7. Întoarcerea la Battle Creek

7. Întoarcerea la Battle Creek

Criza libertăţii religioase în America şi în biserică

După Conferinţa Generală de la Minneapolis, pe măsură ce mesajul trimis din cer le era prezentat oamenilor, au avut loc multe redeşteptări. Cu toate acestea, continuarea împotrivirii faţă de Jones, Waggoner şi Ellen White a împiedicat mult lucrarea şi, în cele din urmă, a făcut să nu mai aibă loc revărsarea îmbelşugată a Duhului Sfânt. J.H. Morrison şi unii dintre ceilalţi delegaţi la conferinţă au plecat înainte de încheiere şi s-au întors la Battle Creek cu „veşti foarte subiective”, de „un caracter descurajator”.[i] Ei au raportat că A.T. Jones „era un excentric şi se părea că li se rupea inima, dacă oamenii ar fi gândit altfel decât ei”. Mulţi credeau în „infailibilitatea doctrinei autorilor de la Battle Creek”, a lui Uriah Smith, G.I. Butler şi a altora, şi nu puteau să vadă posibilitatea ca aceşti oameni se fie de partea greşită a controversei.[ii]

După întoarcerea la Battle Creek, Ellen White a aflat despre multe veşti care fuseseră duse de la Minneapolis, determinându-i pe oameni să creadă că „sora White trebuie să se fi schimbat” şi că mărturia ei „îşi schimbase caracterul”. Când le-a vorbit oamenilor, la o adunare din Battle Creek, ea a avut ocazia de a-şi prezenta „poziţia cu claritate, dar oamenii care ar fi trebuit să stea alături de ea nu au spus niciun cuvânt…. Niciunul nu a îndrăznit să spună: «Sunt alături de tine, soră White. Voi sta de partea ta»”. Deşi „câţiva au dat mâna” cu ea, după adunare, şi au fost eliberaţi sufleteşte, când au auzit „adevărul despre acea situaţie”, totuşi a existat „un număr destul de mare care ţineau cu tărie la bănuielile lor rele şi rămâneau la reprezentările distorsionate pe care le primiseră…. Se părea că ei preferau să creadă zvonurile false”.[iii] De obicei, când lipsea o perioadă de la Battle Creek, Ellen White vorbea în Tabernacol [180] în primul Sabat după întoarcere. Ea a fost invitată să facă astfel, dar pentru că „impresuiile că ea se schimbase erau aşa de puternice”, doi prezbiteri ai bisericii, Amadon şi Sisley, au venit în Sabat dimineaţă, întrebând-o despre ce plănuia să vorbească. Ellen White a înţeles bine intenţia întrebării şi i-a mustrat pe prezbiteri, întrebând, de asemenea, dacă lui A.T. Jones îi va fi dată o şansă de a rosti „mesajul care i-a fost dat de Dumnezeu”.

„Fraţilor, lăsaţi problema în mâinile Domnului şi a lui Ellen White, pentru că nici Domnul, nici Ellen White nu vor avea nevoie ca fraţii să le dicteze cu privire la subiectul pe care îl va prezenta ea. Eu sunt acasă în Battle Creek…, iar noi nu cerem permisiunea de a vorbi la amvon în tabernacol. Eu consider că aceasta este poziţia pe care Dumnezeu mi-a acordat-o de drept. Totuşi, aici este fratele Jones, care nu poate simţi la fel ca mine şi va aştepta o invitaţie din partea voastră. Ar trebui să vă faceţi datoria şi să-i deschideţi calea.”

Prezbiterii au declarat că nu se simţeau liberi să-l invite să vorbească, până când nu se vor consulta cu fratele Smith, pentru a şti dacă el va aproba acest lucru, deoarece fratele Smith era mai în vârstă ca ei. Eu am spus: «Atunci, faceţi imediat lucrul acesta, pentru că timpul este preţios şi există un mesaj care trebuie să-i fie adresat acestui popor, iar Domnul vă cere să deschideţi calea»”.[iv]

După aproape o săptămână, în care Jones nu a primit nicio invitaţie de a le vorbi oamenilor, Ellen White i-a chemat pe prezbiterii bisericii, pentru a-i întreba care era motivul întârzierii. „Prescott, Amadon şi Sicily au prezentat o mărturie comună”, spunând că fratele Smith „hotărâse că nu ar fi cel mai bine să-l invite pe Jones, deoarece el adoptase poziţii extreme şi ducea prea departe subiectul reformei naţionale”. Smith considera că „Jones exagera destul de mult în expresii şi adopta o concepţie extremistă, iar el cu greu putea să creadă că era cel mai bine să fie invitat să vorbească”. Ea a prezentat „o mărturie foarte clară” timp de aproape cincisprezece minute şi a fost una dintre „cele mai directe şi serioase mărturii pe care le-a prezentat vreodată în viaţă”. „Ea le-a spus destul de amplu care era părerea ei cu privire la acel fel de plănuire”.[v]

„Eu am răspuns. «Ei bine, dacă fratele Smith adoptă această poziţie, Dumnezeu îl va îndepărta cu siguranţă din cale, pentru că Dumnezeu nu i-a dat lui autoritatea de a spune ce trebuie şi ce nu trebuie să-i fie prezentat poporului nostru în tabernacol. Totuşi, dacă el continuă să-şi menţină poziţia, noi vom obţine o sală publică în oraş, iar cuvintele pe care Domnul i le-a dat fratelui Jones pentru a le vesti poporului vor fi vestite».”[vi] [181]

„Le-am vorbit puţin despre felul în care s-au desfăşurat lucrurile la Minneapolis şi am declarat poziţia pe care o adoptasem eu, şi anume că fariseismul lucrase ca un aluat aici în Battle Creek şi că bisericile adventiste de ziua a şaptea erau afectate….

Slăbiciunea şi orbirea s-au aşternut asupra poporului care fusese binecuvântat cu o mare lumină, cu ocazii şi privilegii preţioase. Oamenii din acest popor au ieşit din bisericile populare asemenea unor reformatori, dar acum îndeplineau un rol similar celui pe care l-au îndeplinit bisericile [protestante în 1844]. Noi am sperat că nu va fi nevoie să ieşim a doua oară din biserică.”[vii]

Ca şi când încercarea de a-l ţine pe Jones departe de Tabernacol nu ar fi fost suficientă, „s-au făcut aranjamente pentru a fi dat afară din şcoală, de teama că ar fi introdus ceva care ar fi în conflict cu ceea ce fusese predat înainte”. În aprilie 1888, Comitetul Conferinţei Generale sugerase ca A.T. Jones să fie numit ca profesor la colegiul din Battle Creek[viii] şi, „deşi el venise în est cu aşteptarea că va preda la colegiu, se părea ca şi când nu era niciun loc care putea să-i fie dat”. Când hotărârea de a restricţiona ce anume putea fi predat la colegiu nu a reuşit să fie votată la Conferinţa de la Minneapolis, consiliul de administraţie al şcolii, condus de Uriah Smith, şi-a dat seama că „ei nu luaseră nicio hotărâre oficială cu privire la acceptarea lui A.T. [Jones] ca profesor”. Ca urmare, „ei au votat să-i angajeze, în schimb, pe U. Smith şi F.D. Starr, pentru a preda cursul de religie”.

