6. Trei răspunsuri

A accepta, a consimţi sau a respinge – care au fost consecinţele?

Unul dintre cele mai controversate puncte care încă planează asupra Sesiunii Conferinţei Generale din 1888 constă în întrebarea: A fost acceptat de către cei de la Minneapolis mesajul trimis de Domnul cu peste 120 de ani în urmă şi, ca urmare, a fost vestit lumii, sau nu? Aşa cum spune N.F. Pease: „Dacă studiem rapoartele acelor ani, căutând dovezile acceptării, putem să le găsim. Pe de altă parte, dacă vom căuta dovezi ale respingerii, de asemenea putem să le găsim”.[i] Prin urmare, ce facem cu aceste dovezi aparent contradictorii? A fost Minneapolis o mare victorie, sau Duhul Sfânt a fost îndepărtat şi venirea lui Hristos a fost amânată? Se mai aplică mesajul laodicean pentru noi astăzi, mai are el implicaţii legate de 1888? A avut biserica o şansă echitabilă de a lua în considerare mesajul fără a i se împotrivi, sau acest mesaj a fost tratat cu împotrivire din partea fraţilor din conducere şi a fost ţinut într-o mare măsură departe de poporul nostru şi, ca urmare, „a fost ţinut într-o mare măsură departe de lume”?[ii] Deşi pe parcursul cărţii ne vom ocupa mai amplu de aceste întrebări, vom face un pas iniţial în capitolul prezent.

Încă de la experienţa din 1888, în mijlocul nostru, ca popor, a existat o tendinţă de a ne atribui meritul acceptării şi al experimentării mesajului neprihănirii prin credinţă. Totuşi, din deceniul 1920, unii dintre fraţii din conducere au început să pună sub semnul întrebării această idee a acceptării. Ca răspuns, unii conducători şi istorici ai bisericii au făcut un efort şi mai hotărât de a susţine, în scrierile lor, teoria acceptării. Astfel, Conferinţa de la Minneapolis este descrisă ca fiind „o victorie glorioasă”. Ea a fost „începutul unei mari redeşteptări spirituale” în mijlocul adventiştilor, datorită „efectelor ulterioare ale marii redeşteptări de la Minneapolis”.[iii] [164] Acesta a fost „cel mai mare eveniment al anilor [o mie opt sute] optzeci”, când „biserica a fost trezită de mesajul de redeşteptare al îndreptăţirii prin credinţă”.[iv] Ni s-a cerut să credem că „marea masă a lucrătorilor şi laicilor adventişti de ziua a şaptea au acceptat prezentările de la Minneapolis şi au fost binecuvântaţi”.[v]

Aşa cum am observat anterior, o mare parte din vina pentru împotrivirea faţă de Jones şi Waggoner la Minneapolis a fost atribuită „personalităţii” lor problematice.[vi]* Ni se spune că doar „anumiţi conducători s-au împotrivit învăţăturii” neprihănirii prin credinţă.[vii] „Disensiunile au constat în mare parte într-un conflict de personalitate, cauzat nu de deosebirile ireconciliabile în domeniul doctrinei, ci de egoism, mândrie şi împietrirea inimii”.[viii] Se declară că „noi am perceput că ranchiunele provocate de problemele de personalitate au fost cele care au cauzat dificultatea, şi nu atât de mult deosebirile doctrinare”. „Pe de o parte, Waggoner a fost privit ca un îngâmfat obraznic, iar Jones ca un barbar”. Se pretinde că Jones şi Waggoner, „nişte progresişti care strigau ­«Hristos în toate»…, au dovedit că nu erau întru totul sfinţiţi”. Ei „nu au reuşit să dea pe faţă umilinţa şi dragostea pe care le împărtăşeşte neprihănirea prin credinţă”. Mai mult, „învăţăturile extremiste ale lui Jones şi Waggoner încă mai pot fi observate” în zilele noastre. Se afirmă că Jones „era agresiv şi uneori turbulent şi că a dat un motiv îndreptăţit pentru resentimente”.[ix] El era un „bărbat costeliv, cu un mers stângaci şi cu posturi şi gesturi necivilizate”. Nu numai atât, dar el era „tăios din fire” şi „cultiva o vorbire ciudată”.[x] Pe de altă parte, lui Waggoner „îi plăceau conflictele” şi, alături de Jones, „prezenta un adevăr care nu-i îngăduia Duhului Sfânt să aducă o prezenţă convingătoare şi transformatoare în adunări”.[xi]

Ca biserică, noi i-am educat pe tinerii noştri să creadă că „Ellen White nu a trecut de nicio parte” în conflict. „Predicile ei susţinuseră concepţiile lui Jones şi Waggoner cu privire la neprihănirea prin credinţă, dar ea nu a trecut de partea lor…. Deşi Conferinţa de la Minneapolis a părut deprimantă şi alarmantă, s-a dovedit a fi o mare victorie pentru biserică…. Conducătorii au avut o experienţă nouă, iar biserica a făcut progrese rapide în toate ramurile lucrării de acasă şi din străinătate, deoarece avea loc o înţelegere a accentului corespunzător care trebuia să fie pus pe neprihănirea prin credinţă”.[xii] În ansamblu, se declară: „cei treisprezece ani dintre Minneapolis, 1888, şi Sesiunea Conferinţei Generale din 1901 au fost… o perioadă asupra căreia Providenţa ar putea rosti cuvântul victorie”.[xiii]

