4. „Cea mai prețioasă solie”

4. „Cea mai prețioasă solie”

Răspunsul fraţilor conducători faţă de Duhul Sfânt și lumina înaintată

Conferinţa de la 1888 a început miercuri, 17 octombrie, la ora 9:30 a.m. Controversa care a umbrit institutul pastoral a făcut prea puţin pentru a stabili un ton bun în vederea Conferinţei Generale. Din nefericire, acesta a fost doar începutul. [106]

Când Jones şi Waggoner au sosit la biserică în acea zi de deschidere, atenţia lor a fost atrasă de o mare tablă neagră aşezată în faţă, pe care erau scrise două propuneri diferite. Una era: „Hotărâre – Legea din Galateni este legea ceremonială” – având ataşat numele lui J.H. Morrison. A doua era: „Hotărâre – Legea din Galateni este legea morală” – cu un spațiu liber pregătit pentru ca E.J. Waggoner să semneze. Waggoner a refuzat să semneze, spunând că el nu venise pentru dezbateri contradictorii. Mai mult, punctul lui era că noi nu primim neprihănirea prin lege, ci prin credinţă – indiferent dacă aceasta era legea morală ori cea ceremonială.[i]

Cu numai două zile înainte, Waggoner îşi începuse seria de cel puţin nouă prezentări cu privire la relaţia dintre Lege şi neprihănirea lui Hristos, iar pentru el subiectul era mult mai vast decât acela al legii din Galateni. Numai după ce urma să expună toate cele şase prezentări în legătură cu neprihănirea prin credinţă, va aborda mai specific subiectul din Galateni şi, chiar şi atunci, îl va discuta în contextul neprihănirii prin credinţă.[ii]

Urma să fie evident că acea controversă din 1888 avea în vedere mai mult decât legea din Galateni. Deşi subiectul central era neprihănirea prin credinţă şi relaţia acesteia cu alte adevăruri ale Bibliei, exista o legătură strânsă cu multe alte subiecte, inclusiv libertatea religioasă, organizarea bisericii, educaţia, publicaţiile şi lucrarea misionară medicală. În paginile care urmează, vom cerceta unele dintre învăţăturile lui Jones şi Waggoner într-o modalitate mai detaliată, dar înainte de a continua, ar fi bine să rezumăm „mesajul de la 1888”.

Solia de la 1888

Mai întâi, trebuie să ne dăm seama că „solia” pe care Domnul a trimis-o prin Jones şi Waggoner nu s-a limitat la anul 1888 şi la Conferinţa Generală de la Minneapolis. Dimpotrivă, aşa cum vom vedea în capitolele următoare, acel mesaj a fost prezentat în timpul Conferinţei Generale din 1888 într-o măsură mai extinsă şi a fost proclamat mult timp în deceniul care a urmat. În al doilea rând, trebuie să ne dăm seama că, deşi nu avem o transcriere exactă a celor prezentate de Jones şi Waggoner la Minneapolis, suntem în stare să reconstruim o concepţie corectă şi precisă cu privire la ceea ce au prezentat ei înainte, în timpul şi după Conferinţa Generală.[iii]* [107]

Atât Jones, cât şi Waggoner au fost autori prolifici, de cărţi şi articole pentru publicaţiile bisericii. Din scrierile lor, ştim ce au susţinut ei înainte de conferinţă, inclusiv din lucrarea lui Waggoner, The Gospel in Galatians, scrisă în 1887, care le-a fost dată delegaţilor participanţi la Conferinţa din 1888.

De asemenea, din scrierile lor, ştim ce au susţinut ei după conferinţă, inclusiv din lucrarea lui Waggoner, Christ and His Righteousness, publicată în 1890, care a fost bazată pe notiţele de mână luate de Jessie F. Moser-Waggoner în timpul prezentărilor lui E.J. Waggoner la Conferinţa Generală din 1888.[iv]*

De asemenea, avem disponibile mai mult de 1800 pagini ale corespondenţei lui Ellen White, manuscrisele şi predicile ei cu privire la episodul Minneapolis, aşa cum se găsesc în cele patru volume ale lucrării The Ellen G. White 1888 Materials. La acestea se adaugă Manuscripts and Memories of Minneapolis; aproape 600 de pagini de scrisori scrise de diferiţi participanţi cu privire la adunările din 1888. În această colecţie sunt incluse copii ale rapoartelor şi revistelor bisericii, cum ar fi 1888 General Conference Daily Bulletin, jurnalul lui R. Dewitt Hottel şi două caiete ale lui William C. White, care conţin notiţele scrise în timpul adunărilor.[v]*

Când cercetăm ce au prezentat Jones şi Waggoner, trebuie să ne aducem aminte în primul rând şi în principal că ei au prezentat doctrinele biblice chiar din Biblie.[vi] Ellen White a confirmat abordarea lor, declarând că „Biblia trebuie să fie standardul nostru pentru fiecare doctrină şi predică”,[vii] deoarece „numai aceasta poate să ofere o cunoaştere corectă a voinţei lui Dumnezeu”.[viii] Mai mult, „Biblia şi numai Biblia, pusă la inimă şi binecuvântată de Duhul lui Dumnezeu, poate să îl îndrepte pe om şi să-l păstreze drept”.[ix] Ellen White şi-a dat seama că Biblia nu era stagnantă, ci era o „carte progresivă”,[x] din care „urmaşilor lui Hristos aveau să li se descopere adevăruri glorioase”.[xi] Aceste „adevăruri biblice, puse în legătură cu [108] marele Plan de Mântuire” urmau să „se descopere continuu, extinzându-se şi dezvoltându-se”, pentru că Biblia era „divină, asemenea Autorului ei”.[xii]*

Adevărurile biblice pe care le prezentau Jones şi Waggoner erau în armonie cu pietrele de hotar adventiste distinctive. Ellen White a confirmat şapte pietre de hotar în contextul mesajului de la 1888 ca fiind: „trecerea datei din 1844…; curăţirea sanctuarului care avea loc în cer şi era într-o legătură decisivă cu poporul lui Dumnezeu de pe pământ, [de asemenea] cu prima, a doua şi a treia solie îngerească, fluturând steagul pe care era scris: «poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus»…; lumina Sabatului poruncii a patra [şi] non-imortalitatea celor răi”. Ellen White a sugerat că Jones şi Waggoner dăduseră acestor pietre de hotar „un impuls nou”.[xiii] Ei le prezentau într-un context diferit – ca fiind „adevărul aşa cum este el în Isus”.[xiv]* În mod deosebit, ei prezentau Evanghelia – „îndreptăţirea prin credinţă şi neprihănirea lui Hristos” – sau piatra de hotar a credinţei lui Dumnezeu, în relaţie cu Legea, sau mână în mână cu piatra de hotar a poruncilor lui Dumnezeu. Ellen White a spus că aceasta era „solia îngerului al treilea”.[xv]

Adventiştii de ziua a şaptea propovăduiseră „poruncile lui Dumnezeu”, dar nu propovăduiseră „credinţa lui Isus” ca fiind de o importanţă egală. Se vorbise despre acest lucru, dar nu era înţeles. El „fusese trecut cu vederea şi tratat într-o modalitate neatentă şi indiferentă”, şi nu ocupase poziţia proeminentă pe care o intenţionase Dumnezeu.[xvi] Legea lui Dumnezeu este lipsită de putere fără „credinţa lui Isus”, deoarece acea credinţă „cuprinde mai mult decât se presupune în general”.[xvii] Prin urmare, adevăratul subiect discutat la Minneapolis se referea la Planul de Mântuire însuşi.

Spre sfârşitul Conferinţei Generale, Waggoner a scris că unul dintre subiectele principale care au fost discutate era: „Legea şi Evanghelia în diferitele lor relaţii, adunate sub titlul general al îndreptăţirii prin credinţă”.[xviii] Ani mai târziu, Ellen White a scris ceea ce este probabil declaraţia cea mai cunoscută cu privire la mesajul din 1888. Aici găsim un rezumat demn de încredere al aspectelor mai specifice ale acelui mesaj preţios:

„Domnul, în marea Sa îndurare, a trimis o solie foarte prețioasă prin frații Waggoner și Jones. Această solie a avut scopul de a-L aduce în atenţia oamenilor pe Mântuitorul cel înălţat, jertfa pentru păcatele întregii lumi. [109] Ea a prezentat îndreptăţirea prin credinţa în Garantul divin, a invitat oamenii să primească neprihănirea lui Hristos, care se manifestă prin ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu. Mulţi L-au pierdut din vedere pe Domnul Isus. Ei aveau nevoie să li se îndrepte privirile spre Persoana Sa divină, spre meritele Sale şi spre iubirea Sa neschimbătoare faţă de familia omenească. Toată puterea este dată în mâinile Sale, ca să le poată împărţi oamenilor daruri bogate, împărtăşindu-i omului neajutorat darul nepreţuit al neprihănirii Sale. Aceasta este solia pe care Dumnezeu ne-a poruncit s-o vestim lumii. Este solia îngerului al treilea, care trebuie să fie proclamată cu glas tare şi să fie însoţită de revărsarea Duhului Său într-o mare măsură.

Mântuitorul cel înălţat trebuie să fie prezentat… stând pe scaunul de domnie şi… împărţind binecuvântările nepreţuite ale legământului…. Domnul Hristos mijloceşte pentru biserică în curţile cereşti…. În ciuda nevredniciei noastre, trebuie să ne aducem aminte fără încetare că există Cineva care poate să îndepărteze păcatul şi să-l mântuiască pe cel păcătos…. Dumnezeu a dat slujitorilor Săi o mărturie care a prezentat adevărul aşa cum este el în Isus, o mărturie care este solia celui de-al treilea înger, într-o formulare distinctă şi clară.… Această mărturie… prezintă Legea şi Evanghelia, unindu-le într-un întreg desăvârşit. (Vezi Romani 5 şi 1 Ioan 3,9 până la încheierea capitolului.)…. Aceasta este tocmai lucrarea pe care o plănuieşte Domnul şi anume ca solia pe care le-a dat-o slujitorilor Săi să lucreze în inima şi în mintea fiecărui om. Viaţa bisericii lui Dumnezeu continuă prin aceea că membrii  Îl iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice şi pe semeni ca pe ei înşişi…. Dacă neglijaţi această mare mântuire, păstrată înaintea ochilor voştri ani de zile, dacă dispreţuiţi oferta glorioasă a îndreptăţirii prin sângele lui Hristos şi a sfinţirii prin puterea curăţitoare a Duhului Sfânt, în cele din urmă, nu va mai rămâne nicio jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfiorătoare a judecăţii şi a mâniei arzătoare, care vor veni în mod sigur.”[xix]

„Inima” acestui mesaj a fost „Mântuitorul cel înălţat”, atât în natura Sa divină, cât şi umană. Acest mesaj L-a prezentat pe Hristos ca fiind un Mântuitor cu o „dragoste neschimbătoare”, care a luat iniţiativa de a mântui întreaga „familie omenească”. „Jertfa Sa pentru păcatele întregii lumi” a fost adusă pentru fiecare fiinţă umană şi, dacă nu este dispreţuită şi neglijată, va conduce la „îndreptăţirea prin credinţa în Cel ce este Garantul nostru”. Aceia care au exercitat această credinţă sinceră vor „primi neprihănirea lui Hristos” care este „manifestată prin ascultare de toate poruncile lui Dumnezeu”. Ea va fi realizată prin „binecuvântările nepreţuite ale [110] legământului, nu ale vechiului legământ, ci ale noului, în care Legea este scrisă în inimă. Astfel, omenirea nu mai trebuia să continue a fi în robia păcatului, deoarece Hristos a condamnat păcatul în firea pământească şi poate „să îndepărteze păcatul şi să-l mântuiască pe cel păcătos”. Ca urmare, sfinţirea nu este nimic altceva decât o experimentare continuă a îndreptăţirii prin credinţă şi este, cu claritate, o parte a neprihănirii prin credinţă.

