3. Cum vom sta în timpul ploii târzii?

3. Cum vom sta în timpul ploii târzii?

Măsurarea Templului lui Dumnezeu şi a celor ce se închină în el

Deceniul 1880 a fost un timp solemn, nu numai din cauza celor ce se întâmplau în lume, ci şi din cauza celor ce se întâmplau în biserică, „templul lui Dumnezeu”.[i]* În lumina solemnităţii acelui timp, Ellen White a scris multe scrisori din Europa, sfătuindu-i şi avertizându-i pe fraţii din America. De asemenea, ea a dedicat o mare parte a atenţiei şi energiilor ei lucrării literare. Intenţia ei era aceea de a finaliza revizuirea volumului 1 din seria Spirit of Prophecy, care ulterior avea să devină Patriarhi şi profeţi. Totuşi, curând, atenţia ei a fost îndreptată spre volumul 4 din seria Spirit of Prophecy, intitulat acum Tragedia veacurilor. Erau necesare noi plăci tipografice pentru retipărirea cărţii şi, aflându-se în Europa, în locul unde s-a desfăşurat istoria Reformaţiunii, părea a fi un timp perfect pentru extinderea cărţii. Până la data când Ellen White a încheiat volumul, fuseseră adăugate mai mult de două sute de pagini, inclusiv noi declaraţii cu privire la ploaia târzie:

„Aşa cum a fost dată «ploaia timpurie», prin revărsarea Duhului Sfânt la începutul vestirii Evangheliei, pentru a face să răsară seminţele preţioase, tot astfel «ploaia târzie» va fi dată la încheierea lucrării, pentru coacerea secerişului. [citat – Osea 6,3; Ioel 2,23; Fapte 2,17.21] Marea lucrare a Evangheliei nu se va încheia cu o manifestare mai mică a puterii lui Dumnezeu, decât aceea care a marcat începutul ei…. Acestea sunt «vremile de înviorare» pe care le-a aşteptat apostolul Petru, când a zis: «Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele [la judecata de cercetare], ca să vină de la Domnul vremile de înviorare, şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos (Fapte 3,19.20)».”[ii]* [84]

Înainte de a se întoarce acasă, în America, în 1887, Ellen White i-a trimis lui Jones şi Waggoner o copie a manuscrisului extins al volumului 4, pentru ca ei „să facă o evaluare critică atentă a corecturilor şi a întregului material”. Această ocazie ar fi putut foarte bine să le acorde o înţelegere mai pătrunzătoare a subiectului libertăţii religioase, de care îndeosebi Jones avea să fie preocupat curând, deoarece el urma să fie aproape singurul care se va ocupa de propunerea legii naţionale duminicale de către senatorul H.W. Blair. Din nefericire, din cauza controversei în care Jones şi Waggoner urmau să fie implicaţi curând, multora li se va refuza ocazia de citi Tragedia veacurilor, cel puţin pentru un timp.[iii]*

Apropierea Conferinţei din 1888

În primăvara şi vara anului 1888 au avut loc câteva evenimente care urmau să aibă un efect asupra institutului pastoral de la Minneapolis şi de la Conferinţa Generală de la începutul lunii octombrie. La începutul anului 1888, William C. White a corespondat cu pastorul Butler în legătură cu institutul care va preceda Conferinţa Generală şi „a propus patru sau cinci direcţii de lucru, printre care se aflau îndatoririle conducătorilor administrativi ai bisericii, măsuri noi şi avansate de propovăduire a mesajului, studiul doctrinelor biblice, lucrarea noastră în domeniul libertăţii religioase şi încă una sau două direcţii”. Într-unul dintre răspunsurile sale, Butler a scris despre institutul care urma şi „a prezentat o listă de subiecte despre care spunea că vor intra în atenţie”. [85] Printre aceste subiecte „el a evidenţiat Cele Zece Împărăţii şi Legea în Galateni]”.[iv]

În iunie, William C. White s-a întâlnit cu alţi pastori din California şi cu lucrători de la Signs şi Pacific Press, inclusiv cu Jones şi Waggoner, pentru câteva zile de studiu biblic care au avut loc la „Camp Necessity”, în munţii estici ai Oakland. A fost petrecut un timp revizuind subiectele Celor Zece Împărăţii şi legea din Galateni, inclusiv pamfletul pe care Butler îl distribuise la Conferinţa Generală din 1886, precum şi răspunsul lui Waggoner la acesta, care încă nu fusese tipărit. William C. White explică întrebarea lui Waggoner cu privire la răspunsul lui:

„La încheierea studiului nostru, fratele Waggoner ne-a întrebat dacă ar fi corect ca el să îşi publice manuscrisul şi să-l împartă delegaţilor la următoarea Conferinţă Generală, aşa cum făcuse fratele Butler cu pamfletul său. Noi am considerat că ar fi corect şi l-am încurajat să tipărească cinci sute de exemplare.”[v]*

Deoarece William C. White a considerat că fuseseră clarificate aspectele legate de subiectele ce urmau a fi discutate la următorul institut şi la Conferinţa Generală din octombrie, a menţionat corespondenţa lui cu Butler în prezenţa lui Jones şi Waggoner, în timpul studiilor biblice de la Camp Necessity. Totuşi, când Jones şi Waggoner au sosit la Minneapolis, pregătiţi să-şi prezinte subiectele, Butler „uitase” de corespondenţa lui cu William C. White. În scurt timp, s-a răspândit zvonul că subiectele ce urmau a fi discutate erau o „surpriză” pentru oamenii de la Battle Creek şi că acestea le erau „impuse” de oamenii din California.[vi]

În septembrie, chiar înainte de institutul pastoral şi de Conferinţa Generală de la Minneapolis, în Oakland, California, a avut loc şi o adunare de tabără. Spre deosebire de studiile biblice avute cu câteva luni înainte, când pastorii şi lucrătorii studiaseră împreună, un spirit de înverşunare fusese stârnit împotriva lui Jones şi Waggoner. William C. White a descris ulterior această situaţie astfel:

„La adunarea de tabără din California, unii au manifestat un spirit foarte înverşunat împotriva fraţilor Waggoner şi Jones, instigat parţial, presupun, de către personalităţile din pamfletul fratelui Butler şi izvorât parţial dintr-o veche ranchiună de familie faţă de fratele Waggoner Senior. Noi am avut un consiliu al pastorilor în care a fost criticată aproape fiecare expresie pe care aceşti fraţi au folosit-o în mod direct sau indirect cu privire la subiectul din Galateni. Totuşi, fraţii care s-au împotrivit învăţăturilor lor nu au vrut nici să fie de acord cu o examinare echitabilă a subiectului, nici să îl abandoneze. Ei au preferat să disece lucrurile şi să caute fiecare greşeală, un proces care mie îmi este foarte neplăcut”.[vii] [86]

În aceeaşi perioadă, Ellen White a scris despre marea nevoie a adventiştilor de a cerceta personal Scripturile, nu numai pentru a cunoaşte adevărul, ci şi pentru a-l pune în practică. În 5 august, ea a trimis o circulară adresată „fraţilor care se vor aduna la Conferinţa Generală”. Ea nu a irosit nicio clipă pentru a declara importanţa adunării care urma, sau marile pericole cu care se confrunta biserica:

„Suntem impresionaţi de gândul că această adunare va fi cea mai importantă la care aţi participat vreodată. Aceasta va trebui să fie o perioadă de căutare stăruitoare a Domnului şi de umilire a inimilor înaintea Lui. Orice ambiţie egoistă ar trebui să fie lăsată deoparte şi ar trebui să vă rugaţi lui Dumnezeu, cerând ca Duhul Său să coboare asupra voastră, aşa cum a venit asupra ucenicilor care erau adunaţi laolaltă în Ziua Cincizecimii…. Fraţii mei, voi sunteţi soldaţii lui Hristos şi luptaţi într-un război împotriva lui Satana şi oştirii lui, dar dacă nutriţi bănuieli rele unii faţă de alţii şi lăsaţi ca imaginaţia voastră să fie controlată de puterea marelui pârâş, îl întristaţi pe Duhul lui Dumnezeu.”[viii]

