După Conferința Generală de la Minneapolis, pe măsură ce solia trimisă din cer le era prezentată oamenilor, au avut loc multe redeșteptări. Cu toate acestea, continuarea împotrivirii față de Jones, Waggoner și Ellen White a împiedicat mult lucrarea și, în cele din urmă, a făcut să nu mai aibă loc revărsarea îmbelșugată a Duhului Sfânt. J. H. Morrison și unii dintre ceilalți delegați la conferință au plecat înainte de încheiere și s-au întors la Battle Creek cu „vești foarte subiective”, de „un caracter descurajator”.[1] Ei au raportat că A. T. Jones „era un excentric și se părea că li se rupea inima, dacă oamenii ar fi gândit altfel decât ei”. Mulți credeau în „infailibilitatea doctrinei autorilor de la Battle Creek”, a lui Uriah Smith, G. I. Butler și a altora, și nu puteau să vadă posibilitatea ca acești oameni se fie de partea greșită a controversei.[2]
După întoarcerea la Battle Creek, Ellen White a aflat despre multe vești care fuseseră aduse de la Minneapolis, determinându-i pe oameni să creadă că „sora White trebuie să se fi schimbat” și că mărturia ei „își schimbase caracterul”. Când le-a vorbit oamenilor, la o adunare din Battle Creek, ea a avut ocazia de a-și prezenta „poziția cu claritate, dar oamenii care ar fi trebuit să stea alături de ea nu au spus niciun cuvânt […]. Niciunul nu a îndrăznit să spună: «Sunt alături de tine, soră White. Voi sta de partea ta.»” Deși „câțiva au dat mâna” cu ea, după adunare, și au fost eliberați sufletește, când au auzit „adevărul despre acea situație”, totuși a existat „un număr destul de mare care țineau cu tărie la bănuielile lor rele și rămâneau la reprezentările distorsionate pe care le primiseră […]. Se părea că ei preferau să creadă zvonurile false”.[3]* De obicei, când lipsea o perioadă de la Battle Creek, Ellen White vorbea în tabernacol [180] în primul Sabat după întoarcere. Ea a fost invitată să facă astfel, dar pentru că „impresiile că ea se schimbase erau așa de puternice”, doi prezbiteri ai bisericii, Amadon și Sisley, au venit în Sabat dimineață, întrebând-o despre ce plănuia să vorbească. Ellen White a înțeles bine intenția întrebării și i-a mustrat pe prezbiteri, întrebând, de asemenea, dacă lui A. T. Jones îi va fi dată o șansă de a rosti „solia care i-a fost dată de Dumnezeu”.
„Fraților, lăsați problema în mâinile Domnului și a lui Ellen White, pentru că nici Domnul, nici Ellen White nu vor avea nevoie ca frații să le dicteze cu privire la subiectul pe care îl va prezenta ea. Eu sunt acasă în Battle Creek […], iar noi nu cerem permisiunea de a vorbi la amvon în tabernacol. Eu consider că aceasta este poziția pe care Dumnezeu mi-a acordat-o de drept. Totuși, aici este fratele Jones, care nu poate simți la fel ca mine și va aștepta o invitație din partea voastră. Ar trebui să vă faceți datoria și să-i deschideți calea.
