Unul dintre cele mai controversate puncte care încă planează asupra Sesiunii Conferinței Generale din 1888 constă în întrebarea: A fost acceptată de către cei de la Minneapolis solia trimisă de Domnul cu peste 120 de ani în urmă și, ca urmare, a fost vestită lumii, sau nu? Așa cum spune N. F. Pease: „Dacă studiem rapoartele acelor ani, căutând dovezile acceptării, putem să le găsim. Pe de altă parte, dacă vom căuta dovezi ale respingerii, de asemenea, putem să le găsim.”[1] Prin urmare, ce facem cu aceste dovezi aparent contradictorii? A fost Minneapolis o mare victorie, sau Duhul Sfânt a fost îndepărtat și venirea lui Hristos a fost amânată? Se mai aplică mesajul laodiceean pentru noi astăzi, mai are el implicații legate de 1888? A avut biserica o șansă echitabilă de a lua în considerare solia fără a i se împotrivi, sau această solie a fost tratată cu împotrivire din partea fraților din conducere și a fost ținută într-o mare măsură departe de poporul nostru și, ca urmare, „a fost ținută într-o mare măsură departe de lume”?[2]
Deși pe parcursul cărții ne vom ocupa mai amplu de aceste întrebări, vom face un pas inițial în capitolul prezent.
Încă de la experiența din 1888, în mijlocul nostru, ca popor, a existat o tendință de a ne atribui meritul acceptării și al experimentării soliei neprihănirii prin credință. Totuși, din deceniul ’20, unii dintre frații din conducere au început să pună sub semnul întrebării această idee a acceptării. Ca răspuns, unii conducători și istorici ai bisericii au făcut un efort și mai hotărât de a susține, în scrierile lor, teoria acceptării. Astfel, conferința de la Minneapolis este descrisă ca fiind „o victorie glorioasă”. Ea a fost „începutul unei mari redeșteptări spirituale” în mijlocul adventiștilor, datorită „efectelor ulterioare ale marii redeșteptări de la Minneapolis”.[3] [164] Acesta a fost „cel mai mare eveniment al anilor [o mie opt sute] optzeci”, când „biserica a fost trezită de solia de redeșteptare a îndreptățirii prin credință”[4]. Ni s-a cerut să credem că „marea masă a lucrătorilor și laicilor adventiști de ziua a șaptea au acceptat prezentările de la Minneapolis și au fost binecuvântați”.[5]
Așa cum am observat anterior, o mare parte din vina pentru împotrivirea față de Jones și Waggoner la Minneapolis a fost atribuită „personalității” lor problematice.[6]* Ni se spune că doar „anumiți conducători s-au împotrivit învățăturii” neprihănirii prin credință.[7] „Disensiunile au constat în mare parte într-un conflict de personalitate, cauzat nu de deosebirile ireconciliabile în domeniul doctrinei, ci de egoism, mândrie și împietrirea inimii.”[8] Se declară că „noi am perceput că ranchiunele provocate de problemele de personalitate au fost cele care au cauzat dificultatea, și nu atât de mult deosebirile doctrinare”. „Pe de o parte, Waggoner a fost privit ca un îngâmfat obraznic, iar Jones ca un barbar.” Se pretinde că Jones și Waggoner, „niște progresiști care strigau «Hristos în toate» […], au dovedit că nu erau întru totul sfințiți”. Ei „nu au reușit să dea pe față umilința și dragostea pe care le împărtășește neprihănirea prin credință”. Mai mult, „învățăturile extremiste ale lui Jones și Waggoner încă mai pot fi observate” în zilele noastre. Se afirmă că Jones „era agresiv și uneori turbulent și că a dat un motiv îndreptățit pentru resentimente”.[9] El era un „bărbat costeliv, cu un mers stângaci și cu posturi și gesturi necivilizate”. Nu numai atât, dar el era „tăios din fire” și „cultiva o vorbire ciudată”.[10] Pe de altă parte, lui Waggoner „îi plăceau conflictele” și, alături de Jones, „prezenta un adevăr care nu-i îngăduia Duhului Sfânt să aducă o prezență convingătoare și transformatoare în adunări”.[11]
Ca biserică, noi i-am educat pe tinerii noștri să creadă că „Ellen White nu a trecut de nicio parte” în conflict. „Predicile ei susținuseră concepțiile lui Jones și Waggoner cu privire la neprihănirea prin credință, dar ea nu a trecut de partea lor […]. Deși conferința de la Minneapolis a părut deprimantă și alarmantă, s-a dovedit a fi o mare victorie pentru biserică […]. Conducătorii au avut o experiență nouă, iar biserica a făcut progrese rapide în toate ramurile lucrării de acasă și din străinătate, deoarece avea loc o înțelegere a accentului corespunzător care trebuia să fie pus pe neprihănirea prin credință.”[12] În ansamblu, se declară că „cei treisprezece ani dintre Minneapolis, 1888, și Sesiunea Conferinței [165] Generale din 1901 au fost […] o perioadă asupra căreia Providența ar putea rosti cuvântul victorie”[13].