Totuşi, pentru ca această revărsare a Duhului Sfânt să aibă loc la fel ca „în Ziua Cincizecimii”, în mijlocul fraţilor trebuia să fie unitate. Această unitate avea să fie realizată, dacă cercetau împreună Biblia şi trăiau la înălţimea luminii care le-a fost descoperită:

„Sper că veţi considera această [Conferinţă] ca fiind ocazia cea mai preţioasă de a vă ruga şi de a vă sfătui împreună…. Adevărul nu poate să piardă nimic printr-o cercetare minuţioasă. Lăsaţi Cuvântul lui Dumnezeu să vorbească pentru sine…. Mi-a fost arătat că mulţi dintre pastorii noştri acceptă lucrurile de la sine, şi nu ştiu dacă cred un adevăr sau o idee falsă, printr-un studiu personal al Scripturilor…. Ei doresc ca alţii să cerceteze Scripturile pentru ei şi primesc adevărul rostit de aceştia ca şi cum ar fi un fapt incontestabil…. Fiecare suflet trebuie să fie acum liber de invidie, de gelozie, de bănuială rea şi să-şi aducă inima într-o legătură strânsă cu Dumnezeu…. Fiecare din poporul nostru trebuie să înţeleagă pe deplin şi personal adevărul Bibliei, deoarece va fi chemat cu siguranţă să dea socoteală în faţa consiliilor omeneşti…. Una este să fii de acord cu adevărul şi alta este să cunoşti adevărul, printr-o examinare atentă a Bibliei. Noi am anticipat pericolele,… iar acum este timpul să facem eforturi speciale pentru a ne pregăti să înfruntăm ispitele şi situaţiile de urgenţă care se află chiar în faţa noastră. Dacă sufletele neglijează să aplice adevărul în viaţă şi să fie sfinţite prin adevăr, pentru a fi în stare să prezinte dovezile nădejdii care se află în ei cu umilinţă şi temere, ele vor fi spulberate de unele dintre numeroasele idei false şi erezii şi îşi vor pierde mântuirea…. Mulţi vor fi pierduţi, deoarece nu au studiat Biblia pe genunchi, cu rugăciunea fierbinte ca Dumnezeu să facă în aşa fel, încât Cuvântul Său să aducă lumină în mintea lor…. Noi nu trebuie să ne stabilim propriile repere, iar apoi să interpretăm totul în aşa fel încât să ajungem la punctele pe care le-am stabilit de la început.”[ix]

Dumnezeu căuta să-i pregătească pe aceia care urmau să participe la Conferinţa Generală, pentru a primi marile binecuvântări pregătite. Totuşi, în luna următoare trimiterii acestui sfat, Ellen White a căzut într-o stare de „descurajare” din care simţea că „nu va mai ieşi niciodată”. Ce a cauzat această depresie care a durat mai mult de două săptămâni? Încă de când se afla în Europa, Domnul îi încredinţase o răspundere grea nu numai cu privire la cazuri individuale, ci şi cu privire la biserică în general. Ea „simţea remuşcări” şi îşi pierduse „dorinţa de a trăi”, deoarece nu era capabilă să-i determine pe „fraţi şi surori să vadă şi să simtă marea pierdere pe care o suportau, deoarece nu-şi deschideau inima pentru a primi razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii”.[x] Ea „şi-a pierdut curajul” şi a sperat că nimeni nu se va ruga pentru vindecarea ei:

„În timp ce mă aflam în Europa, fusesem îndrumată cu privire la multe rele care pătrundeau în mijlocul nostru…. De asemenea, mi se spusese că mărturia pe care Domnul mi-o dăduse nu va fi primită…. Satana lucrase atât la est de Rocky Mountains, cât şi la vest, pentru a anula efectul mesajelor de mustrare şi de avertizare, precum şi al învăţăturilor lui Hristos şi al mesajelor de mângâiere. Cel rău era hotărât să împiedice lumina pe care Dumnezeu o avea pentru poporul Său…. Din partea multora se manifesta o împotrivire puternică şi fermă faţă de orice ar putea să se interfereze cu ideile lor personale…. Acest fapt a pus asupra mea poverile cele mai grele pe care le-am putut purta vreodată.”[xi]

Ellen White nu a fost îngrijorată numai de practicile lumeşti în afaceri, care intrau în biserică, dar şi îndeosebi de „lipsa de dragoste şi de milă manifestată în relaţiile dintre fraţi”: [88]

„Nu am dormit noapte după noapte, având un asemenea simţământ de agonie pentru poporul lui Dumnezeu, încât eram cuprinsă de transpiraţie. Mi-au fost prezentate unele lucruri îngrozitoare şi impresionante…. Am văzut cum erau scrise diferite nume, caractere şi păcate. Erau păcate de tot felul – egoism, invidie, mândrie, gelozie, bănuială rea, ipocrizie, imoralitate, iar invidia şi gelozia provocau ură şi gânduri ucigaşe. Aceste păcate se aflau chiar în mijlocul pastorilor şi poporului. Pagină după pagină era întoarsă…. O voce a spus că venise timpul când cerul era în plină activitate, lucrând pentru locuitorii acestei lumi. Venise timpul când templul şi închinătorii trebuiau să fie măsuraţi…. Aceasta este ceea ce am văzut… şi m-am simţit doborâtă de povară.”[xii]

Domnul încă mai avea o lucrare pentru Ellen White. El a vindecat-o ca răspuns la „o adunare de rugăciune specială” şi i-a cerut „să meargă prin credinţă, în ciuda tuturor aparenţelor”. Ea a fost „întărită” pentru a călători la adunarea de tabără din Oakland şi pentru a-şi prezenta mărturia acolo. „Duhul lui Dumnezeu a îndemnat-o să adreseze apeluri puternice” fraţilor care urmau să participe la Conferinţa Generală. Ea „i-a îndemnat să se umilească înaintea lui Dumnezeu, să primească asigurarea harului Său şi să fie botezaţi cu Duhul Sfânt, spre a putea fi într-o stare potrivită pentru a răspândi lumină”. „Influenţa Duhului lui Dumnezeu a venit în adunare”, inimile au fost zdrobite şi au avut loc mărturisiri. Din nefericire, nu totul era bine la adunarea de tabără. Ellen White nu ştia nimic despre consiliul pastoral care se desfăşura în timpul adunării de tabără şi în cadrul căruia, în conformitate cu spusele lui William C. White, învăţăturile lui Jones şi Waggoner erau „disecate”. De asemenea, ea nu ştia nimic despre scrisoarea pe care W.M. Healey, un pastor din California, o trimisese lui G.I. Butler, avertizându-l de un complot pe Coasta de Vest, care avea scopul de a submina pietrele de hotar ale credinţei. Ulterior, Ellen White a comentat:

„Prea puţin m-am gândit eu, când adresam aceste apeluri solemne, că unul dintre cei prezenţi la adunare trimisese o scrisoare în care declara lucruri pe care el le credea a fi adevărate, dar care nu au fost adevărate şi care au ajuns înaintea noastră, ridicând un zid al dificultăţilor şi pregătindu-i pe oameni să lupte împotriva tuturor lucrurilor pe care urmau să le prezinte cei care au traversat Rocky Mountains…. Satana şi-a exercitat influenţa pentru ca scrisoarea aceea să facă o lucrare care se va dovedi a fi o pierdere pentru suflete…. Eu l-am întrebat pe fratele Butler dacă nu cumva fratele [Healey] i-a scris anumite lucruri. El a răspuns că i-a scris. L-am întrebat dacă m-ar lăsa să văd scrisoarea. Am vrut [89] să ştiu ce mărturie a creat starea de lucruri pe care am întâlnit-o la Minneapolis. El a spus că a ars scrisoarea, dar lăsase o impresie de neşters în mintea lui şi a altora….”[xiii]*

Prin urmare, scena era pregătită pentru Conferinţa Generală care urma. Cum urma poporul lui Dumnezeu să „stea în timpul ploii târzii”? Aşa cum vom vedea curând, întrebarea aceasta nu se afla doar în inima lui Ellen White, ci şi în inima întregului cer.