Prezbiterii au declarat că nu se simțeau liberi să-l invite să vorbească, până când nu se vor consulta cu fratele Smith, pentru a ști dacă el va aproba acest lucru, deoarece fratele Smith era mai în vârstă ca ei. Eu am spus: «Atunci, faceți imediat lucrul acesta, pentru că timpul este prețios și există o solie care trebuie să ajungă la acest popor, iar Domnul vă cere să deschideți calea.»”[4]
După aproape o săptămână, în care Jones nu a primit nicio invitație de a le vorbi oamenilor, Ellen White i-a chemat pe prezbiterii bisericii, pentru a-i întreba care era motivul întârzierii. „Prescott, Amadon și Sicily [sic] au prezentat o mărturie comună”, spunând că fratele Smith „hotărâse că nu ar fi cel mai bine să-l invite pe Jones, deoarece el adoptase poziții extreme și ducea prea departe subiectul reformei naționale”. Smith considera că „Jones exagera destul de mult în expresii și adopta o concepție extremistă, iar el cu greu putea să creadă că era cel mai bine să fie invitat să vorbească”. Auzind răspunsul lor, Ellen White s-a simțit „foarte indignată din cauza eforturilor persistente de a închide ușa față de fiecare rază de lumină cerească”. Ea a prezentat „o mărturie foarte clară” timp de aproape cincisprezece minute și a fost una dintre „cele mai directe și serioase mărturii pe care le-a prezentat vreodată în viață”. „Ea le-a spus destul de amplu care era părerea ei cu privire la acel fel de plănuire”[5]*:
„Eu am răspuns. «Ei bine, dacă fratele Smith adoptă această poziție, Dumnezeu îl va îndepărta cu siguranță din cale, pentru că Dumnezeu nu i-a dat lui autoritatea de a spune ce trebuie și ce nu trebuie să-i fie prezentat poporului nostru în tabernacol. Totuși, dacă el continuă să-și mențină poziția, noi vom obține o sală publică în oraș, iar cuvintele pe care Domnul i le-a dat fratelui Jones pentru a le vesti poporului vor fi vestite.»”[6] [181]
„Le-am vorbit puțin despre felul în care s-au desfășurat lucrurile la Minneapolis și am declarat poziția pe care o adoptasem eu, și anume că fariseismul lucrase ca un aluat aici în Battle Creek și că bisericile adventiste de ziua a șaptea erau afectate […].
Slăbiciunea și orbirea s-au așternut asupra poporului care fusese binecuvântat cu o mare lumină, cu ocazii și privilegii prețioase. Asemenea reformatorilor, ei ieșiseră din bisericile oficiale, dar acum joacă un rol similar celui pe care l-au jucat bisericile [în 1844]. Noi am sperat că nu va fi necesară o altă ieșire din biserică.”[7]
Ca și când încercarea de a-l ține pe Jones departe de tabernacol nu ar fi fost suficientă, „s-au făcut aranjamente pentru a fi dat afară din școală, de teama că ar fi introdus ceva care ar fi în conflict cu ceea ce fusese predat înainte”. În aprilie 1888, Comitetul Conferinței Generale sugerase ca A. T. Jones să fie numit profesor la colegiul din Battle Creek[8] și, „deși el venise în est cu așteptarea că va preda la colegiu, se părea ca și când nu era niciun loc care putea să-i fie dat”. Când hotărârea de a restricționa ce anume putea fi predat la colegiu nu a reușit să fie votată la conferința de la Minneapolis, consiliul de administrație al școlii, condus de Uriah Smith, și-a dat seama că „ei nu luaseră nicio hotărâre oficială cu privire la acceptarea lui A. T. [Jones] ca profesor”. Ca urmare, „ei au votat să-i angajeze, în schimb, pe U. Smith și F. D. Starr, pentru a preda cursul de religie”.
Cu toate acestea, nu la mult timp după aceea, Comitetul Conferinței Generale a sugerat că F. D. Starr să meargă în Indiana, pentru că „aveau mare nevoie de un om” și, încă o dată, au recomandat colegiului „să stea de vorbă cu Jones”, deoarece el venise în est la recomandarea lor. Un comitet special format din trei persoane, G. I. Butler, Uriah Smith și W. W. Prescott (președinte al Battle Creek College), a avut o „întrevedere lungă cu pastorul Jones” și a fost într-adevăr interesantă. Comitetul a insistat ca el să-i asigure „într-un mod cât se poate de categoric că, dacă va fi angajat să ajute la predarea lecțiilor, nu va preda cu bună știință nicio opinie contrară celor dorite de consiliul școlii”[9]. Lucrul pe care nu reușiseră să-l obțină printr-o hotărâre votată la Minneapolis, i-l impuneau acum lui Jones în mod direct.