Cu toate acestea, nu la mult timp după aceea, Comitetul Conferinţei Generale a sugerat că F.D. Starr să meargă în Indiana, pentru că „aveau mare nevoie de un om” şi, încă o dată, au recomandat colegiului „să stea de vorbă cu Jones”, deoarece el venise în est la recomandarea lor. Un comitet special format din trei persoane, G.I. Butler, Uriah Smith şi W.W. Prescott (preşedinte al Battle Creek College), a avut o „întrevedere lungă cu pastorul Jones” şi a fost   într-adevăr interesantă. Comitetul a insistat ca el să-i asigure „într-un mod cât se poate de categoric că, dacă va fi angajat să ajute la predarea lecţiilor, nu va preda cu bună ştiinţă nicio opinie contrară celor dorite de consiliul şcolii”.[ix] Lucrul pe care nu reuşiseră să-l obţină printr-o hotărâre votată la Minneapolis, i-l impuneau acum lui Jones în mod direct.

Ellen White a fost înfuriată de astfel de hotărâri. La scurt timp după aceea, ea a întrebat dacă toate încercările de a-l ţine pe Jones departe de şcoală şi de Tabernacol au fost „inspirate [182] de Duhul lui Dumnezeu”. Răspunsul ei a fost: „Cu siguranţă duhul care v-a inspirat nu a fost de la Dumnezeu, ci dintr-o altă sursă”. Situaţia aceasta a determinat-o să reflecteze: „Cât de puţini înţeleg sau încearcă să conştientizeze tainele respingerii iudeilor şi ale chemării neamurilor”.[x]

Libertatea religioasă

Conversaţia de cincisprezece minute dintre Ellen White şi prezbiterii de la Tabernacol nu a rămas fără rezultate. Fratele Amadon „a urnit din loc lucrurile şi a făcut aranjamente pentru adunările din Sabat şi duminică seara”, pentru ca Jones să poată vorbi la Tabernacol. În conformitate cu William C. White, Jones a vorbit despre libertatea religioasă şi „a făcut-o      într-adevăr bine”. Acolo erau câţiva cetăţeni de seamă ai oraşului, inclusiv judecătorul Graves şi Ed. Nichols, care au fost „foarte mulţumiţi”. Prezentările lui Jones au fost publicate în Daily Journal din Battle Creek şi au fost distribuite „2300 de exemplare”.[xi] Din cauza interesului creat, lui Jones i s-a îngăduit să îşi continue prezentările la Tabernacol. În timp ce conducătorii din biserică vorbeau defavorabil despre mesajul lui Jones şi despre stilul lui de prezentare, un ziar local îl lăuda pentru ambele. Daily Journal din Battle Creek descria a treia prezentare a lui, după cum urmează:

„Audienţa foarte numeroasă şi foarte atentă care a fost prezentă la aceste lecturi constituie un indiciu cu privire la marele interes acordat de cetăţenii noştri, deoarece ei felicită modalitatea elocventă şi abilă în care a fost prezentat subiectul. În a treia sa lectură, Dl. Jones a vorbit mai bine de două ore, ţinând audienţa fără suflare pe întregul parcurs.”[xii]

În săptămâna următoare, Jones a însoţit-o pe Ellen White la Potterville, Michigan, unde au avut loc adunări în perioada 22-27 noiembrie. Ellen White fusese invitată de fratele Van Horn şi a fost bucuroasă să participe, sperând că va înlătura prin prezenţa ei prejudecăţile împotriva lui Jones şi Waggoner. Pe parcursul adunărilor de dimineaţa „când au fost prezenţi numai fraţii noştri”, Ellen White a vorbit foarte deschis despre Conferinţa de la Minneapolis, „prezentând lumina pe care Domnul binevoise să o dea poporului Său prin avertizări şi mustrări”. Ea i-a avertizat pe fraţi cu privire la pericolul „de a se pipernici în lucrurile spirituale”, deoarece îşi puneau încrederea „într-un singur om” – G.I. Butler. Oamenii se despărţeau de Dumnezeu, aducând omagiu făpturilor omeneşti. De asemenea, Ellen White a vorbit despre atmosfera care îi înconjurase prin râsete, glume şi cuvinte dispreţuitoare.[xiii] [183]

A.T. Jones a prezentat la Potterville trei lecturi similare celor de la Battle Creek, „dintre care două s-au referit la naţiunea noastră, discutând problemele iminente legate de biserică şi stat, precum şi avertizarea – solia îngerului al treilea – care trebuia să-i fie vestită poporului nostru”. Deşi I.D. Van Horn a raportat în Review că nu a avut loc „nicio manifestare de uşurătate” şi că, în fiecare zi, mărturia lui Ellen White „a fost dictată în mod evident de Duhul lui Dumnezeu, adăugând mult la interesul şi puterea adunării”,[xiv] evaluarea făcută de Ellen White a fost foarte diferită. Când a vorbit despre ploaia târzie, ea a declarat deschis că modul lor de a se comporta la Minneapolis „a fost un act de cruzime faţă de Duhul lui Dumnezeu” şi „i-a implorat să înceteze imediat”. Ea sperase că adunările de la Potterville vor produce o schimbare, „dar poziţia lui Butler şi Smith i-au influenţat să nu facă nicio schimbare, ci să rămână acolo unde erau. Nu a fost făcută nicio mărturisire a vinovăţiei. Binecuvântata adunare s-a încheiat. Mulţi au fost întăriţi, dar îndoiala şi întunericul îi cuprindeau pe unii mai puternic decât înainte. Roua şi ploaia harului ceresc, care sensibilizau multe inimi, nu au udat sufletul lor”.[xv]

Ellen White a avut motive întemeiate de a fi îngrijorată. Pe parcursul deceniului 1880, legile duminicale şi persecuţia pentru călcarea acestora luaseră amploare şi ajunseseră mai puternice, iar acum, într-un timp când adventiştii de ziua a şaptea ar fi trebuit să fie foarte interesaţi de astfel de subiecte, mulţi erau ocupaţi cu dezbateri doctrinare şi ignorau problema crucială a libertăţii religioase.