Minneapolis 1888

În data de 10 octombrie, a început institutul pastoral care a continuat timp de şapte zile. Conferinţa Generală a urmat după aceea şi a durat până în 4 noiembrie. Participanţii au fost în număr de aproximativ 500, incluzând 96 delegaţi care reprezentau 27000 de membrii ai bisericii din întreaga lume.[xiv] Ellen White, care fusese readusă aşa de recent din pragul morţii, a sosit la timp pentru adunările de deschidere. În timpul adunărilor, Ellen White a vorbit de „aproape douăzeci de ori”, adresându-se celor adunaţi în biserica recent construită din Minneapolis. Din nefericire, numai unsprezece din prezentări sunt disponibile acum.[xv]*

În raportul său editorial cu privire la deschiderea institutului, Uriah Smith a enumerat subiectele care fuseseră propuse pentru dezbatere: „o interpretare istorică a celor zece împărăţii, divinitatea lui Hristos, vindecarea rănii de moarte, îndreptăţirea prin credinţă, cât de departe ar trebui să mergem în încercarea de a folosi înţelepciunea şarpelui şi predestinaţia. Alte subiecte urmau, fără îndoială, a fi introduse pe parcurs”.[xvi]

Nu a trecut mult timp, până când Ellen White a vorbit despre importanţa monumentală a acestor adunări, bazându-se pe lucrurile care îi fuseseră descoperite în timp ce se afla în Europa. Biserica lui Dumnezeu trebuia „să se teamă mult mai mult de ceea ce se întâmpla în interior, decât de ceea ce avea loc în exterior”, împiedicând revărsarea ploii târzii. Cea mai mare teamă a lui Satana era aceea că poporul lui Dumnezeu va elibera calea pentru botezul cu Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu era pregătit să-l reverse.[xvii] Joi, 11 octombrie, Ellen White a rostit cuvântarea de dimineaţă. Ea „observase încă de la începutul” institutului pastoral „un spirit care o împovăra”.[xviii] Doreau cei adunaţi să studieze ca nişte adevăraţi credincioşi ai Bibliei şi să primească Duhul Sfânt? [90]

„Acum, când ne-am adunat aici, vrem să folosim cât mai bine timpul nostru…, dar prea adesea lăsăm să ne scape ocaziile favorabile, şi nu ne dăm seama aşa cum ar trebui de binele pe care putem să-l obţinem din ele…. Dacă am avut vreodată nevoie ca Duhul Sfânt să fie cu noi, dacă am avut vreodată nevoie să predicăm însoţiţi de o demonstrare a Duhului, acel timp este chiar acum…. Botezul cu Duhul Sfânt va veni asupra noastră chiar la această adunare, dacă dorim. Cercetaţi adevărul ca pe o comoară ascunsă…. Să începem bine aici, în această adunare, şi să nu aşteptăm până când adunările sunt deja pe jumătate încheiate. Dorim Duhul lui Dumnezeu aici, acum; avem nevoie de el şi vrem ca el să fie dat pe faţă în caracterul nostru.”[xix]

În lunile şi anii care vor urma, Ellen White se va referi de câteva ori la botezul cu Duhul Sfânt care a venit asupra ucenicilor în Ziua Cincizecimii şi la faptul că Dumnezeu a dorit nespus să-L împărtăşească la Minneapolis. Acest „botez al Duhului Sfânt” era doar un alt termen pentru „ploaia târzie”. „Ceea ce avem nevoie este botezul cu Duhul Sfânt. Fără acesta, noi nu suntem mai pregătiţi să mergem în lume, decât au fost ucenicii după răstignirea Domnului lor. Isus a cunoscut lipsa lor şi le-a spus să rămână în Ierusalim, până când vor fi înzestraţi cu putere de sus.”[xx]

„Astăzi, voi trebuie să fiţi nişte vase curăţite, spre a fi pregătiţi pentru roua cerească, pregătiţi pentru revărsarea ploii târzii; pentru că ploaia târzie va veni, iar binecuvântarea lui Dumnezeu va umple fiecare suflet care este eliberat de orice întinare. Lucrarea noastră astăzi este să ne supunem sufletele faţă de Hristos, ca să putem fi pregătiţi pentru vremea de înviorare de la faţa Domnului – pregătiţi pentru botezul cu Duhul Sfânt.”[xxi]

„Trebuie să ne rugăm pentru împărtăşirea Duhului ca remediu pentru sufletul bolnav de păcat. Biserica are nevoie să fie convertită. De ce să nu ne prosternăm noi înşine înaintea tronului harului, în calitate de reprezentanţi ai bisericii, şi să înălţăm cereri fierbinţi, dintr-o inimă zdrobită şi un duh smerit, pentru ca Duhul Sfânt să fie revărsat din cer asupra noastră?... Chiar înainte de a-i părăsi, Domnul Hristos le-a făcut ucenicilor Săi următoare făgăduinţă: „Voi veţi primi o putere, după ce Duhul Sfânt va veni peste voi”…. Ucenicii s-au întors în Ierusalim… şi au aşteptat, pregătindu-se…, până când a venit botezul cu Duhul Sfânt”.”[xxii] [91]

Vineri seara, 12 octombrie, „la începerea Sabatului”, delegaţii s-au adunat încă o dată în biserica din Minneapolis, pentru a-l asculta vorbind pe pastorul Farnsworth. El a ţinut „o cuvântare cât se poate de posomorâtă despre marea răutate şi corupţie din mijlocul nostru şi a insistat asupra apostaziilor din mijlocul nostru, şi nu a fost nicio lumină, nicio voioşie, nicio încurajare spirituală în această cuvântare. A existat o întristare generală care s-a împrăștiat printre delegații de la conferință.”[xxiii]*

În Sabat după-amiază, 13 octombrie, Ellen White a primit o „mărturie al cărei scop a fost să încurajeze”. Ea a vorbit despre „importanţa faptului de a stărui mai mult asupra dragostei lui Dumnezeu” şi de a lăsa „deoparte tablourile întunecate”. Ea a exclamat din toată inima: „Nu vorbiţi despre nelegiuirea şi răutatea care se află în lume, ci înălţaţi-vă gândurile, vorbind despre Mântuitorul vostru”. Ea i-a avertizat pe ascultători, spunându-le că, „deşi este posibil să avem de prezentat o mărturie directă pentru a ne despărţi de păcat şi nelegiuire, nu vrem să lovim această coardă la nesfârşit”. Efectul predicii ei a fost cât se poate de „fericit”, deoarece „atât cei credincioşi, cât şi cei necredincioşi au mărturisit că Domnul îi binecuvântase”.[xxiv]*

Duminică şi luni, 14 şi 15 octombrie, Ellen White a petrecut un timp răspunzând la o scrisoare de treizeci şi nouă de pagini pe care a primit-o de la G.I. Butler vinerea precedentă.[xxv]* În scrisoarea lui, Butler a menţionat că fusese pe patul de boală de multe ori în ultimele optsprezece luni, din cauza „epuizării nervoase”, dând vina pe scrisoarea lui Ellen White din 5 aprilie, 1887, în care ea l-a avertizat, atât pe el, cât şi pe Smith, pentru felul în care i-au tratat pe Jones şi Waggoner. Acum, Butler simţea că nu îşi va reveni niciodată până când el nu îşi exprima „sentimentele pe deplin”. El a intrat în multe detalii, repetându-i lui Ellen White îngrijorarea lui principală şi punctul lui de vedere în legătură cu întreaga istorie a controversei despre legea din Galateni, care începuse încă din anii 1850. Atât cât putea el să înţeleagă, „pur şi simplu erau două concepţii” cu privire la „legea adăugată”; concepţia lui fiind aceea că era legea ceremonială, iar concepţia lui Waggoner fiind aceea că era legea Celor Zece Porunci. El îi descria pe Jones şi Waggoner ca fiind nişte „pui abia ieşiţi din cuib” care cauzau probleme pretutindeni în ţară. Ei „dărâmau” încrederea poporului în lucrarea bisericii şi deschideau uşa pentru ca „vechile poziţii doctrinare” să fie respinse. Lucrarea lor nu numai că va duce la pierderea „încrederii” în „mărturii în sine”, ci va duce la pierderea sufletelor care vor „renunţa la adevăr din acest motiv”.[xxvi]* [92]

