5. Stai la postul tău

5. Stai la postul tău

Ellen G. White se ridică pentru a lua apărarea mesagerilor lui Dumnezeu

Imediat după încercarea lui R.M. Kilgore şi Uriah Smith de a opri orice discuţie cu privire la subiectul legii din Galateni şi al neprihănirii prin credinţă, în acea marţi dimineaţă, 23 octombrie 1888, J.H. Morrison a ţinut prima din cele cel puţin şapte prezentări ale sale. Comentariile lui introductive au fost asemănătoare celor făcute de Kilgore şi Smith. El a declarat că adventiştii „crezuseră şi prezentaseră dintotdeauna «îndreptăţirea prin credinţă» şi că erau copiii unei femei libere”. El „a susţinut că subiectul fusese accentuat în mod exagerat” la conferinţă şi „se temea că Legea ar putea să piardă locul important care îi aparţinea”.[i] El „s-a împotrivit”  discutării subiectului, „pentru că nimeni” dintre cei prezenţi nu îi acordase „un studiu special”, totuşi era „bucuros să apere adevărul”.[ii]*. În conformitate cu A.T. Jones, ceea ce a prezentat Morrison „a fost neprihănirea prin orice altceva, cu excepţia credinţei”.[iii]

Atât lui Jones, cât şi lui Waggoner li s-a dat ocazia să răspundă, iar când a venit timpul, ei au stat în faţă „unul lângă altul, cu Bibliile deschise”, citind alternativ şaisprezece pasaje biblice, în primul rând din Epistolele către Romani şi Galateni [136] Acesta a fost singurul lor răspuns şi, fără niciun comentariu, s-au întors la locurile lor. Pe întregul parcurs al citirii, „adunarea cea vastă a stat nemişcată în tăcere”. Biblia vorbea pentru sine.[iv]*

Având în vedere toate cele petrecute până în acel punct în timpul adunărilor, Ellen White a simţit că făcuse tot ce putuse pentru a prezenta lumina pe care i-o dăduse Domnul. Ea și-a propus „să se retragă în linişte din adunare” şi să meargă în Kansas City, unde fusese invitată să conducă adunările. Lui Ellen White „îi era teamă să se afle la astfel de întruniri”, ca nu cumva „să se molipsească de spiritul predominant” al acelora a căror inimă era „încuiată în prejudecată şi necredinţă”. Ea a petrecut „multe ore în rugăciune în noaptea aceea”. Subiectul cu privire la legea din Galateni era „doar un fir de praf”, iar ea ar fi spus „Amin” la tot ce era în „conformitate cu un «Aşa zice Domnul»”.[v]

Dumnezeu a auzit rugăciunea ei şi, „într-un vis sau viziune” o persoană de statură înaltă, cu o înfăţişare impunătoare, i-a adus un mesaj, descoperindu-i că voia lui Dumnezeu pentru ea era aceea de a sta „la postul datoriei”. El i-a amintit că Domnul o ridicase de pe patul bolii în Healdsburg şi o întărise pentru a călători până la Minneapolis, declarând: „Aceasta este lucrarea pentru care Domnul te-a vindecat”.[vi] Apoi, „punct cu punct”, asemenea „unei lumini fulgerătoare”, mesagerul i-a descoperit multe lucruri pe care, în mare parte, cel puţin la data aceea, ea nu a avut „libertatea de a le scrie”.[vii]

Mesagerul a condus-o pe Ellen White în casele în care erau găzduiţi fraţii. Toţi aceşti oameni „avuseseră ocazia de a se aşeza de partea adevărului prin primirea Duhului Sfânt care a fost trimis de Dumnezeu într-un val atât de îmbelşugat de dragoste şi milă”. Dar „manifestările Duhului Sfânt au fost atribuite fanatismului”.[viii] Prin urmare, „îngerii răi” intraseră în camerele lor, „pentru că ei au închis uşa în faţa Duhului lui Hristos şi nu voiau să asculte vocea Sa”. „Remarci sarcastice treceau de la unul la altul, ridiculizându-i pe fraţii lor”.[ix]

Într-o casă, nu fusese „rostită nicio rugăciune cu voce tare” de două săptămâni.[x] Se manifesta „uşurătate, un spirit de batjocură şi glumă”. Toată „invidia, gelozia, vorbirea de rău, bănuiala rea şi judecarea reciprocă” era considerată a fi „un dar special al discernământului primit de la Dumnezeu”.[xi] Ei simţeau că „sora White se schimbase”,[xii] şi se afla sub influenţa lui Jones şi Waggoner care [137] „nu erau demni de încredere”. Fraţii au spus că „ei nu credeau că Ellen White a spus adevărul, când a declarat că nu avusese nicio conversaţie cu William C. White, Waggoner sau Jones”. „Mărturiile Duhului lui Dumnezeu erau comentate fără reţineri”, dar „ei gândeau şi spuneau lucruri mai rele despre Jones şi Waggoner”.[xiii]

Mesagerul i-a spus deschis lui Ellen White: „Satana le-a orbit ochii şi le-a pervertit judecata, iar dacă nu se vor pocăi de acest păcat, de această independenţă nesfântă care aduce insulte la adresa Duhului lui Dumnezeu, vor umbla în întuneric…. Ei nu voiau ca Dumnezeu să-Şi manifeste Duhul şi puterea, deoarece aveau un spirit de batjocură şi dezgust faţă de Cuvântul Său’”. Ca rezultat, „niciunul din grupul care cultiva spiritul manifestat la acea adunare nu va mai avea din nou o lumină clară, pentru a înţelege caracterul preţios al adevărului care le-a fost trimis din cer, până când nu își va umili mândria şi va mărturisi păcatul”.[xiv]

Mesagerul a informat-o pe Ellen White că fraţii „îi ridiculizau pe aceia pe care Dumnezeu îi chemase să facă o lucrare specială”.[xv] Jones şi Waggoner „le prezentaseră oamenilor lumina preţioasă, dar prejudecata şi necredinţa, gelozia şi bănuiala rea blocaseră uşa inimii lor”. „Un spirit satanic a preluat controlul şi a lucrat cu putere asupra inimilor omeneşti care fuseseră deschise faţă de îndoieli şi răutate, furie şi ură”, iar ei au sfârşit prin a lupta „împotriva luminii şi adevărului pe care Domnul l-a avut în acel timp pentru poporul Său”.[xvi]

Acest spirit satanic care a făcut „să aibă loc această stare de lucruri… nu era o lucrare venită dintr-o dată”. „Ea se întărise pe parcursul anilor”.[xvii] Mesagerul i-a spus lui Ellen White: „Nu pe tine te dispreţuiesc ei, ci pe mesagerii şi mesajul pe care l-am trimis Eu poporului Meu”.[xviii] I s-a spus că fraţii nu vor asculta mărturia ei şi, ca urmare, ea urma să „‘stea aproape singură’”. Totuşi, i-a fost făcută făgăduinţa că Dumnezeu Însuşi va fi ajutorul ei şi o va susţine.[xix]

Când Domnul i-a descoperit lui Ellen White ce avea loc la Minneapolis, ea a început să îşi dea seama cât de departe ajunsese răzvrătirea. Dumnezeu i-a amintit despre cel puţin alte opt evenimente din istoria lumii, cu care putea fi comparată situaţia aceea: [138]

(1) „Călăuza care mă însoţea mi-a dat informaţii cu privire la felul în care stăteau înaintea lui Dumnezeu, din punct de vedere spiritual, aceşti oameni care pronunţau judecăţi la adresa fraţilor lor…. Invidia, gelozia, vorbirea de rău, bănuiala rea, judecarea reciprocă erau considerate a fi un dar special al discernământului venit de la Dumnezeu, în timp ce semănau mai mult cu spiritul marelui pârâş care îi acuza pe fraţi înaintea lui Dumnezeu zi şi noapte.”[xx]

„Am fost dusă în timp până la prima răzvrătire, am văzut lucrările lui Satana şi, de aceea, ştiu ceva despre acest subiect pe care Dumnezeu mi l-a descoperit. Prin urmare, nu ar trebui să fiu alarmată?”[xxi]

(2) „Mi-au fost arătate viaţa, caracterul şi istoria patriarhilor şi profeţilor care veniseră la oameni cu un mesaj de la Dumnezeu, iar Satana a început să răspândească zvonuri rele, sau să provoace deosebiri de opinie, sau să le abată interesele în altă direcţie, pentru ca oamenii să fie lipsiţi de binele cu care Dumnezeu îi binecuvânta. În situaţia de acum, [la Minneapolis], un spirit hotărât, categoric şi încăpăţânat lua inimile în stăpânire, iar cei care cunoscuseră harul lui Dumnezeu şi simţiseră cândva puterea Sa de convertire erau amăgiţi, îngâmfaţi şi lucrau sub influenţa unei înşelăciuni pe tot parcursul acelei adunări.”[xxii]

(3) „Când am propus să plec de la Minneapolis, îngerul Domnului a stat lângă mine şi a zis: «Nu; Dumnezeu are pentru tine o lucrare în locul acesta. Oamenii repetă răzvrătirea lui Core, Datan şi Abiram. Eu te-am pus într-o poziţie potrivită, pe care aceia care nu sunt în lumină nu o recunosc, iar ei nu vor asculta mărturia ta, dar Eu voi fi cu tine; harul şi puterea Mea te vor susţine».”[xxiii]*

(4) „Am auzit glume şi remarci sarcastice cu privire la mesageri şi mesaj – acea doctrină care se deosebea de ideile lor cu privire la adevăr; şi mi s-a spus că acolo, în fiecare încăpere, se afla un martor, în mod la fel de sigur cum a fost în palatul lui Belşaţar, la acel ospăţ în care erau aduse laude idolilor şi se bea vin. În ocazia aceea, îngerul a scris literele pe pereţii palatului, tot astfel, acolo se afla un martor care scria în cărţile cerului vorbele lipsite de bunătate ale celor ce nu cunoşteau spiritul care îi conducea.”[xxiv]

(5) „Aşa cum iudeii au refuzat lumina lumii, tot astfel mulţi dintre cei ce pretind a crede adevărul prezent vor refuza lumina pe care Domnul o va trimite poporului Său.”[xxv]

„Călăuza mea a zis: «Acestea sunt lucrurile scrise în cărţi ca fiind săvârşite împotriva lui Isus Hristos…. Spiritul acesta… se aseamănă… cu spiritul care i-a motivat pe iudei să se unească, pentru a se îndoi, a critica şi a-L spiona pe [139] Hristos, Răscumpărătorul lumii…». Apoi, am fost informată că, în acest timp, ar fi inutil să fie luată vreo hotărâre cu privire la poziţiile asupra punctelor doctrinare şi cu privire la adevăr, sau să ne putem aştepta la vreun spirit de cercetare echitabilă, deoarece exista o conspiraţie pentru a nu îngădui nicio schimbare a ideilor cu privire la vreun punct sau poziţie pe care o auziseră, aşa cum nu au îngăduit nici iudeii.”[xxvi]