Aşadar, o nouă motivaţie ia locul fricii de pedeapsă şi nădejdii de a primi o răsplată, deoarece „a-L iubi pe Dumnezeu mai presus de orice şi a-i iubi pe ceilalţi ca pe tine însuţi” constituie motivaţia cea mai înaltă. Pe scurt, acesta este „adevărul aşa cum se află el în Isus şi constituie solia îngerului al treilea”, unind ideea biblică a neprihănirii prin credinţă cu adevărul unic al curăţirii sanctuarului din cer. Cei care păstrează mereu în minte această veste bună vor constata că este mai uşor să fie mântuit, decât să fie pierdut.

Tocmai acesta a fost mesajul care trebuia să fie „proclamat cu voce puternică” – marea strigare – „şi care trebuia să fie însoţit de revărsarea Duhului Sfânt într-o mare măsură” – ploaia târzie.[xx] Dar cum a fost primit mesajul acesta? Ne întoarcem acum la Conferinţa Generală din 1888.

Voturi şi hotărâri

Deoarece prezentările lui Waggoner au continuat pe parcursul primei săptămâni a conferinţei, prejudecata şi împotrivirea nu au făcut decât să crească. Joi dimineaţă, în data de 18 octombrie, el a prezentat subiectul „neprihănirii prin credinţa în Hristos”. El a spus că „libertatea în Hristos era întotdeauna o eliberare de păcat şi că despărţirea de Hristos în favoarea altor mijloace de îndreptăţire a adus întotdeauna robie”. Atât el, cât şi Ellen White le-au adresat fraţilor „bătrâni şi tineri” apelul de „a-L căuta pe Dumnezeu, de a înlătura orice spirit de prejudecată şi împotrivire şi de a se strădui să ajungă la unitatea credinţei”.[xxi]

Vineri, 19 octombrie, Waggoner a comparat Epistola către Romani cu Epistola către Galateni, cu scopul de a arăta că [111] „adevăratul punct al controversei [în zilele lui Pavel] a fost îndreptăţirea prin credinţa în Hristos”. De asemenea, el a spus că „legământul şi făgăduinţele făcute lui Avraam sunt legământul şi făgăduinţele făcute nouă”. Implicaţia sugera că aceeaşi controversă care a zguduit biserica în zilele lui Pavel se desfăşura încă o dată.[xxii] Butler a crezut că o accentuare exagerată a Evangheliei ameninţa Legea, în timp ce Waggoner credea că atât Legea, cât şi Evanghelia erau ameninţate de o abordare legalistă. Aşa cum s-a exprimat unul dintre delegaţi: „Subiectul a fost neprihănirea prin credinţă versus neprihănirea prin fapte”.[xxiii]

Uriah Smith a avut ocazia de a vorbi ulterior în acea zi şi şi-a expus propria opinie, spunând că „Epistola către Romani nu face nicio referire la Epistola către Galateni”. El de asemenea simţea că „în poziţia lui Waggoner se afla un pericol”.[xxiv]

În Sabat, Ellen White le-a vorbit celor adunaţi despre progresul în viaţa creştină. Ea a menţionat scuzele pe care oamenii le vor aduce pentru faptul că nu biruiesc păcatul în viaţă, dar că Hristos venise pentru a-i elibera pe oameni. Jertfa Sa era suficientă pentru a aduce biruinţa; „El intervine şi îmi atribuie neprihănirea Sa în ascultarea Sa desăvârşită”. Ea a declarat că atunci când au avut loc adunări şi adevărul fost prezentat şi „a impresionat mintea oamenilor, Satana a prezentat dificultăţile”. Ea a vorbit despre „starea de necredinţă” a iudeilor, când Hristos a fost pe pământ şi în timpul lui Ilie. Cei din poporul lui Dumnezeu fuseseră aşa de „împietriţi”, încât nu voiau să se lase „impresionaţi de adevăr” şi nici nu au fost „sensibili la influenţele Duhului lui Dumnezeu”. Apoi, Ellen White a făcut aplicaţie la conducătorii din faţa ei:

„Aici vreau să vă spun cât de îngrozitor este ca, atunci când Dumnezeu dă lumină, iar aceasta vă impresionează inima şi spiritul, voi să faceţi aşa cum au făcut ei. Dacă adevărul nu este acceptat, Dumnezeu Îşi va retrage Duhul…. Neamul omenesc este primit în Cel Preaiubit. Braţul Său omenesc lung cuprinde omenirea, în timp ce braţul Său divin se prinde de tronul Celui Infinit şi deschide înaintea omului întregul cer. Porţile sunt larg deschise astăzi. Hristos Se află în sanctuarul ceresc şi rugăciunile voastre se pot înălţa la Tatăl. Domnul Hristos spune: Dacă Eu voi pleca, vă voi trimite Mângâietorul, iar când avem Duhul Sfânt, noi avem totul…. Prin urmare, trebuie să intrăm împreună cu El în sanctuar, prin credinţă, şi trebuie să începem lucrarea în sanctuarul sufletelor noastre. Trebuie să ne curăţim de orice întinare.”[xxv] [112]

În timp ce vorbea, Ellen White a simţit că „Duhul Domnului se afla nu numai asupra ei, ci asupra poporului”. După adunare, mulţi au mărturisit că a fost cea mai fericită zi din viaţa lor. Ea ştia că „prezenţa Domnului Isus a fost în adunare” pentru a-i binecuvânta pe oameni şi că această „descoperire specială a Duhului lui Dumnezeu a avut un scop precis, şi anume de a înăbuși îndoielile, de a da înapoi valul de necredinţă care fusese lăsat să pătrundă în inimi şi minţi cu privire la sora White şi lucrarea pe care Domnul i-o dăduse”.[xxvi] Oare urma ca „acest timp de înviorare” să schimbe direcţia lucrurilor?

Duminică dimineaţă, Ellen White a prezentat un scurt devoţional. Subiectul ei a fost: „Un popor ales”. Ea a vorbit despre „înaltul standard” la care Dumnezeu îi chemase pe cei din poporul Său şi despre faptul că singura cale prin care acesta putea fi atins era aceea de a-şi abate privirile de la lume şi de a le aţinti asupra „lucrurilor cereşti”. „Numai prin lumina care străluceşte de la crucea de pe Golgota…, putem să înţelegem ceva din minunata temă a răscumpărării”. Vorbind despre Lege şi repetând ceea ce spusese Waggoner anterior în timpul sesiunii, Ellen White a indicat că legea morală ne îndruma la Hristos:

„Lucrarea noastră este aceea de a înălţa laude către Acela care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată. Cum trebuie să facem lucrul acesta? Arătându-i lumii că noi suntem un popor care păzeşte poruncile, trăind în armonie cu Legea lui Dumnezeu. Păstrând mereu în atenţie bunătatea şi dragostea Sa şi supunând tot ce este în viaţa noastră faţă de cerinţele Cuvântului Său. În felul acesta, noi vom fi reprezentanţii lui Hristos, evidențiind în viaţa noastră o transcriere a caracterului Său. «Totuşi», cineva spune, «eu am crezut că poruncile erau un jug al robiei». Numai cei care calcă Legea constată că aceasta este un jug al robiei. Pentru cei ce păzesc Legea, ea este viaţă, bucurie, pace şi fericire. Legea este o oglindă în care putem privi şi putem să discernem defectele caracterului nostru. Oare nu ar trebui să fim recunoscători pentru că Dumnezeu a prevăzut un mijloc prin care putem să descoperim neajunsurile noastre? În Lege nu se află nicio putere de a mântui, sau de a-l ierta pe călcătorul ei. Prin urmare, ce face ea? Ea îl aduce pe păcătosul cel pocăit la Hristos. Apostolul Pavel declară: «Nu m-am temut să vă propovăduiesc şi să vă învăţ înaintea norodului şi în case, şi să vestesc iudeilor şi grecilor: pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos» (Fapte 20,20.21). De ce a predicat el pocăinţa? Pentru că Legea lui Dumnezeu fusese călcată. Cei care au călcat Legea trebuie să [113] se pocăiască. De ce a predicat el credinţa în Hristos? Pentru că Hristos este Acela care i-a răscumpărat pe cei păcătoși de pedeapsa Legii. Legea îndrumă spre remediul pentru păcat – pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Hristos. Vă miraţi că Satana vrea să scape de Lege?”[xxvii]*

În timpul adunării de după-amiază, care se ocupa de lucrarea de educaţie, a fost propusă o hotărâre al cărui scop era: „Să nu fie predat în şcoala noastră de la Battle Creek nimic care este contrar celor susţinute în trecut, sau aprobate de Comitetul Conferinţei Generale”. Această propunere a fost făcută de fraţi pentru a încerca să-i oprească pe Jones şi Waggoner să prezinte la Conferinţa Generală doctrinele pe care le prezentaseră în trecut, precum şi să-i împiedice să prezinte idei noi în viitor.[xxviii]* G.I. Butler a luat parte la acest act, deoarece răspândise zvonul că părinţii câtorva studenţi de la Colegiul Healdsburg urmau să-şi trimită copiii în altă parte, atâta vreme cât concepţiile lui Jones şi Waggoner erau predate acolo.[xxix] De asemenea, propunerea avea ca ţintă să-l împiedice pe Jones să le prezinte concepţiile sale studenţilor de la Colegiul Battle Creek, unde se plănuise să înceapă să predea la începutul anului.[xxx]

Ellen White a fost prezentă la adunare şi a cerut să fie recitită propunerea. Apoi, ea a întrebat dacă o astfel de hotărâre mai fusese propusă şi votată vreodată înainte. Răspunsul a fost tăcerea. Ea a insistat asupra acestui punct, întrebându-l pe Uriah Smith, secretarul, dacă el ştia despre vreo hotărâre de acest fel care să fi fost luată în considerare vreodată, în vreo adunare precedentă. Smith a părut nesigur. Apoi, Ellen White a scos în evidenţă „pericolul de a împiedica lucrarea Domnului”. Domnul îi descoperise ce era greşit şi periculos, iar ea îi avertiza pe fraţi „să se abţină să voteze”. William C. White considera această hotărâre ca fiind „o manie pentru ortodoxie”, aşa că a luptat împotriva ei din greu, alături de mama lui, iar în cele din urmă „a distrus-o”.[xxxi] Ulterior, descriind incidentul, Ellen White a spus foarte clar de ce fusese aşa de periculos să se voteze într-un asemenea mod:

„Am declarat că eram o deţinătoare de capital şi că nu puteam să îngădui ca hotărârea să fie supusă la vot, deoarece urma să vină  o lumină specială pentru poporul lui Dumnezeu, pe măsură ce se apropiau de evenimentele finale ale istoriei acestui pământ. Un alt înger urma să vină din cer cu o solie, iar întregul pământ urma să fie luminat de slava lui. Nouă ne era imposibil să declarăm cu exactitate cum va veni această lumină suplimentară. Ea putea să vină într-o modalitate foarte neaşteptată, pe o cale care nu se va potrivi cu ideile multora. Nu este deloc improbabil, sau contrar căilor [114] şi lucrărilor lui Dumnezeu, faptul ca El să-i trimită poporului Său lumina pe căi neaşteptate. Oare ar fi corect ca toate căile să fie închise în şcolile noastre, aşa încât studenţii să nu poată beneficia de lumina aceasta? Hotărârea aceasta nu era necesară.”[xxxii]

Din nefericire, sfatul lui Ellen White nu a reuşit să oprească succesiunea evenimentelor. Chiar şi după ce ea declarase lucrurile „cu claritate”, R.A. Underwood „a insistat ca hotărârea să fie pusă în aplicare”.[xxxiii] Prin urmare, s-a întâmplat că, având cuvintele lui Ellen White încă răsunând în urechile lor, s-a luat un vot; un participant votând pentru hotărâre cu ambele mâini.[xxxiv]* Deşi hotărârea nu a trecut la vot, acest eveniment a arătat cu claritate un lucru. Chiar în ciuda unei adunări de Sabat pline de Duhul Sfânt, care a avut loc cu numai o zi înainte, mulţi dintre fraţi îşi pierduseră încrederea în Ellen White şi în mărturiile ei: „Îndată ce au văzut că sora White nu a fost de acord cu toate ideile lor şi cu propunerile şi hotărârile ce urmau a fi votate…, dovada pe care o primiseră a avut pentru unii la fel de puţină greutate, cum au avut cuvintele lui Hristos în sinagoga din Nazaret”.[xxxv]

În seara aceea, Ellen White şi-a prezentat sfaturile într-o cuvântare publică. Ea a vorbit despre nevoia de a primi o „mană nouă din cer” şi despre nevoia de „dragoste ca a lui Hristos”, care lipsea aşa de mult la Conferinţă. Ea a vorbit împotriva „glumelor şi zeflemisirilor”, „a vorbirii de rău” şi „batjocoririi” fraţilor lor. Folosind cuvintele din Apocalipsa 5, ea a vorbit încă o dată împotriva încercării anterioare de a vota hotărârea propusă; sosise timpul „când sulul se desfăşura înaintea lumii prin solii lui Dumnezeu”: „A sosit timpul când sulul este desfăşurat înaintea lumii prin solii lui Dumnezeu. Nu ar trebui ca profesorilor din şcolile noastre să li se pună vreodată restricţii, spunându-li-se că trebuie să predea numai ce fusese predat până atunci. Înlăturaţi astfel de restricţii. Dumnezeu este Cel care trebuie să dea poporului Său mesajul pe care acesta să-l vestească…. Evanghelia trebuie să fie împlinită în conformitate cu soliile pe care le trimite Dumnezeu. Este posibil ca lucrul pe care Dumnezeu li-l dă slujitorilor Săi astăzi să nu fi fost adevărul prezent cu douăzeci de ani în urmă, dar este mesajul lui Dumnezeu pentru timpul acesta…. Dumnezeu le descoperă oamenilor mărgăritare preţioase de adevăr rânduit în mod divin, potrivit pentru timpul nostru. Dumnezeu a salvat aceste adevăruri din mijlocul ideilor false şi le-a aşezat în cadrul lor corespunzător….”[xxxvi]*

„Cei care nu au înfipt cazmaua adânc şi tot mai adânc în mina adevărului nu vor vedea nicio frumuseţe în lucrurile preţioase prezentate la această conferinţă. Odată ce oamenii îşi exercită voinţa într-o împotrivire încăpăţânată faţă de lumina dată, [115] le va fi dificil să cedeze, chiar şi sub dovada convingătoare care a fost prezentată la această conferinţă…. Isus Hristos a fost în fiecare dormitor în care aţi fost găzduiţi. Câte rugăciuni s-au înălţat din aceste încăperi?... Am face bine să ne amintim că Hristos este Lumina lumii şi că raze noi de lumină sunt reflectate continuu, venind de la Izvorul luminii…. A fost un timp când Israel nu a putut să-i biruiască pe vrăjmaşii lui. Motivul a fost păcatul lui Acan. Dumnezeu a declarat: «Eu nu voi mai fi cu voi, dacă nu nimiciţi ce este dat spre nimicire din mijlocul vostru». Dumnezeu este acelaşi astăzi. Dacă aceia care pretind a crede adevărul nutresc păcate care întinează, neplăcerea lui Dumnezeu se află asupra bisericii, iar El nu Se va schimba, până când membrii nu vor face tot ce le stă în putere pentru a-şi arăta ura faţă de păcat şi hotărârea de a-l scoate din biserică. Dumnezeu este nemulţumit de aceia care numesc răul bine şi binele rău. Dacă gelozia, bănuiala rea şi vorbirea de rău sunt lăsate în biserică, acea biserică este sub mânia lui Dumnezeu. Ea va fi nesănătoasă spiritual, până când nu va fi curăţită de aceste păcate, deoarece până atunci Dumnezeu nu poate să-Şi dea pe faţă puterea pentru a întări şi înălța pe poporul Său şi pentru a-i da biruinţă…. Oh, cât de mult avem cu toţii nevoie de botezul cu Duhul Sfânt.”[xxxvii]

Deşi Ellen White nu a fost pe deplin conştientă de dimensiunile la care ajunsese această vorbire de rău, totuşi ea văzuse deja suficient pentru a vorbi împotriva ei. Waggoner fusese întrerupt considerabil în timpul prezentărilor lui. Deşi Waggoner era scund, el a putut fi auzit cu claritate. Totuşi, cineva a strigat zeflemitor: „Nu putem să te vedem”. Din partea unora s-a manifestat „o împotrivire” marcantă, iar câţiva chiar „îşi întorceau capetele în altă direcţie, când îl vedeau pe Waggoner apropiindu-se”. Toate acestea au avut scopul de a-i răni pe Jones şi Waggoner şi au reuşit.[xxxviii]

G.I Butler trimisese mesaje „prin telegraf, de la Battle Creek”, spunându-le fraţilor să stea de partea pietrelor de hotar şi îndemnându-i „să aducă poporul la o decizie” cu privire la punctele controversate aflate în discuţie.[xxxix] Când Ellen White a văzut spiritul manifestat împotriva lui Jones şi Waggoner, care „părea a fi contagios”, inima ei a fost profund îndurerată. Ea şi William C. White au încercat „cât se poate de stăruitor” să-i facă pe „fraţii din lucrarea pastorală” să se adune într-o încăpere liberă pentru a se ruga împreună, dar nu au reuşit „decât de două sau trei ori”. Aşa cum Ellen White urma să descopere curând, dincolo de cortină se petreceau chiar şi mai multe lucruri.[xl]* [116]

În cele din urmă, luni dimineaţă devreme, Ellen White a scris despre întreaga situaţie, aşa încât cuvintele ei „să nu fie citate greşit” şi a prezentat mesajul în acea seară, înaintea unui număr destul de mare de „bărbaţi responsabili din conducere”. Ea le-a spus că „auzise pentru prima dată concepţiile lui E.J. Waggoner” şi că era nespus de recunoscătoare lui Dumnezeu pentru că „ştia că a fost mesajul pentru timpul acela”. „Pe tot parcursul prezentării concepţiilor lui”, E.J. Waggoner vorbise „într-un spirit corect şi asemănător lui Hristos”. Spre deosebire de cei care s-au împotrivit învăţăturilor lui, Waggoner „a avut un comportament corect, fără a implica persoane particulare şi fără a ataca sau ridiculiza pe cineva. El prezentase subiectul aşa cum ar trebui să-l prezinte un gentleman creştin, într-o modalitate amabilă şi curtenitoare”, fără a folosi „un stil combativ”. Ellen White a declarat că „acest fapt a fost recunoscut ca fiind adevărat chiar şi de aceia care susţineau concepţii opuse”.[xli]*

Ellen White a regretat că nu a fost prezent un număr mai mare de oameni la cuvântarea ei, deoarece unii „au început să vadă lucrurile într-o lumină diferită”, după ce a vorbit ea. După ce a vorbit un timp, ea a avut ocazia de a răspunde la unele întrebări despre care a scris ulterior:

„La data aceea au fost puse întrebări. «Soră White, crezi că Domnul are vreo lumină nouă şi mai mare pentru noi ca popor?» Eu am răspuns: «Cât se poate de sigur. Eu nu doar cred astfel, dar pot să vorbesc într-o modalitate clară. Eu ştiu că există un adevăr preţios care urmează a ne fi descoperit, dacă noi suntem poporul care trebuie să reziste în ziua pregătirii lui Dumnezeu». Apoi, s-a pus întrebarea dacă eu am considerat că ar fi mai bine ca subiectul să fie abandonat acolo unde se afla, după ce fratele Waggoner îşi declarase concepţiile cu privire la legea din Galateni. Eu am spus: «În niciun caz. Noi vrem să cunoaştem ambele feţe ale problemei». Totuşi, am declarat că spiritul pe care îl văzusem manifestat la adunare era nerezonabil…. S-a făcut următoarea remarcă: «Dacă ideile noastre cu privire la Galateni nu sunt corecte, atunci nu avem solia îngerului al treilea şi însăşi poziţia noastră cade; nu mai rămâne nimic din credinţa noastră». Eu am spus: «Fraţilor, tocmai acesta este lucrul pe care vi l-am spus. Declaraţia aceasta nu este adevărată. Este o declaraţie extravagantă şi exagerată. Dacă ea este făcută în cadrul dezbaterii acestui subiect, voi simţi că este datoria mea să prezint acest lucru înaintea tuturor celor adunaţi şi, indiferent dacă vor asculta sau vor respinge, eu le voi spune că declaraţia este incorectă…. În mijlocul nostru a pătruns un spirit de fariseism împotriva căruia eu îmi voi ridica vocea oriunde ar putea să se manifeste….» [117] De asemenea, un frate a zis: «Poate credeţi că nu ar trebui să fie spus nimic despre cealaltă faţă a problemei». Eu şi fiul meu Willie am spus categoric că nu ar trebui ca subiectul să fie încheiat aici, ci doream ca ei să aducă toate dovezile de ambele părţi ale problemei, deoarece tot ce voiam era ca adevărul, adevărul biblic, să fie adus înaintea poporului.”[xlii]

În dimineaţa următoare, devreme, marţi, 23 octombrie, a fost convocată o adunare la care nici Ellen White, nici fiul ei nu au fost invitaţi. S-au făcut declaraţii care spuneau că „sora White se împotrivea celeilalte poziţii cu privire la subiectului discutat!” Cineva care se afla la întrunire a mers repede la William C. White şi i-a spus ce se întâmpla, sfătuindu-l să vină. Când a sosit, acolo avea loc „o prezentare foarte jalnică a situaţiei”, „stârnind o mare simpatie pentru fraţii” care credeau că „fuseseră stânjeniţi şi nu li se îngăduise o şansă de a-şi expune ideile”. William C. White a prezentat subiectul „în lumina corectă” şi a vorbit în numele mamei sale, „care era tot atât de doritoare… să audă tot ce aveau de spus cei aflaţi în cealaltă poziţie în această dezbatere”. El i-a informat pe fraţi că „ea spusese acest lucru în mod categoric la adunarea pastorilor din seara precedentă”.[xliii]