Apoi, Butler a menţionat o scrisoare pe care tocmai o primise cu câteva săptămâni înainte din partea a „doi membri proeminenţi ai Comitetului uneia dintre Conferinţele din Pacificul de Nord”, declarând că, dacă ideile lui Jones şi Waggoner urmau să fie predate la Colegiul Healdsburg, „tinerii lor… vor fi trimişi în altă parte”. Butler a insistat, spunându-i lui Ellen White: „că modalitatea în care va fi tratată această problemă va avea tendinţa de a afecta serios prosperitatea Colegiului Healdsburg”.[xxvii]

Ellen White a considerat această scrisoare ca fiind „una dintre cele mai curioase acuzaţii” aduse împotriva ei, dar a putut să scrie cu calm: „Aceste lucruri nu mă impresionează. Eu cred că a fost datoria mea să vin [aici]”.[xxviii] În scrisorile ei, i-a amintit lui Butler despre istoria controversei cu privire la legea din Galateni din punctul de vedere care i-a fost arătat din cer, inclusiv despre „conferinţa îngrozitoare” din 1886. Ea i-a amintit că îndrumătorul ei ceresc o avertizase cu privire la încercarea care se afla chiar în faţa lor şi cu privire la marile pericole care vor rezulta din „fariseismul” ce „pusese stăpânire” pe aceia care ocupau „poziţii importante în lucrarea lui Dumnezeu”. Ea a evidenţiat că încercarea de a exercita controlul asupra lucrării lui Dumnezeu va avea ca rezultat împiedicarea acesteia:

„În general, spiritul şi influenţa pastorilor care au venit la această adunare [1888] sunt acelea de a respinge lumina…. Spiritul care a predominat… nu este de la Hristos…. Nu trebuie să aibă loc nicio astfel de oprimare a conştiinţei, aşa cum se dă pe faţă în aceste adunări…. Din lucrarea săvârşită în seara aceasta vor apărea lucruri imaginare false, răstălmăciri nemiloase şi nedrepte, care vor lucra asemenea unui aluat în fiecare biserică şi vor închide inimile faţă de eforturile Duhului lui Dumnezeu…. Influenţa acestei adunări va fi atât de extinsă precum este veşnicia…. Cei care au marcat o anumită cale prin care lumina trebuie să vină vor da greş în a o primi, deoarece Dumnezeu lucrează pe calea rânduită de El.”[xxix]*

„Domnul mi-a arătat că oameni aflaţi în poziţii de răspundere stau direct în calea lucrărilor lui Dumnezeu asupra acestui popor, deoarece ei cred că lucrarea trebuie să fie făcută şi binecuvântarea trebuie să vină pe o anumită cale pe care au marcat-o ei…. Eu nu am nici cea mai mică ezitare să spun că în această adunare nu a fost adus spiritul de căutare a luminii, ci acela de a baricada calea ei, ca nu cumva vreo rază să ajungă în mintea şi inima oamenilor, pe vreo altă cale, diferită de aceea pe care tu ai hotărât-o ca fiind cea potrivită.”[xxx] [93]

Ellen White nu numai că i-a scris răspunsul ei lui G.I. Butler în acea dimineaţă de luni, 15 octombrie, doar cu două zile înainte de începerea Conferinţei Generale, ci este probabil că ea şi-a exprimat din nou îngrijorările într-o cuvântare adresată delegaţilor.[xxxi]* Ea a vorbit despre „poverile solemne” pe care le-a purtat de la întoarcerea din Europa; despre felul în care Isus descrisese starea poporului lui Dumnezeu, când i-a spus că „venise timpul când templul şi închinătorii ei trebuiau a fi măsuraţi”. Ea a putut să exclame cu onestitate: „Îmi este îngrozitor de frică să vin la conferinţa noastră”. Când a ajuns la încheierea cuvântării ei, Ellen White a adresat un apel solemn:

„Este timpul să ne trezim din somn, pentru a-L căuta pe Domnul cu toată inima, iar eu ştiu că Îl vom găsi. Eu ştiu că tot cerul este la dispoziţia noastră. Îndată ce Îl vom iubi pe Dumnezeu cu toată inima şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine, Dumnezeu va lucra prin noi. Cum vom sta în timpul ploii târzii? Cine se aşteaptă să aibă parte de prima înviere? Voi, cei care aţi cultivat păcatul şi nelegiuirea în inimă? Voi veţi cădea în ziua aceea.”[xxxii]*

Cerul aşteaptă să reverse ploaia târzie printr-un mesaj cât se poate de preţios, în timp ce tocmai oamenii care trebuiau să-l primească erau adormiţi în nelegiuire şi păcat şi cultivau un spirit de ceartă.

Spiritul de ceartă de la Institutul pastoral

O mare parte din spiritul de ceartă despre care a scris Ellen White şi care pătrundea în adunări avea legătură cu o problemă minoră – o controversă legată de cele zece coarne. În 1884, Conferinţa Generală îl însărcinase pe A.T. Jones să „scrie o serie de articole adunate din istorie cu privire la puncte care arătau împlinirea profeţiei”.[xxxiii] Acest fapt l-a condus pe Jones la un studiu mai aprofundat al cărţii lui Daniel şi, în timp ce examina o concepţie susţinută în general de adventişti cu privire la cele zece împărăţii din Daniel 7, aşa cum era publicată în cartea lui Uriah Smith, Daniel and the Revelation, a descoperit că o împărăţie fusese identificată incorect. Jones i-a scris lui Smith de două ori, cerându-i să-i trimită dovezile pentru concepţia lui istorică şi să examineze dovezile descoperite recent. Smith nu a răspuns la prima scrisoare a lui Jones, iar în cele din urmă, când a răspuns, a pretins că nu are timp pentru această sarcină. Ca rezultat, Jones şi-a publicat opiniile în Signs of the Times, fără ca Smith să aibă posibilitatea de a le critica, şi i-a trimis o copie în octombrie, 1886. [94]

Uriah Smith a răspuns iritat, spunându-i lui Jones că va trebui să contraatace în Review, deoarece Jones îşi răspândise concepţiile „pretutindeni în publicaţie”. Smith se temea foarte mult ca nu cumva miile de împotrivitori ai adventiştilor „să observe imediat schimbarea” unei doctrine susţinute timp de patruzeci de ani şi a pretins că, dacă li se va acorda suficient timp, aceştia vor spune că adventiştii vor recunoaşte că „au greşit asupra tuturor punctelor”.[xxxiv] Jones a răspuns că adevărata luptă pentru adevăr era în faţa lor. În curând, din cauza crizei duminicale, „fiecare punct” al doctrinei şi credinţei adventiste va fi „analizat şi verificat… de oamenii cei mai mari din ţară”. Prin urmare, când vor fi vestite cele trei solii îngereşti, adventiştii vor avea nevoie de „dovezi mai bune” pentru credinţa lor în profeţia biblică, „în comparaţie cu ceea ce «fusese predicat timp de patruzeci de ani»”.[xxxv]

Acordându-i crezare lui Jones, William C. White, după ce a ascultat poziţia lui, a petrecut un timp în vara anului 1888, studiind subiectul celor zece coarne şi ajungând la concluzia că „fratele Jones avea mai multe dovezi istorice pentru poziţia lui, decât fratele Smith”.[xxxvi] Totuşi, acest fapt nu a contat prea mult, iar pentru că subiectul a fost adus în discuţie la institutul pastoral din 1888, a fost stârnit un spirit foarte ostil.