„Aşa a fost în trădarea, judecarea şi răstignirea lui Isus – toate acestea trecuseră pe dinaintea mea punct cu punct.”[xxvii]

(6) „Noi putem fi conduşi de către vrăjmaşul, pentru a lua o poziţie împotriva adevărului… şi, în spiritul iudeilor, ne vom împotrivi luminii pe care Dumnezeu o trimite…. Lucrul cel mai îngrozitor care putea veni asupra noastră ca popor este amăgirea fatală care a dus la ruina cetăţilor Horazin şi Betsaida.”[xxviii]

(7) „Pasiunile lor josnice au fost stârnite, iar pentru ei a fost o ocazie preţioasă de a-şi arăta spiritul de gloată…. Am avut în minte o imagine vie, de la o zi la alta, cu privire la felul în care au fost trataţi reformatorii, felul în care o mică deosebire de opinii părea să creeze o agitaţie violentă…. Toate acestea predominau la acea adunare.”[xxix]

„Suspiciunea şi gelozia, bănuiala rea şi împotrivirea faţă de Duhul lui Dumnezeu, care lor li se păreau atrăgătoare, semănau mai mult cu felul în care fuseseră trataţi reformatorii.”[xxx]

„Când supuşii  papei erau în controversă cu oamenii care luau poziţie de partea Bibliei ca dovadă a doctrinelor lor, ei considerau că aceasta era o chestiune pe care numai moartea putea să o rezolve. Am putut vedea un spirit similar cultivat în inima fraţilor noştri….”[xxxi]

(8) „În noaptea aceea îngerul Domnului a stat lângă patul meu şi mi-a spus multe lucruri…. Mi s-a poruncit să stau la postul datoriei. Mi s-a spus că era un spirit care pătrundea, punând stăpânire pe biserici şi că, dacă era îngăduit, acesta urma să le despartă de Dumnezeu întocmai cum au fost bisericile care au refuzat lumina pe care Dumnezeu le-a trimis-o prin mesajele de avertizare şi lumină, în scopul ca ele să poată înainta în lucrarea legată de a doua Sa venire în lumea noastră [în 1844].”[xxxii]

„Asemenea reformatorilor, ei ieşiseră din bisericile oficiale, dar acum jucau un rol similar celui pe care l-au jucat bisericile. Noi am sperat că nu va fi necesară o altă ieşire din biserică.”[xxxiii]*

Domnul i-a descoperit lui Ellen White toate aceste lucruri când era pe punctul de a pleca de la Minneapolis. Descoperirea a fost aproape prea mult pentru ea:

„După ce am auzit aceste lucruri mi s-a frânt inima…. M-am gândit la criza viitoare şi, pentru puţin timp, am fost copleşită de sentimente pe care nu voi putea să le descriu niciodată în cuvinte. «Luaţi seama la voi înşivă. Au să vă dea pe mâna soboarelor judecătoreşti, şi veţi fi bătuţi în sinagogi; [140] din pricina Mea veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor, pentru ca să le slujiţi de mărturie. Mai întâi trebuie ca Evanghelia să fie propovăduită tuturor neamurilor. Când vă vor duce să vă dea în mâinile lor, să nu vă îngrijoraţi mai dinainte cu privire la cele ce veţi vorbi, ci să vorbiţi orice vi se va da să vorbiţi în ceasul acela; căci nu voi veţi vorbi, ci Duhul Sfânt. Fratele va da la moarte pe frate-său, şi tatăl pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinţilor lor, şi-i vor omorî». (Marcu 13,9.12).”[xxxiv]

A fost un fapt îngrozitor că însăşi prezenţa lui Isus în revărsarea Duhului Sfânt despre care Ellen White vorbise ani de zile era respinsă. Totuşi, Dumnezeu nu renunţase. Încă era speranţă: „Mândria spirituală şi încrederea în sine vor închide uşa pentru ca Isus şi puterea Duhului Său Sfânt să nu fie primite. Ei vor avea încă o şansă de a fi eliberaţi de amăgire, de a se pocăi, de a-şi mărturisi păcatele, de a veni la Hristos şi de a fi convertiţi, pentru că El îi va vindeca”.[xxxv] Deşi era o slabă speranţă ca Duhul Sfânt să fie revărsat la Minneapolis, Domnul nu încheiase lucrarea cu poporul Său, iar Ellen White s-a ridicat cu o nouă putere pentru a înfrunta dificultatea.

O chemare la pocăinţă

Mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, 24 octombrie, Ellen White a participat la adunarea pastorilor. Ea avusese câteva „lucruri clare de spus”, pe care „nu îndrăznea să le reţină”. E a recunoscut „întunericul spiritual” care plana asupra poporului şi faptul că ei erau „conduşi de o putere satanică”. Ea se întreba „ce pagini de istorie erau scrise de îngerul raportor”, deoarece spiritul conducătorilor „aproape dospise plămădeala”. În timp ce stătea înaintea fraţilor, sufletul ei „a fost apăsat de îngrijorare”. De fapt, ceea ce a avut să le spună îi aducea ei însăşi „o îngrijorare mai mare” decât celor cărora li se adresa. Prin harul lui Hristos, „ea a simţit o putere divină care o constrângea să stea” înaintea fraţilor ei, „sperând şi rugându-se ca Domnul să deschidă ochii orbi”.[xxxvi] Ea a fost „constrânsă să vorbească deschis şi să le prezinte pericolul de a se împotrivi Duhului lui Dumnezeu”.[xxxvii]

Ellen White le-a amintit fraţilor că nu avusese loc nicio mărturisire şi, prin urmare, Duhul lui Dumnezeu era încă ţinut departe de oameni. Ea i-a mustrat pe aceia care se plângeau că rugăciunile şi cuvântările ei mergeau în „aceeaşi direcţie ca ale lui Dr. Waggoner” şi că el „conducea” adunările. Ea a susţinut că nu luase o poziţie cu privire la legea din Galateni; că nu vorbise cu nimeni despre subiect şi că nu putea să ia o poziţie de [141] nicio parte, până când nu va fi „studiat subiectul”. Ea a sugerat chiar şi că era un fapt providenţial acela că pierduse manuscrisul scris cu mulţi ani înainte, deoarece scopul lui Dumnezeu a fost ca ei „să meargă la Biblie şi să obţină dovezi din Scripturi”:

„Acum, adunarea noastră se apropie de încheiere şi nu a fost făcută nicio mărturisire; nu a fost nici măcar o singură deschidere pentru a lăsa să pătrundă Duhul lui Dumnezeu. Eu spuneam: Ce folos a fost să ne adunăm aici şi ce folos este ca fraţii din lucrarea pastorală să vină în acest loc, ca şi când ar fi aici numai pentru a îndepărta Duhul lui Dumnezeu de popor?... Dacă fratele Kilgore ar fi avut o legătură strânsă cu Dumnezeu, nu ar fi păşit pe terenul pe care a păşit ieri şi nu ar fi făcut declaraţia pe care a făcut-o cu privire la studiul care se desfăşoară. Şi anume, că ei [Jones şi Waggoner] nu trebuie să aducă nicio lumină nouă sau să prezinte vreun argument nou, în ciuda faptului că ei au studiat continuu Cuvântul lui Dumnezeu timp de ani de zile, şi totuşi ei [fraţii din conducere] nu sunt pregătiţi să dea socoteală pentru nădejdea lor, pentru că un om [Butler] nu este aici. Oare nu am studiat noi toţi acest subiect? Eu nu am fost niciodată mai alarmată ca în prezent…. Când am fost făcută să parcurg istoria poporului iudeu şi să văd unde s-au poticnit ei, pentru că nu au umblat în lumină, am fost determinată să îmi dau seama unde vom fi conduşi noi ca popor, dacă refuzăm lumina pe care Dumnezeu doreşte să ne-o dea. Voi aveţi ochi, dar nu vedeţi; urechi, dar nu auziţi. Aşadar, fraţilor, lumina a venit la noi, iar noi vrem să fim în poziţia de a o îmbrățișa şi Dumnezeu ne va conduce unul câte unul la El. Eu văd pericolul în care vă aflaţi şi vreau să vă avertizez…. Prin urmare, fraţilor, noi vrem adevărul aşa cum este el în Isus. Dar când va veni ceva cu scopul de a închide poarta, pentru ca valurile adevărului să nu intre, voi veţi auzi vocea mea, orice va fi…, pentru că Dumnezeu mi-a dat lumină, iar eu vreau să o las să strălucească. Eu am văzut că suflete preţioase care ar fi primit adevărul au fost întoarse de pe cale, din cauza modalităţii în care a fost tratat adevărul, pentru că L-a prezentat pe Isus. Acesta este lucrul pentru care am insistat tot timpul pe lângă voi – Îl vrem pe Isus. Care este motivul pentru care Duhul lui Dumnezeu nu vine în adunările noastre? Oare este acela că noi am zidit o barieră în jurul nostru? Eu vorbesc cu hotărâre, deoarece vreau să vă daţi seama unde staţi. Vreau ca tinerii noştri să ia o poziţie, nu pentru că altcineva o ia, ci pentru că ei înţeleg personal adevărul.”[xxxviii]

Ellen White a ştiut că Duhul Sfânt a fost îndepărtat din adunări şi de la popor. Întocmai cum conducătorii iudei îndepărtaseră poporul de la mesajul pe care l-a adus Isus, tot aşa cei de la Minneapolis îndepărtau poporul de la „adevărul aşa cum era el în Isus”. [142]

Curând după ce Ellen White şi-a deschis inima înaintea delegaţilor, J.H. Morrison a prezentat din nou subiectul despre legea din Galateni. Ellen White declarase că ea nu luase o poziţie cu privire la subiectul din Galateni, că ea nu va stabili singură rezultatul şi le adresase tuturor apelul de a studia Biblia mai profund. Totuşi, Morrison a citat câteva declaraţii ieșite de sub pana ei, scrise înainte de conferinţă, încercând să dovedească faptul că Ellen White susţinea punctul lui de vedere, că Galateni 3 se ocupa numai de legea ceremonială. În mintea celor care susţineau concepţia legii ceremoniale, aceasta era dovada că ei înşişi nu numai că aveau susţinerea Spiritului Profetic, dar că Jones şi Waggoner vorbeau contrar doctrinei stabilite de acesta. În mintea fraţilor, acest fapt dovedea de asemenea că Ellen White se schimbase, fiind influenţată de Jones, Waggoner şi de propriul fiu William C. White.[xxxix]*

Morrison a citit câteva citate din Sketches From the Life of Paul, în care Ellen White descria cum galatenii se ataşaseră de legea ceremonială ca fiind o formă exterioară, în timp ce desconsiderau legea morală:

„Apostolul i-a îndemnat pe galateni… să părăsească îndrumătorii falşi care îi duceau în rătăcire şi să se întoarcă la credinţa pe care o primiseră…. Religia lor consta într-un şir de ceremonii….