Ellen White a fost înfuriată de astfel de hotărâri. La scurt timp după aceea, ea a întrebat dacă toate încercările de a-l ține pe Jones departe de școală și de tabernacol au fost „inspirate [182] de Duhul lui Dumnezeu”. Răspunsul ei a fost: „Cu siguranță duhul care v-a inspirat nu a fost de la Dumnezeu, ci dintr-o altă sursă.” Situația aceasta a determinat-o să reflecteze: „Cât de puțini înțeleg sau încearcă să conștientizeze tainele respingerii iudeilor și chemarea neamurilor.”[10]
Conversația de cincisprezece minute dintre Ellen White și prezbiterii de la tabernacol nu a rămas fără rezultate. Fratele Amadon „a urnit din loc lucrurile și a făcut aranjamente pentru adunările din Sabat și duminică seara”, pentru ca Jones să poată vorbi în tabernacol. În conformitate cu William C. White, Jones a vorbit despre libertatea religioasă și „a făcut-o într-adevăr bine”. Acolo erau câțiva cetățeni de seamă ai orașului, inclusiv judecătorul Graves și Ed. Nichols, care au fost „foarte mulțumiți”. Prezentările lui Jones au fost publicate în Daily Journal din Battle Creek și au fost distribuite „2300 de exemplare”.[11] Datorită interesului creat, lui Jones i s-a îngăduit să își continue prezentările la tabernacol. În timp ce conducătorii din biserică vorbeau defavorabil despre solia lui Jones și despre stilul lui de prezentare, un ziar local îl lăuda pentru ambele. Daily Journal din Battle Creek descria a treia prezentare a lui, după cum urmează:
„Audiența foarte numeroasă și foarte atentă care a fost prezentă la aceste lecturi constituie un indiciu cu privire la marele interes acordat de cetățenii noștri, deoarece ei felicită modalitatea elocventă și abilă în care a fost prezentat subiectul. În a treia sa lectură, dl Jones a vorbit mai bine de două ore, ținând audiența fără suflare pe întregul parcurs.”[12]
În săptămâna următoare, Jones a însoțit-o pe Ellen White la Potterville, Michigan, unde au avut loc adunări în perioada 22 – 27 noiembrie. Ellen White fusese invitată de fratele Van Horn și a fost bucuroasă să participe, sperând că va înlătura prin prezența ei prejudecățile împotriva lui Jones și Waggoner. Pe parcursul adunărilor de dimineața „când au fost prezenți numai frații noștri”, Ellen White a vorbit foarte deschis despre conferința de la Minneapolis, „prezentând lumina pe care Domnul binevoise să i-o dea pentru poporul Său prin avertizări și mustrări”. Ea i-a avertizat pe frați cu privire la pericolul „de a se pipernici în lucrurile spirituale”, deoarece își puneau încrederea „într-un singur om” – G. I. Butler. Oamenii se despărțeau de Dumnezeu, aducând omagiu făpturilor omenești. De asemenea, Ellen White a vorbit despre atmosfera care îi înconjurase prin râsete, glume și cuvinte disprețuitoare.[13] [183]
A. T. Jones a prezentat la Potterville trei lecturi similare celor de la Battle Creek, „dintre care două s-au referit la națiunea noastră, discutând problemele iminente legate de biserică și stat, precum și avertizarea – solia îngerului al treilea – care trebuia să-i fie vestită poporului nostru”. Deși I. D. Van Horn a raportat în Review că nu a avut loc „nicio manifestare de ușurătate” și că, în fiecare zi, mărturia lui Ellen White „a fost dictată în mod evident de Duhul lui Dumnezeu, adăugând mult la interesul și puterea adunării”[14], evaluarea făcută de Ellen White a fost foarte diferită. Când a vorbit despre ploaia târzie, ea a declarat deschis că modul lor de a se comporta la Minneapolis „a fost un act de cruzime față de Duhul lui Dumnezeu” și „i-a implorat să înceteze imediat”. Ea sperase că adunările de la Potterville vor produce o schimbare, „dar poziția lui Butler și Smith i-au influențat să nu facă nicio schimbare, ci să rămână acolo unde erau. Nu a fost făcută nicio mărturisire a vinovăției. Binecuvântata adunare s-a încheiat. Mulți au fost întăriți, dar îndoiala și întunericul îi cuprindeau pe unii mai puternic decât înainte. Roua și ploaia harului ceresc, care sensibilizau multe inimi, nu au udat sufletul lor”[15].