Chiar înainte de institutul din 1888, Butler îl etichetase pe Jones ca fiind cauzator de probleme, pentru că adusese o interpretare „contrară credinţei îndelung stabilite, pe care poporul nostru o adoptase cu patruzeci de ani în urmă”.[xxxvii] În timpul institutului în sine, Jones a primit o serie tot mai mare de critici şi i-au fost aduse acuzaţii false, iar luni, 15 octombrie, situaţia a ajuns la un punct culminant, în timpul adunării de la ora zece dimineaţa. Smith a declarat că este „întru totul inutil” să fie discutat subiectul celor zece coarne, care înclina să ducă numai la rău. El a spus că vechea concepţie „rezistase încercării timp de 40 de ani”, iar Jones „dărâma vechiul adevăr”. El a spus că, în ce îl priveşte, „nu urma să stea calm deoparte şi să vadă cum pietrele de temelie ale mesajului nostru erau scoase de mâini nemiloase”. Smith nu s-a oprit aici. El a continuat să spună minciuni, declarând că „se afla în dezavantaj, deoarece nu a cunoscut subiectul care urma să fie discutat”. Cu puţină ironie, el a adăugat apoi că unii „par să fi ştiut şi să fi adus bibliotecii de materiale” pentru a fi consultate ca sursă de informare.[xxxviii] [95]

În cele din urmă, miercuri, la încheierea institutului, înainte de Conferinţa Generală, Smith a încercat să forţeze un vot, pentru a decide cu privire la subiectul celor zece coarne, deşi s-ar fi cuvenit ca o astfel de decizie să fie luată nu înainte, ci în cadrul Conferinţei Generale.  Waggoner s-a opus luării unui vot, sugerând că subiectul nu va fi definitivat, „până când nu va fi cercetat pe deplin”.[xxxix] În ciuda votului blocat, Smith a pretins că obţinuse victoria de partea concepţiei lui, scriind în editorialul lui din Review că: „Părerea delegaţilor a părut a fi… în mod copleşitor de partea principiilor de interpretare deja stabilite şi de partea vechii concepţii. Rămâne de văzut dacă acest fapt va conta sau nu pentru aceia care îndeamnă la acceptarea noii poziţii”.[xl] Ceea ce Smith nu a menţionat a fost faptul că delegaţii votaseră ca „toţi să studieze cu credincioşie subiectul pe parcursul anului”. William C. White a considerat că editorialul lui Smith este amăgitor şi a anunţat public că „a fost conceput cu intenţia de a-i deruta pe oameni”.[xli]

Este de înţeles că, după mai bine de doi ani de răstălmăciri şi acuzaţii false, Jones şi Waggoner ar fi putut să caute să se apere. Marţi, 16 octombrie, Jones a adus din nou în discuţie subiectul celor zece coarne şi i-a răspuns lui Smith „în termeni precişi”. El le-a spus tuturor de ce venise cu „bibliotecile de materiale”. El a discutat despre corespondenţa dintre Smith, Waggoner şi el însuşi, dovedind că subiectul dezbătut nu constituia nicio surpriză. Pentru a a-şi susţine punctul de vedere, el i-a avertizat pe delegaţi „să nu-l învinuiască pe el, pentru că Uriah Smith spusese că nu ştia nimic”. Ellen White a fost prezentă la adunare şi, fiind conştientă de semnificaţia lucrurilor care aveau loc, l-a avertizat pe Jones, spunând: „Nu aşa de tăios, frate Jones, nu aşa de tăios”.[xlii]*

Ellen White a ştiut că participanţii erau stăpâniţi de un spirit de respingere a „luminii”. Orice pas greşit făcut de Jones sau Waggoner nu ar fi făcut altceva decât să le dea fraţilor o scuză pentru a continua pe calea lor răzvrătită. Declaraţia lui Jones a fost minoră în comparaţie cu întreaga controversă care avea loc, aşa că Ellen White nu a menţionat niciodată acest incident în vreuna din scrierile ei, şi nici nu există vreun raport scris al institutului pastoral din 1888, care menţionează declaraţia lui Jones. William C. White, care a luat notiţe chiar la această adunare, a raportat explicaţia lui Jones cu privire la cercetările lui, care începuseră din 1884 şi motivul pentru care el „a venit pregătit cu biblioteci de materiale”. Totuşi, el nu a raportat declaraţia lui Jones, sau presupusa mustrare a lui Ellen White”.[xliii]* [96]

Marea nevoie

Înainte de încheierea săptămânii, Ellen White le-a vorbit încă de câteva ori celor adunaţi la Minneapolis. Ea ştia că ei „pierdeau o mare binecuvântare” pe care ar fi putut să o primească în urma institutului şi că aceasta va fi „o pierdere veşnică”. Ei „nu trebuiau să fie mulţumiţi” cu „propria neprihănire şi să fie satisfăcuţi fără lucrările profunde ale Duhului lui Dumnezeu”: „Fraţi şi surori, în acest timp, avem o mare nevoie să ne umilim înaintea lui Dumnezeu, pentru ca Duhul Sfânt să poată veni asupra noastră…. Fie ca Dumnezeu să ne ajute ca Duhul Său să se manifeste în mijlocul nostru. Nu ar trebui să aşteptăm până când vom merge acasă, pentru a obţine binecuvântarea Cerului…. Cei care au fost mult timp în lucrare au fost mult prea mulţumiţi să aştepte ca ploaia târzie să-i învioreze.”[xliv]

Totuşi, pentru a fi învioraţi de ploaia târzie, poporul lui Dumnezeu avea nevoie de „o relaţie corectă cu El”. Nu putea fi nicio rămânere în „îndoială şi necredinţă”, deoarece, altfel, vrăjmaşul va „deţine controlul” asupra minţii lor, fapt care „are întotdeauna ca rezultat o mare pierdere”. Satana a căutat să facă lucrul acesta tocmai atunci când Dumnezeu măsura templul Său: „Hristos este aici în această dimineaţă; îngerii sunt aici şi măsoară templul lui Dumnezeu şi pe cei ce se închină în el. Istoria acestei adunări va fi dusă la Dumnezeu; pentru că este scris un raport cu privire la fiecare adunare. Spiritul manifestat, cuvintele rostite şi faptele săvârşite sunt scrise în cărţile cerului. Totul este transferat în rapoarte la fel de precis cum sunt întipărite trăsăturile noastre pe placa şlefuită a artistului.”[xlv]*

Ellen White a vorbit despre „măsurarea templului lui Dumnezeu şi a acelora care se închinau în el”. Ea a folosit terminologia din Apocalipsa 11 şi Ezechiel 40-42, precum şi cuvintele care i-au fost adresate în visele pe care le avusese în vara precedentă”.[xlvi] Nu numai oamenii, în mod individual, erau măsuraţi, ci şi biserica în ansamblu. Trebuie să ne întrebăm ce rezultate ale măsurătorii au fost înregistrate în cer în timpul acelor adunări solemne? Era poporul lui Dumnezeu pregătit să stea în picioare?

Institutul pastoral se încheiase, iar Conferinţa Generală începuse. Oare raportul ei urma a fi diferit? Vom căuta răspunsul la întrebarea aceasta în capitolul următor.

 NOTE FINALE CAPITOLUL 3

 

[i]. În 1886, Ellen White a scris: „Dragi tineri, aveţi voi lămpile aprinse şi arzând? Lucrarea continuă în curţile cereşti. În viziunea de pe Insula Patmos, Ioan a zis: «Apoi mi s-a dat o trestie asemenea unei prăjini, şi mi s-a zis: Scoală-te şi măsoară Templul lui Dumnezeu, altarul şi pe cei ce se închină în el». Această lucrare solemnă trebuie să fie făcută pe pământ. Priviţi şi vedeţi cum stă măsurătoarea caracterului vostru, în comparaţie cu standardul neprihănirii lui Dumnezeu, Legea Sa sfântă. Închinătorii trebuie să treacă pe sub linia de măsurare a lui Dumnezeu. Cine va suporta testul? Hristos spune: ‘Ştiu faptele tale’…. Câţi îşi curăţesc sufletul prin ascultarea de adevăr? Câţi sunt în acest timp întru totul de partea Domnului?” (Youth Instructor, „The Watching Time”, 25 august, 1886, sublinierile adăugate). Zece ani mai târziu, Ellen White a scris încă o dată despre templul lui Dumnezeu şi inima lucrării: „A fost necesar să fie făcut foarte mult pentru ca inima lucrării să poată fi păstrată curată. A fost necesară multă grijă, pentru a păstra maşinăria unsă, prin harul lui Dumnezeu, aşa încât să funcţioneze fără fricţiune…. Dacă puterea lui Satana va putea să pătrundă chiar în templul lui Dumnezeu şi să manipuleze lucrurile după cum îi place, timpul de pregătire va fi prelungit” (Ellen G. White către O.A. Olsen, Scrisoarea 83, 22 mai, 1896, în 1888 Materials, p.1524,1525, sublinierile adăugate”.