Între 1885 şi 1887, numai în Arkansas, aproape douăzeci de păzitori ai Sabatului fuseseră acuzaţi de profanarea duminicii şi condamnaţi să plătească, fiecare, o amendă de 500 dolari. În 1887, Prohibition Party (Partidul pentru prohibiţie) şi Women’s Christian Temperance Union (Uniunea pentru temperanţă a femeilor creştine) au trecut de partea National Reform Association (Asociaţia pentru reformă naţională) în efortul de a institui legile duminicale ca un mijloc de îmbunătăţire a moralităţii americane. La începutul anului 1888, binecunoscutul cardinal romano-catolic James Gibbons şi-a unit forţele cu mulţi protestanţi în susţinerea unei cereri adresate Congresului în favoarea legilor naţionale duminicale. Această mişcare pentru legile duminicale a atins punctul culminant în 21 mai 1888, când senatorul H.W. Blair a introdus în Senatul Statelor Unite propunerea unei legi care promova respectarea „zilei Domnului… ca zi dedicată închinării religioase”. La numai câteva zile după aceea, Blair a trimis o propunere de modificare a Constituţiei Statelor Unite şi de creştinare a sistemului şcolar public naţional. Aceasta a fost prima astfel de lege care urma să-i fie prezentată Congresului, de la începutul mişcării adventiste din deceniul 1840 şi până atunci.[xvi] [184]

În mijlocul acestor evenimente monumentale, care erau privite ca fiind împliniri ale profeţiei biblice, la Minneapolis avusese loc una dintre cele mai mari controverse din istoria Bisericii Adventiste. Acolo, „manifestările Duhului Sfânt”, care urmau să pregătească un popor pentru a rezista în astfel de timpuri, „au fost atribuite fanatismului”.[xvii] Ellen White vorbise precis la Conferinţă: „Pentru că ideile unora nu sunt în acord exact cu ideile lor cu privire la fiecare punct de doctrină… marea problemă a libertăţii religioase naţionale, care implică acum atât de mult, este un subiect de mică importanţă pentru mulţi”.[xviii] Ellen White a fost foarte tulburată când a văzut împotrivirea faţă de Jones şi Waggoner, ca rezultat al controversei de la Minneapolis. Din cauză că ambii erau implicaţi atât de activ în lucrarea legată de libertatea religioasă, prejudecăţile împotriva lor aveau tendinţa de a se extinde si cu privire la această lucrare importantă.

Atât Jones, cât şi Waggoner erau co-editori ai American Sentinel (revista lunară a bisericii, dedicată libertăţii religioase, care începuse să fie publicată în 1886) şi, probabil, erau scriitorii şi profesorii cei mai activi şi bine informaţi în domeniul acesta. Ellen White le ceruse amândurora să revizuiască noua ediţie a cărţii Tragedia veacurilor, „pentru o critică şi corectură atentă”, înainte de a fi tipărită în 1888.[xix]

Nu doar atât, dar predicile lui Jones cu privire la acest subiect, atunci când le-a prezentat în tabernacol, au avut un răspuns bun din partea unor „cetăţeni de seamă”. Fiind primul adventist care a stat în faţa Senatului Statelor Unite (depunând mărturie în faţa Committee on Education and Labor [Comitetul pentru educaţie şi muncă]) împotriva propunerii legislative a lui Blair, în 13 decembrie, 1888), eforturile lui au fost întocmai vrednice de laudă. Deşi Jones era în principal un autodidact, pledoaria lui în apărarea libertăţii de conştiinţă şi a libertăţii religioase în faţa Senatului a fost impresionantă. Argumentele pe care le-a prezentat au fost similare celor împărtăşite la Tabernacol, dar pe parcursul celor nouăzeci de minute care i-au fost acordate pentru a vorbi, el a fost întrerupt de o sută şaizeci şi nouă de ori numai de către preşedintele Senatului [senatorul Blair]. Totuşi, Domnul i-a inspirat lui Jones cuvintele pe care trebuia să le spună, iar legea a fost abandonată odată cu încheierea celui de-al cincizecilea congres.[xx] [185]

Redeşteptarea spirituală din Săptămâna de Rugăciune

La numai două zile după apariţia în faţa Senatului Statelor Unite, Jones s-a întors la Battle Creek pentru a participa împreună cu Ellen White la adunările Săptămânii de Rugăciune, care erau planificate în perioada 15 – 22 decembrie. Înainte de Săptămâna de Rugăciune, Ellen White a avertizat de la amvonul Tabernacolului şi prin articolele din Review cu privire la „criza care se apropie”. Ea s-a plâns că nu fusese „rânduit de Dumnezeu ca lumina” să fie ţinută departe de popor, adică „tocmai adevărul prezent de care aveau nevoie” pentru acel timp, revărsarea Duhului lui Dumnezeu, care trebuia să-i pregătească pentru o astfel de criză. Ea a înţeles lipsa de pregătire a poporului lui Dumnezeu, precum şi faptul că mulţi „stătuseră ani de zile într-o aşteptare calmă a acestui eveniment”. Era timpul pentru „acţiune, şi nu pentru nepăsare şi amorţire spirituală”.

„O mare criză îl aşteaptă pe poporul lui Dumnezeu. Foarte curând, naţiunea noastră va încerca să le impună tuturor respectarea primei zile a săptămânii ca zi sfântă…. În mijlocul poporului păzitor al poruncilor lui Dumnezeu, trebuie să fie mai multă spiritualitate şi o consacrare mai profundă faţă de Dumnezeu….

Dacă nu vă ridicaţi la nivelul unei atitudini mai înalte şi mai sfinte în viaţa religioasă, nu veţi fi pregătiţi pentru arătarea Domnului nostru…. Pentru că le-a fost dată o mare lumină, Dumnezeu aşteaptă un zel, un devotament şi o credincioşie proporţională din partea poporului Său. Dar dacă adevărul nu este preţuit şi pus în practică, va urma un întuneric, o necredinţă şi o orbire proporţională….

Dacă cei din poporul nostru vor continua în atitudinea de indiferenţă în care au fost până acum, Dumnezeu nu poate să reverse asupra lor Duhul Său. Ei nu sunt pregătiţi să conlucreze cu El. Ei nu-şi dau seama de pericolul care îi ameninţă şi nu sunt conştienţi de situaţie….

Solia îngerului al treilea cuprinde mai mult decât presupun mulţi. Ce interpretare vor da pasajului care spune că un înger a coborât din cer şi pământul a fost luminat de slava lui? Acesta nu este un timp când putem fi scuzaţi pentru inactivitate….