Ca răspuns la agitația mărită din deceniul ’50 cu privire la 1888, unii au manifestat o înclinație chiar și mai mare de a proclama că „biserica în ansamblu și conducerea ei în particular nu au respins solia și prevederile neprihănirii prin credință în perioada de după 1888”. Autorii ne-au spus că „acei «câțiva» care au respins solia s-au dovedit a fi mai puțin de douăzeci din cei nouăzeci de delegați – mai puțin de un sfert […] majoritatea din acei douăzeci și-au mărturisit mai târziu greșeala, încetând a fi «împotrivitori» și ajungând să facă parte din cei ce acceptau”[14]. Deși există o anumită dispoziție de a recunoaște că unii au luptat la început împotriva soliei, este adresată întrebarea: „Înseamnă aceasta că biserica în ansamblu sau conducerea ei au respins solia din 1888? Nicidecum. Unii au respins-o – o minoritate gălăgioasă.”[15] În cele din urmă, ni se spune: „Rapoartele contemporane nu prezintă nicio sugestie cu privire la o respingere din partea bisericii în ansamblu.”[16] «Lumina» a fost «disprețuită de unii», nu de toți […]. Este fals a declara categoric că «Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea a respins solia din 1888».”[17]
Suntem asigurați că „biserica a primit solia marii strigări în 1888”. Waggoner, Jones și Ellen White au fost „uniți în opinia cu privire la faptul că biserica acceptase solia neprihănirii prin credință din 1888”, cel puțin „la nivel intelectual”. Se susține că Jones și Waggoner „nu au fost deloc respinși de administrația de după 1888 […]. Cea mai mare falsitate legată de teoria respingerii este aceea că nu există o respingere colectivă sau din partea bisericii în ansamblu”[18]*. Mai mult, se declară că, „în cele din urmă, majoritatea celor ce s-au împotrivit soliei și-au schimbat atitudinea și au acceptat-o […]. Este important să înțelegem ce s-a întâmplat la Minneapolis, pentru că unii din zilele noastre pretind că biserica a respins solia de la Minneapolis și cheamă la o pocăință colectivă […]. Minneapolis, 1888, a fost punctul de cotitură în istoria Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Prin Waggoner și Jones, susținuți de Ellen White, biserica a fost eliberată de o înțelegere incompletă a evangheliei”[19].
După mai bine de 120 de ani de la conferința de la Minneapolis, trebuie să ne întrebăm dacă solia trimisă de Domnul a fost cu adevărat acceptată pe deplin în 1888 [166] și, dacă este așa, de către cine? Ce au avut de spus participanții la eveniment cu privire la această situație? Este acceptarea „la nivel intelectual” a soliei o acceptare veritabilă? Și, probabil cel mai important, dacă solia a fost acceptată, indiferent de numărul din fiecare grup, de ce încă mai așteptăm aici revenirea Domnului?
Probabil că declarația la care se face referire cel mai adesea, când se încearcă să se dovedească teoria acceptării, este una făcută de A. T. Jones la Sesiunea Conferinței Generale din 1893: „Prin 1893, Jones a declarat că «unii de acolo au acceptat solia; alții au respins-o în întregime», în timp ce «alții au încercat să stea la jumătatea drumului» (1893, GCB, p. 185).”[20] Această declarație parțială, aflată într-una din predicile lui Jones, a fost folosită pentru a defini trei răspunsuri la solia din 1888. În timp ce, pe de o parte, s-a sugerat că „nu este posibil să fie stabilit […] un număr relativ pentru fiecare dintre cele trei grupuri”, au fost exprimate păreri foarte hotărâte cu privire la alcătuirea lor. A fost publicată pe larg ideea că „mai puțin de un sfert” au respins cu adevărat solia la data aceea și, dintre cei care au făcut acest lucru, majoritatea s-au pocăit după câțiva ani. Ca urmare, este formulată ideea că numai un mic procentaj – aproximativ între 10 și 15 procente – au respins la început solia, mulți dintre ei pocăindu-se și ajungând susținători.[21]
De asemenea, s-a spus că restul fraților, care nu au respins solia, fie au acceptat-o cu toată inima, fie au fost nehotărâți, până când au ajuns niște susținători puternici. Astfel, se afirmă că aceste două grupe pot fi clasificate la un loc ca fiind de partea acceptării soliei: „[Ellen White], fiul ei, Jones și Waggoner au fost cu toții de acord că biserica acceptase în general solia, cel puțin la nivel intelectual.”[22]
Alte declarații la care se face referire adesea, în încercarea de a stabili un răspuns de ansamblu față de solie, sunt cele făcute de Ellen White, în care ea folosește cuvântul „unii” pentru a-i identifica pe aceia care s-au opus soliei. Concluzia exprimată este aceeași, și anume că „unii” care au respins sau s-au împotrivit soliei au reprezentat numai un procentaj mic. Totuși, oare și-a clarificat Ellen White declarațiile și a dat vreunul dintre ceilalți participanți vreun indiciu cu privire la [167] componența acestor trei grupuri? Putem noi să știm cu adevărat astăzi dacă solia a fost acceptată vreodată pe deplin?