Ellen White a avut motive întemeiate pentru a fi îngrijorată. Pe parcursul deceniului 1880, legile duminicale și persecuția pentru călcarea acestora luaseră amploare și ajunseseră mai puternice, iar acum, într-un timp când adventiștii de ziua a șaptea ar fi trebuit să fie foarte interesați de astfel de subiecte, mulți erau ocupați cu dezbateri doctrinare și ignorau problema crucială a libertății religioase.
Între 1885 și 1887, numai în Arkansas, aproape douăzeci de păzitori ai Sabatului fuseseră acuzați de profanarea duminicii și condamnați să plătească, fiecare, o amendă de 500 dolari. În 1887, Prohibition Party[16] și Women’s Christian Temperance Union[17] au trecut de partea National Reform Association[18] în efortul de a institui legile duminicale ca un mijloc de îmbunătățire a moralității americane. La începutul anului 1888, binecunoscutul cardinal romano-catolic James Gibbons și-a unit forțele cu mulți protestanți în susținerea unei cereri adresate Congresului în favoarea legilor naționale duminicale. Această mișcare pentru legile duminicale a atins punctul culminant în 21 mai 1888, când senatorul H. W. Blair a introdus în Senatul Statelor Unite propunerea unei legi care promova respectarea „zilei Domnului […] ca zi dedicată închinării religioase”. La numai câteva zile după aceea, Blair a trimis o propunere de modificare a Constituției Statelor Unite și de creștinare a sistemului școlar public național. Aceasta a fost prima astfel de lege care urma să-i fie prezentată Congresului, de la începutul mișcării adventiste din deceniul 1840 și până atunci.[19] [184]
În mijlocul acestor evenimente monumentale, care erau privite ca fiind împliniri ale profeției biblice, la Minneapolis avusese loc una dintre cele mai mari controverse din istoria Bisericii Adventiste. Acolo, „manifestările Duhului Sfânt”, care urmau să pregătească un popor pentru a rezista în astfel de timpuri, „au fost atribuite fanatismului”[20]. Ellen White vorbise precis la conferință: „Pentru că ideile unora nu sunt în acord exact cu ideile lor cu privire la fiecare punct de doctrină […] marea problemă a libertății religioase naționale, care implică acum atât de mult, este un subiect de mică importanță pentru mulți.”[21] Ellen White a fost foarte tulburată când a văzut împotrivirea față de Jones și Waggoner, ca rezultat al controversei de la Minneapolis. Din cauză că ambii erau implicați atât de activ în lucrarea legată de libertatea religioasă, prejudecățile împotriva lor aveau tendința să se reverse și peste această lucrare importantă.
