întinare şi să păstreze o legătură aşa de strânsă cu El, încât să fie părtaş al ploii târzii, când aceasta va fi revărsată.”[viii]

„Când ploaia târzie va veni asupra poporului lui Dumnezeu, voi trebuie să fiţi pregătiţi pentru a înainta imediat, deoarece aceia ale căror vase sunt curate, ale căror mâini sunt libere, chiar atunci când vine ploaia târzie, vor primi lumina care vine de sus, iar vocile se vor ridica pentru a proclama poruncile lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus Hristos.”[ix]

„Domnul rânduieşte şi trimite pastori nu numai pentru a predica, deoarece acesta este o mică parte a lucrării Sale, ci pentru a păstori, a-i educa pe oameni nu spre a fi nişte luptători, ci nişte exemple de evlavie…. Unii s-au… educat pentru dezbateri contradictorii, iar bisericile aflate în grija lor arată caracterul lucrării lor…. Marea încercare care este atât de aproape îi va înlătura pe aceia pe care Dumnezeu nu i-a rânduit, iar El va avea un corp pastoral curat, credincios, sfinţit şi pregătit pentru ploaia târzie.”[x]

„Oare indiferenţa aceasta trebuie să continue an după an? Oare Satana trebuie să triumfe întotdeauna, iar Hristos să fie dezamăgit de slujitorii pe care i-a răscumpărat cu un preţ infinit? Aşteptăm un timp când ploaia târzie va fi revărsată, sperând cu încredere într-o zi mai bună, când biserica va fi înzestrată cu putere de sus şi pregătită în acest fel să îndeplinească o lucrare mai eficientă pentru Dumnezeu. Totuşi, ploaia târzie nu va înviora şi întări niciodată nişte suflete nepăsătoare, care nu folosesc puterea pe care Dumnezeu le-a dat-o deja.”[xi] [64]

Legea în Galateni

În timp ce Ellen White îi sfătuia pe conducătorii şi membrii bisericii să se pregătească pentru ploaia târzie, avertizându-i să fie atenţi, ca nu cumva să fie luate chiar şi cele mai neînsemnate decizii care ar fi împiedicat lucrarea necesară, în Battle Creek a fost stârnită o controversă. La suprafaţă, controversa era cu privire la legea din Galateni, dar ea implica mult mai mult decât atât. În realitate, era o controversă cu privire la îndreptăţirea prin credinţă, Evanghelia însăşi. Cum a început această controversă şi ce a implicat ea? Restul capitolului va fi dedicat răspunsului la întrebările acestea.[xii]*

În Galateni 3,19, apostolul Pavel a scris despre „legea adăugată”, iar în versetul 24, despre „îndrumătorul spre Hristos”. La care lege s-au referit aceste versete, la legea ceremonială, sau legea morală – Cele Zece Porunci? În deceniul 1850, pionierii adventişti, inclusiv James White, J.N. Andrews, Uriah Smith şi Joseph Bates, susţinuseră că legea la care se referea Pavel în Galateni capitolul 3 era legea Celor Zece Porunci. Totuş i, această interpretare se schimbase.

Protestanţii dispensaţionalişti din acel timp proclamau cu emfază că oamenii trăiau în dispensaţiunea harului  Noului Testament, folosind texte cum era cel din Galateni 3,19 şi 3,24 pentru a dovedi că Cele Zece Porunci erau întru totul desfiinţate. Acest fapt a produs o schimbare în gândirea multor adventişti care sperau să combată astfel de argumente, explicând că textul din Galateni capitolul 3 se referea la legea ceremonială. Totuşi, în 1854, J.H. Waggoner (tatăl lui E.J. Waggoner) a publicat un pamflet intitulat: „The Law of God: An Examination of the Testimony of Both Testaments”. Când acest pamflet a prezentat concepţia că legea din Galateni capitolul 3 se referea numai la Cele Zece Porunci, alţi adventişti au fost de părere diferită şi s-a dezvoltat o controversă.

La Battle Creek au avut loc câteva zile de adunări în care, în conformitate cu Uriah Smith, poziţia lui J.H. Waggoner a fost dovedită a fi greşită. James şi Ellen White au participat la aceste adunări şi, curând după aceea, Ellen White a avut o viziune cu privire la subiectul legii. Ea i-a scris imediat lui J.H. Waggoner, declarând că poziţia lui nu trebuia să fie promovată. Ca rezultat al acestei viziuni, James White a retras de pe piaţă cartea lui J.H. Waggoner. [65]

„În conformitate cu Uriah Smith, J.H. Waggoner a solicitat de repetate ori ca pamfletul lui să fie retipărit, dar James White a răspuns: „NU, până când nu îţi revizuieşti poziţia cu privire la lege”.[xiii]

Controversa cu privire la legea din Galateni a rămas latentă aproximativ 30 de ani, până pe la mijlocul deceniului 1880, când A.T. Jones şi E.J. Waggoner au intrat în scenă. În data de 1 octombrie, 1883, la un an după experienţa lui de la adunarea de tabără, Waggoner a început să împărtăşească nou-descoperita lui credinţă, predând cursuri de religie la Colegiul Healdsburg, care se deschisese în 11 aprilie, 1882. Într-un fel, el a găsit timp pentru a păstori Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea din Oakland şi pentru a-l ajuta pe tatăl lui să editeze Signs of the Times. A.T. Jones a venit în California în 1884, eliberându-l pe Waggoner de responsabilităţile ca profesor în toamna anului 1885 şi, de asemenea, ajutând în calitate de editor asistent al Signs….[xiv]* Pe lângă aceste îndatoriri, Jones păstorea una dintre bisericile locale.[xv]* Când J.H. Waggoner a plecat în Europa, [66] în 1886, A.T. Jones şi E.J. Waggoner au ajuns editorii şefi ai revistei Signs, poziţie pe care Jones a deţinut-o până în 1889, iar E.J. Waggoner până în 1891, când a fost trimis în Anglia. Ambii au preluat de asemenea poziţia de editori şefi ai publicaţiei American Sentinel, o poziţie pe care Waggoner a deţinut-o până în 1890, iar Jones până în 1897, când a fost numit membru al Comitetului Executiv al Conferinţei Generale.