Înlocuirea sfinţeniei inimii şi vieţii cu formele religioase exterioare încă mai este pe placul naturii neînnoite, aşa cum a fost în zilele apostolilor. Din acest motiv, învăţătorii falşi sunt din abundenţă, iar oamenii ascultă cu interes doctrinele lor amăgitoare…. În timpul apostolilor, Satana i-a condus pe iudei să înalţe legea ceremonială şi să-L respingă pe Hristos; în zilele noastre el îi amăgeşte pe mulţi pretinşi creştini… făcându-i să dispreţuiască Legea…. Datoria fiecărui slujitor credincios al lui Dumnezeu este să se împotrivească ferm şi hotărât acestor oameni care pervertesc credinţa şi să demaşte fără teamă ideile lor false, folosind Cuvântul adevărului.

El [Pavel] descrie vizita pe care a făcut-o la Ierusalim pentru a obţine o hotărâre… care să spună dacă neamurile trebuiau să se supună circumciziunii şi să păzească legea ceremonială. [143]

În felul acesta, emisarii iudaismului… i-au amăgit să se întoarcă la respectarea legii ceremoniale, ca fiind esenţială pentru mântuire. Credinţa în Hristos şi ascultarea de legea Celor Zece Porunci erau privite ca având o importanţă minoră.”[xl]

Morrison pare să fi fost suficient de convins că dovedise din scrierile lui Ellen White faptul că subiectul din Galateni 3 se referea în exclusivitate la legea ceremonială; că numai aderarea la legea ceremonială, după moartea lui Hristos, îi dusese pe galateni în robie. El a întrebat dacă legea morală putea fi cu adevărat abolită, pentru că legea ceremonială fusese cea desfiinţată. Se pare că insinua că „noua concepţie” a lui Jones şi Waggoner – care spuneau că legea din Galateni 3 era legea morală – dispreţuia Cele Zece Porunci şi că era datoria lui, aşa cum a fost datoria lui Pavel, „să demaşte ideile lor false”.

Morrison şi-a încheiat prezentarea, citând din Sketches pagina 68, unde Ellen White a scris despre jugul robiei menţionat în Fapte 15,10 şi Galateni 5,1. Cu aceasta, Morrison a putut să creadă că bătea ultimul cui în sicriul teologiei lui Jones şi Waggoner: „Acest jug nu a fost legea Celor Zece Porunci, aşa cum afirmă cei ce se opun cerinţei obligatorii a legii; ci Petru s-a referit la legea ceremoniilor, care anula şi făcea inutilă răstignirea lui Hristos”.[xli]

Aceste declaraţii ale lui Ellen White păreau foarte convingătoare pentru Morrison, iar el a făcut referire la ele de câteva ori în zilele următoare. Pe de altă parte, Ellen White nu a fost nici impresionată, nici convinsă de prezentările lui Morrison. Ea voia să-l „asculte pe E.J. Waggoner până la capăt, dar s-a ridicat şi a ieşit afară, înainte ca Morrison să-şi încheie pledoaria”.[xlii] În acel punct din timp, ea a putut să declare în mod cinstit: „Am început să cred că, în cele din urmă, era posibil ca noi să nu fi susţinut concepţii corecte cu privire la legea din Galateni”.[xliii]

Îndată ce Morrison şi-a expus prezentarea finală şi înainte de încheierea Conferinţei Generale, el s-a întors acasă la Iowa, spunându-i lui J.S. Washburn, într-o conversaţie particulară, următoarele: „Ei intenţionează să mă forţeze să recunosc că greşesc. Aşa că plec”.[xliv]

Joi dimineaţă, 25 octombrie, Ellen White le-a vorbit încă o dată pastorilor prezenţi, amintind incidentele din zilele precedente. Ea [144] „i-a mustrat pe Smith şi Kilgore” pentru rolul pe care l-au jucat în încercarea de a întrerupe discuţiile. Din nefericire, remarcile ei din acea dimineaţă – şi remarcile făcute la adunări de cel puţin cinci ori înainte de încheierea Conferinţei Generale – fie nu au fost notate, fie nu sunt disponibile în zilele noastre.[xlv]

Uriah Smith a scris un raport în Review, prezentând o aluzie cu privire la ceea ce a avut loc în acele adunări de dimineaţă, deşi nu a dezvăluit conflictul serios care a avut loc: „Printre adunările cele mai interesante şi importante sunt devoţionalele de dimineaţa devreme. Îndemnurile lui Ellen White au fost cât se poate de încurajatoare, prezentând dragostea lui Hristos şi dorinţa Sa de a ajuta, precum şi faptul că El aşteaptă să reverse Duhul Său asupra poporului Lui într-o măsură îmbelşugată”.[xlvi]* Un lucru este sigur: tema fundamentală a lui Ellen White a fost aceea că Dumnezeu a dorit să reverse Duhul Sfânt în proporţiile ploii târzii.

În Sabat, Ellen White a vorbit încă o dată. Urmând exemplul lui Jones şi Waggoner, ea nu a vorbit „în mod spontan, ca de obicei, ci în principal citind din Galateni, Efeseni, Coloseni şi alte Epistole. Acest fapt a avut scopul evident de a contracara convingerea unora că Ellen White era sub influenţa lui Jones şi Waggoner. Prin urmare, ea doar a citit din Scriptură, deoarece aceasta nu putea fi pusă la îndoială”. Totuşi, chiar şi acest fapt a fost răstălmăcit de câţiva dintre fraţi. Cineva a declarat: „Ellen White este în întuneric şi nu vorbeşte în mod liber”.[xlvii] Altul, alăturându-se în punerea la îndoială a Mărturiilor, chiar a declarat: „Ellen White nu îşi înţelege propriile mărturii”. Dar toată această punere la îndoială a Mărturiilor era cauzată de faptul că „fraţii nu erau de acord cu ele”.[xlviii]

Un apel la un studiu mai profund

Cu numai câteva zile înainte de încheierea conferinţei, Ellen White a pledat încă o dată pe lângă fraţi. Ea le-a adresat tuturor apelul de a studia mai profund Cuvântul lui Dumnezeu, îndeosebi cu referire la temele aflate în dezbatere. Ea a avertizat încă o dată că, fără un astfel de studiu, îndeosebi fraţii mai tineri nu ar trebui să ia nicio decizie. Ea le-a amintit ascultătorilor avertizările pe care Dumnezeu i le dăduse cu privire la pericolele cu care se confrunta biserica la data aceea. „Duhul care i-a stăpânit pe farisei” intra în mijlocul poporului lui Dumnezeu şi „un spirit de controversă” lua „locul Duhului lui Dumnezeu”. Ea l-a menţionat pe J.H. Morrison ca fiind unul dintre cei [145] care intrau în „controversă”.[xlix]* În timp ce le amintea ascultătorilor greşelile făcute de iudei, Ellen White i-a implorat să nu respingă lumina trimisă din cer:

„Dacă vă închideţi mintea în faţa luminii pe care o trimite Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu va fi întristat….

Călăuza mea a zis: «Încă mai este multă lumină care va străluci din Legea lui Dumnezeu şi din Evanghelia neprihănirii. Dacă mesajul acesta este înţeles în adevăratul lui caracter şi dacă este proclamat în Duhul, el va lumina întreaga lume cu slava lui…. Lucrarea finală a soliei îngerului al treilea va fi însoţită de o putere ce va trimite razele Soarelui Neprihănirii pe toate căile şi la toate răspântiile vieţii…».

Dar Satana va lucra asupra elementelor neconsacrate ale minţii omeneşti în aşa fel încât, mulţi nu vor accepta lumina în modul rânduit de Dumnezeu….

Vă avertizez să nu închideţi uşa inimii de teama că unele raze de lumină vor veni la voi. Aveţi nevoie de o lumină mai mare…. Dacă nu veţi vedea voi înşivă lumina, veţi închide uşa; dacă veţi putea, veţi împiedica razele de lumină pentru a nu ajunge la popor….

Mi-a fost arătat că Isus ne va descoperi vechi adevăruri preţioase într-o lumină nouă, dacă suntem pregătiţi să le primim; dar ele trebuie să fie primite exact pe calea pe care Domnul va alege să le trimită…. Nimeni să nu stingă Duhul lui Dumnezeu, răstălmăcind Scripturile… şi nimeni să nu urmeze o cale necinstită, rămânând în întuneric şi nedorind să-şi deschidă urechile pentru a auzi, dar fiind totuşi liber să comenteze, să facă jocuri de cuvinte şi să îşi semene îndoielile cu privire la lucruri pe care nu îşi vor lua timp să le asculte în mod cinstit….

Când au făcut primul pas în respingerea lui Hristos, iudeii au făcut un pas periculos. După aceea, când s-au acumulat dovezile care arătau că Isus din Nazaret era Mesia, ei au fost prea mândri pentru a recunoaşte că greşiseră. Tot aşa este şi cu oamenii care resping adevărul în zilele noastre. Ei nu îşi iau timp pentru a cerceta în mod cinstit şi cu rugăciune stăruitoare dovezile adevărului şi se împotrivesc lucrurilor pe care nu le înţeleg. Întocmai asemenea iudeilor, ei consideră ca fiind de la sine înţeles că au tot adevărul şi simt un fel de dispreţ faţă de oricine ar presupune că are idei mai bune decât ei înşişi cu privire la adevăr. Ei decid să nu dea nicio para pe toate dovezile aduse şi le spun altora că învăţătura respectivă nu este adevărată, iar după aceea, când văd că există lumină în dovezile pe care le-au condamnat cu atâta îndrăzneală, ei sunt prea mândri pentru a spune: «Am greşit». Ei continuă să cultive îndoiala şi necredinţa şi sunt prea mândri pentru a-şi recunoaşte convingerile. Din acest motiv, ei fac paşi care conduc la rezultate pe care nu le-au visat niciodată.”[l]* [146]

În cuvinte de o semnificaţie profetică, Ellen White a prezis rezultatul inevitabil al nepreţuirii luminii trimise din cer şi al cultivării spiritului manifestat la Minneapolis. Dacă nu este recunoscută, lumina va ajunge o piatră de poticnire continuă în viitor:

„Nimănui nu trebuie să i se îngăduie să închidă căile prin care lumina adevărului va veni la oameni. Îndată ce acest lucru va fi încercat, Duhul lui Dumnezeu va fi stins, deoarece acel Duh lucrează fără încetare pentru a-i da poporului Său o lumină nouă şi sporită, prin Cuvântul Său….

Noi putem fi conduşi de vrăjmaşul să luăm o poziţie împotriva adevărului, pentru că acesta nu vine pe o cale care ne convine nouă, iar noi ne vom împotrivi luminii trimise de Dumnezeu în spiritul iudeilor amăgiţi, şi lumina aceea, în loc de a fi binecuvântarea rânduită de cer pentru noi, în scopul de a înainta în spiritualitate şi în cunoaşterea lui Dumnezeu, va ajunge o piatră de poticnire, de care ne vom împiedica fără încetare….