Târziu, în acea dimineaţă, J.H. Morrison, preşedintele Conferinţei Iowa şi un vorbitor iscusit urmau să vorbească în susţinerea celeilalte părţi a subiectului. El fusese ales de fraţii de la Conferinţa Generală pentru a combate concepţia lui Waggoner şi pentru a apăra concepţia tradiţională majoritară cu privire la legea din Galateni. Chiar înainte ca Morrison să se ridice şi să vorbească în faţa unei „adunări amestecate”, în biserica aglomerată de la Minneapolis, R.M. Kilgore a cerut să i se dea voie să vorbească. El „a vorbit într-un limbaj categoric şi nepotrivit”, declarând „din nou şi din nou că deplora introducerea acestui subiect despre legea din Galateni şi neprihănirea prin credinţă”, în timp ce fratele Butler „era bolnav şi nu putea fi prezent pentru a administra situaţia”. „El a declarat cu emfază că era un act de laşitate” a se trata subiectul, în timp ce omul „cel mai bine pregătit să expună” acest subiect „nu era prezent”.[xliv] Kilgore a pretins că „nu se oferise o ocazie” asemănătoare celei date lui E.J. Waggoner, căruia i s-a îngăduit să îşi prezinte noile concepţii.[xlv] Apoi, Kilgore a făcut propunerea ca „discutarea subiectului neprihănirii prin credinţă” să fie întreruptă, până când Butler va putea fi prezent.[xlvi]* [118]

Uriah Smith a urmat imediat, făcând „remarci asemănătoare”, care au fost „întru totul menite să creeze simpatie” pentru poziţia lor.[xlvii] El a vorbit, aşa cum urma să o facă şi în anii următori, pretinzând că „era de acord cu 3/4 din ceea ce prezenta fratele W.”[xlviii] şi că ar fi putut să se bucure realmente de „prima dată” de prezentările lui Waggoner”,[xlix] dacă în spatele lor nu ar fi fost idei care urmau a fi expuse şi pe care el le considera greşite.[l] La aceasta, Ellen White, care se afla la amvon, s-a ridicat şi, când i s-a dat cuvântul, a zis: „Fraţilor, aceasta este lucrarea Domnului. Vrea Domnul ca lucrarea Lui să aştepte după fratele Butler? Domnul vrea ca lucrarea Lui să înainteze şi să nu aştepte după niciun om”. Nimeni nu a răspuns la aceste cuvinte.[li]*

Ellen White a fost „surprinsă” şi „uluită” de ceea ce a auzit în acea dimineaţă. Limbajul nu putea să „exprime povara şi tulburarea” sufletului ei. Când se afla în Europa, „experienţa viitoare” a Bisericii Adventiste îi fusese descoperită „în imagini şi simboluri, dar ea a recunoscut în explicaţia” care îi fusese dată după aceea că aceste lucruri se împlineau chiar sub ochii ei. Ea „nu a avut nicio îndoială sau întrebare cu privire la acel subiect”, deoarece „cunoştea deja lumina care fusese prezentată” de Jones şi Waggoner „în linii clare şi distincte”. Totuşi, era un lucru cu privire la care îşi punea întrebări: „Pentru prima dată am început să cred că era posibil ca noi să nu fi susţinut concepţia corectă cu privire la legea din Galateni, deoarece adevărul nu avea nevoie de un astfel de spirit pentru a-l susţine”.[lii]

Acesta nu a fost sfârşitul presiunilor de a se lua un vot oficial cu privire la subiectul legii din Galateni şi al neprihănirii prin credinţă, care era tema de bază. Ellen White a declarat că ea şi William C. White „au trebuit să vegheze asupra fiecărui punct, ca nu cumva să fie făcute propuneri şi să fie luate hotărâri care s-ar fi dovedit a fi în detrimentul lucrării viitoare”. Satana părea să aibă puterea de a împiedica lucrarea ei „într-o măsură uimitoare”, şi totuşi ea a putut să spună: „Tremur când mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla la această adunare, dacă noi nu am fi fost acolo”.[liii]* Spre sfârşitul Conferinţei, Ellen White a vorbit încă o dată împotriva rezolvării prin vot a subiectului.

„Unii doresc să se ia o decizie imediată cu privire la concepţia corectă asupra punctului aflat în dezbatere. Dacă acest lucru ar fi pe placul fratelui B[utler], este recomandat ca acest subiect să fie rezolvat imediat. Totuşi, oare sunt minţile pregătite pentru o astfel de hotărâre? Eu nu pot să aprob această cale…. Atâta vreme cât ne aflăm sub influenţa stării de agitaţie care există acum, mintea noastră nu este pregătită pentru a lua decizii sigure…. [119] Mesajele care vin de la preşedintele vostru de la Battle Creek au scopul de a vă stârni să luaţi hotărâri pripite şi poziţii decisive, dar eu vă avertizez împotriva acestui lucru. Voi nu sunteţi calmi acum; sunt mulţi care nu ştiu ce cred. Este periculos a lua hotărâri cu privire la vreun punct controversat, fără a lua în considerare toate faţetele problemei în mod liniştit şi lipsit de pasiune. Simţămintele de agitaţie vor duce la acţiuni pripite…. Nu este înţelept ca unul dintre aceşti tineri să ia o decizie în cadrul acestei adunări în care ordinea de zi este mai degrabă opoziţia, decât cercetarea.”[liv]

Un an mai târziu, Ellen White a vorbit despre pericolul pe care l-au reprezentat aceste hotărâri votate de ei pentru „lucrarea lui Dumnezeu”: „Cu un an în urmă [1888], la Conferinţă au fost propuse hotărâri care, dacă ar fi fost acceptate, ar fi împiedicat lucrarea lui Dumnezeu. Unele hotărâri au fost propuse de cei tineri şi fără experienţă; care nu ar fi trebuit să primească niciodată consimţământul Conferinţei…. Ar fi fost mai bine ca unele hotărâri care au fost acceptate să nu fi fost propuse deloc, deoarece aceia care le-au prezentat se aflau în întuneric, nu în lumină”.[lv]

La Sesiunea din 1893 a Conferinţei Generale, A.T. Jones a vorbit despre evenimentele solemne din 1888, când cei care pretindeau că stau de partea pietrelor de hotar au făcut „trei eforturi directe” de a vota împotriva mesajului trimis de Dumnezeu. Motivul pentru care aceste eforturi nu au avut succes a fost acela că îngerul Domnului, vorbind prin Ellen White, a spus: „nu faceţi lucrul acesta”:

„Unii dintre cei care s-au opus atât de deschis [mesajului neprihănirii lui Hristos] la data aceea [adunarea de la Minneapolis], votând cu mâna ridicată împotriva lui, şi pe care i-am auzit de la data aceea şi până acum spunând «Amin» la declaraţii care au fost la fel de categoric şi de evident papale, precum sunt cele pe care biserica papală însăşi poate să le facă…. Nu contează dacă un punct de credinţă este prezentat în formă scrisă, sau dacă este o idee a cuiva pe care ei vor să o respingă printr-un vot al Conferinţei Generale…. Unii oameni de aici îşi amintesc de un timp – cu patru ani în urmă – şi de un loc – Minneapolis – când s-au făcut trei eforturi directe pentru a obţine un astfel de lucru, atât de strâns legat de solia îngerului al treilea, printr-un vot al Conferinţei Generale. Părerea unui om a fost stabilită ca fiind o piatră de hotar, iar apoi, voi aţi votat să se rămână la pietrele de hotar, fără să ştiţi care sunt pietrele de hotar şi care nu sunt. După aceea, aţi continuat şi aţi fost de acord să păziţi poruncile lui Dumnezeu şi o mulţime de alte lucruri pe care urma să le faceţi, iar toate acestea au abătut atenţia de la neprihănirea prin credinţă. [120] Oare nu ni  s-a spus la data aceea că îngerul lui Dumnezeu a zis: «Nu faceţi acest pas; voi nu ştiţi ce implicaţii are?» «Eu nu-mi pot lua timp să vă spun ce implicaţii are, dar îngerul a zis: Să nu faceţi lucrul acesta». El reprezintă spiritul papalităţii. Acesta era lucrul pe care Domnul încerca să ni-l spună şi să ne facă să-l înţelegem.”[lvi]*

Prin urmare, Domnul a folosit-o pe Ellen White care a stat aproape singură pentru a bloca o respingere oficială, prin vot, tocmai a mesajului pe care El îl trimisese Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea cu mai bine de o sută de ani în urmă. Acela a fost tocmai mesajul care trebuia să fie „proclamat cu o voce puternică şi însoţit de revărsarea Duhului lui Dumnezeu într-o mare măsură” – marea strigare şi ploaia târzie.[lvii] Singurul motiv pentru care voturile nu au fost înregistrate în rapoartele conferinţei a fost acela că Ellen White, în mod înţelept, a interzis lucrul acesta. În mod clar, delegaţii au intenţionat să dea un vot de respingere, chiar dacă el nu a fost menţionat în Review and Herald sau în General Conference Daily Bulletin.[lviii]*

Totuşi, ca rezultat al poziţiei luate de ea, fraţii „şi-au pierdut încrederea în Ellen White”. Ea „nu a fost de acord cu toate ideile lor şi nu a fost în armonie cu propunerile şi hotărârile ce urmau a fi votate”. Ea a vorbit împotriva „felului în care au fost trataţi… A.T. Jones şi E.J. Waggoner”. Ea a declarat că auzise pentru prima dată concepţiile lui Jones şi Waggoner şi putea să „răspundă cu toată inima”. Din cauza tuturor acestor lucruri, fraţii au crezut că ea „fusese influenţată” şi că „se schimbase” şi, ca urmare, „nu au crezut-o”.[lix] În mod trist, tocmai aceia care pretindeau că mesajul lui Jones şi Waggoner „va distruge încrederea” în mărturii,[lx] au fost ei înşişi cei care „anulau mărturiile Duhului lui Dumnezeu”.[lxi] Când şi-a dat seama de starea de lucruri de la Minneapolis, în acea zi de marţi, din octombrie 1888, Ellen White şi-a propus să plece, dar Domnul mai avea încă o lucrare pentru ea. Ea trebuie să stea la postul ei. [121]

NOTE FINALE CAPITOLUL 4

 

[i]. Norval F. Pease, „The Truth as it is in Jesus: The 1888 General Conference Session”, Adventist Heritage, primăvara 1985, p.5-6.

[ii]. Vezi Ron Graybill, „Elder Hottel goes to General Conference”, Ministry, februarie 1988, p.19-21; Clinton Wahlen, “What Did E.J. Waggoner Say at Minneapolis?” Adventist Heritage, iarna, 1988, p.22-37 (acest articol este luat din teza de master a lui Wahlen; vezi nota finală 5); L.E. Froom, Movement of Destiny, p.243.