Ca răspuns la agitaţia mărită din deceniul 1950, cu privire la 1888, unii au manifestat o înclinaţie chiar şi mai mare de a proclama că „biserica în ansamblu şi conducerea ei în particular nu au respins mesajul şi prevederile neprihănirii prin credinţă în perioada de după 1888”. Autorii ne-au spus că „acei «câţiva» care au respins mesajul s-au dovedit a fi mai puţin de douăzeci din cei nouăzeci de delegaţi – mai puţin de un sfert… majoritatea din acei douăzeci şi-au mărturisit mai târziu greşeala, încetând a fi «împotrivitori» şi ajungând să facă parte din cei ce acceptau”.[xiv] Deşi există o dispoziţie de a recunoaşte că unii au luptat la început împotriva mesajului, se pune întrebarea: „Înseamnă aceasta că biserica în ansamblu sau conducerea ei au respins mesajul din 1888? Nicidecum. Unii l-au respins – o minoritate gălăgioasă”.[xv] În cele din urmă, ni se spune: „Rapoartele contemporane nu prezintă nicio sugestie cu privire la o respingere din partea bisericii în ansamblu”.[xvi] „«Lumina» a fost «dispreţuită de unii», nu de toţi…. Este fals a declara categoric că «Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a respins mesajul din 1888»”.[xvii]

Suntem asiguraţi că „biserica a primit solia marii strigări în 1888”. Waggoner, Jones şi Ellen White au fost „uniţi în opinia cu privire la faptul că biserica acceptase mesajul neprihănirii prin credinţă din 1888”, cel puţin „la nivel intelectual”. Se susţine că Jones şi Waggoner „au fost respinşi doar de conducerea de după 1888…. Cea mai mare falsitate legată de teoria respingerii este aceea că nu există o respingere colectivă sau din partea bisericii în ansamblu”.[xviii]* Mai mult, se declară că, „în cele din urmă, majoritatea celor ce s-au împotrivit mesajului şi-au schimbat atitudinea şi l‑au acceptat…. Este important să înţelegem ce s-a întâmplat la Minneapolis, pentru că unii din zilele noastre pretind că biserica a respins mesajul de la Minneapolis şi cheamă la o pocăinţă colectivă…. Minneapolis, 1888, a fost punctul de cotitură în istoria Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. Prin Waggoner şi Jones, susţinuţi de Ellen White, biserica a fost eliberată de o înţelegere incompletă a Evanghelie”.[xix]

După mai bine de 120 de ani de la Conferinţa de la Minneapolis, trebuie să ne întrebăm dacă mesajul trimis de Domnul a fost cu adevărat acceptat pe deplin în 1888 [166] şi, dacă este aşa, de către cine? Ce au avut de spus participanţii la eveniment cu privire la această situaţie? Este acceptarea „la nivel intelectual” a mesajului o acceptare veritabilă? Şi, probabil cel mai important, dacă mesajul a fost acceptat, indiferent de numărul din fiecare grup, de ce încă mai aşteptăm aici revenirea Domnului?

Trei răspunsuri la mesaj

Probabil că declaraţia la care se face referire cel mai adesea, când se încearcă a se dovedi teoria acceptării, este una făcută de A.T. Jones la Sesiunea Conferinţei Generale din 1893: „Prin 1893, Jones a declarat că «unii de acolo au acceptat mesajul; alţii l-au respins în întregime», în timp ce «alţii au încercat să stea la jumătatea drumului» (1893 GCB 185)”.[xx] Această declaraţie parţială, aflată într-una din predicile lui Jones, a fost folosită pentru a defini trei răspunsuri la mesajul din 1888. În timp ce, pe de o parte, s-a sugerat că „nu este posibil să fie stabilit… un număr relativ pentru fiecare dintre cele trei grupuri”, au fost exprimate păreri foarte hotărâte cu privire la alcătuirea lor. A fost publicată pe larg ideea că „mai puţin de un sfert” au respins cu adevărat mesajul la data aceea şi, dintre cei care au făcut acest lucrul, majoritatea s-au pocăit după câţiva ani. Ca urmare, este formulată ideea că numai un mic procentaj – aproximativ între 10 şi 15 procente – au respins la început mesajul, mulţi dintre ei pocăindu-se şi ajungând susţinători.[xxi]

De asemenea s-a spus că restul fraţilor, care nu au respins mesajul, fie l-au acceptat cu toată inima, fie au fost nehotărâţi, până când au ajuns nişte susţinători puternici. Astfel, se afirmă că aceste două grupe pot fi clasificate la un loc ca fiind de partea acceptării mesajului: „[Ellen White], fiul ei, Jones şi Waggoner au fost cu toţii de acord că biserica acceptase în general mesajul, cel puţin la nivel intelectual”.[xxii]

Alte declaraţii la care se face referire adesea, în încercarea de a stabili un răspuns de ansamblu faţă de mesaj, sunt cele făcute de Ellen White, în care ea foloseşte cuvântul „unii” pentru a-i identifica pe aceia care s-au opus mesajului. Concluzia exprimată este aceeaşi, şi anume că „unii” care au respins sau s-au împotrivit mesajului au reprezentat numai un procentaj mic. Totuşi, oare şi-a clarificat Ellen White declaraţiile şi a dat vreunul dintre ceilalţi participanţi vreun indiciu cu privire la [167] componenţa acestor trei grupuri? Putem noi să ştim cu adevărat astăzi dacă mesajul a fost acceptat vreodată pe deplin?