Mai întâi, trebuie să ne amintim că la Minneapolis erau adunați în primul rând conducătorii bisericii, al căror răspuns urma să fie repetat într-o mare măsură pretutindeni în biserică. Acest punct este confirmat de G. I. Butler care, cu doi ani înainte de Conferința Generală din 1888, i-a spus lui Ellen White că ideile pe care le prezentau Jones și Waggoner erau „concepții pe care nu le credeau aproximativ două treimi sau trei pătrimi din biserică”. Într-o scrisoare lungă, scrisă chiar înainte de Conferința Generală din 1888, Butler explică de ce a fost astfel: „Poziția susținută de majoritatea pastorilor noștri” era contrară poziției lui Jones și Waggoner.[23]
Ar fi numai logic ca acei pastori care susțineau poziția lui Butler, să fie aceia care s-au împotrivit soliei lui Jones și Waggoner. J. S. Washburn, care a fost prezent la Minneapolis, a susținut concluzia aceasta, declarând că „trei pătrimi din lucrători au fost împotriva noii lumini”[24]. A. G. Daniells a fost de acord că solia a fost respinsă de majoritatea: „Solia nu a fost primită niciodată, nici nu a fost proclamată, nici nu i s-a dat curs liber așa cum ar fi trebuit […]. Dezbinarea și conflictul care s-au ivit în mijlocul conducătorilor, din cauza împotrivirii față de solia neprihănirii în Hristos, a produs o reacție foarte nefavorabilă. Marea masă a credincioșilor era foarte încurcată și nu știa ce să facă.”[25] În mod asemănător, R. T. Nash, care a participat la adunările de la Minneapolis, a susținut aceeași părere: „Mulți care au participat la adunările acelei conferințe știu ce a avut loc acolo. Când Hristos a fost înălțat ca fiind singura nădejde a bisericii și a tuturor oamenilor, vorbitorii au întâmpinat o opoziție unită din partea majorității pastorilor în vârstă. Ei au încercat să pună capăt acestei învățături a lui Waggoner și Jones.” [26][168]
C. McReynolds și-a amintit că „spiritul de dezbatere și controversă devenise intens și […] conferința s-a încheiat cu o umbră întunecată așternută pe multe minți […]. Îmi pare rău pentru toți cei care au fost la conferința de la Minneapolis din 1888, dar care nu recunosc că acolo a avut loc o împotrivire și o respingere față de solia pe care Domnul a trimis-o poporului Său la data aceea”[27]. Taylor G. Bunch a exprimat aceeași opinie: „În conformitate cu unii care au participat la adunarea de la Minneapolis, două treimi din cei prezenți, fie s-au împotrivit soliei neprihănirii prin credință, fie s-au temut de ea.”[28] A. T. Jones însuși a definit proporția celor care au respins inițial solia la Minneapolis: „Eu nu pot acum numi pe cineva care a acceptat acolo în mod categoric și deschis adevărul neprihănirii prin credință.”[29]
Deși este adevărat că Ellen White a folosit de câteva ori cuvântul „unii” pentru a descrie grupul de conducători care au respins în mod activ solia, ea clarifică de asemenea și semnificația lui. De exemplu, în 1890, ea a declarată că „unii care ar fi trebuit să stea într-o lumină clară cu privire la acest subiect [îndreptățirea prin credință] lucrau de partea vrăjmașului”. Chiar în paragraful următor, ea își clarifică declarația, exclamând că poziția lui Jones și Waggoner „este considerată a fi greșită de foarte mulți, iar ei strigă: «Pericol, fanatism», în timp ce nu există nicio erezie și niciun fanatism”.[30]
Când a scris despre starea bisericii chiar înainte de Conferința Generală din 1888, Ellen White a spus cu claritate că „din partea multora s-a manifestat o împotrivire puternică și fermă față de tot ce nu era în armonie cu ideile lor personale, cu propria lor cale de a acționa […]. Nu mulți au stat înaintea lui Dumnezeu într-o poziție în care să poată discerne propria nevoie a sufletului”[31]. [169]
În timpul conferinței propriu-zise, ea și-a exprimat îngrijorarea că „în general, spiritul și influența pastorilor care au venit la această adunare sunt acelea de a respinge lumina”[32]. Ea și-a dat seama că erau „mulți pastori care nu fuseseră niciodată convertiți”[33]. Ea le-a spus deschis delegaților: „Din lumina pe care mi-a dat-o Dumnezeu, pot să spun că nici jumătate din aceia care mărturisesc a crede adevărul prezent nu au o înțelegere cuprinzătoare a soliei îngerului al treilea.”[34]
Declarațiile lui Ellen White nu s-au bazat pe propria evaluare a conferinței. Un mesager din cer îi spusese că „până și dintre aceia care pretind a crede solia îngerului al treilea, numai puțini o înțeleg”. Prin urmare, ea a putut să le repete celor adunați la conferință: „Dar cât de puțini înțeleg solia aceasta în adevărata ei însemnătate și o prezintă poporului în puterea ei! Pentru mulți, ea are doar puțină putere.” Ea pledase pe lângă tinerii conducători să nu se angajeze într-un vot în cadrul unei conferințe „unde împotrivirea, mai degrabă decât cercetarea, era ordinea de zi”[35]*. Ea a putut să vadă că „invidia, bănuielile rele, gelozia lucraseră asemenea unui aluat, până când întreaga plămădeală părea a fi dospită”.[36] Chiar după conferință, ea a exprimat gânduri similare: „Ce pagini de istorie erau scrise de către îngerul raportor! Aluatul își făcuse cu adevărat lucrarea precisă și aproape că dospise plămădeala.”[37]