Poporul trebuie să fie conştientizat de pericolele actuale. Străjerii dorm. Suntem rămaşi în urmă cu mulţi ani.”[xxi]

Într-o predică rostită în data de 8 decembrie, la Battle Creek, Ellen White i-a adresat poporului apelul de a „se pregăti pentru săptămâna de rugăciune, umilindu-şi [186] inima înaintea lui Dumnezeu”. Ea a avertizat că se „ apropiau de încheierea timpului de probă” şi că era o mare lucrare de făcut pentru Dumnezeu. Sosise timpul când atenţia poporului lui Dumnezeu urma să fie atrasă asupra „sanctuarului din cer”. Ea a exclamat că Dumnezeu „lucra pentru cei din poporul Său”, pentru a nu fi „lăsaţi în întuneric”. El dorea ca ochii lor să fie unşi, ca să poată „face deosebire între lucrările puterilor întunericului şi îndemnurile Duhului lui Dumnezeu”.[xxii]

Într-un articol tipărit pentru Săptămâna de Rugăciune, Ellen White a scris despre criza care va veni şi le-a spus oamenilor în mod direct: „Am fost adormiţi, iar candelele noastre se sting…. Mesajul laodicean se aplică poporului lui Dumnezeu din acest timp. Ei spun: «Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic»”. Ea i-a avertizat pe fraţi cu privire la „păcatul grav” al fariseismului care pătrunsese în mijlocul lor şi îi determina să creadă: „Suntem neprihăniţi şi toate faptele noastre sunt pline de merite, în timp ce suntem departe de a împărtăşi un spirit corect faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţii noştri”. În împotrivirea lor faţă de mesajul adus de Jones şi Waggoner, ei „îi judecau pe alţii pe nedrept”.[xxiii]

Când a început Săptămâna de Rugăciune, Ellen White a încercat să atragă atenţia fraţilor asupra adevăratelor lor sentimente faţă de Jones şi Waggoner şi faţă de lucrarea pe care o făceau ei pentru libertatea religioasă. Indiferent de declaraţiile lor, faptele lor vorbeau mai puternic decât cuvintele. Avertizările din American Sentinel nu îi influenţaseră pe oameni aşa cum ar fi trebuit, deoarece nu fuseseră asociate cu o recomandare unanimă din partea celor din poziţii de conducere. Ca rezultat, biserica „era mult în urmă în pregătirile pentru lucrare”, iar binecuvântările lui Dumnezeu „fuseseră retrase”:

Ar fi putut fi făcut mult mai mult prin Sentinel, dacă influenţele potrivnice nu ar fi fost exercitate pentru a pune piedici. Chiar daca nu s-a spus nimic împotriva publicaţiei, faptele dau pe faţă indiferenţa care se simte cu privire la ea….

„Ar fi putut fi făcut mult mai mult prin Sentinel, dacă influenţele potrivnice nu ar fi fost exercitate pentru a pune piedici. Chiar dacă nu s-a spus nimic împotriva publicaţiei, faptele dau pe faţă indiferenţa care se simte cu privire la ea. …

În planul lui Dumnezeu, Sentinel a fost una dintre vocile care au dat semnalul de alarmă, pentru ca poporul să audă, să-şi dea seama de pericolul în care se află şi să facă lucrarea necesară în acest timp…. Vocea Martorului credincios a fost auzită adresând mustrări, dar nu a fost ascultată…. [187]

Fiecare lucrător al lui Dumnezeu trebuie să înţeleagă situaţia şi să le prezinte bisericilor noastre revista Sentinel, explicându-le conţinutul ei şi susţinând avertizările şi faptele pe care le expune…. Nu îngăduiţi ca simţămintele nimănui să se împotrivească apelurilor Duhului Sfânt.

Cuvântul lui Dumnezeu nu tace cu privire la acest timp crucial şi va fi înţeles de toţi cei care nu se împotrivesc Duhului Său…. Mesajele care au adus lumina Domnului ne-au fost prezentate ani de zile, dar au fost influenţe care au lucrat în mod indirect pentru a anula efectul avertizărilor care veneau prin Sentinel, prin „Mărturii” şi prin alte mijloace pe care Dumnezeu le trimite poporului Său. Nu staţi în calea acestei lumini.”[xxiv]

Astfel de apeluri, publicate prin intermediul paginilor din Review, alături de mesajele prezentate în timpul Săptămânii de Rugăciune, au început să aducă rezultate. Ellen White, A.T.  Jones şi J.O. Corliss „au lucrat stăruitor, vorbind în sanatoriu în fiecare dimineaţă devreme şi în capela editurii,… precum şi în tabernacol”. Jones a vorbit despre situaţia actuală legată de schimbările legislative în domeniul religios, dar în conformitate cu Ellen White, „subiectul principal a fost neprihănirea prin credinţă, iar adevărul acesta a venit ca o hrană la vreme potrivită pentru poporul lui Dumnezeu. Scripturile vii ale lui Dumnezeu erau prezentate într-o lumină nouă şi preţioasă”. Mesajul nu a conţinut numai „poruncile lui Dumnezeu – ca parte a soliei îngerului al treilea – ci şi credinţa lui Isus, care cuprinde mai mult decât se presupune în general”. Astfel, Ellen White a putut să proclame cu bucurie: „Adevărul aşa cum este el în Isus, însoţit de energia divină, a fost adus înaintea poporului, iar noi avem motive să-L lăudăm pe Dumnezeu”.[xxv]

Mesajul neprihănirii prin credinţă a fost recunoscut ca având o semnificaţie mai mare, deoarece era prezentat în contextul libertăţii religioase şi al libertăţii de conştiinţă, însăşi temelia pe care se baza guvernarea lui Dumnezeu. „Duhul Sfânt” a descoperit „semnificaţia deplină” a acestor adevăruri, aşa cum se aflau ele, în relaţie cu „evenimentele noi şi uimitoare ce se desfăşurau în contextul modificării Constituţiei cu privire la religie”. Acest element a făcut ca adunările „să fie însoţite de un interes neobişnuit, deoarece profeţia era aplicată într-o modalitate clară” la timpul în care trăiau ei.[xxvi] [188]