Dacă nu are loc cea mai stăruitoare căutare a Domnului, dacă nu are loc o lucrare zeloasă a pocăinţei, întunericul va veni asupra minţilor, iar întunericul acesta va fi proporţional cu lumina care nu a fost preţuită. Dacă nu va fi mai puţin eu şi mult mai mult Duh Sfânt care să pună stăpânire pe mintea şi inima oamenilor care au stat în cele dintâi rânduri, ei vor da greş în a umbla în armonie cu ocaziile oferite de providenţa lui Dumnezeu; ei vor pune sub semnul întrebării şi vor răstălmăci orice lumină pe care ar putea să o trimită Domnul şi se vor îndepărta de învăţăturile lui Hristos, încrezându-se în ei înşişi şi în presupusa lor cunoaştere a adevărului. Aşa cum iudeii au refuzat lumina lumii, tot astfel mulţi dintre cei ce pretind a crede adevărul prezent vor refuza lumina pe care Domnul o va trimite poporului Său….

În această conferinţă, noi semănăm seminţe care vor aduce un seceriş, iar rezultatele vor dura cât veşnicia….

Sper că nimeni nu va pleca de la această adunare repetând declaraţiile false care au fost răspândite aici, sau ducând cu el spiritul care a fost manifestat aici. El nu a venit de la Hristos, ci de la o altă sursă.”[li]

Poziţia lui Ellen White cu privire la legea din Galateni

Există încă un subiect important despre care Ellen White a vorbit în această ultimă cuvântare a ei raportată la Minneapolis şi anume, concepţia ei cu privire la prezentările lui Waggoner până la data aceea. În această cuvântare, ea a declarat că unele lucruri pe care le-a prezentat Waggoner [146] „nu se armonizează cu înţelegerea pe care a avut-o în legătură cu acest subiect” şi că „ea nu considera ca fiind corecte unele interpretări ale Scripturii făcute de Waggoner”. Totuşi, înainte de a trage o concluzie asupra acestor declaraţii repetate adesea, trebuie să le citim în contextul lor. La ce se referea Ellen White, când a spus aceste lucruri, şi cum ar trebui să fie înţelese declaraţiile ei?

„Dr. Waggoner ne-a vorbit într-o modalitate directă. În cele spuse de el există o lumină preţioasă. Dacă eu înţeleg pe deplin poziţia lui, unele lucruri prezentate cu privire la legea din Galateni nu se armonizează cu înţelegerea pe care am avut-o eu în legătură cu acest subiect; dar adevărul nu va pierde nimic prin cercetare, aşadar, vă rog, în Numele lui Hristos, să mergeţi la Scripturi şi să-L căutaţi pe Dumnezeu cu rugăciune şi umilinţă….

Eu aş avea umilința minții şi aş fi doritoare să fiu învăţată asemenea unui copil. Domnul a binevoit să îmi dea o mare lumină, şi totuşi eu ştiu că El călăuzeşte alte minţi şi le descoperă tainele Cuvântului Său, iar eu vreau să primesc fiecare rază de lumină pe care mi-o va trimite Dumnezeu, chiar dacă va veni prin cel mai umil dintre slujitorii Săi.

De un lucru sunt sigură, şi anume că, în calitate de creştini, voi nu aveţi niciun drept să nutriţi simţăminte de vrăjmăşie, lipsă de bunătate şi prejudecată faţă de Dr. Waggoner, care şi-a prezentat opiniile într-o modalitate simplă şi directă, aşa cum ar trebui să le prezinte un creştin. Dacă el greşeşte, voi ar trebui… să căutaţi să-i arătaţi din Cuvântul lui Dumnezeu unde nu se află în armonie cu învăţăturile Scripturii….

Eu consider că unele dintre interpretările Scripturii făcute de Dr. Waggoner nu sunt corecte. Totuşi, eu cred că el este pe deplin onest în concepţiile lui, îi voi respecta simţămintele şi îl voi trata ca pe un gentleman creştin. Nu am niciun motiv să cred că el nu este la fel de preţuit de Dumnezeu, cum este oricare dintre fraţii mei, şi îl voi privi ca pe un frate creştin, atâta vreme cât nu există nicio dovadă că este nevrednic. Faptul că el susţine în mod sincer unele concepţii diferite de ale voastre sau ale mele nu este un motiv pentru care ar trebui să-l tratăm ca pe un ofensator, sau ca pe un om periculos, supunându-l unei critici nedrepte….

Unii doresc să fie luată imediat decizia cu privire la concepţia corectă asupra punctului aflat în discuţie….

Eu ştiu că ar fi periculos să condamnăm poziţia lui Dr. Waggoner ca fiind întru totul greşită. Acest fapt ar fi pe placul vrăjmaşului. Eu văd frumuseţea adevărului în prezentarea neprihănirii lui Hristos în relaţie cu Legea, aşa cum a făcut-o doctorul. Mulţi dintre voi spuneţi că este lumină şi adevăr. Totuşi, voi [148] nu aţi prezentat subiectul în această lumină înainte. Oare nu este posibil ca, printr-o cercetare stăruitoare şi cu rugăciune a Scripturilor, el să fi văzut o lumină chiar şi mai mare cu privire la unele puncte? Ceea ce a fost prezentat se armonizează perfect cu lumina pe care Dumnezeu a binevoit să mi-o dea pe parcursul tuturor anilor mei de experienţă….

Chiar dacă poziţia pe care am susţinut-o noi în legătură cu cele două legi este adevărată, Duhul adevărului nu va aproba nicio măsură luată în scopul de a o apăra, aşa cum mulţi dintre voi aţi dori să faceţi. Spiritul care însoţeşte adevărul ar trebui să-L reprezinte pe Autorul adevărului.”[lii]

Când sunt citate în contextul lor corespunzător, ar trebui să se vadă cu claritate că aceste comentarii ale lui Ellen White de mai sus nu au avut scopul de a constitui o declaraţie de ansamblu cu privire la învăţăturile lui Waggoner despre neprihănirea prin credinţă, ci mai degrabă s-au referit la unele din opiniile lui în legătură cu legea din Galateni, dacă ea a înţeles pe deplin poziţia lui. Ellen White nu scria un cec în alb pe care fraţii să îl folosească pentru a respinge orice element cu care nu erau de acord în prezentările lui Waggoner. O mare parte din îngrijorarea ei era că mulţi deja făceau acest lucru. Legea din Galateni 3 – legea adăugată şi îndrumătorul care ne duce la Hristos – fuseseră tot timpul subiecte controversate, iar Ellen White încă nu luase o poziţie cu privire la acestea.

Indiferent de concepţia pe care Ellen White o susţinuse în trecut în legătură cu legea din Galateni, concepţia ei fusese modelată de lumina pe care a primit-o în 1856, când a fost determinată să-l sfătuiască pe J.H. Waggoner, care prezenta pe vremea aceea subiectul respectiv. Totuşi, mărturia scrisă lui J.H. Waggoner nu a putut fi găsită. De asemenea, Ellen White nu putea să îşi amintească lucrurile care îi fuseseră arătate. În 1886, când a auzit pentru prima dată de la Butler că Jones şi Waggoner vorbeau şi scriau despre legea din Galateni şi că se ivise o controversă, ea a trimis imediat sfatul cu privire la deosebirile de opinie, dar scrisoarea nu a ajuns niciodată. În cea de a doua scrisoare pe care le-a scris-o la începutul anului 1887, ea le-a spus că în urmă cu mulţi ani a văzut că opiniile lui J.H. Waggoner „nu au fost corecte”. Dar subiectul nu a fost „clar şi distinct” în mintea ei şi nici nu a putut „să înţeleagă subiectul” la data aceea.[liii]

Numai câteva săptămâni mai târziu, după ce a avut „câteva vise impresionante”, Ellen White i-a scris lui Butler, declarând: „Sunt încurcată, pentru că nu pot să îmi amintesc ce mi-a fost arătat în legătură cu cele două legi. Nu pot să îmi amintesc l-a ce s-a referit avertizarea adresată lui [149] J.H. Waggoner atunci. Este posibil că a fost avertizarea de a nu scoate în evidenţă ideea lui la data aceea, deoarece exista un mare pericol de dezbinare.[liv]

La începutul Conferinţei Generale din 1888, Ellen White s-a alăturat fraţilor, declarând că ideile lui Jones şi Waggoner „ar putea fi diferite de ale noastre”. În aceeaşi cuvântare, ea a relatat că „îndrumătorul ei” o informase în 1887 că „nici Butler, nici Waggoner nu aveau toată lumina asupra legii; niciuna dintre poziţii nu este desăvârşită”.[lv]

Mai târziu, pe parcursul Conferinţei, ea a putut să declare cu sinceritate că „nu luase încă o poziţie” şi că „nu era pregătită să ia o poziţie” de nicio parte, până când nu va „studia subiectul”. Această declaraţie a fost în contrast cu cele spuse de J.H. Morrison şi ceilalţi fraţi, care voiau să clarifice problema atunci şi acolo, crezând că Ellen White fusese influenţată de Jones şi Waggoner şi că trecuse de partea lor. În acel punct, Ellen White a indicat că pierderea manuscrisului a fost providenţială, deoarece Dumnezeu voia ca fraţii să meargă la Biblie „şi să obţină dovezile Scripturii” pentru poziţia lor.[lvi]

Când s-a făcut încercarea de a opri discuţiile despre legea din Galateni, Ellen White a confirmat: „Pentru prima dată am început să cred că era posibil ca, în cele din urmă, noi să nu fi susţinut concepţii corecte cu privire la legea din Galateni, deoarece adevărul nu avea nevoie să fie susţinut de un astfel de spirit”.[lvii] La numai câteva zile după încheierea conferinţei, Ellen White a declarat încă o dată că „nu şi-a schimbat” concepţiile. Totuşi, ea a adăugat: „Dacă noi am avut adevărul cu privire la acest subiect, fraţii noştri au dat greş în a fi sfinţiţi prin el”.[lviii]

Câteva luni mai târziu, ea a repetat că „nu avea nicio poziţie diferită”, dar a adăugat că „lumina nu va veni, până când noi, ca popor, nu vom fi într-o stare spirituală diferită”.[lix] Ellen White a declarat cu claritate de multe ori că problema nu constituia „o povară” pentru ea; că nu era o „piatră de hotar” şi nu trebuia să fie considerată un subiect „crucial”.[lx] Cu toate acestea, pentru că a văzut că spiritul de la Minneapolis continua să se manifeste împotriva lui Jones şi Waggoner, în 1890, ea le-a adresat cu îndrăzneală conducătorilor următoarele: „Îmi este teamă de voi şi îmi este teamă de interpretarea voastră cu privire la orice pasaj din Scriptură, care s-a evidenţiat de la sine într-un spirit atât de necreştinesc”.[lxi] „Fie ca Dumnezeu să mă scape de ideile voastre cu privire la legea din Galateni, dacă acceptarea acestor idei m-ar face să am un spirit atât de necreştinesc”.[lxii] [150]

Abia la opt ani după Conferinţa din 1888, Ellen White a declarat pe deplin ce îi arătase Domnul, şi anume că legea din Galateni 3 se referea atât la legea morală, cât şi la legile ceremoniale.[lxiii]*