Când a vorbit despre modul în care mărturia ei fusese respinsă la Minneapolis, Ellen White s-a referit din nou la o majoritate: „Le-am spus deschis că poziția și lucrarea pe care Dumnezeu mi le-a dat la acea conferință au fost desconsiderate de către aproape toți. Răzvrătirea era populară.” Un mesager ceresc îi spusese că ea va „sta aproape singură”.[38] Mai târziu, când și-a prezentat mărturia la Battle Creek, răspunsul ei a fost același: „Niciunul dintre frații mei nu a avut curajul moral de a sta de partea mea, de a mă apăra sau de a mărturisi că mersese pe o cale greșită și îi judecase greșit pe frații lui și pe mine.”[39] Nu au fost doar puțini conducători care făceau o lucrare „pentru a tulbura credința poporului lui Dumnezeu”, ci au fost „frații Butler, Farnsworth, Smith și numeroși alții”.[40] Așadar, ca rezultat al împotrivirii, Ellen White a putut să declare direct: „Nici măcar unul din o sută nu înțelege pentru sine adevărul Bibliei cu privire la acest subiect [planul de mântuire] care este atât de necesar pentru bunăstarea noastră prezentă și veșnică.”[41] [170]
Așa cum am menționat anterior, s-a vorbit mult despre declarațiile lui Jones cu privire la trei răspunsuri diferite față de solia din 1888. A User-Friendly Guide to the 1888 Message sugerează că, în încercarea de a căuta răspunsul la întrebarea dacă solia a fost acceptată sau nu, ar trebui „să-i lăsăm pe promovatorii soliei să-și spună propria opinie”[42]. Acesta este un sfat excelent. În loc de a decide pe cont propriu că aceia care „au încercat să stea la jumătatea drumului” și au acceptat solia numai la un „nivel intelectual”, în realitate „au acceptat solia”, ar trebui să le îngăduim exponenților soliei să-și prezinte propria opinie. Adevărul este că Jones și-a clarificat propria declarație, adesea folosită greșit, cu privire la partea de care se aflau cu adevărat cei care acceptaseră solia „din punct de vedere intelectual”:
„Știu că unii de acolo au acceptat-o; alții au respins-o în întregime […]. Alții au încercat să stea la jumătatea drumului între cele două poziții și au abordat solia în acel mod; dar nu acela a fost modul în care trebuia să fie abordată, fraților, nu acela este modul în care solia este primită. Ei s-au gândit să aleagă calea de mijloc […]; ei au fost dispuși să meargă în orice direcție avea să se întoarcă valul în cele din urmă; ei au fost dispuși să meargă în orice direcție s-ar fi îndreptat majoritatea […]. Ei ar fi vorbit favorabil despre solie, dacă totul mergea în direcția aceea; dar când s-a manifestat un spirit atât de înverșunat – spiritul descris acolo ca fiind un spirit de persecuție – când acel spirit urma să se manifeste cu toată înverșunarea și să lupte împotriva neprihănirii prin credință, în loc de a se sta cu noblețe, în temere de Dumnezeu, și de a declara în fața acelui atac: «Acesta este adevărul lui Dumnezeu, iar eu îl cred cu tot sufletul», ei au început să renunțe la el și să le prezinte celor ce îl predicau tot felul de scuze, într-o modalitate apologetică.”[43]
„Când solia a fost prezentată cu patru ani în urmă și pe tot parcursul timpului după aceea, unii au acceptat-o exact așa cum a fost prezentată și au fost bucuroși pentru vestea că Dumnezeu avea o neprihănire care urma să fie aprobată la judecată […]. Alții nu au dorit să aibă nimic de a face cu această solie, ci au respins-o în întregime. Alții au părut a adopta o poziție de mijloc. Ei nici nu au acceptat-o pe deplin, nici nu au respins-o pe față. Ei s-au gândit să […] meargă împreună cu mulțimea, dacă mulțimea urma să se îndrepte în direcția acceptării. Acesta este modul în care au sperat ei să primească neprihănirea lui Hristos și solia neprihănirii lui Dumnezeu. Alții au respins în mod deliberat aproximativ cincizeci de procente din solie, și totuși au considerat că primesc neprihănirea lui Dumnezeu. Astfel, pe întregul parcurs, între acceptarea deschisă și voită a soliei și respingerea deschisă, voită și categorică a acesteia – pe întregul parcurs între cele două poziții – întotdeauna au fost o mulțime de oameni care au făcut compromisuri, iar aceia care au adoptat o poziție de compromis nu sunt pregătiți să înțeleagă solia neprihănirii lui Hristos în seara aceasta, cu nimic mai bine decât au fost pregătiți cu patru ani în urmă.”[44] [171]