Deşi Jones şi Waggoner au lucrat împreună ca editori ai revistei Signs, ei au studiat separat, ajungând la multe concluzi similare. În consecinţă, în articolele lor din Signs, în predarea cursurilor de la colegiu şi în predicile din bisericile locale, mesajul lor principal era acelaşi. Jones descrie acest fapt astfel:

„Fiecare dintre noi îşi urma individual propriul studiu al Bibliei, predarea şi predicarea. Noi nu am petrecut niciodată nicio oră de studiu împreună asupra vreunui subiect sau asupra tuturor subiectelor. Totuşi, am fost conduşi până la capăt la un acord deplin cu privire la adevărurile Bibliei. Pentru a ilustra: În Sabat, fratele Waggoner a fost plecat din Oakland la o adunare de tabără, iar eu am predicat în locul lui în biserica din Oakland. Subiectul meu a fost «Neprihănirea prin credinţă». În Sabatul următor, el a fost acasă şi a predicat în biserica lui din Oakland, iar eu în San Francisco. Duminică dimineaţa, când am venit la biroul de la «Signs» şi am început să lucrez, i-am zis fratelui Bollman, «Ce a predicat fratele Waggoner ieri?» El a răspuns: «Acelaşi lucru pe care l-ai predicat tu Sabatul trecut». Eu l-am întrebat «Ce text a folosit», iar el a răsuns «cel folosit de tine». Eu am zis: «Ce linie de gândire a urmat? Ce ilustraţie?» El a răspuns: «Aceleaşi ca şi tine».”[xvi]

În vara anului 1884, E.J. Waggoner a scris zece articole despre Lege şi Evanghelie şi despre relaţia dintre ele. În articolul său din 11 septembrie, 1884, din Signs, el a tratat într-o modalitate mai precisă legea din Galateni şi s-a îndepărtat de poziţia adventistă general acceptată, şi anume că legea din Galateni capitolul 3 se referea la legea ceremonială.[xvii] Pe parcursul anului şcolar 1884-1885, E.J. Waggoner a început să prezinte aceleaşi concepţii la Colegiul Healdsburg.[xviii] Deşi unii erau mulţumiţi [67] de scrierile şi activitatea de profesor a lui Waggoner, alţii au ajuns foarte îngrijoraţi. Uriah Smith, editorul şef al Review, şi G.I. Butler, preşedintele Conferinţei Generale, erau cei mai deschişi în exprimarea îngrijorărilor lor.

În primăvara anului 1885, înainte ca Ellen White şi William C. White să plece în Anglia, E.J. Waggoner a vorbit cu William C. White despre îngrijorările pe care le avea cu privire la articolele lui din Signs şi învăţăturile predate de el la colegiu. Prima lui îngrijorare era legată de scrierea unor articole care „aveau să fie în conflict cu cele ale lui Canright”.[xix] D.M. Canright era unul dintre cei mai proeminenţi evanghelişti din acel timp, combătându-i cu succes pe mulţi împotrivitori ai adventiştilor. De asemenea, el scrisese multe cărţi, inclusiv The Two Laws, care a fost publicată în 1876. În cartea lui, Canright a adoptat aceeaşi poziţie ca Uriah Smith şi G.I. Butler, cu privire la legea din Galateni.

A doua îngrijorare pe care Waggoner a împărtăşit-o cu William C. White a fost cu privire la controversa legată de legea din Galateni, în care tatăl lui fusese implicat în trecut. William C. White şi-a exprimat „opinia în mod deschis, declarând că el [E.J. Waggoner] şi editorii de la Signs ar trebui să prezinte ceea ce credeau ei a fi adevărul”, chiar dacă intrau în „conflict cu unele lucruri scrise de Canright şi alţii”, dar în legătură cu vechea controversă, „el trebuia să o evite, dacă era posibil”. William C. White l-a sfătuit de asemenea pe Waggoner să publice „articole despre subiectele pe care le prezentase la colegiu”.[xx]* E.J. Waggoner a acceptat sfatul lui şi a continuat să prezinte Legea şi Evanghelia în paginile publicaţiei Signs şi în studiile trimestriale pentru Şcoala de Sabat, precum şi în cursurile de la colegiu şi în adunările de tabără locale.

Nu a trecut mult timp, până când învăţăturile şi scrierile lui A.T. Jones şi E.J. Waggoner au ajuns ţinta atacurilor. La începutul lui 1886, G.I. Butler a vizitat Colegiul Healdsburg şi a fost informat despre „eforturile energice” făcute de Jones şi Waggoner „pentru a întipări în mintea studenţilor la teologie” că „legea adăugată” din Galateni era „legea morală a Celor Zece Porunci”. Butler şi-a exprimat o mare îngrijorare cu privire la situaţie, deoarece, în mintea lui, subiectul fusese clarificat şi stabilit cu ani în urmă. Mai mult, concepţia lui E.J. Waggoner era contrară aceleia a lui James White, Uriah Smith, D.M. Canright şi el însuşi. Într-o scrisoare adresată lui Ellen White, el i-a amintit că primise lumină asupra subiectului cu ani în urmă, „şi anume că aceasta [legea din Galateni] se referea la sistemul ceremonial, şi nu la legea morală”.[xxi]

Ca răspuns la scrisoarea lui Butler, Ellen White a trimis imediat o scrisoare lui Jones şi Waggoner, „protestând împotriva faptului că ei acţionau contrar [68] luminii pe care Dumnezeu ne-a dat-o cu privire la toate deosebirile de opinie”. Totuşi, această scrisoare nu a ajuns niciodată (şi nu a fost găsită până în ziua de astăzi). În consecinţă, Jones şi Waggoner au continuat să-şi prezinte concepţiile.[xxii]* În timpul verii, Waggoner chiar a publicat în Signs o serie de nouă articole, tratând în mod specific Galateni capitolul 3. În aceste articole, Waggoner a adoptat poziţia că „îndrumătorul” din Galateni 3,24 „nu putea să se refere în niciun caz la legea ceremonială”.[xxiii]

După ce a citit noua serie de articole ale lui Waggoner din Signs şi pentru că nu a primit niciun răspuns personal din partea lui Ellen White, Butler i-a trimis din nou o scrisoare, protestând împotriva lucrării lui Waggoner. În conformitate cu Butler, Waggoner provoca „o mare controversă”, prezentând concepţii pe care „trei-pătrimi din biserică” nu le credea. Butler a făcut încă o dată presiuni asupra lui Ellen White pentru a clarifica situaţia, declarând că era „impresionat să scrie un comentariu succint al Epistolei către Galateni” şi implicând că el credea că legea la care se făcea referire în Galateni capitolul 3 era numai legea ceremonială.[xxiv]

În 16 noiembrie 1886, Butler i-a scris din nou lui Ellen White, spunându-i că se aşteptase „să-i cheme pe bunii noştri fraţi de la Signs să dea socoteală” la următoarea Sesiune a Conferinţei Generale, „pentru ceea ce au făcut cu privire la unele dintre punctele controversate ale credinţei noastre; legea din Galateni”. Butler a făcut imediat lucrul acesta.