Mai întâi, trebuie să ne amintim că la Minneapolis erau adunaţi în primul rând conducătorii bisericii, al căror răspuns urma să fie repetat într-o mare măsură pretutindeni în biserică. Acest punct este confirmat de G.I. Butler care, cu doi ani înainte de Conferinţa Generală din 1888, i-a spus lui Ellen White că ideile pe care le prezentau Jones şi Waggoner erau „concepţii pe care nu le credeau aproximativ două treimi sau trei pătrimi din biserică”. Într-o scrisoare  lungă, scrisă chiar înainte de Conferinţa Generală din 1888, Butler explică de ce a fost astfel: „Poziţia susţinută de majoritatea pastorilor noştri” era contrară poziţiei lui Jones şi Waggoner.[xxiii]

Ar fi numai logic ca acei pastori care susţineau poziţia lui Butler să fie aceia care s-au împotrivit mesajului lui Jones şi Waggoner. J.S. Washburn, care a fost prezent la Minneapolis, a susţinut concluzia aceasta, declarând că „trei pătrimi din lucrători au fost împotriva noii lumini”.[xxiv]

A.G. Daniells a fost de acord că mesajul era respins de majoritatea: „Mesajul nu a fost primit niciodată, nici nu a fost proclamat, nici nu i s-a dat curs liber aşa cum ar fi trebuit…. Dezbinarea şi conflictul care s-au ivit în mijlocul conducătorilor, din cauza împotrivirii faţă de mesajul neprihănirii în Hristos, a produs o reacţie foarte nefavorabilă. Marea masă a credincioşilor era foarte încurcată, şi nu ştia ce să facă”.[xxv] În mod asemănător, R.T. Nash, care a participat la adunările de la Minneapolis, a susţinut aceeaşi părere: „Mulţi care au participat la adunările acelei conferinţe ştiu ce a avut loc acolo. Când Hristos a fost înălţat ca fiind singura nădejde a bisericii şi a tuturor oamenilor, vorbitorii au întâmpinat o opoziţie unită din partea majorităţii pastorilor în vârstă. Ei au încercat să pună capăt acestei învăţături a lui Waggoner şi Jones”.[xxvi] [168]

C. McReynolds şi-a amintit că „spiritul de dezbatere şi controversă ajunsese intens şi… conferinţa s-a încheiat cu o umbră întunecată aşternută în multe minţi…. Îmi pare rău pentru toţi cei care au fost la Conferinţa de la Minneapolis, din 1888, dar care nu recunosc că acolo a avut loc o împotrivire şi o respingere faţă de mesajul pe care Domnul l-a trimis poporului Său la data aceea”.[xxvii] Taylor G. Bunch a exprimat aceeaşi opinie: „În conformitate cu unii care au participat la adunarea de la Minneapolis, două treimi din cei prezenţi fie s-au împotrivit mesajului neprihănirii prin credinţă, fie s-au temut de el”.[xxviii] A.T. Jones însuşi a definit proporţia celor care au respins iniţial mesajul la Minneapolis: „Eu nu pot acum numi pe cineva care a acceptat acolo în mod categoric şi deschis adevărul neprihănirii prin credinţă”.[xxix]

Deşi este adevărat că Ellen White a folosit de câteva ori cuvântul „unii” pentru a descrie grupul de conducători care au respins în mod activ mesajul, ea clarifică de asemenea şi semnificaţia lui. De exemplu, în 1890, ea a declarată că „unii care ar fi trebuit să stea într-o lumină clară cu privire la acest subiect [îndreptăţirea prin credinţă] lucrau de partea vrăjmaşului”. Chiar în paragraful următor, ea îşi clarifică declaraţia, exclamând că poziţia lui Jones şi Waggoner „este considerată a fi greşită de foarte mulţi, iar ei strigă: «Pericol, fanatism», în timp ce nu există nicio erezie şi niciun fanatism”.[xxx]

Când a scris despre starea bisericii chiar înainte de Conferinţa Generală din 1888, Ellen White a spus cu claritate că „din partea multora s-a manifestat o împotrivire puternică şi fermă faţă de tot ce nu era în armonie cu ideile lor personale, cu propria lor cale de a acţiona…. Nu mulţi au stat înaintea lui Dumnezeu într-o poziţie în care să poată discerne propria nevoie a sufletului”.[xxxi] [169]

În timpul conferinţei propriu-zise, ea şi-a exprimat îngrijorarea că „în general, spiritul şi influenţa pastorilor care au venit la această adunare sunt acelea de a respinge lumina”.[xxxii] Ea şi-a dat seama că erau „mulţi pastori care nu fuseseră niciodată convertiţi”.[xxxiii] Ea le-a spus deschis delegaţilor: „Din lumina pe care mi-a dat-o Dumnezeu, pot să spun că nici jumătate din aceia care mărturisesc a crede adevărul prezent nu au o înţelegere cuprinzătoare a soliei îngerului al treilea”.[xxxiv]

Declaraţiile lui Ellen White nu s-au bazat pe propria evaluare a conferinţei. Un mesager din cer îi spusese că „până şi dintre aceia care pretind a crede solia îngerului al treilea, numai puţini o înţeleg”. Prin urmare, ea a putut să le repete celor adunaţi la conferinţă: „Dar cât de puţini înţeleg mesajul acesta în adevărata lui însemnătate şi îl prezintă poporului în puterea lui! Pentru mulţi, el are doar puţină putere”. Ea pledase pe lângă tinerii conducători să nu se angajeze într-un vot în cadrul unei conferinţe „unde împotrivirea, mai degrabă decât cercetarea, era ordinea de zi”.[xxxv]* Ea a putut să vadă că „invidia, bănuielile rele, gelozia lucraseră asemenea unui aluat, până când întreaga plămădeală părea a fi dospită”.[xxxvi] Chiar după conferinţă, ea a exprimat gânduri similare: „Ce pagini de istorie erau scrise de către îngerul raportor! Aluatul îşi făcuse cu adevărat lucrarea precisă şi aproape că dospise plămădeala”.[xxxvii]