Dincolo de orice îndoială, Jones a considerat că aceia care au adoptat „o poziție de mijloc” făceau „compromis” și, în cele din urmă, nu erau cu nimic deosebiți de aceia care au respins pe față solia neprihănirii prin credință. Waggoner însuși a vorbit despre pretenția că toți au crezut în îndreptățirea prin credință, declarând câțiva ani mai târziu, următoarele: „Noi spunem că credem în îndreptățirea prin credință. Desigur. De ce credem cu toții acum? Dar, oare credem? Oh, avem totul scris și suntem dispuși să ne supărăm pentru orice reproș cu privire la necredința noastră în îndreptățirea prin credință […]. Dar ce folos este pentru mine să spun: Cred în Domnul Isus Hristos, când fac exact contrar celor spuse de El? […] Ce folos este pentru mine să spun că cred în îndreptățirea prin credință, dacă nu las ca neprihănirea și roadele ei să se manifeste în viața mea? Aceasta este problema cu o mare parte din concepția noastră despre îndreptățirea prin credință.”[45]
Ellen White a declarat chiar mai categoric că nu a fost o mare diferență între aceia care au respins lumina pe față și aceia care și-au dat doar un simplu consimțământ. Ea îi avertizase pe delegații de la Minneapolis că „un simplu consimțământ față de […] acest adevăr nu ne va mântui […]. Noi pierdem mult din binecuvântarea pe care am putea să o primim la această adunare, pentru că nu facem pași înainte în viața creștină”[46]. De asemenea, ea a spus care va fi rezultatul: „Unii se vor îndepărta de lumină, iar alții vor ajunge la o stagnare în creșterea spirituală.”[47] De asemenea, ea le-a spus deschis: „Dacă nu veți înainta, veți regresa.”[48]
Mulți dintre delegați au recunoscut că lucrurile pe care le prezentau Waggoner și Jones erau „lumină și adevăr”, și totuși ei nu le prezentaseră în aceeași lumină înainte.[49] Acest fapt a determinat-o pe Ellen White să concluzioneze: „Există un mare număr care mărturisesc a crede adevărul pentru timpul acesta, care sunt reprezentați [în Biblie] ca auzind cuvintele lui Hristos, dar neîmplinindu-le, și nu ca aceia care ascultă cu atenție și sunt împlinitori ai cuvintelor Sale.”[50] „Credința lui Isus” fusese „trecută cu vederea și tratată într-o modalitate neatentă […]. Dar foarte puțini au răspuns altfel decât printr-un consimțământ dat mărturiilor aduse cu privire la subiectul acesta”.[51]
De asemenea, doar un consimțământ intelectual cu privire la solia prezentată de Jones și Waggoner a avut ca rezultat faptul că Mărturiile lui Ellen White au fost tratate cu o desconsiderare aproape totală: „În multe inimi, mesajele pe care le vestesc nu găsesc niciun răspuns. În unele inimi, ele stârnesc o împotrivire hotărâtă, asemenea […] aceleia […] a iudeilor.”[52] Totuși, ea a declarat: [172]
„O împotrivire categorică mi-ar fi adus mai puțin prejudiciu. O lipsă a credinței în mesajele pe care Dumnezeu mi le-a dat cu privire la situația lucrurilor, este o necredință categorică și hotărâtă din toate punctele de vedere […], iar mulți acordă un simplu consimțământ adevărului, în timp ce nu sunt sfințiți prin adevăr. Ei nu Îl reprezintă pe Hristos […]. Această amăgire pune o stăpânire așa de puternică asupra inimii și minții, încât săgețile ascuțite ale Domnului nu reușesc să pătrundă prin armura neprihănirii proprii în care sunt îmbrăcați ei […]. Aceasta este categoria pe care Mântuitorului nostru îi este cel mai greu să o trezească […]. Aceasta este situația multora din generația actuală.”[53]*
Ar trebui să fie clar că un consimțământ intelectual dat adevărului este doar cu puțin mai bun, dacă nu chiar mai rău, decât răzvrătirea deschisă. Cu privire la acest punct ar fi putut fi aduse mult mai multe dovezi.[54]* În ciuda acestui fapt, dacă îi așezăm în categoria celor care au acceptat solia lui Jones și Waggoner și pe cei care doar au consimțit din punct de vedere intelectual, oare nu reprezentăm noi greșit ceea ce a avut loc în realitate în istoria bisericii noastre? În conformitate cu Ellen White, cei care au consimțit cu adevărul au fost în aceeași tabără cu aceia care s-au răzvrătit pe față. Prin urmare, când îi îngăduim lui Ellen White să vorbească direct, este clar că majoritatea celor aflați în poziții de conducere au respins solia din 1888, la Minneapolis.[55]* Cât de mult avea să se schimbe acea situație în zilele care au urmat?
În aceeași dimineață, Domnul i-a descoperit lui Ellen White ce anume avea loc cu adevărat la Minneapolis. De asemenea, El i-a poruncit să nu plece, ci să stea la postul datoriei ei. Fiind credincioasă față de răspunderea primită, ea le-a declarat fraților din conducere în acea dimineață: „Dacă pastorii nu vor primi lumina, eu vreau să le dau oamenilor din poporul nostru o șansă; poate că ei o vor primi.”[56] Ploaia cerească nu va fi oprită fără a le da mai întâi oamenilor o șansă de a primi solia trimisă din cer. Sosise timpul ca solia să le fie vestită oamenilor. Care avea să fie răspunsul? Vom descoperi în capitolele următoare.
[1]. N. F. Pease, The Faith That Saves, p. 43.
[2]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 96, 6 iunie 1896; Materialele 1888, p. 1575.
[3]. L. H. Christian, The Fruitage of Spiritual Gifts, pp. 219, 237, 245.
[4]. A. W. Spalding, Captains of the Host, pp. 583, 602.
[5]. „A Further Appraisal of the Manuscript 1888 Re-examined”, (Takoma Park, Washington, D.C.: General Conference 1958) p. 11.