Atât Jones, cât și Waggoner erau co-editori la American Sentinel (revista lunară a bisericii, dedicată libertății religioase, care începuse să fie publicată în 1886) și, probabil, erau scriitorii și profesorii cei mai activi și bine informați în domeniul acesta. Ellen White le ceruse amândurora să revizuiască noua ediție a cărții Tragedia veacurilor, „pentru o critică și corectură atentă”, înainte de a fi tipărită în 1888.[22]*
Nu doar atât, dar predicile lui Jones cu privire la acest subiect, atunci când le-a prezentat în tabernacol, au avut un răspuns bun din partea unor „cetățeni de seamă”. Fiind primul adventist care a stat în fața Senatului Statelor Unite (depunând mărturie în fața Committee on Education and Labor[23]) împotriva propunerii legislative a lui Blair, în 13 decembrie 1888[24]), eforturile lui au fost întocmai vrednice de laudă. Deși Jones era în principal un autodidact, pledoaria lui în apărarea libertății de conștiință și a libertății religioase în fața Senatului a fost impresionantă. Argumentele pe care le-a prezentat au fost similare celor împărtășite la tabernacol, dar pe parcursul celor nouăzeci de minute care i-au fost acordate pentru a vorbi, el a fost întrerupt de o sută șaizeci și nouă de ori numai de către președintele Senatului [senatorul Blair]. Totuși, Domnul i-a inspirat lui Jones cuvintele pe care trebuia să le spună, iar legea a fost abandonată odată cu încheierea celui de-al cincizecilea congres.[25]* [185]
La numai două zile după apariția în fața Senatului Statelor Unite, Jones s-a întors la Battle Creek pentru a participa împreună cu Ellen White la adunările săptămânii de rugăciune, care erau planificate în perioada 15 – 22 decembrie. Înainte de săptămâna de rugăciune, Ellen White a avertizat de la amvonul tabernacolului și prin articolele din Review cu privire la „criza care se apropie”. Ea s-a plâns că nu fusese „rânduit de Dumnezeu ca lumina” să fie ținută departe de popor, adică „tocmai adevărul prezent de care aveau nevoie” pentru acel timp. Revărsarea Duhului lui Dumnezeu, care trebuia să-i pregătească pentru o astfel de criză, a fost ținută la distanță pentru a nu influența. Ea a înțeles lipsa de pregătire a poporului lui Dumnezeu, precum și faptul că mulți „stătuseră ani de zile într-o așteptare calmă a acestui eveniment”. Era timpul pentru „acțiune, și nu pentru nepăsare și amorțire spirituală”.
„O mare criză îl așteaptă pe poporul lui Dumnezeu. Foarte curând, națiunea noastră va încerca să le impună tuturor respectarea primei zile a săptămânii ca zi sfântă […]. În mijlocul poporului păzitor al poruncilor lui Dumnezeu, trebuie să fie mai multă spiritualitate și o consacrare mai profundă față de Dumnezeu […].
Dacă nu vă ridicați la nivelul unei atitudini mai înalte și mai sfinte în viața religioasă, nu veți fi pregătiți pentru arătarea Domnului nostru […]. Pentru că le-a fost dată o mare lumină, Dumnezeu așteaptă un zel, un devotament și o credincioșie proporțională din partea poporului Său. Dar dacă adevărul nu este prețuit și pus în practică, va urma un întuneric, o necredință și o orbire proporțională […].
Dacă cei din poporul nostru vor continua în atitudinea de indiferență în care au fost până acum, Dumnezeu nu poate să reverse asupra lor Duhul Său. Ei nu sunt pregătiți să conlucreze cu El. Ei nu-și dau seama de pericolul care îi amenință și nu sunt conștienți de situație […].
Solia îngerului al treilea cuprinde mai mult decât presupun mulți. Ce interpretare dau ei pasajului care spune că un înger a coborât din cer și pământul a fost luminat de slava lui? Acesta nu este un timp când putem fi scuzați pentru inactivitate […].
Poporul trebuie să fie conștientizat de pericolele actuale. Străjerii dorm. Suntem rămași în urmă cu mulți ani.”[26]*
Într-o predică rostită în data de 8 decembrie, la Battle Creek, Ellen White i-a adresat poporului apelul de a „se pregăti pentru săptămâna de rugăciune, umilindu-și [186] inima înaintea lui Dumnezeu”. Ea a avertizat că se „ apropiau de încheierea timpului de probă” și că era o mare lucrare de făcut pentru Dumnezeu. Sosise timpul când atenția poporului lui Dumnezeu urma să fie atrasă asupra „sanctuarului din cer”. Ea a exclamat că Dumnezeu „lucra pentru cei din poporul Său”, pentru a nu fi „lăsați în întuneric”. El dorea ca ochii lor să fie unși, ca să poată „face deosebire între lucrările puterilor întunericului și îndemnurile Duhului lui Dumnezeu”[27].