Prin urmare, este clar că declaraţiile lui Ellen White în predica din noiembrie de la Conferinţa din 1888 nu spun ceea ce au interpretat unii.[lxiv]* Declaraţiile ei care exprimă întrebări cu privire la învăţăturile lui Waggoner se referă în mod specific la problema legii din Galateni. Niciunul din punctele lui Waggoner în legătură cu legea din Galateni nu s-a armonizat cu înţelegerea lui Ellen White, dacă ea le-a înţeles corect. Totuşi, ea a adăugat că ştia că Domnul conducea alte minţi şi „le descoperea tainele Cuvântului Său”. Ea una „era doritoare să fie învăţată”, chiar dacă adevărul venea „prin cel mai umil dintre slujitorii Săi”, Waggoner şi Jones.[lxv]

Din nou, când a comentat că „ea nu considera a fi corecte unele dintre interpretările Scripturii făcute de Dr. Waggoner”, contextul a fost legea din Galateni. La numai câteva clipe după aceea, ea a exclamat: „Văd frumuseţea adevărului în prezentarea neprihănirii lui Hristos în relaţie cu Legea, aşa cum a făcut-o doctorul…. Ceea ce a fost prezentat se armonizează perfect cu lumina pe care Dumnezeu a binevoit să mi-o dea”. Ea i-a mustrat pe mulţi dintre fraţii care spuneau: „Este lumină şi adevăr”, şi totuşi ei înşişi nu prezentaseră niciodată adevărul în acel mod înainte.[lxvi]*

Cu numai câteva zile înainte de ultimul mesaj al lui Ellen White, raportat la Conferinţa de la Minneapolis, William C. White îi scrisese o scrisoare soţiei lui. În scrisoare, el a confirmat faptul că Ellen White l-a susţinut pe Waggoner în „mult” din ce prezentase el, în timp ce, pe de altă parte, fraţii au simţit că învăţăturile lui Waggoner nu erau în acord cu Mărturiile. Fraţii au simţit că William C. White impusese concepţiile lui Waggoner, o derutase şi o influenţase pe mama lui pentru a adopta o poziţie nouă şi greşită. William C. White a scris că putea să dovedească faptul că această acuzaţie „era falsă”:

„Mama a lucrat mult şi din greu. Ea este oarecum descurajată acum, deoarece este un timp întunecat. O mare parte din ce prezintă Dr. W. este în acord cu ceea ce ea a văzut în viziune, iar ea a vorbit de repetate ori împotriva „spiritului de fariseism” care îl va zdrobi şi va condamna tot ce spune el ca fiind greşit. Ca urmare, unii au înţeles că ea susţinea concepţiile lui şi [fragment lipsă] o parte din învăţăturile lui sunt în dezacord cu [151] [fragment  lipsă] și cu Mărturiile ei, spun ei? [fragment lipsă] efortul meu de a impune concepţiile lui Dr. W. [fragment lipsă], de a o amăgi cu privire la adevărata problemă şi [am influenţat-o] să adopte o poziţie contrară cu [părerile] ei.

Eu pot să dovedesc că toate aceste declaraţii sunt false. Poate că voi avea cândva ocazia… [fragment lipsă] Iona care a adus furtuna în mintea multora, [fragment lipsă] rezultate pentru care vor trebui să dea socoteală. Eu sunt categoric nepopular şi îmi pare foarte rău.”[lxvii]*

În zilele noastre, când decidem dacă învăţăturile lui Jones şi Waggoner sunt contrare sau nu Mărturiilor, trebuie să fim foarte atenţi cum folosim declaraţiile lui Ellen White, ale lui William C. White sau ale oricui altcuiva. Altfel, am putea să construim o temelie greşită de pe care să-i judecăm pe cei doi mesageri şi mesajul pe care li l-a dat Domnul şi să cădem fără să ne dăm seama în aceeaşi tabără a fraţilor care li s-au împotrivit la Minneapolis cu peste 100 de ani în urmă. Acestea fiind spuse, trebuie să recunoaştem că Jones şi Waggoner nu au fost infailibili, dar nicio altă fiinţă umană nu este infailibilă, inclusiv, în conformitate cu spusele ei, Ellen White.[lxviii] Domnul a trimis mesajul cel mai preţios prin Jones şi Waggoner, de la care, aşa cum a spus Ellen White, ea era doritoare să înveţe.[lxix] Când Jones şi Waggoner au trebuit să fie corectaţi, Domnul, prin Ellen White, a fost întotdeauna specific. Ellen White nu a scris niciodată „cecuri în alb” pentru ca alţii să le poată folosi ca o scuză pentru a condamna orice lucru pe care nu au vrut să îl creadă din învăţăturile lui Jones şi Waggoner.

O retrospectivă a Conferinţei de la Minneapolis

Duminică, 4 noiembrie, 1888, a marcat sfârşitul Sesiunii Conferinţei Generale de la Minneapolis. Ellen White ţinuse ultima ei cuvântare în Sabat, cu o zi înainte. Jones, Waggoner şi Ellen White au plecat spre Battle Creek, în timp ce toţi ceilalţi delegaţi s-au împrăştiat în districtele lor. Care a fost rezultatul adunării de la Minneapolis? Ce efect durabil avea să aibă asupra Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea? Delegaţii au dus cu ei impresii foarte diferite. Unii au simţit că a fost una dintre cele mai folositoare adunări la care au participat vreodată, în timp ce alţii au simţit că a fost cea mai nefericită conferinţă care s-a ţinut vreodată. Unii, care plecaseră de la conferinţă mai devreme, au răspândit rapoarte foarte subiective şi descurajatoare în Battle Creek şi în alte părţi din ţară. [152]

În ziua în care conferinţa s-a încheiat, Ellen White a privit înapoi la experienţa aceea cu aşteptări pline de speranţă, spunând: „Noi credem că această adunare va avea ca rezultat un mare bine. Noi nu cunoaştem viitorul, dar simţim că Isus stă la cârmă şi nu vom eşua”. Totuşi, ea a adăugat: „Am avut cea mai grea şi mai de neînţeles luptă care s-a dat vreodată în mijlocul poporului nostru”.[lxx]

În zilele care au urmat, pe măsură ce reflecta tot mai mult asupra experienţei ei la Minneapolis, Ellen White a devenit tot mai îngrijorată, când a văzut că fraţii manifestau acelaşi spirit. Pe măsură ce Dumnezeu i-a arătat seriozitatea lucrurilor care avuseseră loc la conferinţă, ea a fost tot mai mâhnită cu privire la perspective. Minneapolis fusese „experienţa cea mai tristă” din viaţa ei. Mântuitorul fusese dezamăgit de atitudinea şi orbirea spirituală manifestate de fraţi, întocmai ca atunci când „Hristos a fost în lume în chip omenesc”.[lxxi] Ea era descurajată nu numai de felul în care a fost tratată la Minneapolis, dar şi de faptul că „Dumnezeu a fost dezonorat şi Duhul Său a fost întristat”.[lxxii] Cerul a privit comportamentul lor ca pe o „răzvrătire” deschisă şi „o insultă la adresa Duhului lui Dumnezeu”.

Jones şi Waggoner de asemenea fuseseră trataţi greşit, atât în public, cât şi în particular. Oamenii căutaseră greşeli atât „la mesageri, cât şi în mesaj” şi, de asemenea, „întristaseră Duhul lui Dumnezeu”. Acest tratament a fost „înregistrat… în cărţile cerului ca fiindu-I aplicat lui Isus Hristos în persoana sfinţilor Săi”.[lxxiii]

În prima sa cuvântare raportată la Minneapolis, Ellen White le spusese delegaţilor că puteau să se aştepte la revărsarea Duhului Sfânt: „Botezul cu Duhul Sfânt va veni asupra noastră chiar la adunarea aceasta, dacă noi vrem acest lucru”.[lxxiv] Totuşi, întocmai cum „Duhul lui Dumnezeu a fost stins”[lxxv] în zilele iudeilor, prin întrebările şi necredinţa lor, tot astfel, la Minneapolis, „chiar şi revărsarea Duhului lui Dumnezeu a fost tratată cu dispreţ”.[lxxvi] Calea urmată acolo a fost „un act de cruzime faţă de Duhul lui Dumnezeu”.[lxxvii] Vai, „toţi cei aflaţi la acea adunare avuseseră ocazia de a trece de partea adevărului, prin primirea Duhului Sfânt, care a fost trimis de Dumnezeu într-un val atât de îmbelşugat de dragoste şi milă…. Dar manifestările Duhului Sfânt au fost atribuite fanatismului”.[lxxviii]* Într-o declaraţie care ar putea fi una dintre cele mai serioase declaraţii ale ei cu privire la 1888, [153] Ellen White a citat Zaharia 13,6 şi a aplicat textul la ceea ce a avut loc la Minneapolis: „Hristos a fost rănit în casa prietenilor Săi”.[lxxix]*

Urmările Conferinţei din 1888 aveau să fie într-adevăr la fel de durabile cât veşnicia. Dar întocmai cum Isus nu le-a „descoperit iudeilor în mod prematur rezultatul prejudecăţii şi necredinţei lor”, tot aşa El nu a descoperit atunci rezultatele celor ce avuseseră loc la Minneapolis; acestea urmau a fi descoperite pe măsură ce va trece timpul.[lxxx] Istoria acelei adunări „trecuse în veşnicie cu povara raportului ei” şi „când va avea loc judecata şi se vor deschide cărţile, se va găsi înscrisă o istorie cu care mulţi dintre cei care au fost la acea adunare nu vor fi doritori să se confrunte”.[lxxxi]

Oare a fost răzvrătirea de la Minneapolis într-adevăr atât de rea? Au fost Duhul Sfânt şi puterea ploii târzii cu adevărat îndepărtate? A fost mesajul prezentat acolo cu adevărat respins de cei mai mulţi? Oare nu au urmat mari redeşteptări după Conferinţa de la Minneapolis? Ne vom ocupa de aceste întrebări în capitolele care urmează.

NOTE FINALE CAPITOLUL 5

 

[i]. R.T. Nash, „An Eyewitness Account”, 25 iunie, 1955; în Manuscripts and Memories, p.352-353; and Paul Penno, Calvary at Sinai, p.108.

[ii]. William C. White, „Notes Made at the Minneapolis Meetings 1888”, 23 octombrie 1888, p.57; în Manuscripts and Memories, p.424. Kilgore, Smith şi Morrison au făcut aceste declaraţii în timp ce Ellen White stătea pe platformă, în faţa tuturor. Ei au simţit că era mai important ca G.I Butler să fie cu ei, decât era să audă cuvintele profetului. (R.T. Nash, op.cit., p.354; şi Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888; în 1888 Materials, p.221).

[iii]. A.T. Jones to C.E. Holmes, 12 mai, 1921; în Manuscripts and Memories, p.328.