[6]. Totuși, concluzia că împotrivirea a fost cauzată în principal de trăsăturile de personalitate ale lui Jones și Waggoner s-a bazat în mare parte pe declarații făcute de oameni care nu au fost prezenți la Conferința din 1888 și care s-au citat unul pe altul ca dovadă. Odată ce un autor a făcut o declarație, un altul a preluat-o și, curând, s-a creat un cerc de autoritate complet. De exemplu, în 1945, N. F. Pease a citat dintr-un manuscris nepublicat, scris în 1931 de către A. T. Robinson, intitulat, „Did the Seventh-day Adventist Denomination Reject the Doctrine of Righteousness by Faith” (Manuscripts and Memories, pp. 336-337; vezi, de asemenea, capitolul 3, nota de subsol 43), cu privire la controversa de la Minneapolis. Apoi, Pease declară că „această situație nefericită a dezvoltat un spirit de prejudecată împotriva lor, iar acest spirit a adus confuzie în multe minți cu privire la adevăratele probleme implicate” („Justification and Righteousness by Faith in the Seventh-day Adventist Church Before 1900”, p. 52). În 1949, A. W. Spalding nu numai că a citat din A. T. Robinson, ci a și declarat că este îndatorat tezei de doctorat a lui N. F. Pease, din 1945, „pentru referințele făcute la câteva surse cu autoritate, precum și pentru inspirația generală” din cartea lui (Captains of the Host, pp. 690-691, 602). Spalding avusese multe de spus despre trăsăturile de personalitate ale lui Jones și Waggoner: „Într-adevăr, conflictul a implicat trăsăturile de personalitate aproape la fel de mult ca predicarea. Jones și îndeosebi Waggoner au fost tineri […]. Jones era agresiv și uneori turbulent, iar el a dat motive pentru resentimente […]. Mulți alții au oscilat între concepțiile susținute anterior, plus supărările personale față de soli […]. Conservatorii […] i-au etichetat pe noii învățători [Jones și Waggoner] ca fiind radicali, subversivi și indisciplinați” (ibid., pp. 592, 593). Ulterior, în 1962, Pease și-a publicat teza și a citat pe larg din Spalding, în legătură cu descrierea personalității lui Jones și Waggoner: „În 1949, Arthur W. Spalding a publicat un volum despre istoria bisericii […]. Cu privire la Jones și Waggoner, el spune: « […] Jones era un om impulsiv, costeliv, cu un mers stângaci și cu gesturi și posturi necivilizate […]. Nu numai că era impulsiv din fire, dar el a cultivat un comportament și o vorbire ciudată»” (By Faith Alone, pp. 208, 209). În 1966, A. V. Olson îl citează pe Spalding într-o notă de final care prezintă descrieri suplimentare cu privire la trăsăturile de personalitate ale lui Jones și Waggoner: „Conflictul – a scris Arthur W. Spalding – […] a implicat trăsăturile de personalitate aproape la fel de mult ca predicarea. Jones și Waggoner […] erau priviți cu resentimente de către mulți dintre cei mai în vârstă […]. Jones era agresiv și uneori turbulent, iar el a dat motive pentru resentimente în prezentările lui persuasive»” (From Crisis to Victory, p. 44). În cartea lui Olson este inclusă o „Anexa B”, în care A. L. White descrie trăsăturile de personalitate ale lui Jones și Waggoner, alegând același pasaj folosit de Pease și Olson, aflat la origine în lucrarea lui Spalding: „Jones era un om impulsiv, costeliv, […] impulsiv din fire […]” (ibid., p. 303). În cea de-a doua carte a sa, publicată în 1969, Pease face referire la cartea lui Olson cu privire la sesiunea din 1888, menționând în general și în particular rezultatul sesiunii, așa cum a fost interpretat de Olson (The Faith That Saves, pp. 34-41). În 1971, L. E. Froom citează ca sursă de autoritate din teza lui Pease, precum și din cartea lui publicată ulterior, By Faith Alone (The Movement of Destiny, pp. 608-610, 760). De asemenea, Froom îl citează pe Spalding (ibid., pp. 239, 260, 605) și face referire la Olson, ca garanție pentru „descrierile lui corecte și demne de încredere cu privire la acea perioadă specială” (ibid., pp. 76, 610-612). În biografia lui Waggoner, David P. McMahon face referire de câteva ori la Pease, Spalding, Olson și Froom, pentru a-și susține ideile (The Myth and the Man, pp. 1, 9, 12, 13, 23, 26, 76, 86). În biografia lui Jones, George Knight îl citează pe Spalding cu privire la trăsăturile de personalitate ale lui Jones (From 1888 to Apostasy, p. 16). În capitolul al doilea al cărții sale, Roy Adams îi înjosește pe Jones și Waggoner și presupusa lor solie de la 1888, citând nu mai puțin de doisprezece ori din cartea lui George Knight, From 1888 to Apostasy, ca fiind principala lui sursă de autoritate. În acest capitol, Adams nu citează nicio singură dată din Ellen White, cu excepția declarației făcute de Knight (The Nature of Christ, pp. 29-36). Dacă toate cele de mai sus par a ne încurca, ar trebui! Oare acest fel de cercetări circulare cu privire la trăsăturile lui Jones și Waggoner lasă ceva vrednic de dorit? Oare o declarație devine corectă și demnă de a fi o sursă de autoritate, pentru că un autor face o afirmație, iar alții o preiau și o repetă? Unde se află susținerea lui Ellen White în toate aceste cercetări, care pretind că trăsăturile de personalitate trebuiau să fie învinuite pentru respingerea soliei lor?