Mesajul prezentat „a avut un efect minunat asupra celor care l-au auzit. Mulţi care nu împărtăşeau credinţa noastră au fost profund tulburaţi de importanţa lucrurilor şi convinşi că trebuie sa fie făcut ceva şi trebuie să fie făcut imediat în lupta pentru libertatea religioasă”. Ellen White a putut să declare cu sinceritate: „Dumnezeu a trimis mesageri [Jones şi Waggoner] care au studiat Biblia pentru a găsi adevărul şi care au cercetat acţiunile celor ce îndeplineau un rol în împlinirea profeţiilor, pentru a face să aibă loc o schimbare în legislaţia din domeniul religiei…. Oare nu se va ridica nicio voce pentru a adresa o avertizare directă, care să conştientizeze bisericile cu privire la pericolul în care se află?” Ea a înţeles că venea în curând timpul când aceia care nu împărtăşeau credinţa noastră „vor ieşi în faţă” ca rezultat al acestui mesaj, „vor îmbrăca întreaga armură a lui Dumnezeu, vor înălţa Legea Sa, vor adera la credinţa lui Isus şi vor susţine cauza libertăţii religioase”.[xxvii]

Datorită interesului creat de adunările Săptămânii de Rugăciune, chiar şi în rândul vizitatorilor şi al pacienţilor Sanatoriului, adunările desfăşurate în diferite locuri din Battle Creek au continuat timp de o lună. La scurt timp după aceea, Ellen White a scris despre experienţa avută, exprimându-şi bucuria pentru că a văzut lumina cerului strălucind asupra oamenilor şi rezultatele pozitive: [189]

„Mulţi L-au căutat pe Domnul prin mărturisirea păcatelor şi prin smerirea inimii…. Cei care fuseseră până atunci aproape lipsiţi de orice credinţă au înţeles simplitatea ei şi au fost făcuţi în stare să se încreadă în făgăduinţele lui Dumnezeu…. Credinţa lor a fost îndrumată spre Hristos, Neprihănirea noastră….

La colegiu au avut loc adunări în care s-a manifestat un interes profund. Duhul Domnului a lucrat asupra inimilor şi s-a făcut o lucrare preţioasă pentru convertirea sufletelor. Nu s-a simţit nicio manifestare a fanatismului. Lucrarea a fost îndeplinită prin îndemnurile profunde ale Duhului lui Dumnezeu…. Ce bucurie a fost în curţile cereşti, când aceşti studenţi, care fuseseră până atunci necunoscători ai adevărului şi ai harului mântuitor al lui Dumnezeu, s-au alăturat unul după altul lucrării lui Hristos…, iar lucrătorii şi-au exprimat recunoştinţa faţă de Dumnezeu….

Adunările au avut loc… la sanatoriu…. Mintea multora fusese întunecată de îndoială, dar lumina primită prin explicarea Scripturilor le-a încurajat credinţa, în timp ce adevărul era descoperit minţii şi inimii lor într-o lumină pe care nu o înţeleseseră niciodată înainte. Ei… şi-au dat seama cât de dezonorantă pentru Creator fusese necredinţa lor….. Am regretat profund faptul că adunările nu au putut continua mai mult timp….

Au avut loc întâlniri cu lucrătorii de la casa de editură…. Au fost prezentate multe mărturii personale, iar faptul acesta a adus bucurie în inima mea, când i-am văzut pe cei care fuseseră angajaţi în lucrarea editorială timp de treizeci de ani bucurându-se ca nişte nou-convertiţi şi având dragostea dintâi. Ei şi-au exprimat voioşia şi recunoştinţa pentru predicile care fuseseră prezentate de fratele A.T. Jones; au înţeles adevărul, bunătatea, mila şi dragostea lui Dumnezeu, aşa cum nu le înţeleseseră niciodată înainte. Ei şi-au umilit inima, şi-au mărturisit păcatele şi au înlăturat [190] tot ce despărţise sufletul lor de Dumnezeu, iar Domnul a pus un cântec nou pe buzele lor şi laude la adresa Numelui Său…. O, cât de mult dorim ca fiecare suflet să ajungă la libertatea fiilor lui Dumnezeu! Oare doreşte vreunul dintre cei care au gustat Pâinea Vieţii să mai respingă vreodată mana care a fost aşa de plăcută pentru sufletul lor la aceste adunări?”[xxviii]

Acesta a fost modul în care „binecuvântările Săptămânii de Rugăciune au fost oferite prin intermediul bisericii. Au avut loc mărturisiri ale greşelilor. Cei care Îl jefuiseră pe Dumnezeu prin zecimile şi darurile lor şi-au mărturisit greşeala şi au reparat-o, iar mulţi care nu se simţiseră niciodată iertaţi de Dumnezeu au fost binecuvântaţi”.[xxix] Chiar şi unii care luptaseră aşa de recent împotriva mesagerilor trimişi de Dumnezeu au început să-şi recunoască păcatul. În timpul unei adunări din Săptămâna de Rugăciune, W.W. Prescott s-a ridicat pentru a-şi prezenta mărturia. El „a încercat să vorbească, dar inima îi era prea plină. A stat în picioare timp de cinci minute, în tăcere deplină, plângând. Când a început să vorbească, a zis: «Sunt bucuros pentru că sunt creştin». El a făcut câteva remarci foarte precise. Inima lui părea zdrobită de Duhul Domnului”.[xxx]

Faptul că l-au văzut pe preşedintele colegiului într-o asemenea stare de umilinţă a avut un efect asupra celorlalţi. Ellen White „i-a invitat să vină în faţă pe cei care nu primiseră adevărul şi pe cei care nu avuseseră dovada acceptării lor de către Dumnezeu. Se părea că o mulţime era în mişcare”. În seara aceea, „foarte mulţi au prezentat mărturii, declarând că Domnul le iertase păcatele şi le dăduse o inimă nouă. Cuvintele adevărului, rostite de pastorul Jones, fuseseră o binecuvântare pentru sufletul lor”.[xxxi] [191]

Unul dintre fraţii care fuseseră prezenţi la adunările Săptămânii de Rugăciune a descris munca plină de consacrare a lui Jones, astfel: „Fratele A.T. Jones a ţinut cele mai multe predici. Aş dori să fi auzit unele dintre predicile lui…. Cred că unele dintre predicile lui sunt cele mai bune pe care le-am auzit vreodată. Ele sunt întru totul noi. El este original în predicare, iar modul lui practic de a predica pare a fi plin de duioşie şi de simţăminte profunde în tot ce spune”.[xxxii] Nu este de mirare că Ellen White a declarat: „Dumnezeu… le-a dat acestor oameni [Jones şi Waggoner] o lucrare şi un mesaj de vestit, care este adevărul prezent pentru timpul acesta…. Oriunde ajunge mesajul acesta, roadele lui sunt bune”.[xxxiii]