[iii]. Unii au încercat să sugereze că „mesajul cel mai preţios” a fost cel prezentat numai în 1888, sugerând că „până şi pentru Ellen White mesajul de la 1888 este mai degrabă mesajul din acel an, şi nu mesajul din 1893 sau 1895” (George R. Knight, A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p.165-166). În conformitate cu Roy Adams, faptul că nu avem o transcriere exactă a prezentărilor lor la Minneapolis este „unul dintre cele mai bune lucruri care i s-au întâmplat mesajului de la 1888”. Mai mult, „noi nu putem fi siguri ce anume a fost inclus în susţinerea pe care Ellen White a acordat-o lui Jones şi Waggoner (The Nature of Christ, p.31-32). Concluzia care ni se cere să o tragem din aceste declaraţii este că recomandările lui Ellen White au fost numai cu privire la lucrurile pe care Jones şi Waggoner le-au prezentat la Minneapolis, adică un mesaj cu privire la care nu putem fi siguri. Totuşi, realitatea este că nu suntem lăsaţi fără o mulţime de dovezi bune.

[iv]. L.E. Froom este principalul susţinător al ideii că mesajele lui Waggoner din 1888 au fost sub forma unor notiţe scrise de mână, după ce a obţinut din partea lui Jessie F. Moser –Waggoner scrisori care afirmă acest fapt. În conformitate cu Froom, notiţele de mână ale lui Jessie, luate în timpul studiilor prezentate de E.J. Waggoner, au fost editate şi tipărite sub formă de carte. Froom include The Gospel in Creation (1893-1894) şi The Glad Tidings (1900) în lista cărţilor care au provenit din aceste notiţe transcrise (Jessie Waggoner către L.E. Froom, 16 aprilie, 1930; în Movement of Destiny, p.189,200-201). Totuşi, trebuie să ne amintim că, deşi înţelegerea fundamentală a lui Waggoner cu privire la Epistolele către Galateni şi Romani, legăminte, natura umană şi divină a lui Hristos, precum şi tema de bază a înţelegerii neprihănirii prin credinţă nu s-au schimbat substanţial. Prin anii 1900, unele detalii ale acestor subiecte au fost afectate categoric de ideile lui panteiste. Astfel, nu este întru totul corect să declarăm că în cărţile lui ulterioare sunt reflectate exact concepţiile pe care le-a prezentat la Minneapolis. De asemenea, trebuie să ne amintim că teza principală a lui Froom, în cartea Movement of Destiny a fost aceea de a căuta să dovedească faptul că una dintre temele principale ale lui Waggoner la Minneapolis a fost în legătură cu atributele divine ale lui Hristos [Ibid.]. Jessie F. Moser –Waggoner, soţia lui E.J. Waggoner era Secretară corespondentă pentru International Sabbath School Association şi a participat la Conferinţa Generală din 1888. În afară de faptul că a luat notiţe în timpul prezentărilor lui E.J. Waggoner, ea a ţinut şi o cuvântare neoficială, marţi, 23 octombrie, intitulată, „How to Study the Lesson” (General Conference Daily Bulletin, 24 octombrie, 1888 p.2-3; în Manuscripts and Memories, p.373-374).

[v]. Cele mai bune rezumate ale cursului evenimentelor şi ale conţinutului mesajului lui Waggoner la Minneapolis pot fi găsite în: Clinton Wahlen, Selected Aspects of Ellet J. Waggoner's Eschatology and Their Relation to His Understanding of Righteousness by Faith, 1882-1895; şi Paul E. Penno, Calvary at Sinai: The Law and the Covenants in Seventh-Day Adventist History. George Knight declară că „Manuscripts and Memories conţine numai un mic procentaj din documentele existente, care aduc lumină asupra adunărilor” (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p.53). Probabil că ar trebui să fie pus la dispoziţie mai mult.

[vi]. Ellen G. White, Manuscrisul 9, 24 octombrie, 1888, „Morning Talk”, şi Manuscrisul 22, octombrie 1889, „Diary Entries”; în 1888 Materials, p.153,463.

[vii]. Ellen G. White, „To Brethren Who Shall Assemble in General Conference”, Scrisoarea 20, 5 august, 1888; în 1888 Materials, p.44.

[viii]. Ellen G. White către G.I. Butler, Scrisoarea 21, 14 octombrie, 1888; în 1888 Materials, p.93.

[ix]. Ellen G. White către G.I. Butler şi soţia, Scrisoarea 18, 11 decembrie, 1888; în 1888 Materials, p.194.

[x]. Ellen G. White Manuscrisul 16, ianuarie 1889, „The Discernment of Truth”; în 1888 Materials, p.259.

[xi]. Ellen G. White către H. Miller, Scrisoarea 5, 2 iunie, 1889; în 1888 Materials, p.333.

[xii]. Ellen G. White, Manuscrisul 27, 13 septembrie, 1889; în 1888 Materials, p.434. Din nefericire, cei care s-au împotrivit lui Jones şi Waggoner au făcut acest lucru pe baza înţelegerii lor cu privire adevărurile Bibliei, pe care au simţeau că trebuiau să o apere. Ellen White a înţeles că oamenii puteau să aibă „o înţelegere greşită nu numai a mărturiilor, ci şi a Bibliei însăşi”, care îi determina să îi „denunţe pe alţii şi să pronunțe judecăţi asupra fraţilor lor”. Ea a declarat că acest fapt era cauzat de „spiritul de fariseism” care pătrunsese în biserică. (1888 Materials, p.312). Oamenii care se învăţaseră să intre în discuţii contradictorii erau „într-un pericol continuu de a trata în mod amăgitor Cuvântul lui Dumnezeu”. Ei aveau să „schimbe semnificaţia Cuvântului lui Dumnezeu”, prin citarea „unei jumătăţi de propoziţie”, cu scopul de „a o face să se conformeze cu ideile lor preconcepute” (1888 Materials, p.167,573). George Knight face o lucrare bună, descriind apelul lui Ellen White pentru mai mult studiu al Bibliei şi susţinerea acordată lui Jones şi Waggoner în această privinţă (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p.60-62). Totuşi, el îi condamnă pe aceia care acceptă mesajul lor bazat pe Bibliei, declarând că a citi „Biblia prin ochii lui Jones şi Waggoner” este „o greşeală periculoasă”. Mai mult de atât, Ellen White „i-a susţinut pe amândoi, pentru că ei conduceau adventismul înapoi la Hristos şi la Biblie, nu pentru că ei au avut ultimul cuvânt în domeniul teologiei, sau pentru că ar fi avut o teologie cu care ea a fost întru totul de acord” (Ibid., p.79,179). Trebuie să recunoaştem că Jones şi Waggoner nu au fost infailibili. Totuşi, oare de ce ar fi trimis Dumnezeu „solia cea mai prețioasă”, conducându-i pe adventişti înapoi la Hristos şi la Biblie, dacă în acelaşi timp mesagerii pe care i-a trimis aveau probleme teologice periculoase, cu care Ellen White nu era de acord? Tocmai aceasta a fost acuzaţia adusă timp de mai bine de 120 de ani de către cei care s-au împotrivit lui Jones şi Waggoner. Ei nu i s-au împotrivit lui Jones şi Waggoner, pentru că aceştia conduceau adventismul înapoi „la Hristos şi la Biblie”, deoarece ei pretindeau a crede toate aceste lucruri. Ei au respins „lumina trimisă de Dumnezeu”, pentru că ea nu a coincis cu ideile lor” (1888 Materials, p.226).

[xiii]. Ellen G. White, Manuscrisul 13, n.d. 1889, „Standing by the Landmarks”; în 1888 Materials, p.518.

[xiv]. Ellen White a folosit de multe ori termenul „adevărul aşa cum este el în Isus” pentru a descrie mesajul de la 1888. Termenul este menţionat de patruzeci şi două de ori în 1888 Materials. Vezi exemplele următoare: p.267, 566, 1120, 1126, 1338, 1547.

[xv]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888; în 1888 Materials, p.211,217.

[xvi]. Ibid., p.217,212.

[xvii]. Ellen G. White, Manuscrisul 30, iunie 1889; în 1888 Materials, p.375,367.

[xviii]. E.J. Waggoner, „Editorial Correspondence”, Signs of the Times, 2 noiembrie, 1888, p.662; în Manuscripts and Memories, p.413.

[xix]. Ellen G. White către O.A. Olsen, Scrisoarea 57, 1 mai, 1895; în Testimonies to Ministers, p.92-98.

[xx]. Ibid. Pentru o imagine mai detaliată asupra a zece dintre adevărurile speciale ale mesajului de la 1888, vezi Anexa A.

[xxi]. General Conference Daily Bulletin, 19 octombrie, 1888, p.2; în Manuscripts and Memories, p.359.

[xxii]. General Conference Daily Bulletin, 21 octombrie, 1888, p.1; în Manuscripts and Memories, p.361. Paul Penno declară în mod corect: „Nu se poate sublinia suficient faptul că mesajul neprihănirii prin credinţă susţinut de J. Waggoner a fost formulat în legătură cu această înţelegere a Legii şi legămintelor. A înţelege greşit, a desconsidera sau a respinge orice aspect al acestui trio ar însemna a distorsiona mesajul de la 1888. Legea din Galateni nu putea fi niciodată o piatră de hotar, dar a fost crucială pentru înţelegerea Planului de Mântuire al lui Dumnezeu   de-a lungul veacurilor” (Calvary at Sinai, p.114).

[xxiii]. L.E. Froom, Movement of Destiny, p.255.

[xxiv]. Ron Graybill, „Elder Hottel goes to General Conference”, Ministry, februarie 1988, p.20; şi Manuscripts and Memories, p.424.

[xxv]. Ellen G. White, Manuscrisul 8, 20 octombrie, 1888, „Sabbath Talk”; în 1888 Materials, p.124-125,127.

[xxvi]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888; în 1888 Materials, p.207. Ellen White a declarat că „inima ei a fost înviorată, când a auzit mărturiile prezentate după cuvântarea din Sabat. Aceste mărturii nu au făcut nicio referire la vorbitor, ci la lumină şi adevăr” (Manuscrisul 8a, 21 octombrie, 1888, „Talk to Ministers”; în 1888 Materials, p.143).

[xxvii]. Ellen G. White, Manuscrisul 17, 21 octombrie, 1888; în 1888 Materials, p.123-131. Comentarii ca acesta arată că Ellen White a susţinut prezentările lui Waggoner cu privire la „Lege şi Evanghelie”. Pentru un rezumat al seriei de nouă părţi a lui Waggoner, vezi Paul Penno, Calvary at Sinai, p.106-114.

[xxviii]. L.E. Froom, Movement of Destiny, p.253-254. Nu putem decât să ne întrebăm dacă nu cumva această hotărâre nu a fost sugerată, parţial, din cauză că Ellen White a vorbit în mod clar în termeni favorabili poziţiilor lui Waggoner.

[xxix]. G.I Butler către Ellen G. White, 1 octombrie, 1888: în Manuscripts and Memories, p.91.

[xxx]. William. C. White către Mary White, 24 noiembrie, 1888; în Manuscripts and Memories, p.127; and L.E. Froom, Movement of Destiny, p.253-254.