Conferinţa Generală din 1886

Îndată ce Sesiunea Conferinţei Generale a început, în 18 noiembrie, Butler le-a prezentat delegaţilor „comentariul lui succint” al Epistolei din Galateni, sub forma unui pamflet de optzeci şi cinci de pagini, intitulat: The Law in the Book of Galatians: Is It the Moral Law, or Does It Refer to that System of Laws Peculiarly Jewish? [Legea din Epistola către Galateni: Este ea legea morală, sau se referă la acel sistem de legi specific iudaice?] Deşi nu i-a menţionat pe nume, pamfletul nu era nimic mai mult decât o replică scrisă împotriva lui Jones şi Waggoner; adresându-le multe atacuri personale şi menţionând concepţiile lor „minoritare” şi „doctrina mult lăudată a îndreptăţirii prin credinţă”.[xxv] [69]

De asemenea, Butler a adus subiectul în atenţia Theological Committee, la Conferinţa Generală. El a scris câteva hotărâri cu intenţia de a împiedica publicarea unor concepţii contrare poziţiei „susţinute de o majoritate rezonabilă a poporului nostru”, cu excepţia că aceste concepţii au fost mai întâi „examinate şi aprobate de fraţii de seamă şi cu experienţă”.[xxvi] În afara uneia, toate hotărârile lui Butler au fost aprobate de comitet cu o majoritate de voturi. Totuşi, Butler a raportat toate hotărârile lui într-un articol din Review, incluzând şi hotărârea care a fost respinsă şi care îi mustra pe Jones şi Waggoner pentru cursul pe care îl urmaseră”.[xxvii]* Aşa cum avea să scrie ulterior William C. White: „Din partea unora a fost o dorinţă ca fraţii Waggoner şi Jones să fie condamnaţi fără a fi ascultaţi”.[xxviii]*

În 16 decembrie, Butler i-a scris din nou lui Ellen White, într-un mod mult mai emfatic decât înainte. El i-a amintit că nu primise niciun răspuns cu privire la problema legii din Galateni şi că biserica aşteptase „de ani de zile să audă părerea ei cu privire la subiect”. Din nou, în 28 decembrie, Butler i-a scris lui Ellen White menţionând subiectul articolelor din Signs, care, în cuvintele lui, „se împotriveau principiilor credinţei noastre”. Pe măsură ce timpul trecea, este evident că problema devenea imens de importantă în mintea lui. Probabil, într-o ultimă încercare de a o face pe Ellen White să vorbească în legătură cu acest subiect, Uriah Smith, editor al publicaţiei Review, a publicat un articol vechi, în care Ellen White declara în mod explicit: „Judecata individuală trebuie să se supună autorităţii bisericii”.[xxix]*

Răspunsurile lui Ellen White

În cele din urmă, la începutul anului 1887 (după ce fusese agasată de Butler timp de aproape un an), Ellen White le-a scris din nou lui Jones şi Waggoner şi a trimis copii lui Smith şi Butler. În scrisoarea ei, ea le-a spus că nu citise niciun material scris de niciuna dintre părţi, în legătură cu concepţiile diferite despre legea din Galateni. Ea şi-a menţionat de câteva ori frustrarea pentru faptul că nu fusese capabilă să găsească ce anume scrisese cu ani în urmă cu privire la acel subiect.[xxx]* Ea credea că i se arătase că poziţia lui J.H. Waggoner „asupra legii a fost incorectă”, iar acum, nefiind în stare să găsească materialul acesta, mintea ei nu era „clară” cu privire la problemă şi [70] nu „putea să înţeleagă subiectul”. Ea şi-a exprimat marea îngrijorare, din cauza „conflictului dintre cele două publicaţii principale”. Ea a declarat chiar şi că Jones şi Waggoner erau „prea încrezători în sine şi mai puţin precauţi decât ar trebui” şi se temea că E.J. Waggoner „cultivase” o plăcere „pentru dezbateri şi controverse”, asemenea tatălui său. „Îndeosebi în acest timp, orice seamănă a discordie ar trebui să fie reprimat” şi să fie căutată unitatea. Multe discursuri şi articole din publicaţiile bisericii tratau „subiecte controversate” şi „erau asemenea jertfei lui Cain; fără Hristos”. De asemenea, Ellen White era îngrijorată că aceia care „nu sunt cercetători ai Bibliei” vor lua o poziţie cu privire la acel subiect fără un studiu suficient, „deşi, poziţia ar putea să nu constituie adevărul”. Dacă „aceste lucruri” ar ajunge la o Conferinţă Generală, ea ar „refuza să participe”:

„Noi avem o solie mondială. Poruncile lui Dumnezeu şi mărturiile lui Isus Hristos sunt povara lucrării noastre. Unitatea şi dragostea unii faţă de alţii constituie marea lucrare care trebuie să fie îndeplinită acum….

Din sfânta sfintelor primim o mare învăţătură pentru educaţia noastră. Hristos slujeşte în sanctuar. Noi nu Îl urmăm în sanctuar aşa cum ar trebui. Trebuie să aibă loc o curăţire a sufletului aici pe pământ, în armonie cu lucrarea lui Hristos de curăţire a sanctuarului din cer. Acolo, vom vedea mai clar felul în care suntem văzuţi. Vom cunoaşte aşa cum suntem cunoscuţi.

Influenţele profunde ale Duhului lui Dumnezeu sunt cele necesare pentru a lucra asupra inimii şi pentru a modela caracterul…. Puţina cunoaştere împărtăşită ar putea fi de o sută de ori mai mare, dacă mintea şi caracterul ar fi echilibrate prin iluminarea sfântă a Duhului lui Dumnezeu. Când adevărul este cercetat ca o comoară ascunsă, se manifestă întru totul prea puţină blândeţe şi umilinţă, iar dacă adevărul ar fi prezentat aşa cum este el în Isus, ar fi o putere de o sută de ori mai mare…, dar totul este aşa de amestecat cu eul, încât înţelepciunea care vine de sus nu poate fi împărtăşită.”[xxxi]*

Scrisoarea lui Ellen White a părut a-i lua prin surprindere pe Jones şi Waggoner, dar a slujit unui scop bun. Jones i-a mulţumit lui Ellen White pentru scrisoarea ei, declarând că va „încerca stăruitor să profite de mărturie” şi că „îi părea cu adevărat rău” că „avusese vreo parte în tot ce ar înclina să creeze dezbinare şi să facă rău în vreun fel lucrării lui Dumnezeu”. De asemenea, el a împărtăşit versiunea lui, prezentând contextul controversei cu privire la legea din Galateni. El nu auzise niciodată de scrisoarea care le fusese trimisă înainte, nici de mărturia trimisă lui J.H. Waggoner [71] cu ani în urmă. El s-a oferit cu bucurie să publice orice lumină pe care Ellen White o avea cu privire la subiectul din Signs. De asemenea, el a explicat cu claritate că nu îngăduise ca subiectul acesta să fie discutat în cursurile lui de la Colegiu, spunându-le studenţilor că „nu ar dori să încerce să spună care dintre concepţii este corectă…”:

„Le-am spus să caute în Galateni mai degrabă Evanghelia lui Hristos, decât să discute despre lege…. Am crezut că, dacă vor păstra în atenţie pe Hristos şi Evanghelia, vor fi siguri că se vor afla de partea cea corectă, indiferent de modul în care va fi stabilit în cele din urmă răspunsul cu privire la lege. Dacă Hristos S-ar fi aflat în atenţia lor, eu nu puteam să înţeleg cum ar fi fost posibil să se rătăcească. Cred totuşi că le-am spus că eu credeam că vor găsi acolo ambele legi, iar Evanghelia – îndreptăţirea prin credinţă – se află la baza întregului.”[xxxii]