Într-un articol tipărit pentru săptămâna de rugăciune, Ellen White a scris despre criza care va veni și le-a spus oamenilor în mod direct: „Am fost adormiți, iar candelele noastre se sting […]. Solia laodiceeană se aplică poporului lui Dumnezeu din acest timp. Ei spun: «Sunt bogat, m-am îmbogățit, și nu duc lipsă de nimic.»” Ea i-a avertizat pe frați cu privire la „păcatul grav” al fariseismului care pătrunsese în mijlocul lor și îi determina să creadă: „Suntem neprihăniți și toate faptele noastre sunt pline de merite, în timp ce suntem departe de a împărtăși un spirit corect față de Dumnezeu și față de frații noștri”. În împotrivirea lor față de solia adusă de Jones și Waggoner, ei „făceau pe om vinovat pentru un cuvânt”.[28]
Când a început săptămâna de rugăciune, Ellen White a încercat să atragă atenția fraților asupra adevăratelor lor sentimente față de Jones și Waggoner, și față de lucrarea pe care o făceau ei pentru libertatea religioasă. Indiferent de declarațiile lor, faptele lor vorbeau mai puternic decât cuvintele. Avertizările din American Sentinel nu îi influențaseră pe oameni așa cum ar fi trebuit, deoarece nu fuseseră asociate cu o recomandare unanimă din partea celor din poziții de conducere. Ca rezultat, biserica „era mult în urmă în pregătirile pentru lucrare”, iar binecuvântările lui Dumnezeu „fuseseră retrase”:
„Ar fi putut fi făcut mult mai mult prin Sentinel, dacă influențele potrivnice nu ar fi fost exercitate pentru a pune piedici. Chiar dacă nu s-a spus nimic împotriva publicației, faptele dau pe față indiferența care se simte cu privire la ea. […]
În planul lui Dumnezeu, Sentinel a fost una dintre vocile care au dat semnalul de alarmă, pentru ca poporul să audă, să-și dea seama de pericolul în care se află și să facă lucrarea necesară în acest timp […]. Vocea Martorului credincios a fost auzită adresând mustrări, dar nu a fost ascultată […]. [187]
Fiecare lucrător al lui Dumnezeu trebuie să înțeleagă situația și să le prezinte bisericilor noastre revista Sentinel, explicându-le conținutul ei și susținând avertizările și faptele pe care le expune […]. Nu îngăduiți ca simțămintele nimănui să se împotrivească apelurilor Duhului Sfânt.
Cuvântul lui Dumnezeu nu tace cu privire la acest timp crucial și va fi înțeles de toți cei care nu se împotrivesc Duhului Său […]. Soliile care au adus lumina Domnului ne-au fost prezentate ani de zile, dar au fost influențe care au lucrat în mod indirect pentru a anula efectul avertizărilor care veneau prin Sentinel, prin Mărturii și prin alte mijloace pe care Dumnezeu le trimite poporului Său. Nu stați în calea acestei lumini.”[29]
Astfel de apeluri, publicate prin intermediul paginilor din Review, alături de soliile prezentate în timpul săptămânii de rugăciune, au început să aducă rezultate. Ellen White, A. T. Jones și J. O. Corliss „au lucrat stăruitor, vorbind în sanatoriu în fiecare dimineață devreme și în capela editurii, […] precum și în tabernacol”. Jones a vorbit despre situația actuală legată de schimbările legislative în domeniul religios, dar în conformitate cu Ellen White, „subiectul principal a fost neprihănirea prin credință, iar adevărul acesta a venit ca o hrană la vreme potrivită pentru poporul lui Dumnezeu. Scripturile vii ale lui Dumnezeu erau prezentate într-o lumină nouă și prețioasă”. Solia nu a conținut numai „poruncile lui Dumnezeu – ca parte a soliei îngerului al treilea – ci și credința lui Isus, care cuprinde mai mult decât se presupune în general”. Astfel, Ellen White a putut să proclame cu bucurie: „Adevărul așa cum este el în Isus, însoțit de energia divină, a fost adus înaintea poporului, iar noi avem motive să-L lăudăm pe Dumnezeu.”[30]*