[xxxi]. Ibid., and William C. White către Mary White, 3 noiembrie, în Manuscripts and Memories, p.123.

[xxxii]. Ellen G. White către R.A. Underwood, Scrisoarea 22, 18 ianuarie, 1889; în 1888 Materials, p.239.

[xxxiii]. Ibid.

[xxxiv]. L.E. Froom, Movement of Destiny, p.254. Această hotărâre propusă nu a fost menţionată nici în General Conference Bulletin, nici în Review and Herald. Prin urmare aceste publicaţii nu pot confirma dacă a fost luat vreodată un vot. Ellen White a protestat împotriva unei astfel de hotărâri, deoarece îi fuseseră arătate „multe lucruri”, dar ea „nu putea să le prezinte Conferinţei la data aceea, pentru că ei nu erau pregătiţi” (Manuscrisul 5, 1890, „Results of Studying Harmful Textbooks”; în Manuscrisul Releases, vol.19, p.74). Dacă ar fi fost luată vreodată o astfel de decizie, ea ar implica faptul că, până atunci, în sălile de clasă de la Colegiul Battle Creek nu fusese predat nimic altceva decât adevărul, dar în realitate nu era aşa. Cu patru ani înainte, G.I. Butler însuşi prezentase o idee falsă şi opinii greşite cu privire la „diferitele grade” de inspiraţie a Scripturii. El chiar publicase o serie de articole în Review (din 15 ianuarie până în 3 iunie 3, 1884), care pronunţau judecăţi cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu, „alegând unele lucruri ca fiind inspirate şi discreditând alte lucruri ca fiind neinspirate”. Lui Ellen White i-a fost arătată necredinţa şi scepticismul care ar fi rezultat, chiar şi prin tratarea în „acelaşi fel” a mărturiilor Ellen G. White către R.A. Underwood, Scrisoarea 22, 18 ianuarie, 1889; în 1888 Materials, p.238-239).

[xxxv]. Ellen G. White Manuscrisul 24, decembrie 1888; în 1888 Materials, p.207.

[xxxvi]. Timp de mulţi ani fusese evidenţiată ideea că mesajul de la 1888 nu a fost diferit de cel al Reformatorilor – adică pur şi simplu creştinism fundamental. L.H. Christian a declarat: „În ce a constat învăţătura despre neprihănirea prin credinţă, care a devenit izvorul principal al marii redeşteptări adventiste [1888], aşa cum a fost prezentată şi accentuată de Ellen White şi de alţii? A fost aceeaşi doctrină pe care o prezentaseră Luther, Wesley şi alţi slujitori ai lui Dumnezeu” (The Fruitage of Spiritual Gifts [1947], p.239. A.W. Spalding a comentat: „Cel mai mare eveniment al deceniului optzeci [anii 1880] din experienţa adventiştilor de ziua a şaptea a fost recuperarea sau reafirmarea şi noua conştientizare a credinţei lor în doctrina fundamentală a creştinismului” (Captains of the Host [1949] p.583). A.L. White a declarat: „Evaluarea mesajului neprihănirii prin credinţă, aşa cum a fost prezentat în 1888 ca fiind un mesaj mai matur, mai dezvoltat şi mai practic decât fusese predicat de pionieri sau chiar de către apostolul Pavel, a fost lipsită de susţinere şi departe de a fi corectă” (A Further Appraisal of the Manuscript „1888 Re-examined” [General Conference Report, 1958] p.2). N.F. Pease a declarat: „Unde a fost doctrina îndreptăţirii prin credinţă care avea să fie descoperită în 1888 şi în anii precedenţi? În punctele de credinţă ale bisericilor protestante din acel timp…. Aceleaşi biserici respingeau mesajul adventist şi Legea lui Dumnezeu, dar susţineau, cel puţin formal, doctrina îndreptăţirii prin credinţă” (By Faith Alone [1962], p.138-139). Leroy Froom, care a avut un rol cheie în producerea cărţii Questions on Doctrine (n.ed. vedeți cartea La răscruce de drumuri [A Fork in the Road] scrisă de Herbert E. Douglass, unul din autorii Comentariului Biblic) şi a avut o participare semnificativă la întrunirile cu calviniştii Barnhouse şi Martin a avut de spus următoarele: „Noi nu am fost prea conştienţi de faptul că aceste mişcări spirituale paralele ale organizaţiilor şi oamenilor din afara mişcării adventiste aveau aceeaşi preocupare generală şi acelaşi accent şi apăreau aproximativ în acelaşi timp…. Impulsul a venit în mod vizibil de la aceeaşi Sursă. La timpul potrivit, în 1888, neprihănirea prin credinţă a fost adusă în centrul atenţiei. De exemplu, renumitele Conferinţe Keswick din Britania au avut scopul de a «promova sfinţirea practică»…. Cincizeci de oameni ar putea fi enumeraţi cu uşurinţă în ultimele decenii ale secolului al nouăsprezecelea şi primele decenii ale secolului al douăzecilea… toţi punând accentul pe aceeaşi idee generală” (Movement of Destiny [1971], p.319,320; sublinierile în original). Desmond Ford a fost ferm cu privire la acest punct: „[Întrebare:] Unii au afirmat că teologia predicatorilor E.J. Waggoner şi A.T. Jones din secolul al nouăsprezecelea a fost un progres bazat pe teologia Reformaţiunii. Sunteţi de acord?... [Răspuns:] La renumita Conferinţă de la Minneapolis, din 1888, predicatorii Waggoner şi Jones au avut primele scânteieri ale luminii care venea din lumea romană a secolului întâi, din Europa secolului al şaisprezecelea…. Din nefericire, niciunul nu a fost clar cu privire la alte puncte importante, cum ar fi deosebirea dintre îndreptăţire şi sfinţire” (Australian Signs of the Times, februarie 1978, p.30). Robert Brinsmead urmează aceeaşi linie de gândire: „În perioade speciale din istoria noastră, Evanghelia a luptat să îşi facă loc în comunitatea adventistă. Anul 1888 a marcat o astfel de perioadă…. Waggoner a avut lumină cu privire la îndreptăţire pentru comunitatea adventistă. Totuşi, un material mai bun cu privire la îndreptăţirea prin credinţă putea fi găsit printre teologii protestanţi ai zilelor lui” (Judge by the Gospel: A Review of Adventism [1980], p.14-15). David McMahon repetă aceleaşi gânduri: „E.J. Waggoner nu a recuperat pe deplin mesajul protestant cu privire la îndreptăţirea prin credinţă, care existase până în 1886. Cu atât mai puţin a recuperat mesajul lui Pavel cu privire la îndreptăţire…. Dacă Dumnezeu l-a folosit pe Waggoner pentru a aduce lumină asupra Evangheliei în biserică, atunci Dumnezeu nu a strălucit nici măcar cu puterea deplină a luminii nedesăvârşite a Reformaţiunii asupra comunităţii adventiste. Cei care compară bâjbâielile timpurii ale lui Waggoner cu doctrina clară a îndreptăţirii, aşa cum era susţinută de cei mai buni teologi protestanţi ai secolului al nouăsprezecelea vor fi uimiţi” (The Myth and the Man [1979], p.63). George Knight a insistat asupra aceluiaşi punct în multe dintre cărţile lui: „Geniul mesajului lor din 1888 a fost acela că au combinat cele două jumătăţi ale pasajului din Apocalipsa 14,12. Ei nu numai că au prezentat poruncile lui Dumnezeu, ci au predicat doctrina credinţei pe care o proclamaseră predicatorii neprihănirii. Aşadar, din perspectiva lui Ellen White, importanţa mesajului de la 1888 nu a fost o doctrină adventistă specială a îndreptăţirii prin credinţă, dezvoltată de Jones şi Waggoner. Mai degrabă, a fost reunirea adventismului cu punctele de credinţă creştine fundamentale în legătură cu mântuirea” (A User-Friendly Guide to the 1888 Message [1998], p.108-109; sublinierile în original). Deşi autorii menţionaţi anterior au părut să adopte o poziţie motivată în primul rând de dorinţa de a apăra biserica de acuzaţia că mesajul a fost respins, autorii ulteriori par să adopte o poziţie motivată în principal de dorinţa de a promova reformaţiunea calvinistă sau concepţiile evanghelice. Totuşi, alţii au recunoscut mesajul de la 1888 ca fiind ceva mai mult: „Unirea profundă [a Legii şi Evangheliei]… a fost contribuţia remarcabilă a lui Ellen White la criza din 1888 cu privire la mântuirea prin credinţă. Mai mult, mesajele ei au demonstrat cu claritate că «solia cea mai prețioasă» nu era doar o recuperare a accentelor din secolul al şaisprezecelea, şi nici un împrumut al accentului metodist din secolul al nouăsprezecelea…. În accentul pus în 1888, a fost făcută o legătură între rezultatele unei însuşiri personale a mântuirii prin credinţă şi lucrarea finală a lui Hristos în sfânta sfintelor…. «Descoperirea neprihănirii lui Hristos» în 1888 a fost doar «începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple întregul pământ» (Apocalipsa 18,4)” (Herbert E. Douglass, Messenger of the Lord, [1998], p.197,198 – [n.ed. cartea este tradusă în română sub titlul Mesagerul Domnului și a apărut la Editura Viață și Sănătate]). De asemenea, Douglass contrazice declaraţiile unor istorici moderni ai bisericii, spunând: „Cealaltă faţă a lucrurilor a constat în refuzul de a revizui ocolişul teologic care a avut loc [din deceniul 1950], când publicaţiile bisericii şi şcolile academice au fost de părere că contribuţia cheie a Conferinţei Generale din 1888 a fost aceea de a recunoaşte că adventiştii recuperaseră în cele din urmă aşa-zisul accent al reformatorilor protestanţi cu privire la «neprihănirea prin credinţă». Nimic nu poate fi mai departe de adevăr! Acest mod de gândire, oriunde este prezentat sau predicat, otrăveşte orice studiu veritabil al acelei conferinţe remarcabile. Mai mult, el a încuiat uşa în faţa a ceea ce Ellen White a numit «mesajul cel mai preţios» – un mesaj care ar fi putut să pregătească un popor pentru strămutarea în cer. Într-o zi, uşa aceea va fi descuiată” (A Fork in the Road, [Coldwater, MI: Remnant Publications, Inc., 2008], p.85). Clinton Wahlen răspunde la declaraţiile lui David McMahon care spunea că teologia lui Waggoner nu a fost nimic mai mult decât o încercare de a reînvia Evanghelia Reformaţiunii (aşa cum era interpretată de adepţii moderni): „Încercările de a identifica la originea teologiei lui Waggoner personaje ale Reformaţiunii cum ar fi Luther sunt de asemenea lipsite de o susţinere tangibilă” (op.cit., p.63). Robert Wieland şi Donald Short au exprimat idei similare cu privire la mesajul de la 1888: „Încă din 1844, neprihănirea prin credinţă este «cu adevărat solia îngerului al treilea». Prin urmare, este mai mare decât ceea ce au prezentat reformatorii şi decât înţeleg bisericile populare din zilele noastre. Este un mesaj al harului îmbelşugat, consecvent cu adevărul unic adventist al curăţirii sanctuarului ceresc, o lucrare concomitentă cu o curăţire deplină a inimii celor din poporul lui Dumnezeu pe pământ” (1888 Re-examined, [1987], p.iv). Ellen White exprimase cu claritate această ideea la Conferinţa de la Minneapolis, în ediţia ei cea mai recentă a cărţii Tragedia veacurilor: „În zilele lui Luther a existat un adevăr prezent – un adevăr care a avut în acel timp o importanţă specială; pentru biserica din zilele noastre există un adevăr prezent…. Totuşi, majoritatea celor din zilele noastre nu doresc adevărul mai mult decât l-au dorit catolicii care i s-au împotrivit lui Luther (p.143-144, ed.1888). Deşi este adevărat că ucenicii şi reformatorii din secolul al şaisprezecelea au pus temeliile pe care a stat mesajul de la 1888, totuşi mesajul adventist în sine – prezentând a doua venire şi ceasul judecăţii – a fost un mesaj pe care Pavel şi reteiormatorii „nu l-au predicat” (Ibid, p.356). Mesajul adventist nu urma doar să scoată în evidenţă adevăruri care nu fuseseră predicate niciodată mai înainte, ci scopul lui Dumnezeu a fost ca „marile adevăruri care au rămas neascultate şi neînţelese încă din Ziua Cincizecimii urmează să strălucească din Cuvântul lui Dumnezeu cu puritatea lor originală” (Ellen G. White, Principiile fundamentale ale educaţiei creştine, p.473). Astfel, mesajul de la 1888 a fost alcătuit atât din „adevărul prezent” – pe care Pavel şi reformatorii nu l-au predicat şi pe care Dumnezeu nu îl trimisese nici chiar cu „douăzeci de ani” în urmă – cât şi din adevărul „recuperat”, care nu fusese ascultat şi înţeles încă din Ziua Cincizecimii. Aceste două aspecte ale mesajului din 1888 erau întemeiate pe mesajul reformatorilor, dar implicau mult mai mult. Partea tristă a situaţiei este că aceia care au respins mesajul adevărului prezent pe care Domnul l-a trimis prin Jones şi Waggoner au respins şi adevărurile fundamentale pe care le prezentaseră Pavel şi reformatorii, aşa cum fac aceia din zilele noastre care încearcă să ne ducă înapoi la o Evanghelie distorsionată a Reformaţiunii.