Waggoner şi-a exprimat păreri similare. El nu a predat la colegiu până în vara anului 1885, prin urmare nu le prezentase studenţilor de la colegiu concepţiile lui. El nu auzise niciodată despre vreo mărturie adresată tatălui său, nici că Ellen White vorbise vreodată despre acel subiect. Dacă ar fi ştiut acest lucru, „situaţia ar fi fost diferită”. Mai mult, concepţiile pe care le susţinuse el erau „diferite” de concepţiile tatălui său. El simţise că ajuta la înaintarea lucrării, dar acum îi părea rău că fusese „prea pripit în exprimarea unor concepţii care puteau să provoace controverse”. El învăţase o lecţie pe care nu o va uita:

„Doresc cât se poate de fierbinte să vină curând timpul când toţi cei din poporul nostru vor vedea lucrurile în mod clar…. Îmi pare sincer rău pentru simţămintele care au existat şi există între cele două edituri. Cred că este pur şi simplu adevărat a spune că aceste simţăminte nu şi-au avut originea aici şi că o mare parte din ceea ce este simţit în est este cauzat de o înţelegere greşită din partea lor cu privire la starea reală a lucrurilor de aici şi cu privire la motivele celor de aici; dar eu nu doresc să consideraţi că aceasta este o evitare a asumării vinovăţiei. Eu ştiu pe deplin că aici a fost îngăduită strecurarea unui simţământ de critică, dar nu cred că a fost nutrit de alţii mai mult decât de mine. Aşa cum văd acum acest spirit de critică, izvorât din felul cel mai rău de mândrie, îl dispreţuiesc şi nu îl mai vreau. Sunt hotărât ca, de aici înainte, să nu mai rostesc nici în public, nici în particular, niciun cuvânt care ar avea tendinţa de a subestima vreun lucrător al lui Dumnezeu.”[xxxiii]

Nu numai că Jones şi Waggoner şi-au cercetat inima şi s-au pocăit, dar Waggoner şi-a respectat promisiunea de a nu dori să subestimeze „vreun lucrător al lui Dumnezeu”. [72] The Gospel in the Book of Galatians [Evanghelia în Epistola către Galateni] – răspunsul de şaptezeci şi unu de pagini la pamfletul lui Butler – deşi datat 10 februarie, 1887, nu a fost tipărit până la Conferinţa Generală din 1888 şi numai după recomandarea lui Ellen White de a fi echitabil.[xxxiv]*

Cu toate acestea, răspunsul lui G.I. Butler a fost destul de diferit. După ce a primit o copie a scrisorii adresate lui Jones şi Waggoner, el „s-a bucurat”, crezând că Ellen White trecuse în cele din urmă de partea lui şi a lui Uriah Smith. El a sperat că Ellen White va face acum o declaraţie publică în legătură cu „legea adăugată”, deoarece „legea adăugată este fie legea morală, fie sistemul legilor ceremoniale”. Butler s-a expus singur la probleme ulterioare, declarând că, dacă poziţia lui a fost vreodată dovedită a fi greşită, el nu ar avea „nicio încredere” în „propria judecată”, nu ar cunoaşte „călăuzirea Duhului” şi ar fi „întru totul nepotrivit pentru a mai îndeplini vreun rol în conducerea” lucrării. De asemenea, Butler a îngăduit să-i scape adevăratele simţăminte faţă de Waggoner. El considera că E.J. moştenea „unele dintre calităţile tatălui lui”, afirmând că „în toate editorialele lui apare amprenta lui Waggoner”.[xxxv]*

Butler a declarat că, spre deosebire de Waggoner, care şi-a publicat articolele în Signs, el refuzase „să-şi publice propriile concepţii cu privire la legea din Galateni în Review”, uitând probabil că el tocmai publicase un articol agresiv în numărul din 22 martie.[xxxvi]* Totuşi, nu a trecut mult, până când bucuria lui Butler s-a transformat într-o dezamăgire amară.

1886 în retrospectivă

Înainte ca scrisoarea de bucurie a lui Butler să ajungă la Ellen White în Elveţia, Domnul i-a descoperit lui Ellen White adevărul cu privire la evenimentele din anul precedent. Nu numai că ea a avut unele „vise impresionante”, dar de asemenea şi-a luat timp să citească materialul lui Butler şi nu a fost impresionată. Ea i-a scris lui Butler, indicând că, probabil, mărturia adresată de ea lui J.H. Waggoner cu ani în urmă a avut scopul de a-l sfătui să nu scoată în evidenţă acel subiect la data aceea (1856), şi nu de a condamna poziţia lui. Adventiştii nu trebuiau să creadă că ei cunoşteau „tot adevărul pe care îl proclamă Biblia”. Dacă un punct nu putea fi susţinut, ei nu ar trebui să fie „prea mândri pentru a renunţa la el”. În locul [73] unui îndemn ca Waggoner să renunţe la propriile concepţii în favoarea celor susţinute de autoritatea bisericii, Ellen White declara că acum era numai cinstit ca acestuia să i se acorde o şansă egală de a se exprima:

„Aşadar, nu doresc ca scrisorile pe care ţi le-am trimis să fie folosite într-o modalitate în care vei considera de la sine că ideile tare sunt corecte şi că Dr. Waggoner şi pastorul Jones sunt întru totul greşiţi…. Eu cred că eşti prea aspru. Aşadar, pentru că acestea sunt urmate de un pamflet în care sunt publicate ideile tale, fii sigur că eu nu consider că este corect acum să faci acest lucru, dacă nu-i acorzi aceeaşi libertate şi lui Dr. Waggoner…. Am avut unele vise impresionante care m-au determinat să cred că tu nu te afli întru totul în lumină…. Nu vreau să văd niciun fariseism în mijlocul nostru. Atât tu, cât şi Dr. Waggoner aţi adus subiectul într-o modalitate atât de amplă înaintea poporului, încât trebuie să fie tratat echitabil şi cinstit într-o dezbatere deschisă…. Tu ţi-ai răspândit pamfletul; acum este numai echitabil ca Dr. Waggoner să aibă o şansă egală cu aceea pe care ai avut-o tu…. Eu cred că va trebui să avem mult mai mult din Duhul lui Dumnezeu, pentru a scăpa din pericolele acestor zile din urmă.”[xxxvii]*

„Visele impresionante” despre care a vorbit Ellen White i-au fost prezentate sub formă de „imagini şi simboluri, dar după aceea i-au fost date explicaţiile…”.[xxxviii]* Aşadar, pe măsură ce timpul a trecut, sfatul lui Ellen White s-a adaptat la diferitele circumstanţe, când a înţeles mai clar ce avusese loc şi ce i se descoperise în timp ce se afla în Elveţia, în 1887. În mod clar, Domnul căuta să avertizeze biserica în legătură cu pericolele care se aflau în faţa ei. Însăşi lumina care urma să lumineze întreaga lume cu slava ei era pregătită spre a fi împărtăşită, dar spiritul evreilor pătrundea în biserică. În a doua parte a anului 1888, Ellen White a împărtăşit ce îi fusese descoperit:

„Acea conferinţă [1886] mi-a fost descoperită într-o viziune din timpul nopţii. Călăuza mea a zis: «Urmează-mă; am să-ţi arăt câteva lucruri». El m-a condus  într-un loc în care am asistat la scenele ce se petreceau în acea adunare. Mi-a fost arătată atitudinea unora dintre pastori, îndeosebi a ta [Butler], la acea adunare, şi pot să spun asemenea ţie, fratele meu, că a fost o conferinţă îngrozitoare.