[iv]. R.T. Nash, op.cit., p.353-354. Nash enumeră şaisprezece texte citite alternativ, după cum urmează: Dr. Waggoner a citit Ieremia 23,5-7; Jones a citit Efeseni 2,4-8; Waggoner, Galateni 2,16-21; Jones, Romani 11,1-33; Waggoner, Romani 1,14-17; Jones, Romani 2,12-29; Waggoner, Galateni  3, întregul capitol; Jones, Romani 3, întregul capitol; Waggoner, Galateni 5,16; Jones, Romani 9,7-33; Waggoner, Galateni 2, întregul capitol; Jones, Romani 4,1-11; Waggoner, Romani 5, întregul capitol; Jones, Romani 1,15-17; Waggoner, Romani 8,14-39; Jones, 1 Ioan 5,1-4.

[v]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888, şi Manuscrisul 21, noiembrie 1888; în 1888 Materials, p.225, 181, 229, 223.

[vi]. Ellen G. White către „Stimaţi fraţi”, Scrisoarea 85, aprilie 1889; în 1888 Materials, p.277-279.

[vii]. Ellen G. White către „Copiii de acasă”, Scrisoarea 14, 12 mai 1889; în 1888 Materials, p.309-311.

[viii]. Ellen G. White către O.A. Olsen, Scrisoarea 81, 31 mai 1896; în 1888 Materials, p.1565.

[ix]. Ellen G. White către „Stimaţi fraţi”, Scrisoarea 85, aprilie 1889; în 1888 Materials, p.277-278.

[x]. Ellen G. White către J. Fargo, Scrisoarea 50, 2 mai 1889; în 1888 Materials, p.297-299.

[xi]. Ellen G. White către „Copiii de acasă”, Scrisoarea 14, 12 mai 1889; în 1888 Materials, p.312.

[xii]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888; în 1888 Materials, p.218.

[xiii]. Ellen G. White către „Copii”, Scrisoarea 14, 12 mai 1889; în 1888 Materials, p.316, 323.

[xiv]. Ellen G. White către F.E. Belden şi soţia, Scrisoarea 2a, 5 noiembrie 1892; în 1888 Materials, p.1068, 1067.

[xv]. Ellen G. White către „Fraţi”, Scrisoarea 85, aprilie 1889; în 1888 Materials, p.279.

[xvi]. Ellen G. White către „Copiii de acasă”, Scrisoarea 14, 12 mai 1889; în 1888 Materials, p.309, 315-316.

[xvii]. Ellen G. White Manuscrisul 24, decembrie 1888, şi Ellen G. White către J. Fargo, Scrisoarea 50, 2 mai 1889; în 1888 Materials, p.224, 297.

[xviii]. Ellen G. White către F. E. Belden şi soţia, Scrisoarea 2a, 5 noiembrie 1889; în 1888 Materials, p.1068.

[xix]. Ellen G. White către „Fraţi”, Scrisoarea 85, aprilie 1889; în 1888 Materials, p.277.

[xx]. Ellen G. White către „Dragi copii de acasă”, Scrisoarea 14, 12 mai 1889; în 1888 Materials, p.312, sublinierile adăugate.

[xxi]. Ellen G. White, Manuscrisul 9, 24 octombrie 1888, „Morning Talk”; în 1888 Materials, p.151, sublinierile adăugate.

[xxii]. Ellen G. White către „Dragi copii de acasă”, Scrisoarea 14, 12 mai 1889; în 1888 Materials, p.309, sublinierile adăugate.

[xxiii]. Ellen G. White către Frank & Hattie Belden, Scrisoarea 2a, 5 noiembrie, 1892; în 1888 Materials, p.1068-1069, sublinierile adăugate. Asemănarea făcută de Ellen White între răzvrătirea lui Core, Datan şi Abiram şi fraţii de seamă de la Minneapolis a fost dificil de suportat pentru ei. Ei ar fi putut fi înclinaţi să vadă cum li se aplica altora sfatul, dar nu lor înşişi. Unul dintre cele mai dificile lucruri cu care s-au confruntat la conferinţă a fost percepţia că Ellen White se schimbase şi că Mărturiile nu mai erau de încredere. Cu câţiva ani înainte, William L. Raymond, un tânăr pastor care lucra în nord-vest, a prezentat învăţături doctrinare care nu erau în acord cu cele susţinute de majoritatea credincioşilor. Când conducătorii bisericii nu au fost dispuşi să accepte imediat învăţăturile lui, el a început să-i trateze cu lipsă de respect, arătând dispreţ faţă de autoritatea bisericii, începând cu conducerea administrativă a Conferinţei locale şi până la nivelul fraţilor de la Conferinţa Generală. Atât de mulţi membri ai bisericii i s-au alăturat, încât preşedinţii ai două districte locale s-au simţit dispreţuiţi, ignoraţi şi fără putere. Acestei întregi situaţii i s-a pus capăt în vara anului 1884, când Ellen White a participat la adunările de tabără din nord-vest. Ea nu numai că a participat la consiliului fraţilor din conducere şi a examinat învăţăturile lui Raymond, dar a şi scris o mărturie care trata în mod specific situaţia lui. Raymond „nu era corect în toate punctele de doctrină”, totuşi, Ellen White a declarat: „El îşi susţine cu încăpățânare poziţiile greşite”, inima lui fiind „întinată de înverşunare, mânie, invidie, gelozie şi bănuială rea”. Lucrarea lui de a-i determina pe oameni să pună sub semnul întrebării şi să-i respingă pe „conducătorii acestei lucrări” şi „mărturiile pe care Dumnezeu le-a dat poporului Său” era „exact similară aceleia a lui Core, Datan şi Abiram”. Era similară cu „lucrarea geloziei şi bănuielii rele pe care [Satana] a început-o în cer” şi „o lucrare similară” cu aceea a iudeilor care „acţionau mereu asemenea unor spioni pe urmele lui Isus”. În ceea ce părea a fi argumentul principal din mărturia ei, Ellen White l-a condamnat pe Raymond pentru că „nu se conformase regulii Bibliei şi nu se sfătuise cu fraţii din conducere…. Dumnezeu nu a trecut cu vederea pe poporul Său, alegând câte un om izolat aici şi un altul acolo, ca fiind singurii vrednici să li se încredinţeze adevărul Său. El nu-i dă unui singur om o nouă lumină, contrară cu credinţa stabilită a bisericii…. Singura cale de a fi în siguranţă este aceea de a nu primi nicio doctrină nouă, nicio interpretare nouă a Scripturii, fără a supune mai întâi cercetării fraţilor cu experienţă…. Dacă ei nu văd nicio lumină în ea, să ne supunem judecăţii lor; pentru că, «în sfatul celor mulţi se află siguranţa»”. Satana va fi „mai hotărât şi mai determinat în eforturile lui de a-i răsturna. Se vor ridica bărbaţi şi femei, pretinzând că au o lumină nouă, sau vreo descoperire nouă, care tinde să tulbure încrederea în vechile pietre de hotar”. (Mărturii, vol.5, p.289-295. Vezi, de asemenea, Arthur L. White, The Lonely Years, p.250-259). Când Jones şi Waggoner au intrat în scenă, doar la câţiva ani mai târziu, şi au prezentat idei care erau percepute ca fiind împotriva doctrinelor stabilite, Butler şi Smith s-au simţit încrezători, cerând să fie supuse „fraţilor cu experienţă”. Dar când Ellen White a stat în apărarea lui Jones şi Waggoner şi a comparat lucrarea fraţilor din conducere cu acelaşi spirit răzvrătit pe care îl condamnase cu privire la lucrarea lui William Raymond, era ceva mai mult decât puteau ei să suporte. Ei simțeau că propriile concepţii erau infailibile (Vezi, de asemenea, Capitolul 4, nota finală 50). Contextul sfatului dat de Ellen White lui Raymond este foarte important. El a fost dat în 1884, şi nu a fost aplicat lui Jones şi Waggoner când a fost publicată cartea Mărturii, vol.5, în anul 1889. Butler şi Smith au considerat că li se aplica lui Jones şi Waggoner, dar ei au primit mustrarea lui Dumnezeu, nereuşind să vadă celălalt sfat care echilibra lucrurile: „Unii l-au acuzat [pe Luther] de faptul că acţiona pripit şi din impuls. Alţii l-au acuzat de încumetare, declarând că el nu era condus de Dumnezeu, ci acţiona motivat de mândrie şi obrăznicie. «Cine nu ştie», a răspuns el, «că un om rareori poate să promoveze o nouă idee, fără a da o oarecare aparenţă de mândrie şi fără a fi acuzat că stârneşte certuri? De ce au fost omorâţi Hristos şi toţi ceilalţi martiri? – pentru că ei au apărut a fi nişte dispreţuitori mândri ai înţelepciunii timpului în care au trăit şi pentru că au adus în atenţie adevăruri noi, fără a fi consultat mai întâi scrierile vechilor opinii»” (Tragedia veacurilor, p.130, ed. 1888).

[xxiv]. Ellen G. White, Manuscrisul 13 1889; în 1888 Materials p. 517, sublinierile adăugate.

[xxv]. Ellen G. White, Manuscrisul 15, noiembrie 1888, „Dear Brethren Assembled at General Conference”; în 1888 Materials, p.174, sublinierile adăugate.

[xxvi]. Ellen G White către [Fraţi], Scrisoarea 85, aprilie 1889; în 1888 Materials, p.278, sublinierile adăugate.

[xxvii]. Ellen G. White către „Dragi copii de acasă”, Scrisoarea 14, 12 mai 1889; în 1888 Materials, p.309, sublinierile adăugate.

[xxviii]. Ellen G. White, Manuscrisul 15, noiembrie 1888, „Dear Brethren Assembled at General Conference”; în 1888 Materials, p.172, sublinierile adăugate.

[xxix]. Ellen G. White către „Dragi copii de acasă”, Scrisoarea 14, 12 mai 1889; în 1888 Materials, p.309, sublinierile adăugate.

[xxx]. Ellen G. White, Manuscrisul 30, iunie 1889, „Experiences Following the Minneapolis Conference”; în 1888 Materials, p.353, sublinierile adăugate.

[xxxi]. Ellen G. White, Manuscrisul 13, 1889; în 1888 Materials p.517, sublinierile adăugate.

[xxxii]. Ellen G. White către Fr. Fargo, Scrisoarea 50, 2 mai 1889; în 1888 Materials, p.296, sublinierile adăugate.