[xxxvii]. Ellen G. White, Manuscrisul 8a, 21 octombrie, 1888; în 1888 Materials, p.133-144.

[xxxviii]. L.E. Froom, Movement of Destiny, p.244,245,260; citate din F.H. Westphal, W.H. Edwards şi Jessie Moser-Waggoner.

[xxxix]. Ellen G. White, Manuscrisul 13, 1889; în 1888 Materials, p.516.

[xl]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888; în 1888 Materials, p.218, sublinierile adăugate. G.B. Starr îşi aminteşte o adunare de rugăciune la Minneapolis: „Sora White a chemat un mare grup de pastori la o adunare specială de rugăciune. Alături de ceilalţi, sora White însăşi s-a rugat stăruitor pentru ca Dumnezeu să binecuvânteze conferinţa. În mijlocul rugăciunii, ea s-a oprit deodată, pentru un scurt timp, probabil un minut; apoi, completând propoziţia întreruptă, şi-a încheiat rugăciunea. Niciunul dintre noi, cei care am fost prezenţi şi am auzit rugăciunea, observând întreruperea, nu a fost conştient de faptul că se întâmplase un lucru deosebit. Mai târziu, fratele William C. White m-a informat că i-au luat şase săptămâni pentru a scrie ce văzuse în acele şaizeci de secunde. Duhul lui Dumnezeu străfulgerase, descoperindu-i într-o succesiune rapidă viaţa şi lucrarea multor pastori care îngenuncheau în jurul ei. Ea i-a văzut în familiile lor, spiritul pe care îl manifestau în calitate de creştini. Ea i-a văzut la amvoanele sfinte şi a auzit modalitatea lor de prezentare a adevărurilor preţioase ale mesajului pentru timpul acesta” (G. B. Starr, „Fifty Years With One of God's Seers” manuscris nepublicat, p.150-152; în Document File 496, Ellen G. White Estate Silver Spring MD).

[xli]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888; în 1888 Materials, p.219-222, sublinierile adăugate. În contrast deplin cu descrierea făcută de Ellen White cu privire la comportamentul lui Waggoner la adunări, Woodrow Whidden prezintă următoarele rezultate ale cercetării lui: „Willie White urma să îşi amintească (în 1930, la 42 de ani după sesiune) că «înfumurarea şi egoismul» lui Jones şi Waggoner «au părut a fi nelalocul lor pentru astfel de tineri» la adunarea de la Minneapolis. Declaraţia lui este cea mai aspră dintre cele raportate…. În timp ce se spune că unii l-au zeflemisit pe [Waggoner] pentru statura lui scundă, noi nu avem niciun raport că el a dat vreun răspuns răzbunător sau că a manifestat vreuna dintre trăsăturile lui de personalitate categoric nedemne de laudă ca fiind o caracteristică decisivă în prezentările lui publice” (E.J. Waggoner, p.105, sublinierile adăugate). Prin urmare, declaraţiile lui Willie cu privire la comportamentul lui Waggoner sunt puse în contradicţie cu declaraţiile inspirate ale lui Ellen White ca şi cum ar avea o importanţă aproape egală. Meritul lui Whidden este că el pare a recunoaşte contrastul: „Observaţiile lui Ellen White cu privire la comportamentul lui Waggoner, făcute în mod public la sesiunea din Minneapolis, par să reflecte mai bine atitudinea şi comportamentul lui în ansamblu” (Ibid.) George Knight, pe care Whidden îl menţionează ca sursă a citatelor lui, declară sub titlul „Conflicte de personalitate”, că „nici tinerii nu au contribuit la ameliorarea situaţiei. Aşa cum spune William C. White (un participant la conferinţă): «înfumurarea şi egoismul» lui Jones şi Waggoner «au părut a fi nelalocul lor pentru astfel de tineri» şi au făcut mult pentru dezvoltarea prejudecăţilor şi resentimentelor faţă de ei. Jones, a observat el, a fost deosebit de înfumurat” (From 1888 to Apostasy, p.33). Totuşi, ce ar trebui să facem noi, când suntem confruntaţi cu opinii atât de diferite între cele ale lui Ellen White şi cele ale fiului ei, Willie White? Ar trebui ele să fie considerate a avea o autoritate egală? Acestea fiind spuse, există doar o problemă majoră în legătură cu această dovadă citată. Willie White nu a scris niciodată o astfel de scrisoare. Această scrisoare a fost scrisă de D.E. Robinson, care s-a născut în 1879, şi nu a fost prezent la Conferinţa de la Minneapolis. El i-a scris lui Taylor Bunch, pe vremea când făcea parte din personalul White Estate, în 1930, şi lucra la indexări. Bunch tocmai încheiase săptămâna de rugăciune de toamnă la Pacific Union College, unde comparase mişcarea adventistă cu călătoriile Israelului din vechime din Egipt în Canaan. Pe parcursul acestor adunări, el comparase experienţa lui Israel la Cades-Barnea cu experienţa adventiştilor din 1888, atribuind „îndelunga amânare a venirii lui Hristos” respingerii cu care Hristos a fost tratat în 1888 şi respingerii începutului ploii târzii (The Exodus and Advent Movements, p.107,168). Robinson a fost ofensat de comparaţia lui Bunch şi a căutat să apere biserica de ceea ce el considera a fi nişte atacuri neîntemeiate care nu făceau decât să ducă la apariţia mai multor grupări sectare. Acesta este episodul care a stârnit răspunsurile lui A.T. Robinson (tatăl lui D.E. Robinson) şi ale lui C. McReynolds (Manuscripts and Memories, p.136-142; vezi, de asemenea, Capitolul 3, nota finală 40). O copie a scrisorii originale a lui D.E. Robinson poate fi găsită în Document File 371, la Ellen White Estate, în Silver Spring, MD. La un moment dat, scrisoarea lui Robinson a fost redactilografiată, fiind înlăturat un paragraf care îl identifica în mod clar ca fiind autorul, iar numele lui A.L. White a fost scris de mână, Apoi, numele lui A.L. White a fost şters şi înlocuit cu numele lui William C. White, cu un scris care pare a fi scrisul de mână al lui A.L. White. Originalul acestei scrisori redactilografiate se află în Document File 331 şi constituie exemplarul publicat în Manuscripts and Memories, p.333-335, şi atribuit lui William C. White. (Tim Poirier de la White Estate a verificat aceste descoperiri). Se pare că această scrisoare fals atribuită lui William C. White nu a ieşit la suprafaţă, până când a apărut ca „Appendix D” în Thirteen Crisis Years: 1888-1901, în 1981. Cartea aceasta a fost o retipărire a cărţii lui A.V. Olson, Through Crisis to Victory: 1888-1901, publicată iniţial în 1966. Dar A.V. Olson a murit în 1963, cu trei ani înainte de publicarea cărţii lui, dată la care a apărut sub egida Consiliului de administraţie al Ellen G. White Estate, avândul pe A.L. White ca secretar. Versiunea retipărită în 1981 a fost publicată sub aceleaşi auspicii. În „Appendix D”, Arthur White pretinde că William C. White a scris acea scrisoare pentru a răspunde „presupunerilor nesusţinute scrise şi declarate de cineva [Taylor Bunch] care la data aceea [Conferinţa de la Minneapolis] era un copil de trei ani” şi care prezentase „o asemenea distorsionare a istoriei şi o prevestire aşa de rea” (Thirteen Crisis Years, p.331). Paragraful înlăturat din scrisoarea originală a lui D.E. Robinson a fost cel de-al şaselea, care spune: „Am citit toate manuscrisele şi scrisorile care se află aici în arhivă şi care au legătură cu experienţele adunării din 1888, de la Minneapolis. Sabatul trecut, după-amiază, printr-o întâmplare fericită, fratele William C. White, fratele C. McReynolds şi tatăl meu au fost împreună, iar eu am avut privilegiul de a-i auzi împărtăşindu-şi amintirile cu privire la adunare şi cele ce au urmat după acea. Din ce am citit şi din povestirea lor, ar trebui să redau acea adunare după cum urmează”. Deşi nu ar trebui să-i atribuim lui D.E. Robinson nicio intenţie rea, şi nici chiar lui A.L. White – probabil ambii gândindu-se să apere biserica de ceea ce credeau a fi nişte acuzaţii false – ar trebui să ne dăm seama că numai tatăl minciunilor putea să îşi ţese pânza în ceea ce a ajuns să fie astăzi o distorsionare a adevăratelor evenimente de la 1888. Acest scriitor ar sugera că Satana urăşte istoria noastră din 1888 astăzi, la fel de mult cum a urât posibilităţile pe care Dumnezeu le-a avut în plan să aibă loc atunci. Este adevărat că este posibil ca ambii oameni de seamă au fost influenţaţi de căderea lui Jones şi Waggoner din anii de mai târziu, dar acest fapt nu acordă nicio permisiune pentru ceea ce pare a fi scris în mod fals despre personalitatea lui Jones şi a lui Waggoner. Într-un capitol ulterior vor fi discutate mai multe detalii cu privire la această situaţie.