[ii]. Ellen G. White, The Great Controversy [Tragedia veacurilor] (Battle Creek, MI: Review and Herald Pub. Co., 1888), p.611. Cuvintele aşezate în paranteze pătrate „[la judecata de cercetare]” se află în original şi arată cu claritate legătura dintre ploaia târzie şi curăţirea sanctuarului. Aceste cuvinte nu sunt prezente în ediţia din 1911.

[iii]. William C. White către C. H. Jones, 18 mai, 1887. Ellen White şi-a încheiat munca la cartea Tragedia veacurilor în mai, 1888. Plăcile tipografice urmau să fie făcute curând şi mii de cărţi aveau să fie tipărite. Totuşi, cărţile au stat „moarte” în casele de editură şi li s-a acordat puţină atenţie. Vezi, de asemenea, Capitolul 7 şi Întoarcerea ploii târzii, vol. 2, capitolul 18, planificat pentru publicare în 2012.

[iv]. William C. White către Dan T. Jones, 8 aprilie, 1890; în Manuscripts and Memories, p.169.

[v]. Ibid., p.167-168. „Camp Necessity” a fost numele dat de William C. White locului în care au avut loc studiile biblice din 25 şi 26 iunie, 1888. Notiţele luate de el în aceste adunări pot fi găsite în Manuscripts and Memories, p.414-419,429-440. În scrisoarea lui către Dan Jones, 8 aprilie, 1890, William C. White  declară că adunările au avut loc „la începutul lui iulie, 1888”, dar această scrisoare a fost scrisă la aproape doi ani după eveniment şi fără a avea la îndemână „colecţia lui de scrisori” (Ibid., p.167,169).

[vi]. Ibid.

[vii]. Ibid., p.170.

[viii]. Ellen G. White către „fraţii care se vor aduna la Conferinţa Generală”, Scrisoarea 20, 5 august, 1888; în 1888 Materials, p.38,40.

[ix]. Ibid., p.38-41,44.

[x]. Ellen G. White, Manuscrisul 21, noiembrie, 1888; în 1888 Materials, p.177.

[xi]. Ellen G. White, Manuscrisul 2, 7 septembrie, 1888, „Engaging in Worldly Speculation”; în 1888 Materials, p.47,49. Ellen White a scris de asemenea despre evenimentele care au avut loc după 9 septembrie, menţionând specific data de 21 septembrie.

[xii]. Ellen G. White, Manuscrisul 26, octombrie 1888, „Remarks After Reading an Article”; în 1888 Materials, p.157-158.

[xiii]. Ellen G. White. Manuscrisul 2, septembrie 7, 1888; în 1888 Materials, p.47-56. Această parte din Manuscrisul 2 a fost o notă suplimentară adăugată de Ellen White după Conferinţa de la Minneapolis. Ca rezultat al acestei scrisori scrise de W.M. Healey, s-a născut ideea unei „conspiraţii a Californiei”. Cu mai bine de 10 ani mai târziu, Ellen White i-a scris lui W.M. Healey, declarând că „aceste scrisori au avut ca rezultat întârzierea lucrării lui Dumnezeu cu ani de zile şi m-au obligat la o muncă istovitoare şi grea…. Experienţa aceasta a lăsat asupra mea o impresie atât pentru timpul acesta, cât şi pentru veşnicie” (Scrisoarea 116, 21 august, 1901; în 1888 Materials, p.1759-1760).

[xiv]. Vezi, Roger Coon, „Minneapolis/1888: The ‘Forgotten' Issue’”, Transcript of Loma Linda University Lecture, octombrie 23-25, 1988, Ellen G. White Estate, documente aflate în arhivă, p.7.

[xv]. Ellen G. White către Mary White, Scrisoarea 82, 4 noiembrie, 1888; în 1888 Materials, p.182. O mare parte din informaţiile cu privire la cursul evenimentelor de la Minneapolis pot fi găsite în jurnalul lui  R.D. Hottel şi în notiţele luate de William C. White la conferinţă (Manuscripts and Memories, p.441-518). Rezumatul cel mai concis al cursului evenimentelor de la Minneapolis  se află în lucrarea lui Clinton Wahlen, Selected Aspects of Ellet J. Waggoner's Eschatology and Their Relation to His Understanding of Righteousness by Faith, 1882-1895, Teză de Master, Andrews University, iulie, 1988, p.71-77. Vezi, de asemenea, Paul E. Penno, Calvary at Sinai: The Law and the Covenants in Seventh-Day Adventist History, manuscris nepublicat, 2001; şi Ron Graybill, „Elder Hottel Goes to the General Conference”, Ministry, februarie 1988, p.19-21.

[xvi]. Uriah Smith, Review and Herald, 16 octombrie, 1888, p.648; în Manuscripts and Memories, p.399.

[xvii]. Ellen G. White, „The Churches Great Need”, Review and Herald, 22 martie, 1887, p.l77.

[xviii]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888; în 1888 Materials, p.206.

[xix]. Ellen G. White, Manuscrisul 6, 11 octombrie, 1888, „Morning Talk”; în 1888 Materials, p.69,72,73.

[xx]. Ellen G. White, „How to Meet a Controverted Point of Doctrine”, „Morning Talk”, 29 ianuarie, 1890, Review and Herald, 18 februarie, 1890; în 1888 Materials, p.534.

[xxi]. Ellen G. White, „It is not for You to Know the Times and the Seasons”, „Sermon”, 5 septembrie, 1891, Review and Herald, 22 martie, 1892; în 1888 Materials, p.959.

[xxii]. Ellen G. White către S.N. Haskell, Scrisoarea 38, 30 mai, 1896; în 1888 Materials, p.1540,1541.

[xxiii]. Ellen G. White către Mary White, Scrisoarea 81, 9 octombrie, 1888; în 1888 Materials, p.68. William C. White a luat notiţe în timpul cuvântării lui Farnsworth şi ne oferă o idee cu privire la conţinutul ei: „Când va veni Hristos, va găsi El credinţă pe pământ?... Se vor ridica profeţi falşi. Dragostea celor mulţi se va răci…. Oare se află nelegiuire în mijlocul nostru?.... Poporul nostru a venit la C.M. pentru a se încălzi…, iar apoi se va întoarce acasă şi se va răci…. Oare cresc ei greu?.... Nelegiuirea abundă…. În timpul celor doi ani, 13 sau 14 membri ne-au părăsit. Ei nu au părăsit numai adevărul, dar unii au intrat într-o nelegiuire şi o urâciune prea oribile pentru a fi spuse…. Cum v-aţi simţi să susţineţi o adunare de tabără, când pe o rază de 50 de mile sunt între 1000 şi 1500 de păzitori ai Sabatului şi numai 300 participă” („Notiţe luate de William C. White la adunările de la Minneapolis. 1888”, p.2; în Manuscripts and Memories, p.472).

[xxiv]. Ellen G. White către Mary White, Scrisoarea 81, 9 octombrie, 1888, secţiune datată 14 octombrie; şi Manuscrisul 7, 13 octombrie, 1888, „Sabbath Afternoon Talk”; în 1888 Materials, p.67,68,74-84. În „Diary of R. Dewitt Hottel”, este menţionat faptul că Ellen White a vorbit în Sabat după-amiază, dar nu sunt date detalii cu privire la subiectele ei (Manuscripts and Memories, p.505).

[xxv]. Nimeni nu poate să înţeleagă simţămintele acumulate de Butler (care l-au împiedicat să vină la conferinţa din 1888) şi nici istoria controversei cu privire la legea din Galateni, fără a fi citit întreaga lui scrisoare (G.I. Butler către Ellen G. White, 1 octombrie, 1888; în Manuscripts and Memories, p.77-118).