[7]. „A Further Appraisal of the Manuscript 1888 Re-examined”, p. 11.
[8]. General Conference of Seventh-day Adventists, The Story of Our Church, p. 247.
[9]. A. W. Spalding, Captains of the Host, p. 599, 593, 601, 592.
[10]. N. F. Pease, By Faith Alone, pp. 208, 209.
[11]. Norman R. Gulley „The 1888 «MOVEMENT» Understood Within its Historical Context”, pp. 1, 2.
[12]. General Conference of Seventh-day Adventists, The Story of Our Church, pp. 246, 247.
[13]. A. V. Olson, Through Crisis to Victory 1888-1901, p. 7.
[14]. LeRoy E. Froom, Movement of Destiny, p. 370, 369.
[15]. Marjorie Lewis Lloyd, Too Slow Getting Off (Washington, DC: Review and Herald, 1973), p. 19.
[16]. A. L. White, The Lonely Years, p. 396.
[17]. Steve Wohlberg, The 1888 Message for the Year 2000, pp 22, 108.
[18]. George R. Knight, A User-Friendly Guide to the 1888 Message, pp. 115, 147, 182, 148, 150 (toate sublinierile sunt în original). Cu privire la schimbarea „respingerii din partea bisericii”, Robert Wieland și Donald Short au dat următorul răspuns: „Noi nu am declarat niciodată că «biserica» a respins începutul ploii târzii. Noi am citat doar dovada dată de Ellen White că oamenii din conducere au respins-o și, «într-o mare măsură», au ținut-o departe de biserică, în ansamblu, așa încât «biserica» nu a avut niciodată o șansă corespunzătoare de a o accepta (conform Selected Messages, cartea 1, pp. 234, 235)” (1888 Re-examined, p. 173).
[19]. Gerhard Pfandl, „Minneapolis, 1888: An Adventist Watershed”, Adventist World – NAD, ianuarie 2010, p. 39.
[20]. George R. Knight, A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p. 145.
[21]. LeRoy E. Froom, Movement of Destiny, p. 369.
[22]. George R. Knight, A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p. 182. Pentru declarații similare vezi A. V. Olson, Through Crisis to Victory, p. 38; A. L. White, The Lonely Years, p. 396.
[23]. G. I. Butler către Ellen G. White, 23 august 1886 și 1 octombrie 1888; în Manuscripts and Memories, pp. 21, 98, sublinierile adăugate.
[24]. „Interview with J. S. Washburn, at Hagerstown, Md., 4 iunie 1950”, p. 2.
[25]. A. G. Daniells, Christ Our Righteousness, pp. 47, 50-51, sublinierile adăugate.
[26]. R. T. Nash, An Eyewitness Report, p. 4, sublinierile adăugate. Vezi, de asemenea, Manuscripts and Memories, p. 352.
[27]. C. McReynolds, „Experience While at the General Conference in Minneapolis, Minn, in 1888”, Document File 189; în Manuscripts and Memories, pp. 341, 342, sublinierile adăugate.
[28]. Taylor G. Bunch, The Exodus and Advent Movements, p. 90, sublinierile adăugate.
[29]. A. T. Jones către C. E. Holmes, 12 mai 1921; în Manuscripts and Memories, p. 328, sublinierile adăugate.
[30]. Ellen G. White către O. A. Olsen, Scrisoarea 116, 27 august 1890; în Materialele 1888, p. 703, sublinierile adăugate.
[31]. Ellen G. White Manuscrisul 2, 7 septembrie 1888; în Materialele 1888, pp. 49, 50, sublinierile adăugate.
[32]. Ellen G. White către G. I. Butler, Scrisoarea 21, 14 octombrie 1888; în Materialele 1888, p. 86, sublinierile adăugate.
[33]. Ellen G. White, „Cuvântare de dimineață”, 18 octombrie 1888, Review and Herald, 8 octombrie 1889; în Materialele 1888, p. 117, sublinierile adăugate.
[34]. Ellen G. White, „Cuvântare de dimineață”, 19 octombrie 1888, Signs of the Times, 11 noiembrie 1889; în Materialele 1888, p. 120, sublinierile adăugate.
[35]. Ellen G. White, Manuscrisul 15, noiembrie 1888; în Materialele 1888, pp. 165-166, 170, sublinierile adăugate. S-ar părea că evaluarea făcută de un mesager al cerului cu privire la adevărata noastră stare ar avea mai multă greutate, decât evaluarea făcută de către orice altă ființă umană.
[36]. Ellen G. White către Mary White, Scrisoarea 82, 4 noiembrie 1888; în Materialele 1888, p. 183, sublinierile adăugate.
[37]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888; în Materialele 1888, p. 225, sublinierile adăugate.
[38]. Ellen G. White către „Copii”, Scrisoarea 14, 12 mai 1889; în Materialele 1888, pp. 315, 316, sublinierile adăugate.
[39]. Ellen G. White către J. Fargo, Scrisoarea 50, 2 mai 1889; în Materialele 1888, p. 297, sublinierile adăugate.