Când a vorbit despre modul în care mărturia ei fusese respinsă la Minneapolis, Ellen White s-a referit din nou la o majoritate: „Le-am spus deschis că poziţia şi lucrarea pe care Dumnezeu mi le-a dat la acea conferinţă au fost desconsiderate de către aproape toţi. Răzvrătirea era populară”. Un mesager ceresc îi spusese că ea va „sta aproape singură”.[xxxviii] Mai târziu, când şi-a prezentat mărturia la Battle Creek, răspunsul ei a fost acelaşi: „Niciunul dintre fraţii mei nu a avut curajul moral de a sta de partea mea, de a mă apăra sau de a mărturisi că mersese pe o cale greşită şi îi judecase greşit pe fraţii lui şi pe mine”.[xxxix] Nu au fost doar puţini conducători care făceau o lucrare „pentru a tulbura credinţa poporului lui Dumnezeu”, ci au fost „fraţii Butler, Farnsworth, Smith şi  numeroşi alţii”.[xl] Aşadar, ca rezultat al împotrivirii, Ellen White a putut să declare direct: „Nici măcar unul din o sută nu înţelege pentru sine adevărul Bibliei cu privire la acest subiect [Planul de Mântuire] care este atât de necesar pentru bunăstarea noastră prezentă şi veşnică”.[xli] [170]

Consimţământul intelectual este identic respingerii

Aşa cum am menţionat anterior, s-a vorbit mult despre declaraţiile lui Jones cu privire la trei răspunsuri diferite faţă de mesajul din 1888. A User-Friendly Guide to the 1888 Message sugerează că, în încercarea de a căuta răspunsul la întrebarea dacă mesajul a fost acceptat sau nu, ar trebui „să-i lăsăm pe promovatorii mesajului să-şi spună propria opinie”.[xlii] Acesta este un sfat excelent. În loc de a decide pe cont propriu că aceia care „au încercat să stea la jumătatea drumului” şi au acceptat mesajul numai la un „nivel intelectual”, în realitate „au acceptat mesajul”, ar trebui să le îngăduim promovatorilor mesajului să-şi prezinte propria opinie. Adevărul este că Jones şi-a clarificat propria declaraţie, adesea folosită greşit, cu privire la partea de care se aflau cu adevărat cei care acceptaseră mesajul „din punct de vedere intelectual”:

„Ştiu că unii de acolo l-au acceptat; alţii l-au respins în întregime…. Alţii au încercat să stea la jumătatea drumului între cele două poziţii şi au abordat mesajul în acel mod; dar nu acela a fost modul în care trebuia să fie abordat, fraţilor, nu acela este modul în care mesajul este primit. Ei s-au gândit să aleagă calea de mijloc…; ei au fost dispuşi să meargă în orice direcţie se avea să se întoarcă valul în cele din urmă; ei au fost dispuşi să meargă în orice direcţie s-ar fi îndreptat majoritatea…. Ei ar fi vorbit favorabil despre mesaj, dacă totul mergea în direcţia aceea; dar când s-a manifestat un spirit atât de înverşunat – spiritul descris acolo ca fiind un spirit de persecuţie – când acel spirit urma să se manifeste cu toată înverşunarea şi să lupte împotriva neprihănirii prin credinţă, în loc de a se sta cu nobleţe, în temere de Dumnezeu, şi de a declara în faţa acelui atac: «Acesta este adevărul lui Dumnezeu, iar eu îl cred cu tot sufletul», ei au început să renunţe la el şi să le prezinte celor ce îl predicau tot felul de scuze, într-o modalitate apologetică.”[xliii]

„Când mesajul a fost prezentat cu patru ani în urmă şi pe tot parcursul timpului după aceea, unii l-au acceptat exact aşa cum a fost prezentat şi au fost bucuroşi pentru vestea că Dumnezeu avea o neprihănire care urma să fie aprobată la judecată…. Alţii nu au dorit să aibă nimic de a face cu acest mesaj, ci l-au respins în întregime. Alţii au părut a adopta o poziţie de mijloc. Ei nici nu l-au acceptat pe deplin, nici nu l-au respins pe faţă. Ei s-au gândit să… meargă împreună cu mulţimea, dacă mulţimea urma să se îndrepte în direcţia acceptării. Acesta este modul în care au sperat ei să primească neprihănirea lui Hristos şi mesajul neprihănirii lui Dumnezeu. Alţii au respins în mod deliberat aproximativ cincizeci de procente din mesaj, şi totuşi au considerat că primesc neprihănirea lui Dumnezeu. Astfel, pe întregul parcurs, între acceptarea deschisă şi voită a mesajului şi respingerea deschisă, voită şi categorică a acestuia – pe întregul parcurs între cele două poziţii – întotdeauna au fost o mulţime de oameni care au făcut compromisuri, iar aceia care au adoptat o poziţie de compromis nu sunt pregătiţi să înţeleagă mesajul neprihănirii lui Hristos în seara aceasta, cu nimic mai bine decât au fost pregătiţi cu patru ani în urmă.”[xliv]  [171]