[xxvi]. Ibid., p.78,100,89. Este cel mai probabil că Butler s-a simţit îndreptăţit de apostazia lui D.M. Canright de după controversa de la Conferinţa Generală din 1886 cu privire la legea din Galateni. În 1882, Canright şi-a revizuit cartea The Two Laws (publicată mai întâi în 1876), dezvoltând secţiunea cu privire la Galateni de la şase, la douăzeci şi patru de pagini, în scopul de a-şi consolida concepţia că epistola se ocupa de legea ceremonială. Îngrijorarea cu privire la astfel de concepţii l-a determinat pe Waggoner să-i pună întrebări lui William C. White, în 1885, în legătură cu strategiile editoriale, atunci când existau deosebiri de opinie. William C. White a sugerat că ei „ar trebui să prezinte ceea ce credeau a fi adevărul, chiar dacă intra în conflict cu unele lucruri scrise de Canright şi alţii” (William C. White către Dan T. Jones, 8 aprilie, 1890; în Manuscripts and Memories, p.166). În 1886, cartea lui Canright a fost retipărită de biserică şi a slujit ca o adăugare binevenită la arsenalul lui Butler. Waggoner i-a răspuns prin seria lui de nouă părţi din Signs, „Comments on Galatians 3”, în timpul verii anului 1886. În conformitate cu Ellen White, Butler l-a încurajat pe Canright „să le prezinte lecţii studenţilor de la colegiu [Battle Creek] şi să scrie în Review o cantitate aşa de mare de material, ca şi când era Episcop al Bisericii Metodiste”. Lui Ellen White i-a fost arătat că ideile lui Canright cu privire la lege erau „un amestec de idei confuze” şi a „recomandat ca acea carte a lui să înceteze a fi publicată”. De fapt, ea a declarat: „Aş arde fiecare exemplar, înainte ca vreunul să ajungă la poporul nostru”. Canright şi Butler erau aliaţi în „comitetul teologic” şi i s-au împotrivit lui Waggoner la Conferinţa Generală din 1886. Acolo, îndoielile lui Canright cu privire la ideile lui şi ale lui Butler i-au cimentat convingerea că Epistola către Galateni vorbea cu adevărat despre legea morală, aşa cum spusese Waggoner. Totuşi, deoarece Canright a păstrat concepţia lui Butler cu privire la expresia „sub lege”, el a renunţat atât la continuitatea legii, cât şi la adventism, ajungând unul dintre criticii cei mai proeminenţi. În loc de a considera acest fapt ca fiind rezultatul învăţăturii lui Waggoner, Ellen White i-a învinuit pe Smith şi pe Butler (Ellen G. White către G.I. Butler şi Uriah Smith, Scrisoarea 13, 1887; în 1888 Materials, p.33-34).

[xxvii]. G.I. Butler către Ellen G. White, 1 octombrie, 1888; în Manuscripts and Memories, p.90-91.

[xxviii]. Ellen G. White către Mary White, Scrisoarea 81, 9 octombrie, 1888; în 1888 Materials, p.66.

[xxix]. Ellen G. White către G. I. Butler, Scrisoarea 21, 14 octombrie, 1888; în 1888 Materials, p.86,94-95. La pagina 85 din Ellen G. White 1888 Materials, White Estate a dedicat o întreagă pagină unei note de subsol care încearcă să micşoreze impactul scrisorii adresate de Ellen White lui Butler. Nota de subsol sugerează că „Butler nu a rămas într-o stare de întuneric”, ci până în anul 1902 „învăţase din acea experienţă”. Totuşi nu se spune nimic despre comentariul lui Butler din 1910, când a declarat „că nu a putut să vadă niciodată lumină în mesajele lor speciale şi că el nu adoptase niciodată poziţia lui [Jones şi Waggoner]”, (A.G. Daniells către William C. White, 21 ianuarie, 1910; în Manuscripts and Memories, p.325). În ciuda poziţiei lui Butler la moartea lui, trebuie să ne întrebăm dacă rezultatul deciziilor luate de ei şi de alţii la Conferinţa de la Minneapolis este de o importanţă nesemnificativă astăzi, după 120 de ani. Vezi, de asemenea, Capitolul 7, nota de final 3.

[xxx]. Ellen G. White către G.I. Butler, Scrisoarea 21, 15 octombrie, 1888; în 1888 Materials, p.113,116.

[xxxi]. Există unele dovezi că remarcile făcute de Ellen White şi aflate în Manuscrisul 26, octombrie 1888, ar fi putut fi făcute vineri, 12 octombrie, în loc de luni, 15 octombrie. Vezi 1888 Materials, p.66.

[xxxii]. Ellen G. White, Manuscrisul 26, octombrie 1888; în 1888 Materials, p.162. Ani mai târziu, Ellen White urma să scrie fără nicio rezervă: „Domnul i-a chemat pe fratele Jones şi pe fratele Waggoner în scopul de a-i proclama lumii un mesaj pentru a pregăti un popor care să stea în picioare în ziua lui Dumnezeu” (Ellen G. White, Manuscrisul 61, 1893; în 1888 Materials, p.1814, sublinierile adăugate).

[xxxiii]. A.T. Jones către Uriah Smith, 6 decembrie, 1886.

[xxxiv]. Uriah Smith către A.T. Jones, 8 noiembrie, 1886.

[xxxv]. A.T. Jones către Uriah Smith, 3 decembrie, 1886.

[xxxvi]. William C. White către Dan T. Jones, 8 aprilie, 1890; în Manuscripts and Memories, p.168.

[xxxvii]. G.I. Butler către Ellen G. White, 1 octombrie, 1888; în Manuscripts and Memories, p.102.

[xxxviii]. William C. White, „Notes Made at the Minneapolis Meetings 1888”, 15 octombrie, 1888, p.27,29; în Manuscripts and Memories, p.420; şi Ron Graybill, „Elder Hottel Goes to the General Conference”, Ministry, februarie 1988, p.19-21.

[xxxix]. „Talk of a Prophecy”, Minneapolis Tribune, 18 octombrie, 1888, p.5; în Manuscripts and Memories, p.549.

[xl]. Uriah Smith, „The Conference”, Review and Herald, 23 octombrie, 1888, p.664; în Manuscripts and Memories, p.400.

[xli]. William C. White către J.H. Waggoner, 27 februarie, 1889; în Manuscripts and Memories, p.136.

[xlii]. Raport semnat al „Interview with J.S. Washburn, at Hagerstown, Md., iunie 4, 1950”, condus de Robert J. Wieland, p.1 (Acesta este luat dintr-o copie a interviului original şi se deosebeşte de paginaţia unei copii aparent retipărite a raportului aflat în Arhiva de documente 242, la Center for Adventist Research, James White Library, Andrews University); Ron Graybill, „Elder Hottel Goes to the General Conference”, Ministry, februarie 1988, p.19-21.