Apoi, călăuza mea a avut multe lucruri de spus care au lăsat o impresie de neşters din mintea mea. Cuvintele lui au fost solemne şi serioase. El mi-a descoperit starea bisericii din Battle Creek…. [Ei] aveau nevoie de «influenţa lui Hristos»…. În faţa noastră se afla un timp de încercare şi multe rele [74] aveau să fie rezultatul fariseismului care pusese stăpânire într-o mare măsură pe aceia care ocupau poziţii importante în lucrarea lui Dumnezeu….

Apoi, şi-a întins mâinile spre Dr. Waggoner şi spre tine, frate Butler, şi a spus în esenţă următoarele: «Niciunul nu are toată lumina asupra legii, niciuna dintre poziţii nu este desăvârşită».”[xxxix]*

„În timpul Conferinţei de la Battle Creek [1886], când a fost examinată problema legii din Galateni, am fost dusă într-o serie de case şi am auzit remarci şi critici necreştineşti din partea delegaţilor. Apoi, au fost rostite aceste cuvinte: „Ei trebuie să aibă adevărul aşa cum este el în Isus, altfel nu va fi un adevăr mântuitor pentru ei…”. Când oamenii limitaţi vor înceta să se aşeze în cale,… Dumnezeu va lucra în mijlocul nostru ca niciodată mai înainte…. În zilele lui Hristos, iudeii şi-au exercitat spiritul de înălţare de sine, au adus reguli şi cerinţe rigide şi, astfel, au înlăturat toate şansele ca Dumnezeu să lucreze asupra minţii oamenilor…. Nu mergeţi pe urmele lor. Lăsaţi-I lui Dumnezeu o şansă de a face ceva pentru aceia care Îl iubesc şi nu impuneţi asupra lor reguli şi regulamente care, dacă vor fi respectate, îi vor lăsa lipsiţi de harul lui Dumnezeu, aşa cum au fost înălţimile din Gilboa lipsite de rouă sau ploaie.”[xl]

„Cu doi ani în urmă, când eram în Elveţia, mi s-a vorbit într-o viziune din timpul nopţii…. Mi se părea că eram în Tabernacolul de la Battle Creek, iar călăuza mea mi-a dat îndrumări cu privire la multe lucruri de la conferinţă [din 1886]…: «Duhul lui Dumnezeu nu a avut o influenţă conducătoare în această adunare. Spiritul care i-a stăpânit pe farisei pătrunde în mijlocul acestui popor care a fost foarte favorizat de Dumnezeu…. Sunt doar puţini, chiar şi dintre aceia care pretind a o crede, care înţeleg solia îngerului al treilea, şi totuşi acesta este mesajul pentru timpul prezent. Acesta este adevărul prezent…».

Călăuza mea a zis: «Încă mai este multă lumină care urmează să strălucească din Legea lui Dumnezeu şi din Evanghelia neprihănirii. Dacă mesajul acesta este înţeles în adevăratul lui caracter şi dacă este proclamat în Duhul, el va lumina întreaga lume cu slava lui…. Încheierea lucrării soliei îngerului al treilea va fi însoţită de o putere care va trimite razele Soarelui Neprihănirii pe toate drumurile şi la toate răscrucile vieţii…».”[xli]

„Cu doi ani în urmă [1886], Isus a fost întristat şi rănit în persoana sfinţilor Săi. Mustrarea lui Dumnezeu este îndreptată împotriva a tot ce poartă caracterul asprimii, lipsei de respect şi de dragoste plină de simpatie reciprocă între fraţi. Dacă această lipsă este văzută la oamenii care sunt conducătorii Conferinţelor noastre, conducătorii instituţiilor noastre, în dreptul lor, păcatul este mai mare decât în dreptul celor cărora nu li s-au încredinţat responsabilităţi atât de mari.”[xlii] [75]

Anul monumental 1888 şi Conferinţa Generală de la Minneapolis se apropiau rapid. Prin aceste viziuni din 1886, Domnul căuta într-adevăr să avertizeze şi să pregătească biserica Sa pentru ce se afla în faţa ei. În contextul visurilor avute de Ellen White în Elveţia, ea urma să scrie foarte stăruitor despre „cea mai mare teamă a lui Satana”. Teama era aceea că poporul lui Dumnezeu va „elibera calea” pentru ca El să poată revărsa ploaia târzie. Satana urma să încerce să împiedice această binecuvântare, lucrând din interiorul bisericii, dar el nu putea să oprească ploaia târzie, dacă poporul lui Dumnezeu era pregătit să o primească:

„Cea mai mare şi mai urgentă dintre toate nevoile noastre este o redeşteptare a adevăratei evlavii…. Trebuie să aibă loc un efort stăruitor pentru a obţine binecuvântarea Domnului, nu pentru că Dumnezeu nu este doritor să reverse binecuvântarea Sa asupra noastră, ci pentru că noi nu suntem pregătiţi să o primim….

Avem mult mai multe motive să ne temem de ceea ce este în interior, decât de ceea ce este în afară. Piedicile în calea întăririi şi succesului sunt cu mult mai mari din partea bisericii însăşi, decât din partea lumii…. Necredinţa îngăduită, îndoielile exprimate, întunericul îndrăgit încurajează prezenţa îngerilor răi şi deschid calea îndeplinirii strategiilor lui Satana….

De nimic nu se teme Satana mai mult decât de faptul ca poporul lui Dumnezeu să elibereze calea, prin înlăturarea oricărei piedici, pentru ca Domnul să Îşi poată revărsa Duhul asupra unei biserici apatice şi unei adunări nepocăite…. Dacă ar fi după voia lui Satana, nu ar fi niciodată nicio altă redeşteptare, mare sau mică, până la sfârşitul timpului. Dar noi nu suntem în neştiinţă cu privire la strategiile lui. Nouă ne este cu putinţă să ne împotrivim puterii lui. Când va fi pregătită calea pentru Duhul lui Dumnezeu, binecuvântarea va veni. Satana nu poate să împiedice revărsarea binecuvântării asupra poporului lui Dumnezeu, mai mult decât poate să închidă ferestrele cerului, pentru ca ploaia să nu poată cădea pe pământ. Oamenii răi şi diavolii nu pot împiedica lucrarea lui Dumnezeu, nici nu pot să alunge prezenţa Sa din adunările poporului Său, dacă ei îşi vor mărturisi şi vor abandona păcatele cu o inimă supusă şi smerită şi dacă vor cere cu credinţă împlinirea făgăduinţelor Sale.”[xliii]

Într-o predică anterioară, publicată în numărul din Review, 10 mai, 1887, Ellen White a exprimat idei similare. Era timpul de a se pregăti pentru ploaia târzie; timpul de a se pregăti pentru marea strigare:

„Fraţii şi surorile mele, să ne amintim aici de dovezile care arată că Dumnezeu va lucra. Voi nu trebuie să vă încredeţi în nicio putere, cu excepţia puterii Domnului Dumnezeului lui Israel. Dar, dacă în inima voastră este vrăjmăşie, nu puteţi să vă aşteptaţi ca Dumnezeu [76] să lase ca binecuvântarea Lui să rămână asupra voastră. Nimeni nu va intra în cetatea lui Dumnezeu cu trăsături care întinează. Trebuie să ne pregătim pentru ploaia târzie. Pământul trebuie să fie luminat de slava îngerului al treilea – nu numai într-un colţişor, ci în întregime. Poate credeţi că lucrarea pe care o faceţi acum este pierdută, dar eu vă spun că nu este pierdută. Când solia va înainta cu un strigăt puternic, cei care aud adevărul acum vor ieşi în faţă şi vor lucra cu o putere covârşitoare.”[xliv]

Se vor pregăti cei din poporul lui Dumnezeu pentru ploaia târzie? Vor fi ei în stare să stea în picioare? În capitolele următoare, vom căuta să răspundem la aceste întrebări, în timp ce vom cerceta Conferinţa Generală de la Minneapolis. [77]

 

 NOTE FINALE CAPITOLUL 2

 

[i]. Ellen G. White, Mărturii, vol.5, p.80,82, scris în 1882.

[ii]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 20, 27 iulie, 1884; în Manuscript Releases, vol. 9 (Washington, D.C.: Ellen G. White Estate, 1990), p.27.

[iii]. Ellen G. White, Spirit of Prophecy, vol. 4 (Battle Creek, MI: Review and Herald Pub. Co., 1884), p.429, scris între 1878 şi 1884.

[iv]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 35, 17 noiembrie, 1885, nepublicată.

[v]. Ellen G. White către J.N. Loughborough, J.H. Waggoner, E.J. Waggoner, A.T. Jones, Scrisoarea 76, aprilie, 1886; în Manuscript Releases, vol. 21, p.147-149, sublinierile în original. A.T. Jones şi E.J. Waggoner (fiul lui J.H. Waggoner), au lucrat ca editori asistenţi ai Signs of the Times sub conducerea lui J.H. Waggoner. Ellen White a presupus că E.J. Waggoner ar prelua „în mod firesc concepția părinţilor lui” şi i s-a adresat în acest fel şi în scrisoarea pe care i-a scris-o.

[vi]. Ellen G. White către G.I. Butler, Scrisoarea 5, 31 octombrie, 1885; în Testimonies to Ministers, p.300.

[vii]. Ellen G. White, Mărturii, vol. 5, p.383, sublinierile adăugate, scris în 1886.

[viii]. Ellen G. White, „Among the Churches of Switzerland”, Review and Herald, 20 iulie, 1886, p.450.

[ix]. Ellen G. White, Manuscrisul 81, 21 septembrie, 1886, „Morning Talk”; în Sermons and Talks, vol. 1, p.50, sublinierile adăugate.

[x]. Ellen G. White către G.I. Butler and S.N. Haskell, Scrisoarea 55, 8 decembrie, 1886; Manuscript Releases, vol. 12, p.327.

[xi]. Ellen G. White, „The Standard of Christian Excellence”, The Signs of the Times, 9 decembrie, 1886, p.737.

[xii]. Legea din Galateni nu a fost nici pe departe preocuparea principală a lui Jones şi Waggoner. Acest aspect nu poate fi trecut cu vederea. Ei au fost interesaţi de prezentarea Evangheliei veşnice în care, în înţelegerea lor, era inclusă o perspectivă diferită asupra legii din Galateni. Acest fapt a devenit o piatră de poticnire pentru majoritatea fraţilor din conducere şi a fost miezul controversei de la Conferinţa Generală din 1888, la Minneapolis. Totuşi, disputa fundamentală a fost cu privire la îndreptăţirea prin credinţă.

[xiii]. Uriah Smith către W.A. McCutchen, 8 august, 1901; în Manuscripts and Memories, p.305-306. Vezi, de asemenea, G.I. Butler către Ellen G. White, 1 octombrie, 1888, şi Uriah Smith către Ellen G. White, 17 februarie, 1890; în Manuscripts and Memories, p.85-86,152-157.

[xiv]. Clinton Wahlen, Selected Aspects of Ellet J. Waggoner's Eschatology and Their Relation to His Understanding of Righteousness by Faith, p.3-4. Vezi, de asemenea, R.W. Schwarz, Light Bearers to the Remnant, p.185; SDA Bible Commentary, vol.10, p.707; George R. Knight, From 1888 To Apostasy, p.22. Schwarz pretinde că Jones a venit în 1882, SDA Bible Commentary afirmă mai 1885, iar Knight declară că a fost vara anului 1884. Cercetările lui Wahlen par a fi cele mai corespunzătoare realităţii. Numele lui E.J. Waggoner a apărut pentru prima dată în publicaţie, în calitate de „editor asistent”, în Signs of the Times, 10 mai, 1883. p.210.

[xv]. George Knight declară că Jones a păstorit biserica din Healdsburg, în timp ce Jones însuşi declară că a păstorit biserica din San Francisco (Knight, op.cit, p.22; şi A.T. Jones către C.E. Holmes, 12 mai, 1921; în Manuscripts and Memories, p.327).

[xvi]. A.T. Jones către C.E. Holmes, 12 mai, 1921; în Manuscripts and Memories, p.347.

[xvii]. E.J. Waggoner, „Under the Law (continued)”, The Signs of the Times, 11 septembrie, 1884,p.553-554.

[xviii]. G.I. Butler către Ellen G. White, 1 octombrie, 1888; în Manuscripts and Memories, p.90-91.

[xix]. William C. White către Dan T. Jones, 8 aprilie, 1890; în Manuscripts and Memories, p.165.

[xx]. William C. White către Dan T. Jones, 8 aprilie, 1890, şi William C. White către E.J. Waggoner, 9 ianuarie, 1887; în Manuscripts and Memories, p.166,49. Este interesant de observat că, în mod evident, William C. White nu a cunoscut dimensiunile controversei cu privire la legea din Galateni şi nici tot ce prezentase E.J. Waggoner la colegiu. William C. White îl sfătuise pe Waggoner să scrie articole cu privire la ceea ce prezentase la colegiu şi să scrie ceea ce credea că este adevărat, chiar dacă nu era în acord cu alţii. Totuşi, mai târziu, când a fost învinuit ca fiind „responsabil în mare parte” pentru articolele lui Waggoner cu privire la legea din Galateni, el a putut să spună în mod sincer că „nu şi-a amintit” să-l fi sfătuit pe Waggoner să scrie „vreunul dintre aceste articole” (Ibid., p.49).

[xxi]. G.I. Butler către Ellen G. White, 20 iunie, 1886; în Manuscripts and Memories, p.18-19.