Dincolo de orice îndoială, Jones a considerat că aceia care au adoptat „o poziţie de mijloc” făceau „compromis” şi, în cele din urmă, nu erau cu nimic deosebiţi de aceia care au respins pe faţă mesajul neprihănirii prin credinţă. Waggoner însuşi a vorbit despre pretenţia că toţi au crezut în îndreptăţirea prin credinţă, declarând câţiva ani mai târziu, următoarele: „Noi spunem că credem în îndreptăţirea prin credinţă. Desigur. De ce credem cu toţii acum? Dar, oare credem? Oh, avem totul scris şi suntem dispuşi să ne supărăm pentru orice reproş cu privire la necredinţa noastră în îndreptăţirea prin credinţă…. Dar ce folos este pentru mine să spun: Cred în Domnul Isus Hristos, când fac exact contrar celor spuse de El?.... Ce folos este pentru mine să spun că cred în îndreptăţirea prin credinţă, dacă nu las ca neprihănirea şi roadele ei să se manifeste în viaţa mea? Aceasta este problema cu o mare parte din concepţia noastră despre îndreptăţirea prin credinţă”.[xlv]

Ellen White a declarat chiar mai categoric că nu a fost o mare diferenţă între aceia care au respins lumina pe faţă şi aceia care şi-au dat doar un simplu consimţământ. Ea îi avertizase pe delegaţii de la Minneapolis că „un simplu consimţământ faţă de… acest adevăr nu ne va mântui…. Noi pierdem mult din binecuvântarea pe care am putea să o primim la această adunare, pentru că nu facem paşi înainte în viaţa creştină”.[xlvi] De asemenea, ea a spus care va fi rezultatul: „Unii se vor îndepărta de lumină, iar alţii vor ajunge la o stagnare în creşterea spirituală”.[xlvii] De asemenea, ea le-a spus deschis: „Dacă nu veţi înainta, veţi regresa”.[xlviii]

Mulţi dintre delegaţi au recunoscut că lucrurile pe care le prezentau Waggoner şi Jones erau „lumină şi adevăr”, şi totuşi ei nu le prezentaseră în aceeaşi lumină înainte.[xlix] Acest fapt a determinat-o pe Ellen White să concluzioneze: „Există un mare număr care mărturisesc a crede adevărul pentru timpul acesta, care sunt reprezentaţi [în Biblie] ca auzind cuvintele lui Hristos, dar neîmplinindu-le, şi nu ca aceia care ascultă cu atenţie şi sunt împlinitori ai cuvintelor Sale”.[l] „Credinţa lui Isus” fusese „trecută cu vederea şi tratată într-o modalitate neatentă…. Dar foarte puţini răspunseseră altfel, decât printr-un consimţământ dat mărturiilor aduse cu privire la subiectul acesta”.[li]

De asemenea, doar un consimţământ intelectual cu privire la mesajul prezentat de Jones şi Waggoner a avut ca rezultat faptul că Mărturiile lui Ellen White au fost tratate cu o desconsiderare aproape totală: „În multe inimi, mesajele pe care le vestesc nu găsesc niciun răspuns. În unele inimi, ele stârnesc o împotrivire hotărâtă, asemenea… aceleia… a iudeilor”.[lii] Totuşi, ea a declarat: [172]

„O împotrivire categorică mi-ar fi adus mai puţin prejudiciu. O lipsă a credinţei în mesajele pe care Dumnezeu mi le-a dat cu privire la situaţia lucrurilor este o necredinţă categorică şi hotărâtă din toate punctele de vedere…, iar mulţi acordă un simplu consimţământ adevărului, în timp ce nu sunt sfinţiţi prin adevăr. Ei nu Îl reprezintă pe Hristos…. Această amăgire pune o stăpânire aşa de puternică asupra inimii şi minţii, încât săgeţile ascuţite ale Domnului nu reuşesc să pătrundă prin armura neprihănirii proprii în care sunt îmbrăcaţi ei…. Aceasta este categoria pe care Mântuitorul va constata că Îi este cel mai dificil să o trezească…. Aceasta este situaţia multora din generaţia actuală.”[liii]*

Ar trebui să fie clar că un consimţământ intelectual dat adevărului este doar cu puţin mai bun, dacă nu chiar mai rău, decât răzvrătirea deschisă. Cu privire la acest punct ar fi putut fi aduse mult mai multe dovezi.[liv]* În ciuda acestui fapt, dacă îi aşezăm în categoria celor care au acceptat mesajul lui Jones şi Waggoner şi pe cei care doar au consimţit din punct de vedere intelectual, oare nu reprezentăm noi greşit ceea ce a avut loc în realitate în istoria bisericii noastre? În conformitate cu Ellen White, cei care au consimţit cu adevărul au fost în aceeaşi tabără cu aceia care s-au răzvrătit pe faţă. Prin urmare, când îi îngăduim lui Ellen White să vorbească direct, este clar că majoritatea celor aflaţi în poziţii de conducere au respins mesajul din 1888, la Minneapolis.[lv]* Cât de mult avea să se schimbe acea situaţie în zilele care au urmat?

În aceeaşi dimineaţă, Domnul i-a descoperit lui Ellen White ce anume avea loc cu adevărat la Minneapolis. De asemenea, El i-a poruncit să nu plece, ci să stea la postul datoriei ei. Fiind credincioasă faţă de răspunderea primită, ea le-a declarat fraţilor din conducere în acea dimineaţă: „Dacă pastorii nu vor primi lumina, eu vreau să le dau oamenilor din poporul nostru o şansă; poate că ei o vor primi”.[lvi] Ploaia cerească nu va fi oprită fără a le da mai întâi oamenilor o şansă de a primi mesajul trimis din cer. Sosise timpul ca mesajul să le fie vestit oamenilor. Care avea să fie răspunsul? Vom descoperi în capitolele următoare.