Întristarea Duhului lui Dumnezeu

Ar fi frumos, dacă am fi putut să încheiem acest capitol aici, dar istoria nu ne îngăduie să facem acest lucru. Chiar dacă mulţi din Battle Creek primeau binecuvântările cereşti prin lucrarea lui Jones şi Waggoner, împotrivirea încă era intensă. Ellen White a putut să se bucure că „în cele din urmă, fratelui Jones i se deschisese o cale, dar nu a fost plăcut să lupte centimetru cu centimetru pentru fiecare privilegiu şi avantaj de a le prezenta oamenilor adevărul”. Când a început Săptămâna de Rugăciune, Ellen White „a dorit mult să-i audă pe cei care consideraseră că este o virtute să se unească împotriva luminii şi a dovezilor, recunoscând îndemnurile Duhului lui Dumnezeu, renunţând la necredinţa lor şi venind la lumină”. Ea a ştiut că „dacă nu vor face astfel, calea lor va ajunge tot mai întunecată, deoarece lumina nemărturisită, nerecunoscută şi nefolosită ajunge să fie întuneric pentru cei care o refuză”. Cu cât aşteptau mai mult pentru a recunoaşte lumina pe care o dispreţuiseră, cu atât mai greu urma să le fie „a se întoarce şi a aduna razele ei după aceea…. Primul pas făcut pe calea necredinţei şi a respingerii luminii este periculos”:

„Oamenilor le-a fost prezentat adevărul şi lumina preţioasă, dar cei ale căror inimi erau fost împietrite nu au primit nicio binecuvântare. Ei nu s-au putut bucura de lumina care, dacă ar fi fost primită, ar fi adus libertate, pace, putere şi curaj pentru sufletul lor…”.[xxxiv] Dumnezeu lucra, dar aceia care merseseră pe o cale concepută de ei înşişi… s-au simţit tot mai îndreptăţiţi şi mai hotărâţi să se împotrivească. Cum să numim acest element? Este răzvrătire, la fel ca în zilele lui Israel…. [192]

Domnul a lucrat în mijlocul nostru, dar unii nu au primit binecuvântarea. Ei avuseseră privilegiul de a auzi predicarea cea mai conştiincioasă a Evangheliei şi ascultaseră mesajul pe care Dumnezeu îl dăduse slujitorilor Săi, dar inima lor a fost încuiată. Ei nu s-au întors la Domnul… ci şi-au folosit toate capacităţile pentru a căuta greşeli în mesaje şi mesageri şi întristaseră Duhul lui Dumnezeu….

Un blestem a fost pronunţat împotriva întregii necredinţe şi critici date pe faţă la Minneapolis şi, de asemenea la Battle Creek…. Dovezile pe care le întâlneau la fiecare pas şi care arătau că Dumnezeu lucra nu au schimbat atitudinea evidentă a acelor care porniseră chiar de la început pe o cale a necredinţei, care era o ofensă la adresa Lui. Pentru că ei înşişi puseseră această barieră – asemenea iudeilor – căutau ceva care să le întărească necredinţa şi să-i facă să pară că aveau dreptate….

Daţi-vă la o parte din cale, fraţilor. Nu va interpuneţi între Dumnezeu şi lucrarea Sa. Dacă voi înşivă nu simţiţi nicio răspundere faţă de acest mesaj, atunci pregătiţi calea pentru aceia care simt această răspundere….

Satana face tot ce poate pentru a-i amăgi pe aceia care cred adevărul prezent…, aşa încât aceia care au acceptat un adevăr nepopular, care au avut o mare lumină şi mari privilegii să cultive spiritul care va cuprinde întreaga lume. Chiar dacă se manifestă într-o măsură mai mică, totuşi acesta este acelaşi principiu care, atunci când pune stăpânire pe mintea oamenilor, duce la anumite rezultate sigure…. Rezultatul este acelaşi care a avut loc în experienţa iudeilor – o împietrire fatală a inimii.”[xxxv]

Chiar la centrul lucrării din Battle Creek se manifesta împotrivire faţă de lumina trimisă de Cer.[xxxvi] În loc ca fraţii să pregătească o cale pentru marea strigare şi ploaia târzie, ei se interpuneau între Dumnezeu şi lucrarea Sa. Însuşi spiritul care îi determina pe oamenii din lume să voteze legi pentru a restrânge libertatea de conştiinţă se manifesta în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. Dacă nu urma să aibă loc o schimbare, rezultatul avea să fie o împietrire fatală a inimii.

Putem fi recunoscători că, deşi Duhul lui Dumnezeu a fost întristat la Minneapolis şi la Battle Creek, Domnul nu a renunţat la biserica Sa. Necredinţa, spiritul de critică şi de împotrivire erau predominante în mijlocul fraţilor din conducere, şi totuşi poporul răspândit pretutindeni în ţară trebuia să aibă o şansă de a auzi mesajul cel mai preţios. În capitolele următoare, vom prezenta succint rezultatele ascultării şi acceptării acelui mesaj. [193]

 

NOTE FINALE CAPITOLUL 7

[i] William C. White către O.A. Olsen, 27 noiembrie,1888; în Manuscripts and Memories, p.129.

[ii] William C. White către J.H. Waggoner, 27 februarie, 1889; în Manuscripts and Memories, p.136.

[iii] Ellen G. White, Manuscrisul 30, iunie 1889, „Experience Following Minneapolis Conference”; în 1888 Materials, p.354-355. În 1888 Materials, pagina 354, se află o notă de subsol adăugată la Manuscript Release nr.1216, care încearcă să diminueze impactul descrierii lui Ellen White cu privire la acest eveniment. Aparent, în loc de a crede ceea ce scrie Ellen White, cititorul este încurajat să citească mai degrabă pasaje din Through Crisis to Victory: 1888-1901, de A.V. Olson, al cărei titlu vorbeşte de la sine. Totuşi, trebuie să ne amintim că A.V. Olson a murit în 1963, cu trei ani înainte de a fi publicată cartea lui, dată la care cartea a ajuns să fie sub tutela Consiliului Ellen G. White Estate, avându-l ca secretar pe A.L. White.

[iv] Ibid., p.355-356.

[v] Vezi, Ellen G. White către R.A. Underwood, Scrisoarea 22, 18 ianuarie, 1889, şi Manuscrisul 30, iunie, 1889, şi Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 20, 6 ianuarie, 1891; în 1888 Materials, p.241, 356,847. Vezi, de asemenea,  William C. White către Mary White, 24 noiembrie, 1888; în Manuscripts and Memories, p.127. Acesta este un exemplu perfect cu privire la aceia care luptau împotriva lui Jones, deoarece credeau că era un extremist, atunci când vorbea despre subiectul reformei naţionale, sau despre libertatea religioasă, precum şi despre susţinerea indiscutabila din partea lui Ellen White. În zilele noastre, există acuzaţii similare la adresa lui Jones, aduse de aceia care declară că el a fost un extremist în fiecare domeniu al lucrării pentru libertatea religioasă. Totuşi, Ellen White nu a susţinut acuzaţiile lui Smith în 1888, nici nu se pare că ea i-ar susţine în zilele noastre pe aceia care prezintă greşit întreaga lui lucrare ca fiind rea.