[xxii]. Vezi, Ellen G. White către A.T. Jones şi E.J. Waggoner, 18 februarie, 1887; în 1888 Materials, p.21, şi E.J. Waggoner către Ellen G. White, 1 aprilie, 1887; în Manuscripts and Memories, p.71. Nu numai că scrisoarea lui Ellen White nu a ajuns niciodată, dar nici mărturia pe care i-o scrisese lui J.H. Waggoner cu ani în urmă nu a putut fi localizată, fapt rămas adevărat până în zilele noastre. Pe de altă parte, scrisoarea lui William C. White către E.J. Waggoner a ajuns.  În scrisoarea lui, William C. White a citat din scrisoarea din 20 iunie scrisă de Butler către mama lui, spunând că Waggoner îşi prezenta „în mod serios” propriile concepţii la colegiu, iar apoi a declarat pur şi simplu: „Aş dori ca fraţii noştri să poată acorda atenţie acestei probleme, cu o explicaţie sinceră, şi să fie de acord cu găsirea unui teren comun” (William C. White către E.J. Waggoner, 15 august, 1886; în Manuscripts and Memories, p.20). Vezi, de asemenea, Capitolul 3, nota de final 26.

[xxiii]. E.J. Waggoner, „Comments on Galatians 3. No. 9”, The Signs of the Times, 2 septembrie, 1886, p.534.

[xxiv]. G.I. Butler către Ellen G. White, 23 august, 1886; în Manuscripts and Memories, p.21-23.

[xxv]. G.I. Butler către Ellen G. White, 16 noiembrie, 1886; în Manuscripts and Memories, p.30; and G.I. Butler, The Law in the Book of Galatians (Battle Creek, ML: Review and Herald Pub. House, 1886), p.78.

[xxvi]. „General Conference Proceedings”, Review and Herald, 14 decembrie, 1886, p.779; şi The Seventh-Day Adventist Year Book, 1887 (Battle Creek, Mich.: Review and Herald Pub. House, 1887), p.45-46.

[xxvii]. G.I. Butler către Ellen G. White, 16 decembrie, 1886; în Manuscripts and Memories, p.42-43. Membrii comitetului, care au fost în favoarea poziţiei lui Jones şi Waggoner, au fost S.N. Haskell, B.L. Whitney, M.C. Wilcox şi E.J. Waggoner. Membrii comitetului, care s-au opus, au fost G.I. Butler, D.M. Canright, W. Covert, J.H. Morrison şi Uriah Smith. Butler a considerat că toate hotărârile ar fi trebuit să fie votate.

[xxviii]. William C. White către Dan T. Jones, 8 aprilie, 1890; în Manuscripts and Memories, p.166. William C. White a scris despre încă o cauză posibilă a prejudecăţilor faţă de E.J. Waggoner: „Poziţia actuală nefericită a tatălui său [J.H. Waggoner] va face foarte uşor ca prejudecăţile să apară şi să se interfereze cu o audiere sinceră„ (William C. White către C.H. Jones, 24 august, 1886; în Manuscripts and Memories, p.26). J.H. Waggoner a fost implicat   într-o prietenie necuvenită cu o femeie căsătorită, pe care Ellen White a numit-o „un păcat secret”. Ellen White a văzut acest lucru într-o viziune şi i-a trimis câteva scrisori lui J.H. Waggoner, una prin G.I. Butler (Ellen G. White către G. I. Butler, Scrisoarea 51, august 6, 1886; în Manuscript Releases, vol.21, p.378-387). Butler a răspuns, tratându-l cu asprime pe J.H. Waggoner, fără a-i da nicio „şansă pentru viaţă” şi hotărând „cât de multe păreri de rău ar trebui să manifeste pentru a fi iertat”. Butler a decis ca J.H. Waggoner să fie înlăturat din poziţia sa ca editor al Signs şi să i se anuleze numirea recentă în Europa. Ellen White a avut o a doua viziune „care a arătat că [J.H. Waggoner] a primit din nou binecuvântarea lui Dumnezeu”, dar nu a fost „adus în această poziţie” cu ajutorul lui Butler. Ca rezultat al acestei situaţii, Ellen White ajunsese „la concluzia” că, atunci când i se va descoperi un păcat grav, despre care alţii nu ştiau nimic, nu va spune nimic, ci va lucra personal pentru ei. Ea a declarat: „Acum ajung să fiu convinsă că am făcut o greşeală prin precizarea unei greşeli a fraţilor mei. Mulţi… vor lua în considerare aceste greşeli şi îi vor trata cu asprime pe cei greşiţi, aşa încât ei nu vor avea nici curajul, nici speranţa de a se îndrepta.... De aici înainte, trebuie să exercit mai multă precauţie. Nu mă voi mai încrede în fraţii mei pentru a trata sufletele, dacă Dumnezeu mă va ierta acolo unde am greşit”. (Ellen G. White către G. I. Butler, Scrisoarea 42, 13 aprilie şi Scrisoarea 16, 21 aprilie, 1887).

[xxix]. Ellen G. White, „The Unity of the Church”, Review and Herald, 25 ianuarie, 1887, p.49. Acelaşi articol a fost publicat pentru prima dată în Review, 19 februarie, 1880 şi a fost publicat a doua oară în 16 iunie, 1885. De asemenea, se află în Mărturii, vol.4, p.16-20. Ideea supunerii faţă de judecata fraţilor fusese exprimată şi într-o mărturie scrisă lui William L. Raymond în 1884 (Mărturii, vol.5, p.293). Vezi, de asemenea, Capi­tolul 5, nota de final 23.

[xxx]. Acest fapt, împreună cu acela că deja trimisese o scrisoare lui Jones şi Waggoner (pe care ei nu au primit-o niciodată), ar putea să explice întârzierea îndelungată cu care a scris din nou despre acest subiect.

[xxxi]. Ellen G. White către A.T. Jones şi E.J. Waggoner, Scrisoarea 37, 18 februarie, 1887; în 1888 Materials p.26-31. În cartea sa despre mesajul de la 1888, Steve Wohlberg a dedicat un capitol întreg acestei scrisori, Capitolul 22, „The Forgotten Manuscript That Shaped Minneapolis”. În urma acestei confruntări, „atât E.J. Waggoner cât şi A.T. Jones au experimentat aplicaţia practică a mesajului laodicean, iar aceasta i-a pregătit să vestească solia îngerului al treilea”. Wohlberg declară: „Aceste experienţe sunt extrem de importante pentru noi…. Trebuie să înţelegem mesajul şi, de asemenea, să fim nişte mesageri pregătiţi să vestească acel mesaj. Acea scrisoare din 18 februarie, 1887, este pentru noi. Ea este pentru voi”. (The 1888 Message for the Year 2000, p.123,132). Când descrie controversa cu privire la legea din Galateni, A. Leroy Moore sugerează că aceasta a fost cauzată în primul rând de „călcarea” de către Jones şi Waggoner „a principiilor preoţiei credincioşilor". Prin urmare, înainte ca ei să Îl poată „proclama cu putere pe Hristos ca fiind neprihănirea noastră, Waggoner şi Jones au trebuit să lase eul deoparte şi să se umilească ei înşişi, printr-o concentrare personală a atenţiei asupra lui Hristos şi jertfei Sale ispăşitoare”. Totuşi, Moore continuă să sugereze că şi dacă ar fi avut loc o pocăinţă a lui Jones şi Waggoner, „pagubele permanente au fost deja produse” şi „aveau să îşi aducă multă vreme roadele lor rele”. „Plata grea pentru această controversă [cauzată de Jones şi Waggoner], care a fost impusă bisericii trebuia să fie plătită în viitor” (Adventism in Conflict, p.93-95). Totuşi, aşa cum Ellen White însăşi a aflat curând, povestea conţinea mult mai mult decât îi împărtăşise Butler. Premizele şi contextul controversei, atât înainte, cât şi după ce a fost scrisă scrisoarea din 18 februarie, au fost cele care au modelat evenimentele din 1888. Prin urmare, scrisoarea ei către Jones şi Waggoner poate fi înţeleasă corect, numai dacă este citită în contextul lucrurilor pe care i le-a descoperit Dumnezeu după ce aceasta a fost scrisă şi în contextul chemării pe care Waggoner o primise în 1882 şi Jones înainte de Conferinţa de la Minneapolis. Dumnezeu îi pregătea pe Jones şi Waggoner pentru misiunea lor specială, iar scrisoarea lui Ellen White a slujit unui scop valoros.