 

NOTE FINALE CAPITOLUL 6

[i]. N.F. Pease, The Faith That Saves, p.43.

[ii]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 96, 6 iunie 1896; 1888 Materials, p.1575.

[iii]. L.H. Christian, The Fruitage of Spiritual Gifts, p.219,237,245.

[iv]. A.W. Spalding, Captains of the Host, p.583,602.

[v]. „A Further Appraisal of the Manuscript 1888 Re-examined”, (Takoma Park, Washington, D.C.: General Conference 1958) p.11.

[vi]. Totuşi, concluzia că împotrivirea a fost cauzată în principal de trăsăturile de personalitate ale lui Jones şi Waggoner s-a bazat în mare parte pe declaraţii făcute de oameni care nu au fost prezenţi la Conferinţa din 1888 şi care s-au citat unul pe altul ca dovadă. Odată ce un autor a făcut o declaraţie, un altul a preluat-o şi, curând, s-a creat un cerc de autoritate complet. De exemplu, în 1945, N.F. Pease a citat dintr-un manuscris nepublicat, scris în 1931 de către A.T. Robinson, intitulat, „Did the Seventh-day Adventist Denomination Reject the Doctrine of Righteousness by Faith” (Manuscripts and Memories, p.336-337; vezi, de asemenea, capitolul 3, nota finală 43), cu privire la controversa de la Minneapolis. Apoi, Pease declară că „această situaţie nefericită a dezvoltat un spirit de prejudecată împotriva lor, iar acest spirit a adus confuzie în multe minţi cu privire la adevăratele probleme implicate” („Justification and Righteousness by Faith in the Seventh-day Adventist Church Before 1900”, p.52). În 1949, A.W. Spalding nu numai că a citat din A.T. Robinson, ci a şi declarat că este îndatorat tezei de doctorat a lui N.F. Pease, din 1945, „pentru referinţele făcute la câteva surse cu autoritate, precum şi pentru inspiraţia generală” din cartea lui (Captains of the Host, p.690-691, 602). Spalding avusese multe de spus despre trăsăturile de personalitate ale lui Jones şi Waggoner: „Într-adevăr, conflictul a implicat trăsăturile de personalitate aproape la fel de mult ca predicarea. Jones şi îndeosebi Waggoner au fost tineri…. Jones era agresiv şi uneori turbulent, iar el a dat motive pentru resentimente…. Mulţi alţii au oscilat între concepţiile susţinute anterior, plus supărările personale faţă de mesageri…. Conservatorii… i-au etichetat pe noii învăţători [Jones şi Waggoner] ca fiind radicali, subversivi şi indisciplinaţi” (Ibid., p.592, 593). Ulterior, în 1962, Pease şi-a publicat teza şi a citat pe larg din Spalding, în legătură cu descrierea personalităţii lui Jones şi Waggoner: „În 1949, Arthur W. Spalding a publicat un volum despre istoria bisericii…. Cu privire la Jones şi Waggoner, el spune: «… Jones era un om impulsiv, costeliv, cu un mers stângaci şi cu gesturi şi posturi necivilizate…. Nu numai că era impulsiv din fire, dar el a cultivat un comportament şi o vorbire ciudată»” (By Faith Alone, p.208,209). În 1966, A.V. Olson îl citează pe Spalding într-o notă de final care prezintă descrieri suplimentare cu privire la trăsăturile de personalitate ale lui Jones şi Waggoner: „«Conflictul», a scris Arthur W. Spalding, « … a implicat trăsăturile de personalitate aproape la fel de mult ca predicarea. Jones şi Waggoner… erau priviţi cu resentimente de către mulţi dintre cei mai în vârstă…. Jones era agresiv şi uneori turbulent, iar el a dat motive pentru resentimente în prezentările lui persuasive»” (From Crisis to Victory, p.44). În cartea lui Olson este inclusă o „Anexa B”, în care A.L. White descrie trăsăturile de personalitate ale lui Jones şi Waggoner, alegând acelaşi pasaj folosit de Pease şi Olson, aflat la origine în lucrarea lui Spalding: „Jones era un om impulsiv, costeliv,… impulsiv din fire…” (Ibid. 303). În cea de a doua carte a sa, publicată în 1969, Pease face referire la cartea lui Olson cu privire la sesiunea din 1888, menţionând în general şi în particular rezultatul sesiunii, aşa cum a fost interpretat de Olson (The Faith That Saves, p.34-41). În 1971, L.E. Froom citează ca sursă de autoritate din teza lui Pease, precum şi din cartea lui publicată ulterior, By Faith Alone (The Movement of Destiny, p.608-610,760). De asemenea, Froom îl citează pe Spalding (Ibid. 239,260,605) şi face referire la Olson, ca garanţie pentru „descrierile lui corecte şi demne de încredere cu privire la acea perioadă specială” (Ibid. 76, 610-612). În biografia lui Waggoner, David P. McMahon face referire de câteva ori la Pease, Spalding, Olson şi Froom, pentru a-şi susţine ideile (The Myth and the Man p.1,9,12,13,23,26,76,86). În biografia lui Jones, George Knight îl citează pe Spalding cu privire la trăsăturile de personalitate ale lui Jones (From 1888 to Apostasy, p.16). În capitolul al doilea al cărţii sale, Roy Adams îi înjoseşte pe Jones şi Waggoner şi presupusul lor mesaj de la 1888, citând nu mai puţin de doisprezece ori din cartea lui George Knight, From 1888 to Apostasy, ca fiind principala lui sursă de autoritate. În acest capitol, Adams nu citează nicio singură dată din Ellen White, cu excepţia declaraţiei făcute de Knight (The Nature of Christ, p.29-36). Dacă toate cele de mai sus par a ne încurca, ar trebui! Oare acest fel de cercetări circulare cu privire la trăsăturile lui Jones şi Waggoner lasă ceva vrednic de dorit? Oare o declaraţie devine corectă şi demnă de a fi o sursă de autoritate, pentru că un autor face o afirmaţie, iar alţii o preiau şi o repetă? Unde se află susţinerea lui Ellen White în toate aceste cercetări care pretind că trăsăturile de personalitate au trebuit a fi învinuite pentru respingerea mesajului lor?