[xxxiii]. Ellen G. White, Manuscrisul 30, iunie 1889, „Experiences Following the Minneapolis Conference”; în 1888 Materials, p.356-357, sublinierile adăugate. Ellen White se întreba dacă va mai fi „încă o ieşire” asemenea celei din 1844. În conformitate cu Ellen G. White Estate, aceasta pare a fi „singura declaraţie cunoscută” ca fiind scrisă de ea (Ellen G. White, Last Day Events [Boise, ID: Pacific Press Pub. Assn., 1992], p.48, par.3). deşi nu ştim cât de larg a fost răspândit acest manuscris, ştim că cel puţin o altă persoană care a fost prezentă la Minneapolis şi-a amintit de îngrijorarea lui Ellen White. La aproximativ 43 de ani după aceea, F.H. Westphal şi-a amintit că Ellen White „aproape îşi pierduse încrederea în oameni, iar Domnul părea a fi pe punctul de a lua din mâinile poporului nostru binecuvântarea, misiunea de a duce mesajul [neprihănirii prin credinţă] în lume şi de a-i chema pe alţii pentru a face lucrarea. Eu nu ştiu dacă ea a făcut referire numai la conducători, sau la întregul popor”. Totuşi, după aceea, „Ellen White a plâns cu inima frântă, cerând să nu facă acest lucru, iar Domnul i-a descoperit că nu se va îngădui ca lucrarea aceasta să se prăbuşească în moarte şi necredinţă, că El va veghea asupra ei şi că mişcarea noastră va continua până la sfârşit, precum şi că aceia care vor rămâne de partea ei vor fi pe un teren sigur”. (F.H. Westphal către William C. White, 29 iunie, 1932; Ellen G. White, Document File 189, Ellen G. White Estate, Silver Spring MD.; şi L.E. Froom către William C. White, 29 aprilie, 1932; în Manuscripts and Memories, p.343). Din nefericire, răspunsul dat cu privire la acurateţea răspunsului lui Westphal a fost unul de dezaprobare: „Eu cred că memoria fratelui Westphal… nu este corectă….. Memoria mea nu reţine nicio declaraţie cu privire la ideea că Domnul se va adresa altui popor. Eu cred că aceasta este o presupunere şi nu aş îndrăzni să o folosesc. Vă sfătuiesc să nu o folosiţi…. Eu cred că ar trebui să fim foarte precauţi când facem afirmaţii din memorie cu privire la ce a spus Ellen White” (William C. White către L. E. Froom, 11 mai, 1932; în Manuscripts and Memories, p.344, 345).

[xxxiv]. Ellen G. White către Copii, Scrisoarea 14, 12 mai 1889; în 1888 Materials, p.311.

[xxxv]. Ellen G White către Fraţi, Scrisoarea 85, aprilie 1889; în 1888 Materials, p.277, sublinierile adăugate.

[xxxvi]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888; în 1888 Materials, p.225.

[xxxvii]. Ellen G White, Manuscrisul 37, n.d. 1890, „Light in God's Word”; în 1888 Materials, p.829.

[xxxviii]. Ellen G. White, Manuscrisul 9, 24 octombrie 1888, „predică de dimineaţă”; în 1888 Materials, p.151-153.

[xxxix]. La adunările de la Minneapolis, J.H. Morrison i-a spus lui  J.S. Washburn că Jones şi Waggoner o influenţaseră pe Ellen White, în timp ce călătoriseră împreună cu trenul la venirea din California. Răspunsul iniţial al lui Washburn a fost: „Dacă va fi convinsă de oameni să-i urmeze, ea nu este profet. Noi nu avem cu adevărat un profet!” („Interviu cu J.S. Washburn, la Hagerstown, Md., 4 iunie, 1950”, p.1). Acesta este doar un efect pe care cuvintele lui Morrison le-au avut asupra altora.

[xl]. Ellen G. White, Sketches From the Life of Paul, (Oakland, Cal.: Pacific Press Pub. Assn., 1883), p.192-193,188. Vezi, William C. White, „Notes Made at the Minneapolis Meetings 1888”, 24 octombrie 1888, p.63; în Manuscripts and Memories, p.425.

[xli]. Ellen G White, Sketches From the Life of Paul, p.68; şi Manuscripts and Memories, p.426.

[xlii]. „Interview with J. S. Washburn, la Hagerstown, Md., 4 iunie, 1950,” p.1.

[xliii]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888; în 1888 Materials, p.221, sublinierile adăugate.

[xliv]. „Interview with J. S. Washburn”, la Hagerstown, Md., 4 iunie, 1950”, p.1.

[xlv]. Vezi, „Diary of R. Dewitt Hottel”, 25 octombrie până în 4 noiembrie,1888; în Manuscripts and Memories, p.508-512. Cel puţin încă o cuvântare a lui Ellen White a fost raportată. Vezi nota 50.

[xlvi]. Uriah Smith, “Publishing Association, General Conference Daily Bulletin, 26 octombrie, 1888; Manuscripts and Memories, p.382, sublinierile adăugate. La data aceea, The Daily Bulletin era publicat ca „Review and Herald Extras... de Conferinţa Generală. la locul sesiunii”. În acel timp, editor era Uriah Smith (Seventh-day Adventist Encyclopedia, vol.10 [Hagerstown, MD.: Review and Herald Pub. Assn., 1976], p.498).

[xlvii]. L.E. Froom, Movement of Destiny, p.250.

[xlviii]. Ellen G. White, Manuscrisul 2, 16 martie, 1890; în 1888 Materials, p.641.

[xlix]. Morrison „studiase cărţile necredincioşilor… pentru a-i întâmpina pe oponenţi cu argumente” (1888 Materials, p.601). Ellen White a fost avertizată că el va aduce „disensiuni şi certuri” şi, dacă nu va birui acea atitudine, „va ajunge o epavă a credinţei, aşa cum a ajuns Canright” (p.168). Cu câteva zile înainte, Ellen White a declarat că văzuse „un înger al lui Dumnezeu întrebând despre aceşti oameni care se educaseră pentru a intra în controverse” (p.141).

G.B. Starr vorbeşte ani mai târziu despre acest eveniment. El a fost împreună cu J.H. Morrison şi alţi doi pastori în „cortul de la Oskaloosa, Iowa”. Un străin „a intrat pe uşa cortului”, unul „dintre cei mai arătoşi oameni” pe care îi văzuse vreodată. Era înalt de „1,80 m” şi avea „o expresie plină de bunătate”. El a mers direct la Morrison şi a întrebat despre adunările de corturi şi despre ce credeau adventiştii de ziua a şaptea. „La început, Morrison a răspuns la întrebări cu un spirit binevoitor, dar curând a luat o atitudine de controversă…. După aproape o oră de conversaţie de acest fel, străinul s-a ridicat cu toată demnitatea şi, adresându-se lui Morrison, a zis: «Tu nu eşti un slujitor al lui Isus Hristos, ci un certăreţ, domnule». În loc de a-şi da seama că fusese mustrat pe bună dreptate, Morrison a dat din cap şi a râs, spunând: «Oh, nu poţi să combaţi argumentul»”. Străinul nu a făcut nicio referire la comentariul lui Morrison, ci a repetat. Acest lucru s-a întâmplat de două ori. Când G.B. Starr i-a spus lui Ellen White despre acest eveniment, ea a răspuns: „De ce, frate Star, acela a fost un înger al lui Dumnezeu…. De ce i-am adresat acel mesaj fratelui de la Conferinţa de la Minneapolis şi i-am spus că Domnul trimisese un înger spre a-l mustra pentru modul lui combativ de a lucra” (G.B. Starr, „Fifty Years With One of God's Seers”, manuscris nepublicat, p.150-152; în Document File 496, Ellen G. White Estate, Silver Spring, MD). Acest fapt ar putea să explice de ce Ellen White s-a ridicat şi a plecat când a vorbit Morrison. De asemenea, explică elementul căruia i se împotriveau Jones şi Waggoner.

[l]. Ellen G. White, Manuscrisul 15, noiembrie 1888; în 1888 Materials, p.163,166-167,169-170. Această cuvântare a lui Ellen White, prezentată cândva între joi, 1 noiembrie, şi Sabat, 3 noiembrie, reprezintă ultima ei cuvântare raportată la Conferinţă.

[li]. Ibid., p.171-175.

[lii]. Ibid., p.163-165, sublinierile adăugate.

[liii]. Ellen G. White către E.J. Waggoner și A.T. Jones, Scrisoarea 37, 18 februarie, 1887; în 1888 Materials, p.21,23. Vezi, de asemenea, Ellen G. White către G.I. Butler şi Uriah Smith, Scrisoarea 13, 5 aprilie, 1887; în 1888 Materials, p.32.

[liv]. Ibid., p.32, 33.

[lv]. Ellen G. White către G. I. Butler, Scrisoarea 21, 14 octombrie, 1888; în 1888 Materials, p.88,93.

[lvi]. Ellen G. White, Manuscrisul 9, 24 octombrie, 1888; în 1888 Materials, p.152,153.

[lvii]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888, în 1888 Materials, p.221, sublinierile adăugate.

[lviii]. Ellen G. White către W.H. Healey, Scrisoarea 7, 9 decembrie, 1888; în 1888 Materials, p.186,189, sublinierile adăugate.

[lix]. Ellen G. White către J.H. Morrison, Scrisoarea 49, 4 aprilie, 1889; în 1888 Materials, p.275.

[lx]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 59, 8 martie 1890; şi Manuscrisul 55, n.d. 1890; şi Ellen G. White către C.P. Bollman, Scrisoarea 179, noiembrie 19, 1902; în 1888 Materials, p.604,841,1796.

[lxi]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 83, 13 martie 1890; în 1888 Materials, p.631.

[lxii]. Ellen G. White Manuscrisul 55, n.d. 1890, „Peril in Trusting to Wisdom of Men”; în 1888 Materials, p.841.

[lxiii]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 96, 6 iunie 1896; în 1888 Materials, p.1575.