Dumnezeu de asemenea a intervenit atât cu privire la prima scrisoare pe care Ellen White a trimis-o lui Jones şi Waggoner în vara anului 1886, care nu a ajuns niciodată, cât şi cu privire la faptul că Ellen White nu a fost în stare să găsească propria mărturie din anii 1850, în legătură cu subiectul din Galateni. De asemenea, trebuie să ne amintim că Ellen White însăşi nu a făcut niciodată referire la scrisoarea din 18 februarie şi nici nu i-a învinuit vreodată pe Jones şi Waggoner pentru răzvrătirea de la Minneapolis, sau pentru conflictul care a continuat până în zilele noastre, aşa cum sugerează Leroy Moore!

[xxxii]. A.T. Jones către Ellen G. White, 13 martie, 1887; în Manuscripts and Memories, p.66-67.

[xxxiii]. E.J. Waggoner către Ellen G. White, 1 aprilie, 1887; în Manuscripts and Memories, p.71-72.

[xxxiv]. „Nota explicativă” adăugată în răspunsul lui Waggoner demonstrează că el pusese la inimă mustrarea lui Ellen White: „Întârzierea de aproape doi ani a oferit timp suficient pentru o revizuire atentă şi repetată a subiectului şi pentru evitarea oricărei aparenţe de controversă pripită…. De asemenea, ar trebui să fie menţionat că această cărticică nu este publicată pentru publicul general. Ea este destinată numai acelora care au primit pamfletul fratelui Butler cu privire la Galateni…. Singura dorinţă a scriitorului, este ca această scrisoare să diminueze controversa şi să contribuie la aducerea casei lui Dumnezeu la unitatea credinţei” (E.J. Waggoner, The Gospel in the Book of Galatians [Oakland, Cal.: 1888], p.1).

[xxxv]. G.I. Butler către Ellen G. White, 31 martie, 1887; Manuscripts and Memories, p.68-70. Ar fi bine ca cititorul să citească ambele scrisori adresate de A.T. Jones şi E.J. Waggoner's lui Ellen White şi să compare spiritul lor cu spiritul manifestat în întreaga scrisoare a lui Butler.

[xxxvi]. Ibid., şi G.I. Butler, „Laws Which Are ‘Contrary to us’, A ‘Yoke of Bondage’, and ‘Not Good’”, Review and Herald, 22 martie, 1887, p.182-184. Este interesant de observat că în acelaşi număr din Review a fost publicat şi articolul lui Ellen White, intitulat „The Church’s Great Need”.

[xxxvii]. Ellen G. White către G.I. Butler, Scrisoarea 13, 5 aprilie, 1887; în 1888 Materials, p.32-37. Răspunsul lui Butler la scrisoarea lui Ellen White' a exprimat o profundă dezamăgire şi furie. Totuşi, abia la Conferinţa Generală din 1888, el a scris-o pentru a o învinovăţi pe Ellen White pentru boala pe care o suferise timp de mai mult de optsprezece luni, cauzată, parţial, de scrisoarea ei din 5 aprilie, 1887, adresată lui însuşi şi lui Smith.

[xxxviii]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888, „Looking Back at Minneapolis”; în 1888 Materials, p.223. Sfatul adresat de Ellen White lui Jones şi Waggoner în scrisoarea din 18 februarie trebuie să fie citit şi înţeles în lumina lucrurilor pe care Domnul i le-a descoperit în „visele ei impresionante”. Scrisoarea şi-a atins scopul în confruntarea lui Jones şi Waggoner cu ceea ce se afla în inima lor şi în avertizarea lor cu privire la publicarea punctelor controversate, pentru a fi înţelese de toţi. Totuşi, îndată ce Domnul i-a descoperit lui Ellen White imaginea mai amplă a lucrurilor care se petreceau, sfatul ei a luat o nouă direcţie. Deşi nu era ideal, totuşi Jones şi Waggoner trebuiau acum să fie ascultaţi, dacă era vorba de deosebiri de opinie.

[xxxix]. Ellen G. White către G. I. Butler, Scrisoarea 21, 14 octombrie, 1888; în 1888 Materials, p.92-93, sublinierile adăugate. Unii au folosit această declaraţie ca justificare pentru a condamna diferitele aspecte cu care nu erau de acord în învăţăturile lui Jones şi Waggoner, natura lui Hristos fiind una dintre cele mai semnificative (vezi, George Knight, A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p.73,75). Totuşi, din contextul prezentat aici, este clar că „nici Butler, nici Waggoner nu aveau toată lumina asupra legii”, pentru că niciunul nu acceptase că atât legea morală, cât şi cea ceremonială erau cele la care se făcea referire în Galateni 3. Atât Butler, cât şi Waggoner se limitaseră doar la una dintre cele două legi, ca fiind concepţia corectă, iar aceasta era faptul care îi fusese descoperit lui Ellen White în visul ei. Poziţia că Galateni 3 se referea la ambele legi a fost confirmată ulterior de Ellen White. (Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 96, 6 iunie, 1896; 1888 Materials, p.1575).

[xl]. Ellen G. White către G.I. Butler, Scrisoarea 21a, 15 octombrie, 1888; în 1888 Materials, p.113-115.

[xli]. Ellen G. White, Manuscrisul 15, noiembrie 1888, „To Brethren Assembled at General Conference”; în 1888 Materials, p.165-166.

[xlii]. Ellen G. White, Manuscrisul 21, noiembrie 1888, „Distressing Experiences of 1888”; în 1888 Materials, p.179-180.

[xliii]. Ellen G. White, „The Church's Great Need”, Review and Herald, martie, 22, 1887, p.177-178.

[xliv]. Ellen G. White, „Importance of Trust în God”, Predică, 18 septembrie, 1886, Review and Herald, 10 mai, 1887, p.290.