[vi] Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 20, 6 ianuarie,1891; în 1888 Materials, p.847,848.

[vii] Ellen G. White, Manuscrisul 30, iunie, 1889; în 1888 Materials, p.356-357.

[viii] „Minutes of the General Conference Committee”, adunarea a cincisprezecea, 5 aprilie,1888.

[ix] William C. White către Mary White, 24 noiembrie, 1888; în Manuscripts and Memories, p.126-127; şi „Battle Creek College Board Minutes”, 22, 25 noiembrie,1888.

[x] Ellen G. White, Manuscrisul 16, ianuarie 1889; în 1888 Materials, p.259.

[xi] William C. White către Mary White, 24 noiembrie 24, 1888; în Manuscripts and Memories, p.127.

[xii] Battle Creek Daily Journal, 11 decembrie,1888, p.3.

[xiii] Ellen G. White, Manuscrisul 30, iunie, 1889; în 1888 Materials, p.357-359.

[xiv] I.D. Van Horn, „The Michigan State Meeting”, Review and Herald Extra, 11 decembrie, 1888, p.780.

[xv] Ellen G. White, Manuscrisul 30, iunie, 1889; în 1888 Materials, p.360.

[xvi] Pentru informaţii cu privire la contextul în care s-au desfăşurat aceste evenimente, vezi, A.T. Jones, The Sentinel Library, 15 septembrie, 1889; W.A. Blakely, American State Papers Bearing on Sunday Legislation, (Washington, D.C.: The Religious Liberty Association, 1911); Eric Syme, A History of SDA Church-State Relations in the United States (Mountain View, CA: Pacific Press, 1973).

[xvii] Ellen G. White către O.A. Olsen, Scrisoarea 81, 31 mai,1896; în 1888 Materials, p.1565.

[xviii] Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888; în 1888 Materials, p.210.

[xix] William C. White către C.H. Jones, 18 mai,1887; în A.L. White, The Lonely Years, p.438. Este posibil ca observaţiile lui Jones sau Waggoner cu privire evenimentele legate de libertatea religioasă din acel timp să fi fost incluse în anexa de la ediţia din 1888 a cărţii Tragedia veacurilor. La pagina 565, Ellen White declară: „Catolicismul câştigă teren în toate direcţiile”. O notă de subsol face trimitere la anexă, pentru informaţii suplimentare. La pagina 573, Ellen White declară că „în evenimentele care se desfăşoară acum în Statele Unite pentru a obţine o susţinere a statului din partea instituţiilor şi a bisericii, protestanţii merg pe urmele papalităţii”. De asemenea, pentru informaţii suplimentare, cititorul este îndrumat să citească anexa care nu s-a aflat anterior în Spirit of Prophecy, vol.4, ediţia 1884. În conformitate cu White Estate, este foarte probabil ca Jones sau Waggoner să fi scris aceste note din anexa cărţii. Ambele note au fost înlăturate din ediţia 1911 a cărţii Tragedia veacurilor, probabil pentru că nu mai reprezentau evenimentele din acel timp. Ideea este că ediţia 1888 a cărţii Tragedia veacurilor a fost publicată exact pentru acel timp (1888), pentru a-i avertiza pe cititori cu privire la lucrurile care se întâmplau în Statele Unite şi în întreaga lume. Ellen White a avut suficientă încredere în Jones şi Waggoner, încât a îngăduit ca notele lor să fie adăugate în anexă. De asemenea, este o realitate faptul că Dumnezeu trimitea mesajul cel mai preţios pentru a pregăti biserica în scopul de a vesti acelaşi mesaj în lume. Din nefericire, ediţia 1888 a cărţii Tragedia veacurilor a sfârşit prin a rămâne neatinsă timp de aproape doi ani în biroul editurii Review and Herald, în primul rând ca rezultat al împotrivirii faţă de mesaj şi mesageri.

[xx] Vezi The Sentinel Library, 15 septembrie, 1889. Oare este posibil ca noi, adventiştii, să nu ne dăm seama cât de mult Îi datorăm lui Dumnezeu pentru că l-a trimis pe A.T. Jones spre a apăra biserica şi, de asemenea, întreaga naţiune, în domeniul libertăţii religioase? Totuşi, nimeni nu poate aprecia contribuţia lui Jones în domeniul libertăţii religioase, fără a citi mai întâi lucrările lui, dintre care multe au fost retipărite (în primul rând de către asociaţii religioase independente de biserica organizată). Cu toate acestea, în prezent s-a dezvoltat un nou interes. Recent, revista Liberty a retipărit unul dintre discursurile lui Jones, împreună cu următoarele rânduri intitulate: „What is Patriotism in the United States”, şi l-a trimis abonaţilor ei. „În fiecare an NARLA [The North American Religious Liberty Association (Asociaţia nord-americană pentru libertatea religioasă)] oferă medalia A.T. Jones celor care urmează cel mai bine exemplul contribuţiei lui A.T. Jones în domeniul libertăţii religioase. Această contribuţie cuprinde: a) dispoziţia de a rosti adevărul cu putere, folosind propriile talente în cercetarea practică, scrieri, discursuri şi organizarea unor activităţi pentru promovarea libertăţii, precum şi dovedirea prin fapte a unei dedicări faţă de principiul evanghelic al libertăţii religioase” (http://religiousliberty.info/article.php?id=ll, 10 martie, 2010).

[xxi] Ellen G. White, „The Approaching Crisis”, Review and Herald Extra, 11 decembrie,1888, p.4. În A User-Friendly Guide to the 1888 Message, George Knight prezintă ideea că „adventiştii de ziua a şaptea nu au ignorat semnificaţia legilor propuse de Blair”. De asemenea, el spune că „intensitatea emoţională a participanţilor la Conferinţa Generală din 1888” s-a datorat în mare parte „faptului că adventiştii simţeau că… se confruntau deja cu timpul sfârşitului”. Prin urmare, „nu este dificil să înţelegem de ce unii dintre conducătorii adventişti au reacţionat violent şi conduşi de emoţii” faţă de prezentările lui Jones şi Waggoner (p.32-33). Totuşi, Ellen White oferă o perspectivă mai echilibrată. Probabil că mulţi adventişti erau conştienţi din punct de vedere intelectual de evenimentele care aveau loc, dar străjerii erau „adormiţi”, „nepregătiţi” şi „nu conştientizau pericolul care îi ameninţa” (op. sit., p.4).