[xlii]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888; în 1888 Materials, p.221-222.

[xliii]. Ibid.

[xliv]. Ibid.

[xlv]. William C. White, “Notes Taken at Minneapolis”; în Manuscripts and Memories, p.424.

[xlvi]. R.T. Nash către Conferinţa Generală a AZŞ, 25 iunie, 1955, „The Minneapolis Conference: And the Issues Concerning the Presentation of the Message of Righteousness by Faith: An Eyewitness Account”; în Manuscripts and Memories, p.354, de aici înainte, „An Eyewitness Account”. Se pare că R.T. Nash a publicat ulterior scrisoarea aceasta cu unele schimbări, într-un pamflet cu titlul: „An Eyewitness Report of the 1888 General Conference at Minneapolis (Highland CA: Privately Publ., 1955), de aici înainte, „An Eyewitness Report”.

[xlvii]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888; în 1888 Materials, p.221.

[xlviii]. William C. White, „Notes Taken at Minneapolis”; în Manuscripts and Memories, p.424.

[xlix]. Uriah Smith către Ellen G. White, 17 februarie, 1889; în Manuscripts and Memories, p.154.

[l]. A.T. Jones către fratele Holmes, 12 mai, 1921; în Manuscripts and Memories, p.329.

[li]. R.T. Nash, “An Eyewitness Account,” 25 iunie, 1955; în Manuscripts and Memories, p.354. Ellen White a fost îngrijorată de faptul că Butler avea o legătură specială numai cu aceia care considerau că lucrarea lui şi „felul lui de face lucrurile erau întru totul corecte”. Totuşi, „mulţi care erau mult mai acceptabili” au fost priviţi de el cu „suspiciune”, pentru că nu se simţeau „obligaţi să accepte impresiile şi ideile unor fiinţe omeneşti care acţionau numai asemenea lor, vorbeau numai asemenea lor, gândeau numai asemenea lor şi, de fapt, se transformau în nimic mai puţin decât nişte maşini” (1888 Materials, p.89-90). Smerenia se îndepărtase de Butler: „El crede că poziția lui îi dă o asemenea putere, încât vocea lui este infailibilă” (Ibid., p.183). Ca urmare, Ellen White a avertizat: „Nu ar trebui să considerăm că fratele Butler sau fratele Smith sunt gardienii doctrinelor adventiste de ziua a şaptea şi că nimeni nu ar putea îndrăzni să-şi exprime o idee care diferă de ideile lor” (Ibid., p.188). „Pentru că au fost încurajaţi să aştepte ca un singur om să gândească pentru ei, să fie conştiinţă pentru ei, oamenii sunt acum atât de ineficienţi şi de neînstare să stea la postul datoriei lor ca nişte străjeri credincioşi ai lui Dumnezeu” (Ibid., p.974). Butler a simţit că sfatul lui Ellen White, care părea aşa de contrar celor spuse de ea înainte, a fost cauza bolii sale (vezi, de asemenea, Capitolul 5, nota finală 23). Acest fapt a determinat, de asemenea, demisia lui ca preşedinte al bisericii, înainte de sfârşitul Conferinţei, precum şi demisia lui Uriah Smith din poziţia de Secretar al Conferinţei Generale, curând după aceea („General Conference Committee Minutes”, 16 noiembrie, 1888).

[lii]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888; în 1888 Materials, p.221-223, sublinierile adăugate.

[liii]. Ellen G. White către Mary White, Scrisoarea 82, 4 noiembrie, 1888; în 1888 Materials, p.182,184. O altă hotărâre care a fost votată contrar sfatului lui Ellen White a fost cea cu privire la colportaj. În data de 1 noiembrie, 1888, R.A. Underwood a propus ca, înainte de a fi „încurajaţi să intre în lucrarea pastorală”, lucrătorilor trebuia să li se ceară „să aibă o experienţă practică în lucrarea de colportaj”. Ellen White s-a opus unei astfel de „reguli absolute”, dar în ciuda tuturor celor spuse de ea, propunerea „a fost dusă mai departe”. Pentru că a fost votată, această hotărâre a fost înregistrată în Review and Herald, în rapoartele din data de 2 noiembrie, 1888 (Manuscripts and Memories, p.409; 1888 Materials, p.239-240). La mai mult de un an după aceea, Ellen White încă mai vorbea împotriva ei: „Hotărârea votată la Minneapolis, care le cerea tinerilor să lucreze în colportaj, înainte de a li se acorda autorizaţia de a predica, a fost greşită. (General Conference Committee Minutes, „Ninth Meeting”, 16 iulie, 1890). În mod interesant, „aceeaşi cerinţă încă se află în regulamentele din 1988”, chiar dacă „nu este aplicată în mod consecvent” (Roger Coon, Transcript of Loma Linda University Lecture, 23-25 octombrie, 1988, „Minneapolis/1888: The «Forgotten' Issue»”, p.16).

[liv]. Ellen G. White, Manuscrisul 15, noiembrie, 1888; în 1888 Materials, p.164,165,170.

[lv]. Ellen G. White, Manuscrisul 6, 4 noiembrie, 1889, „Issues at the Gen. Con. of 1889”; în 1888 Materials, p.472.

[lvi]. A.T. Jones, „The Third Angel's Message No.11” and „The Third Angel's Message No.12”, General Conference Daily Bulletin, 13,14 februarie, 1893, p.244,265. Paisprezece ani mai târziu, A.T. Jones a vorbit din nou despre aceste încercări de vot: „La Minneapolis, în 1888, «administraţia» Conferinţei Generale a făcut tot ce a putut mai bine pentru a determina biserica să se angajeze printr-un vot al Conferinţei Generale în legământul de «a asculta şi a trăi», dedicându-se neprihănirii prin fapte”. (God's Everlasting Covenant [n.p.1907], p.31).

[lvii]. Ellen G. White, Testimonies to Ministers, p.92.

[lviii]. Există cel puţin şase negări moderne publicate cu privire la faptul că s-a luat un vot. În timp ce reprezenta consiliul de administraţie al Ellen G. White Estate, Arthur White a scris în „Historical Forward” că „nu s-a luat nicio hotărâre cu privire la subiectele biblice discutate” la Minneapolis. (Testimonies to Ministers [1962], p.xxiv). A.V. Olsen declară cu hotărâre: „Din nefericire, în unele minţi din zilele noastre există impresia că Sesiunea Conferinţei Generale din 1888 a respins oficial mesajul neprihănirii prin credinţă. Aceasta este o greşeală serioasă. Delegaţii nu au luat niciun fel de hotărâre de a-l accepta sau respinge” (Through Crisis to Victory [1966], p.36). N.F. Pease repetă aceeaşi idee: „Unii au susţinut că «biserica» a respins neprihănirea prin credinţă în 1888. În primul rând, nu a fost luată nicio hotărâre oficială cu privire la acel subiect şi, mai important, neprihănirea prin credinţă este acceptată sau respinsă de persoane individuale nu de grupuri” (The Faith that Saves [1969], p.41, sublinierile în original). L.E. Froom declară cu emfază: „Conducătorii de la Minneapolis nu au luat niciun vot pentru a respinge învăţătura neprihănirii prin credinţă. Într-adevăr, nu a fost luat niciun fel de vot al Conferinţei cu privire la acel subiect”. Froom chiar foloseşte „o declaraţie dictată personal” de R.A. Underwood – tocmai omul implicat în încercarea de a obţine votarea hotărârilor de la Conferinţa din 1888 – pentru a dovedi că „nu a fost luat niciodată vreun vot pentru sau împotriva neprihănirii prin credinţă” (Movement of Destiny [1971], p.370,256). A.L. White afirmă: „Cu privire la poziţiile stabilite, nu a fost luată nicio hotărâre oficială legată de subiectele teologice discutate. Mărturia uniformă cu privire la atitudinea faţă de subiectul neprihănirii prin credinţă a fost că au existat reacţii diverse…. Concepţia că acea Conferinţă Generală şi, ca urmare, biserica a respins mesajul neprihănirii prin credinţă în 1888 este lipsită de temei şi nu a fost propusă decât după patruzeci de ani” (The Lonely Years [1984], p.395,396). Totuşi, „patruzeci de ani mai târziu”, Taylor Bunch  nu a spus că „biserica” a respins mesajul, ci a vorbit despre conducători şi despre efectul pe care l-a avut respingerea lor asupra bisericii în ansamblu: „Mesajul neprihănirii prin credinţă a fost predicat cu putere pentru mai bine de zece ani, timp în care criza de la Minneapolis a fost în atenţia conducătorilor. Acest mesaj a adus începutul ploii târzii….. De ce nu a continuat să cadă ploaia târzie?... Ea a fost respinsă de mulţi şi a pierit curând din experienţa poporului adventist, iar marea strigare a pierit odată cu ea….. Chiar înainte de sfârşit, poporul adventist îşi va revizui istoria trecută şi o va vedea într-o lumină nouă…. Trebuie să recunoaştem şi să mărturisim greşelile părinţilor noştri şi să avem grijă pentru a nu le repeta, amânând astfel şi mai mult triumful final al mişcării adventiste” (The Exodus and Advent Movements [1928, 1937], p.107,168, sublinierile adăugate). Norman R. Gulley de asemenea şi-a exprimat opiniile în legătură cu adunările de la Minneapolis, declarând: „Conferinţa Generală nu a luat nicio hotărâre oficială pentru a respinge mesajele cu privire la Hristos şi neprihănirea Sa” („The 1888 «MOVEMENT» Understood Within its Historical Context”, [lucrare nepublicată], 1998). Dar Leroy Moore pune aceste declaraţii în contextul lor corespunzător: „Biserica nu a luat niciodată o hotărâre oficială împotriva mesajului de la Minneapolis. În acelaşi timp, cineva poate să fie corect din punct de vedere tehnic, şi totuşi foarte greşit…. Respingerea colectivă a adevărului întotdeauna precede un vot şi nu este cu nimic mai puţin reală, chiar dacă votul este împiedicat, aşa cum a fost la Minneapolis, din cauza insistenţei lui Ellen White şi a vigilenţei lui William C. White (Adventism în Conflict [Hagerstown, MD: Review and Herald Pub. Assn.], p.86, sublinierile adăugate). Din fericire, George Knight recunoaşte că s-a încercat votarea, dar încercarea a fost blocată (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p.54,56,58,139). Totuşi, am putea să ne întrebăm pe bună dreptate cum au putut fraţii de seamă să încerce luarea unui vot împotriva mesajului şi, în acelaşi timp să fie apreciaţi de Knight pentru acceptarea aceluiaşi mesaj (Ibid., p.119,139,147). Pentru mai multe declaraţii ale lui Ellen White cu privire la „hotărâri”, vezi 1888 Materials, p.114, 182, 238-240, 258, 302, 581, 941, 954, 1186, 1403, 1410, 1435, 1583, 1584, 1601, 1617.

[lix]. Ellen G. White către W.M. Healy, Scrisoarea 7, 9 decembrie, 1888, şi Manuscrisul 24, decembrie 1888; în 1888 Materials, p.186, şi 207, 217, 224.

[lx]. G.I. Butler către Ellen G. White, 1 octombrie, 1888; în Manuscripts and Memories, p.89.

[lxi]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888; în 1888 Materials, p.224.