[xliii]. „Notes of William C. White Taken at Minneapolis”, 16 octombrie 1888; în Manuscripts and Memories, p.422. Din rapoartele istorice este clar că declaraţiile lui Smith, care au condus la răspunsul direct al lui Jones, au fost legate de întrebarea: Ştia sau nu Smith că subiectul împărăţiilor urma a fi discutat la Conferinţa din 1888? Totuşi, criticii ulteriori ai lui Jones şi Waggoner au atribuit incorect răspunsului lui Jones semnificaţia următoare: Cunoştea Smith identitatea celor zece împărăţii aşa cum o cunoştea el? Din nefericire, această declaraţie a lui Jones a fost răstălmăcită şi folosită timp de 100 de ani, pentru a încerca să scuze respingerea cu care au fost trataţi, atât el, cât şi Waggoner, la Minneapolis. A.T. Robinson a început să facă acest lucru la 42 de ani după Minneapolis (având în vedere probabil înverşunarea şi plecarea ulterioară a lui Jones) şi a scris despre acest incident ca fiind „o ilustraţie concretă” care ar „justifica atitudinea” conducătorilor împotriva lui Jones şi Waggoner. Fără a prezenta contextul, Robinson îl descrie pe Smith ca prezentându-şi „modestia caracteristică”, iar pe Jones ca răspunzând în „stilul lui caracteristic”. Apoi, citează declaraţia lui Jones, la 42 de ani după ce a fost făcută, astfel: „Fratele Smith v-a spus că nu ştie nimic despre acest subiect. Eu ştiu, şi nu vreau ca vreo persoană să mă acuze pe mine pentru ceva ce el nu ştie”. („Did the Seventh-day Adventist Denomination reject the Doctrine of Righteousness by Faith?” 20 ianuarie, 1931; în Manuscripts and Memories 336-337). Young L.H. Christian împlinea 17 ani, când a participat împreună cu părinţii lui la Conferinţa de la Minneapolis din 1888. La aproximativ 60 de ani după aceea, (şi cel mai probabil fiind influenţat de raportul lui Robinson), Christian a scris despre incidentul dintre Smith şi Jones, dar nu în calitate de martor ocular. De asemenea, el îl descrie pe Smith ca fiind „un om modest şi bine informat” şi pe Jones ca fiind „aspru şi îngâmfat”. În conformitate cu Christian, declaraţia exactă a lui Jones a fost: „Dificultatea fratelui Smith este că el nu ştie care sunt cele zece împărăţii, şi totuşi argumentează despre huni, în timp ce eu cunosc şi pot să îmi dovedesc poziţia’”. Christian pretinde că Ellen White „l-a mustrat aspru pe fratele Jones pentru lipsa lui de respect faţă de pionierii mai bătrâni ai mişcării adventiste”. Totuşi, amintirile lui Christian sunt foarte suspecte. El reprezintă greşit Conferinţa de la Minneapolis ca fiind o „biruinţă glorioasă”, şi luând partea predicatorului veteran E.W. Farnsworth – care a declarat „că îndreptăţirea prin credinţă nu era o învăţătură nouă” – şi a lui J.H. Morrison, despre care spunea că era „un pastor respectat” care „se temea de ideile extremiste ale lui Dr. Waggoner”. Christian îi acuză pe Jones şi Waggoner, sugerând chiar că Ellen White nu i-a susţinut (The Fruitage of Spiritual Gifts [1947], p.229-230). A.W. Spalding, care nu a fost prezent la Minneapolis, citează declaraţia lui Robinson, adăugând de asemenea propriile comentarii. Uriah Smith „a fost un om modest, retras şi fără pretenţii”, în timp ce Jones „a fost agresiv şi uneori turbulent şi a dat motive concrete pentru resentimente” (Captains of the Host [1949], p.593). N.F. Pease citează declaraţia lui Jones şi concluzionează: „Oamenii care au promovat doctrina îndreptăţirii prin credinţă nu şi-au prezentat întotdeauna ideile într-o modalitate înţeleaptă şi cu tact. Această situaţie nefericită a dezvoltat un spirit de prejudecată împotriva celor care, după părerea multora, au adus confuzie asupra adevăratelor probleme” (By Faith Alone [1962], p.131). A.V. Olson citează din citatul lui A.W. Spalding, preluat din declaraţia lui Robinson cu privire la Jones, declarând că „unii au considerat că manierele şi limbajul unuia dintre tinerii vorbitori erau discutabile” (Through Crisis to Victory 1888-1901 [1966], p.44). R.W. Schwarz Îl citează pe Robinson şi spune că „declaraţia aspră” a lui Jones a avut „un impact asupra multor delegaţi” şi „a făcut ca vasul controversei să fiarbă, înainte de a începe prezentarea teologică într-adevăr semnificativă” (Light Bearers to the Remnant, [1979], p.188). Scenariul scris pentru actorii de la Canadian Union College Heritage îşi asumă multă libertate în citarea lui A.T. Jones, după cum urmează: „Sunt cu siguranţă fericit să comentez cu privire la coarne. Fratele Smith tocmai a recunoscut în prezenţa noastră că nu este cu adevărat o autoritate cu privire la cele zece coarne. Vreau să vă asigur că am acordat mult studiu acestui subiect şi pot să completez ignoranţa fratelui Smith’” („The News From Minneapolis 1888”, Playing Our Past [North American Division Office of Education, 1989], p.126). Totuşi, probabil că cea mai greşită reprezentare a lui A.T. Jones se află în singura biografie scrisă cu privire la el. George R. Knight începe capitolul 3 prin citarea declaraţiei lui Robinson, iar apoi proclamă că „astfel de cuvinte aspre şi atitudini pompoase au constituit o parte din contextul conflictului care a caracterizat Sesiunea Conferinţei Generale din 1888” (From 1888 to Apostasy [1987], p.35). Ca răspuns la o critică adresată cărţii lui de către Dennis Hokama, George Knight face o declaraţie foarte revelatoare: „Va trebui să-i mărturisesc lui Hokama că trebuie să fi dat greş în a comunica eficient. Eu am făcut tot ce am putut mai bine pentru a demonstra că Jones a fost aberant de la început şi până la sfârşit. În a doua parte a deceniului 1889 şi prima parte a deceniului 1890, acest lucru este demonstrat prin asprimea şi incapacitatea lui de a demonstra o amabilitate creştină” („A Spark in the Dark: A Reply to a Sermonette Masquerading as a Critique, George Knight answers Dennis Hokama”, Adventist Currents, aprilie 1988, p.43). Knight menţionează această situaţie în alte cărţi, cu comentarii similare (Angry Saints, [1989], p.32,65; A User-Friendly Guide to the 1888 Message [1998], p.28,53-54). Totuşi, nu putem decât să ne punem întrebări cu privire la caracterul demn de încredere al cărţilor scrise, având în vedere o astfel de agendă declarată. J.S. Washburn, care a fost prezent la Minneapolis, de asemenea menţionează acest incident după 62 de ani, dar îl tratează în mod echitabil („Interview”, op.cit.). Pentru un context mai amplu al declaraţiei pe care Robinson a făcut-o în 1931, vezi, de asemenea, Capitolul 4, nota de final 41. Este destul de interesant că, la numai opt luni după acest incident de la Minneapolis, Ellen White, în timp ce se adresa auditoriului cu privire la articolul cel mai recent al lui Uriah Smith din Review, a făcut un comentariu similar cu cel atribuit lui Jones: „«Ei bine», veţi spune, «ce înseamnă articolul lui Smith din Review?» El nu ştie despre ce vorbeşte; el vede copacii ca pe nişte oameni mergând” (Manuscrisul 5, 19 iunie, 1889, „Sermon Given at Rome NY”; în 1888 Materials, p.348). Totuşi, trebuie să ne amintim că ea era condusă de Dumnezeu pentru a contracara respingerea mesajului trimis din cer.

[xliv]. Ellen   G.  White,  „The  Need of Advancement”, predică de dimineaţă, 18 octombrie, 1888, Review and Herald, 8 octombrie, 1889, p.625,626; în 1888 Materials, p.117-118.

[xlv]. Ellen G. White, „Have Light in Yourselves”, predică de dimineaţă, 19 octombrie, 1888, The Signs of the Times, 11 noiembrie, 1889, p.674; în 1888 Materials, p.120. Ani mai târziu, Ellen White urma să scrie despre un „vis impresionant” pe care l-a avut şi în care credincioşii erau măsuraţi cu privire la primirea Duhului Sfânt: „În timpul nopţii primului Sabat de la adunarea din Newcastle, mi se părea că mă aflu într-o adunare, prezentând necesitatea şi importanţa primirii Duhului…. Ei trebuie să primească Duhul, înainte de a putea să înţeleagă pe deplin învăţăturile lui Hristos…. În visul meu, o santinelă stătea la uşa unei clădiri importante şi întreba pe fiecare dintre cei ce veneau pentru a intra, «Ai primit Duhul Sfânt?» O riglă de măsurare se afla în mâna lui, şi numai foarte, foarte puţini au fost primiţi în clădire. «Mărimea ta ca fiinţă umană nu înseamnă nimic», a spus el. «Dar dacă ai ajuns la statura deplină de om în Hristos Isus, în conformitate cu cunoaşterea pe care ai avut-o, vei fi rânduit să stai împreună cu Hristos la ospăţul nunţii Mielului şi, de-a lungul veacurilor veşniciei, nu vei înceta niciodată să descoperi binecuvântările acordate la ospăţul pregătit pentru tine»” (Review and Herald, 11 aprilie, 1899, „An Impressive Dream”, p.225, sublinierile adăugate).

[xlvi]. Ellen G. White, Manuscrisul 26, octombrie 1888; în 1888 Materials, p.157.