[vii]. „A Further Appraisal of the Manuscript 1888 Re-examined”, p.11.

[viii]. General Conference of Seventh-day Adventists, The Story of Our Church, p.247.

[ix]. A.W. Spalding, Captains of the Host, p.599, 593, 601, 592.

[x]. N.F. Pease, By Faith Alone, p.208, 209.

[xi]. Norman R Gulley „The 1888 «MOVEMENT» Understood Within its Historical Context”, p.1,2.

[xii]. General Conference of Seventh-day Adventists, The Story of Our Church, p.246,247.

[xiii]. A.V. Olson, Through Crisis to Victory 1888-1901, p.7.

[xiv]. LeRoy E. Froom, Movement of Destiny, p.370,369.

[xv]. Marjorie Lewis Lloyd, Too Slow Getting Off (Washington, DC: Review and Herald, 1973) p.19.

[xvi]. A.L. White, The Lonely Years, p.396.

[xvii]. Steve Wohlberg, The 1888 Message for the Year 2000, p.22,108.

[xviii]. George R. Knight, A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p.115, 147, 182, 148, 150 (toate sublinierile sunt în original). Cu privire la schimbarea „respingerii din partea bisericii”, Robert Wieland şi Donald Short au dat următorul răspuns: „Noi nu am declarat niciodată că «biserica» a respins începutul ploii târzii. Noi am citat doar dovada dată de Ellen White că oamenii din conducere au respins-o şi, «într-o mare măsură», au ţinut-o departe de biserică, în ansamblu, aşa încât «biserica» nu a avut niciodată o şansă corespunzătoare de a o accepta (conform 1 SM , p.234,235)” (1888 Re-examined, p.173).

[xix]. Gerhard Pfandl, „Minneapolis, 1888: An Adventist Watershed”, Adventist World -  NAD ianuarie 2010, p.39.

[xx]. George R. Knight, A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p.145.

[xxi]. LeRoy E. Froom, Movement of Destiny, p.369.

[xxii]. Ibid. Pentru declaraţii publicate similare, vezi: George R. Knight, A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p.182; A.V. Olson, Through Crisis to Victory, p.38; A.L. White, The Lonely Years, p.396.

[xxiii]. G.I. Butler către Ellen G. White, 23 august, 1886, şi 1 octombrie 1888; în Manuscripts and Memories, p.21,98, sublinierile adăugate.

[xxiv]. „Interview with J. S. Washburn, at Hagerstown, Md., 4 iunie 1950”, p.2.

[xxv]. A.G. Daniells, Christ Our Righteousness, p.47,50-51, sublinierile adăugate.

[xxvi]. R.T. Nash, An Eyewitness Report, p.4, sublinierile adăugate. Vezi, de asemenea, Manuscripts and Memories, p.352.

[xxvii]. C. McReynolds, „Experience While at the General Conference in Minneapolis, Minn, in 1888”, Document File 189; în Manuscripts and Memories, p.341, 342, sublinierile adăugate.

[xxviii]. Taylor G. Bunch, The Exodus and Advent Movements, p.90, sublinierile adăugate.

[xxix]. A.T. Jones către C.E. Holmes, 12 mai 1921; în Manuscripts and Memories, p.328, sublinierile adăugate.

[xxx]. Ellen G. White către O.A. Olsen, Scrisoarea 116, 27 august 1890; în 1888 Materials, p.703, sublinierile adăugate.

[xxxi]. Ellen G. White Manuscrisul 2, 7 septembrie 1888; în 1888 Materials, p.49,50, sublinierile adăugate.

[xxxii]. Ellen G. White către G.I. Butler, Scrisoarea 21, 14 octombrie 1888; în 1888 Materials, p.86, sublinierile adăugate.

[xxxiii]. Ellen G. White, „Morning Talk”, 18 octombrie, 1888, Review and Herald, 8 octombrie, 1889; în 1888 Materials, p.117, sublinierile adăugate.

[xxxiv]. Ellen G. White, „Morning Talk”, 19 octombrie, 1888, Signs of the Times, 11 noiembrie, 1889; în 1888 Materials, p.120, sublinierile adăugate.

[xxxv]. Ellen G. White Manuscrisul 15, noiembrie 1888; în 1888 Materials, p.165-166, sublinierile adăugate.  S-ar părea că evaluarea făcută de un mesager al cerului cu privire la adevărata noastră stare ar avea mai multă greutate, decât evaluarea făcută de către orice altă fiinţă umană.

[xxxvi]. Ellen G. White către Mary White, Scrisoarea 82, 4 noiembrie 1888; în 1888 Materials, p.183, sublinierile adăugate.

[xxxvii]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888; în 1888 Materials, p.225, sublinierile adăugate.

[xxxviii]. Ellen G. White către „Copii”, Scrisoarea 14, 12 mai 1889; în 1888 Materials, p.315,316, sublinierile adăugate.