[lxiv]. Adesea sunt citate fragmente de propoziţie luate din cuvântarea lui Ellen White şi sunt folosite asemenea unor cecuri în alb pentru a discredita ce au prezentat Jones şi Waggoner la Minneapolis (şi în anii care au urmat) şi pentru a submina susţinerea substanţială pe care au primit-o din partea lui Ellen White. A.V. Olson a încercat o abordare echilibrată, când a declarat: „Se poate vedea că Ellen White nu a aprobat unele detalii din studiile lui Waggoner, dar ea a fost de acord şi a susţinut accentul pus de el pe marea temă a neprihănirii prin credinţă, aşa cum a prezentat-o la conferinţă (Through Crisis to Victory [1966], p.55). Totuşi, alţii au folosit aceste declaraţii pentru a-i discredita pe Jones şi Waggoner şi pentru a-şi promova propriile concepţii evanghelice. Desmond Ford pretinde: „Waggoner şi Jones au înţeles clar natura de «dar» a neprihănirii, dar în unele domenii au greşit din punct de vedere doctrinar, aşa cum arată cu claritate următoarele declaraţii ale lui E.G. White. E.G. White nu a susţinut niciodată toate poziţiile lui Waggoner şi Jones. (Vezi Crisis and Victory [sic], A.W. Olsen, p.294)”. („The Relationship Between the Incarnation and Righteousness by Faith”, Documents from the Palmdale Conference on Righteousness by Faith [Goodlettsville, TN: Jack D. Walker, 1976], p.40). George Knight de asemenea face referire la părţi limitate din cuvântarea lui Ellen White, în încercare de a-şi susţine ideile: „Măsura în care ea i-a susţinut pe Jones şi Waggoner constituie o problemă importantă. Unii interpreţi au trat acest lucru ca pe un fel de cec în alb în materie de doctrină. Aceasta este o poziţie periculoasă, deoarece preocuparea principală a lui Ellen White în legătură cu 1888 a fost legată mai degrabă de creştinismul experimental, decât de doctrină. Ea a înclinat să nu fie de acord cu ei asupra aspectelor doctrinare – chiar şi în timpul Conferinţei de la Minneapolis. Ea le-a spus deschis delegaţilor adunaţi în 1 noiembrie, 1888: ‘Eu nu sunt de acord cu unele dintre interpretările Scripturii făcute de Dr. Waggoner’. Totuşi, ea a continuat să susţină lucrarea lui, fără a menţiona unde a considerat că el greşea…. În ciuda acestor delimitări, oamenii au început să trateze declaraţiile lui Jones şi Waggoner ca şi cum ar fi avut autoritate divină”  (From 1888 to Apostasy [1987] p.72). Roy Adams repetă aceste declaraţii: „Mai mult, noi avem dovezi explicite că Ellen White nu a acordat o susţinere şi fără echivoc mesajelor prezentate de Jones şi Waggoner. Ea le-a spus deschis delegaţilor adunaţi la 1 noiembrie, 1888, următoarele: «Eu nu consider a fi corecte unele interpretări ale Scripturii prezentate de Dr. Waggoner»” (From 1888 to Apostasy, p.72)” (The Nature of Christ [1994], p.32).  Cel puţin de 14 ori pe parcursul cărţii A User-Friendly Guide to the 1888 Message, George Knight caută să-i determine pe cititori să pună sub semnul întrebării mesajul lui Jones şi Waggoner, indicând „dezaprobările” lui Ellen White. Ni se spune că Ellen White „a afirmat de repetate ori că ea nu a fost de acord cu toate învăţăturile lor”; că „ea nu a aprobat niciodată tot ce era în scrierile lor… cu nimic mai mult decât a aprobat lucrările lui… Luther, Miller şi Smith”. Ellen White „nu a acceptat nici chiar tot ce prezentau ei la Minneapolis”. Ea „nu a fost de acord nici chiar cu toate interpretările lor teologice şi doctrinare cu privire la subiectul discutat în adunările de la 1888” (p.69,72,166,141: vezi, de asemenea, 55, 73, 76, 79, 163, 165, 179, 180). Totuşi, pe baza aceloraşi declaraţii izolate ale lui Ellen White, aşa cum sunt menţionate mai sus, Knight sugerează că „Ellen White nu a indicat niciodată punctele în care era în dezacord cu Waggoner” (Ibid., p.74). Acest fapt înseamnă că nu putem face altceva decât să bănuim care au fost acele puncte. Adesea, aceia care insistă să promoveze o concepţie evanghelică reformistă, aplică acest fapt la subiecte cum ar fi păcatul originar, natura lui Hristos, rolul pe care sfinţirea îl joacă în neprihănirea prin credinţă şi desăvârşirea din timpul sfârşitului. Noi trebuie să citim tot ce a zis Ellen White, cum ar fi declaraţia ei făcută cu atâta emfază: „Când fratele Waggoner a adus aceste idei la Minneapolis, a fost prima învăţătură clară cu privire la acest subiect pe care am auzit-o vreodată rostită de buze omeneşti…. Ei nu pot să o înţeleagă, deoarece nu le-a fost prezentată niciodată, aşa cum mi-a fost prezentată mie. Iar când un altul [Waggoner] a prezentat-o, fiecare fibră a inimii mele a zis: Amin” (1888 Materials, p.349). Probabil că ar trebui să o lăsăm pe Ellen White să răspundă la propria întrebare: „I-a chemat Dumnezeu pe aceşti oameni să proclame adevărul? Eu spun, Da, Dumnezeu a trimis oameni pentru a ne aduce un adevăr pe care nu l-am fi avut, dacă Dumnezeu nu ar fi trimis pe cineva să ni-l aducă” (Ibid., p.608). R.T. Nash, care a fost prezent la Conferinţa din 1888, prezintă un raport care contrazice cu putere evaluările făcute de Knight cu privire la declaraţiile lui Ellen White în legătură cu învăţătura lui Jones şi Waggoner. Nash, declară pur şi simplu: „Din atitudinea şi cuvintele lui E.G. White la data aceea era clar că ea a stat sută la sută alături de Jones şi Waggoner în mesajul pe care l-au prezentat ei la adunarea Conferinţei Generale” („An Eyewitness Report”, p.6, sublinierile adăugate. Vezi, de asemenea, Manuscripts and Memories, p.355). Noi nu ar trebui să negăm faptul că atât Jones, cât şi Waggoner erau oameni supuşi greşelii şi că au fost „doborâţi de ispite”, ani mai târziu. Totuşi, dorim să accentuăm importanţa citirii declaraţiilor făcute de Ellen White la Conferinţa Generală din 1888 în contextul lor corespunzător.

[lxv]. Ellen G. White, Manuscrisul 15, noiembrie 1888; în 1888 Materials, p.163.

[lxvi]. Ibid., p.164-165, sublinierile adăugate. Ellen White a confirmat două puncte cheie ale lui E.J. Waggoner la Minneapolis, deşi ea nu le-a întemeiat pe Epistola către Galateni: primul punct – Cele Zece Porunci sunt un jug al robiei pentru cei „care calcă Legea”; al doilea punct – „în Lege nu este nicio putere de a mântui sau a-l ierta pe cel păcătos…. Ea îl aduce pe păcătosul pocăit la Hristos” (Manuscrisul 17, octombrie 21, 1888, „Sermon”; în 1888 Materials, p.130).

[lxvii]. William C. White către Mary White, octombrie 27, 1888; în Manuscripts and Memories, p.120, citat ad literam. După ce citează cele două declaraţii izolate din predica rostită de Ellen White în noiembrie, pe care le-am menţionat mai sus, George Knight, citează din această scrisoare a lui William C. White, în încercarea de a dovedi faptul că Ellen White nu a fost de acord cu multe din învăţăturile lui Jones şi Waggoner. Totuşi, Knight, citând greşit scrisoarea lui William C. White, declară: „William C. White confirmă poziţia mamei sale. El i-a scris de la Minneapolis soţiei lui, spunând că „o mare parte din ce prezintă Dr. W. este în acord cu ceea ce «mama văzuse în viziune». Acest fapt i-a determinat pe unii să tragă concluzia că «ea susţine toate concepţiile lui şi că nicio parte din învăţătura lui nu este în dezacord cu mama şi cu mărturiile ei…. Eu pot să dovedesc că toate aceste lucruri sunt false»” (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p.74). Knight îi determină pe cititori să creadă că William C. White îi spunea lui Mary că unii credeau că mama lui susţinea toate concepţiile lui Jones şi Waggoner, dar el putea să „dovedească faptul că toate aceste lucruri sunt false”. Totuşi, cei care au spus că ideile lui Waggoner erau în dezacord cu Mărturiile lui Ellen White au fost tocmai cei care aveau „spiritul fariseismului”, nu William C. White. Fraţii au fost cei care spuneau că William C. White o influenţase pe mama lui să accepte ce spunea Waggoner şi acestea sunt lucrurile despre care William C. White a spus: „pot să dovedesc că sunt false”. Ce drept literar permite folosirea greşită, citarea greşită şi interpretarea greşită a dovezilor istorice, în scopul de a încerca să se dovedească faptul că mesajul cel mai preţios trimis prin Jones şi Waggoner nu poate fi demn de încredere în zilele noastre? Ar trebui să fim atenţi, pentru a nu fi părtaşi ai aceluiaşi spirit de fariseism care a încercat „să doboare şi să condamne tot” ce au spus Jones şi Waggoner cu 120 de ani în urmă. După ce a scos din context declaraţiile lui Ellen White din predica rostită în noiembrie 1888 şi după ce citează greşit scrisoarea lui William C. White către Mary White, Knight enumeră imediat, „ca exemplu”, şapte elemente de dezacord între înţelegerea lui Ellen White şi aceea a lui Jones şi Waggoner (Ibid, p.74-77). Totuşi, oare a folosit Knight aceeaşi permisivitate literară când a scris despre aceste elemente de dezacord? În paginile următoare, vom privi mai îndeaproape fiecare dintre aceste şapte elemente de dezacord.

[lxviii]. Ellen G. White, „Open the Heart to Light”, „Morning Talk”, 6 februarie, 1890, Review and Herald, 25 martie, 1890; and Manuscrisul 56, 7 februarie, 1890, “Lessons From the Vine”; în 1888 Materials, p.547, 565.

[lxix]. Ellen G. White, Manuscrisul 15, noiembrie 1888; în 1888 Materials, p.163.

[lxx]. Ellen G. White către Mary White, Scrisoarea 82, 4 noiembrie, 1888; în 1888 Materials, p.182.

[lxxi]. Ellen G. White, Manuscrisul 21, noiembrie 1888; în 1888 Materials, p.179,177.

[lxxii]. Ellen G. White către R.A. Underwood, Scrisoarea 3, 26 ianuarie, 1889; în 1888 Materials, p.255.

[lxxiii]. Ellen G. White către Copii, Scrisoarea 14, 12 mai, 1889; şi Ellen G. White Manuscrisul 30, iunie, 1889; în 1888 Materials, p.314,368,323.

[lxxiv]. Ellen G. White, Manuscrisul 6, octombrie 11, 1888; în 1888 Materials, p.72.

[lxxv]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888; în 1888 Materials, p.208.

[lxxvi]. Ellen G. White, Scrisoarea 14, 12 mai, 1889; în 1888 Materials, p.320.

[lxxvii]. Ellen G. White, Manuscrisul 30, iunie, 1889; în 1888 Materials, p.360.

[lxxviii]. Ellen G. White către O. A. Olsen, Scrisoarea 81, 31 mai, 1896; în 1888 Materials, p.1565. Contextul specific al acestei scrisori este referirea la adunările ţinute în 1894, dar sfatul se aplică şi adunărilor de la Minneapolis.

[lxxix]. Ellen G. White către J. Fargo, Scrisoarea 50, 2 mai, 1889; în 1888 Materials, p.296. Aceasta pare a fi prima ocazie în care Ellen White a citat Zaharia 13,6. Capitolele 12 şi 13 din Zaharia se referă la timpul când pentru poporul lui Dumnezeu se va deschide „un izvor” al curăţirii şi iertării (13,1). În cele din urmă, va fi pusă întrebarea: „Ce sunt aceste răni pe mâinile tale?” Iar răspunsul vine: „Cele pe care le-am primit în casa prietenilor mei” (13,6). Rezultatul acestui fapt atrage atenţia poporului lui Dumnezeu (conducătorilor şi laicilor deopotrivă) spre Acela pe care L-au străpuns, iar apoi are loc o întristare şi o pocăinţă adevărată. După aceea, la fel cum a fost în Ziua Cincizecimii, se va împlini profeţia: „Cel ce este slab… va fi ca David; iar casa lui David… ca îngerul Domnului’ (Zaharia 12,8)” (Ellen G. White, Acts of the Apostles [Istoria faptelor apostolilor], p.48).

[lxxx]. Ellen G. White, Hristos Lumina lumii, p.165.

[lxxxi]. Ellen G White către Fraţii din lucrarea pastorală, Scrisoarea 67, 17 septembrie,1890; in 1888 Materials, p.706.