[xxii] Ellen G. White, „David's Prayer”, „Sermon”, 8 decembrie, 1888, Review and Herald, 18 decembrie, 1888, p.786-787.

[xxiii] Ellen G. White, „Our Duties and Obligations”, Review and Herald, 18 decembrie, 1888, p.794-795.

[xxiv] Ellen G. White, „The American Sentinel and Its Mission”, Review and Herald, 18 decembrie, 1888, p.791.

[xxv] Ellen G. White, „Revival Work in the Battle Creek Church”, Review and Herald, 12 februarie, 1889, p.106-107. „Mesajul de la 1888”, prezentat de Jones şi Waggoner, a fost foarte strâns legat de subiectul libertăţii religioase şi de lucrarea Duhului Sfânt pentru pregătirea unui popor care să stea în picioare în ziua lui Dumnezeu. Faptul că legile duminicale erau mai aproape de adoptare, decât fuseseră oricând înainte în istoria americană constituia o dovadă puternică şi convingătoare că Dumnezeu începuse să reverse ploaia târzie (mesajul cu privire la Hristos, Neprihănirea noastră) şi că marea strigare era pe punctul de a fi vestită cu o putere fără precedent.

[xxvi] Ibid.

[xxvii] Ellen G. White, Manuscrisul 30, iunie 1889; în 1888 Materials, p.378-379. Nu trebuie să uităm că marele duşman lucrase aproape 1500 de ani prin intermediul bisericii papale nu numai pentru a anula Legea lui Dumnezeu, ci şi pentru a călca în picioare credinţa lui Isus, odată cu înlăturarea libertăţii de conştiinţă: „Papalitatea este bine pregătită pentru a împlini dorinţele tuturor acestor oameni. Ea este pregătită pentru două categorii de oameni, cuprinzând aproape întreaga lume – cei care doresc să fie mântuiţi prin meritele lor şi cei care doresc să fie mântuiţi în păcatele lor. În aceasta constă secretul puterii ei”. De asemenea, Biserica Romano-catolică „i-a anatemizat «pe aceia care afirmă libertatea de conştiinţă şi libertatea închinării religioase», precum şi «pe toţi cei care susţin că biserica nu poate folosi forţa»” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p.572,564). Cele trei solii îngereşti contrazic astfel de idei false, proclamând poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus şi apărând libertatea de conştiinţă pentru toţi cei ce consideră că Sabatul este un semn.

[xxviii] Ellen G. White, „Revival Work in the Battle Creek Church”, Review and Herald, 12 februarie, 1889, p.106-107. Arthur L. White declară că Săptămâna de Rugăciune planificată în perioada 15-22 decembrie a durat, în realitate „timp de o lună”(The Lonely Years, p.420).

[xxix] Ellen G. White, Manuscrisul 30, 30 iunie,1889; în 1888 Materials, p.367.

[xxx] Ellen G. White, Manuscrisul 25, „Diary”, decembrie 1888; în Arthur L. White, The Lonely Years, p.421.

[xxxi] Ibid.

[xxxii] Daniel T. Jones către J.W. Watt, 1 ianuarie, 1889. Această descriere a lui A.T. Jones se deosebeşte de multe dintre celelalte descrieri făcute de istoricii moderni. Vezi, de asemenea,  Capitolul 6, nota de final 6.

[xxxiii] Ellen G. White, Manuscrisul 24, noiembrie 1888; în 1888 Materials, p.228.

[xxxiv] Această descriere este aproape identică aceleia făcute de Ellen White în Early Writings, când vorbeşte despre oamenii care L-au urmat pe Hristos în sfânta sfintelor şi au spus: „«Tatăl meu, dă-ne Duhul Tău». Atunci, Isus a suflat asupra lor Duhul Sfânt. În acea suflare era lumină, putere şi multă dragoste, bucurie şi pace” (p.55).

[xxxv] Ellen G. White, Manuscrisul 30, 30 iunie, 1889; în 1888 Materials, p.366-369, 378-379, 381.

[xxxvi] Mai sunt şi alţi factori existenţi în Battle Creek, care i-au împiedicat pe unii să asculte şi să accepte mesajul prezentat. Fusese planificat un program de Crăciun, care implica mulţi copii îmbrăcaţi în costume speciale. În notele ei aflate în jurnalul din 24 decembrie, Ellen White şi-a exprimat următoarea îngrijorare: „Se fac multe pregătiri la sanatoriu, iar din acest motiv un mare număr de oameni nu a fost prezent [la adunările Săptămânii de Rugăciune] (Manuscrisul 25, decembrie 1888, nepublicat). Ellen White şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la marea cantitate de „timp şi muncă” investită în pregătirea programului. „În timp ce se făceau aceste eforturi istovitoare pentru a pregăti spectacolele, adunările erau lipsite de interesul cel mai profund care ar fi trebuit să le angajeze atenţia şi care făcea necesară prezenţa fiecărui suflet, ca nu cumva să piardă ceva din mesajul pe care îl trimitea Domnul”. Deoarece simţea timpul profetic în care trăiau şi înţelegea mesajul adevărului prezent care era vestit, Ellen White i-a îndemnat pe profesori să înţeleagă lumina, în scopul de a o transmite mai departe copiilor: „Oh, instructorii Şcolii de Sabat trebuie să fie pe deplin umpluţi cu spiritul mesajului pentru timpul acesta, vestind acest mesaj în toate activităţile lor…. Lucraţi pentru mântuirea lor [copiilor], îndrumaţi-i spre Isus care i-a iubit aşa de mult, încât Şi-a dat viaţa pentru ei. Repetaţi-le asigurarea preţioasă pe care le-a dat-o Dumnezeu Însuşi (Exod 34,6-7 – citat). Domnul Isus trebuie să le fie prezentat copiilor în mod simplu, ca fiind Mântuitorul care iartă păcatul, oferind dincolo de perdea sângele Său ispăşitor…. Spuneţi-le că este zadarnic să creadă că pot să ajungă mai buni prin propriile puteri şi prin promisiunea de a se schimba, deoarece acest fapt nu va îndepărta nicio pată a păcatului, dar calea de a obţine simţământul păcatului şi adevărata pocăinţă este aceea de a se încredinţa aşa cum sunt în braţele milei şi dragostei declarate şi descoperite de Dumnezeu” (Scrisoarea 5, decembrie 26, 1888; Manuscript Releases, vol.19, p.300-305). [197]