[xxxix]. Ellen G White către J. Fargo, Scrisoarea 50, 2 mai 1889; în 1888 Materials, p.297, sublinierile adăugate.

[xl]. Ellen G. White către O.A. Olsen, Scrisoarea 20, 7 octombrie 1890; în 1888 Materials, p.717, sublinierile adăugate.

[xli]. Ellen G. White, „Camp-Meeting at Rome, N. Y”. Review and Herald, 3 septembrie 1889, sublinierile adăugate.

[xlii]. George R. Knight, A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p.145.

[xliii]. A.T. Jones, „Third Angel's Message No. 9”, General Conference Daily Bulletin, 7 februarie, 1893, p.185.

[xliv]. A.T. Jones, „Third Angel's Message No.11”, General Conference Daily Bulletin, 13 februarie, 1893, p.243-244.

[xlv]. E.J. Waggoner, „Organization Talks”, The Daily Bulletin, 26 februarie 1899, p.86.

[xlvi]. Ellen G. White, „Morning Talk”, 18 octombrie, 1888, Review and Herald, 8 octombrie, 1889; în 1888 Materials, p.117, sublinierile adăugate.

[xlvii]. Ellen G. White către G.I. Butler, Scrisoarea 21, 14 octombrie 1888; în 1888 Materials, p.95, sublinierile adăugate.

[xlviii]. Ellen G White, Manuscrisul 8, 20 octombrie 1888; în 1888 Materials, p.124, sublinierile adăugate.

[xlix]. Ellen G White, Manuscrisul 15, noiembrie 1888; în 1888 Materials, p.164, sublinierile adăugate.

[l]. Ellen G. White, Manuscrisul 21, noiembrie 1888, în 1888 Materials, p.181, sublinierile adăugate.

[li]. Ellen G White, Manuscrisul 24, decembrie 1888; în 1888 Materials, p.212, sublinierile adăugate.

[lii]. Ellen G. White Manuscrisul 22, „Diary Entries”, ian/feb 1890; în 1888 Materials, p.579, sublinierile adăugate.

[liii]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 40, decembrie 31, 1890; în 1888 Materials, p.795-796, sublinierile adăugate. A săvârşi greşeala iudeilor este o greşeală fatală: „Cea mai mare amăgire a minţii oamenilor din zilele lui Hristos a fost aceea că un simplu consimţământ acordat adevărului constituie neprihănirea. În întreaga experienţă umană, o cunoaştere teoretică a adevărului s-a dovedit a fi insuficientă pentru mântuirea sufletului…. Cel care doreşte să cunoască adevărul trebuie să dorească să accepte tot ce acesta îi descoperă…. A fi şovăitor şi cu o jumătate de inimă în supunerea faţă de adevăr înseamnă a alege întunericul ideilor false şi a rătăcirii satanice” (Ellen G. White, Hristos Lumina lumii, p.309, 312-313). Adevărul trebuie să fie pus în practică: „Adevărul nu este adevăr pentru aceia care nu îl pun în practică. Adevărul este adevăr pentru voi, numai dacă îl aplicaţi în viaţa de zi cu zi, arătându-i lumii ce fel de oameni trebuie să fie aceia care vor fi mântuiţi în cele din urmă” (Ellen G. White, General Conference Bulletin, 3 aprilie, 1901, p.24).

[liv]. În vara anului 1882, Ellen White a scris o Mărturie, în timp ce se afla în Healdsburg, California, cerând să fie citită în toate adunările de tabără din regiune. În apelul ei, i-a îndemnat pe membrii bisericii să aibă o legătură reală cu Hristos, nu doar un consimţământ: „Există o deosebire vastă între o pretinsă unitate cu Hristos şi o reală legătură cu El, prin credinţă. Mărturisirea de credinţă în adevăr îi aduce pe oameni în biserică, dar ea nu dovedeşte că ei au o  legătură vitală cu Adevărata Viţă. A fost dată o regulă, prin care ucenicii adevăraţi pot fi deosebiţi de cei care pretind a-L urma pe Hristos, dar nu au credinţă în El. Cei din prima categorie aduc roade, cei din a doua sunt lipsiţi de roade” (Mărturii, vol. 5, p.228-229, sublinierile adăugate). Cu numai câteva luni înainte de Conferinţa de la Minneapolis, Ellen White a schiţat deosebirea dintre mărturisirea cuiva şi adevărata lui stare: „Moartea spirituală a venit asupra poporului care ar fi trebuit să dea pe faţă viaţă şi zel, curăţie şi consacrare, prin devotamentul cel mai serios faţă de cauza adevărului. Faptele care au legătură cu adevărata stare a celor ce pretind a fi poporul lui Dumnezeu vorbesc mai puternic decât mărturisirea lor de credinţă şi arată în mod evident că o putere a tăiat cablul care i-a ancorat de Stânca Veşnică şi că ei plutesc la întâmplare pe mare, fără hartă sau compas. Ce trebuie să fie făcut? Martorul credincios ne indică singurul remediu” („How Do We Stand?” Review and Herald, 24 iulie 1888, sublinierile adăugate).

[lv]. Deşi este foarte clar că o majoritate a respins mesajul de la Minneapolis, ar fi bine să ne amintim că, deşi doar o minoritate a îngerilor din cer (o treime) s-au răzvrătit şi l-au urmat pe Satana, totuşi universul încă se mai confruntă cu rezultatul acelei răzvrătiri.

[lvi]. Ellen G. White Manuscrisul 9, „Morning Talk”, 24 octombrie 1888; în 1888 Materials, p.151, sublinierile adăugate.