[40]. Ellen G. White către O. A. Olsen, Scrisoarea 20, 7 octombrie 1890; în Materialele 1888, p. 717, sublinierile adăugate.
[41]. Ellen G. White, „Camp-Meeting at Rome, N. Y.” Review and Herald, 3 septembrie 1889, sublinierile adăugate.
[42]. George R. Knight, A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p. 145.
[43]. A. T. Jones, „Third Angel’s Message, No. 9”, General Conference Daily Bulletin, 7 februarie 1893, p. 185.
[44]. A. T. Jones, „Third Angel’s Message, No. 11”, General Conference Daily Bulletin, 13 februarie 1893, pp. 243-244.
[45]. E. J. Waggoner, „Organization Talks”, The Daily Bulletin, 26 februarie 1899, p. 86.
[46]. Ellen G. White, „Cuvântare de dimineață”, 18 octombrie 1888, Review and Herald, 8 octombrie 1889; în Materialele 1888, p. 117, sublinierile adăugate.
[47]. Ellen G. White către G. I. Butler, Scrisoarea 21, 14 octombrie 1888; în Materialele 1888, p. 95, sublinierile adăugate.
[48]. Ellen G. White, Manuscrisul 8, 20 octombrie 1888; în Materialele 1888, p. 124, sublinierile adăugate.
[49]. Ellen G. White, Manuscrisul 15, noiembrie 1888; în Materialele 1888, p. 164, sublinierile adăugate.
[50]. Ellen G. White, Manuscrisul 21, noiembrie 1888, în Materialele 1888, p. 181, sublinierile adăugate.
[51]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888; în Materialele 1888, p. 212, sublinierile adăugate.
[52]. Ellen G. White Manuscrisul 22, „File de jurnal”, ian./feb. 1890; în Materialele 1888, p. 579, sublinierile adăugate.
[53]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 40, 31 decembrie 1890; în Materialele 1888, pp. 795-796, sublinierile adăugate. A săvârși greșeala iudeilor este o greșeală fatală: „Cea mai mare amăgire a minții oamenilor din zilele lui Hristos a fost aceea că un simplu consimțământ acordat adevărului constituie neprihănirea. În întreaga experiență umană, o cunoaștere teoretică a adevărului s-a dovedit a fi insuficientă pentru mântuirea sufletului […]. Cel care dorește să cunoască adevărul trebuie să dorească să accepte tot ce acesta îi descoperă […]. A fi șovăitor și cu o jumătate de inimă în supunerea față de adevăr înseamnă a alege întunericul ideilor false și a rătăcirii satanice” (Ellen G. White, Hristos Lumina lumii, pp. 309, 312-313). Adevărul trebuie să fie pus în practică: „Adevărul nu este adevăr pentru aceia care nu îl pun în practică. Adevărul este adevăr pentru voi, numai dacă îl aplicați în viața de zi cu zi, arătându-i lumii ce fel de oameni trebuie să fie aceia care vor fi mântuiți în cele din urmă” (Ellen G. White, General Conference Bulletin, 3 aprilie 1901, p. 24).
[54]. În vara anului 1882, Ellen White a scris o mărturie, în timp ce se afla în Healdsburg, California, cerând să fie citită în toate adunările de tabără din regiune. În apelul ei, i-a îndemnat pe membrii bisericii să aibă o legătură reală cu Hristos, nu doar un consimțământ: „Există o deosebire vastă între o pretinsă unitate cu Hristos și o reală legătură cu El, prin credință. Mărturisirea de credință în adevăr îi aduce pe oameni în biserică, dar ea nu dovedește că ei au o legătură vitală cu adevărata Viță. A fost dată o regulă, prin care ucenicii adevărați pot fi deosebiți de cei care pretind a-L urma pe Hristos, dar nu au credință în El. Cei din prima categorie aduc roade, cei din a doua sunt lipsiți de roade” (Mărturii, vol. 5, pp. 228-229, sublinierile adăugate). Cu numai câteva luni înainte de conferința de la Minneapolis, Ellen White a schițat deosebirea dintre mărturisirea cuiva și adevărata lui stare: „Moartea spirituală a venit asupra poporului care ar fi trebuit să dea pe față viață și zel, curăție și consacrare, prin devotamentul cel mai serios față de cauza adevărului. Faptele care au legătură cu adevărata stare a celor ce pretind a fi poporul lui Dumnezeu vorbesc mai puternic decât mărturisirea lor de credință și arată în mod evident că o putere a tăiat cablul care i-a ancorat de Stânca Veșnică și că ei plutesc la întâmplare pe mare, fără hartă sau compas. Ce trebuie să fie făcut? Martorul credincios ne indică singurul remediu” („How Do We Stand?”, Review and Herald, 24 iulie 1888, sublinierile adăugate).
[55]. Deși este foarte clar că o majoritate a respins solia de la Minneapolis, ar fi bine să ne amintim că, deși doar o minoritate a îngerilor din cer (o treime) s-au răzvrătit și l-au urmat pe Satana, totuși universul încă se mai confruntă cu rezultatul acelei răzvrătiri.
[56]. Ellen G. White, Manuscrisul 9, „Cuvântare de dimineață”, 24 octombrie 1888; în Materialele 1888, p. 152, sublinierile adăugate.