Solia neprihănirii prin credință a fost recunoscută ca având o semnificație mai mare, deoarece era prezentată în contextul libertății religioase și al libertății de conștiință, însăși temelia pe care se baza guvernarea lui Dumnezeu. „Duhul Sfânt” a descoperit „semnificația deplină” a acestor adevăruri, așa cum se aflau ele, în relație cu „evenimentele noi și uimitoare ce se desfășurau în contextul modificării Constituției cu privire la religie”. Acest element a făcut ca adunările „să fie însoțite de un interes neobișnuit, deoarece profeția era aplicată, într-o modalitate clară”, la timpul în care trăiau ei.[31] [188]
Solia prezentată „a avut un efect minunat asupra celor care au auzit-o. Mulți care nu împărtășeau credința noastră au fost profund tulburați de importanța lucrurilor și convinși că trebuie sa fie făcut ceva și trebuie să fie făcut imediat în lupta pentru libertatea religioasă”. Ellen White a putut să declare cu sinceritate: „Dumnezeu a trimis soli [Jones și Waggoner] care au studiat Biblia pentru a găsi adevărul și care au cercetat acțiunile celor ce îndeplineau un rol în împlinirea profețiilor, pentru a face să aibă loc o schimbare în legislația din domeniul religiei […]. Oare nu se va ridica nicio voce pentru a adresa o avertizare directă, care să conștientizeze bisericile cu privire la pericolul în care se află?” Ea a înțeles că venea în curând timpul când aceia care nu împărtășeau credința noastră „vor ieși în față” ca rezultat al acestei solii, „vor îmbrăca întreaga armură a lui Dumnezeu, vor înălța legea Sa, vor adera la credința lui Isus și vor susține cauza libertății religioase”[32]*.
Datorită interesului creat de adunările săptămânii de rugăciune, chiar și în rândul vizitatorilor și al pacienților Sanatoriului, adunările desfășurate în diferite locuri din Battle Creek au continuat timp de o lună. La scurt timp după aceea, Ellen White a scris despre experiența avută, exprimându-și bucuria pentru că a văzut lumina cerului strălucind asupra oamenilor și rezultatele pozitive: [189]
„Mulți L-au căutat pe Domnul prin mărturisirea păcatelor și prin smerirea inimii […]. Cei care fuseseră până atunci aproape lipsiți de orice credință au înțeles simplitatea ei și au fost făcuți în stare să se încreadă în făgăduințele lui Dumnezeu […]. Credința lor a fost îndrumată spre Hristos, Neprihănirea noastră […].
La colegiu au avut loc adunări în care s-a manifestat un interes profund. Duhul Domnului a lucrat asupra inimilor și s-a făcut o lucrare prețioasă pentru convertirea sufletelor. Nu s-a simțit nicio manifestare a fanatismului. Lucrarea a fost îndeplinită prin îndemnurile profunde ale Duhului lui Dumnezeu […]. Ce bucurie a fost în curțile cerești, când acești studenți, care fuseseră până atunci necunoscători ai adevărului și ai harului mântuitor al lui Dumnezeu, s-au alăturat unul după altul lucrării lui Hristos […], iar lucrătorii și-au exprimat recunoștința față de Dumnezeu […].
Adunările au avut loc […] la sanatoriu […]. Mintea multora fusese întunecată de îndoială, dar lumina primită prin explicarea Scripturilor le-a încurajat credința, în timp ce adevărul era descoperit minții și inimii lor într-o lumină pe care nu o înțeleseseră niciodată înainte. Ei […] și-au dat seama cât de dezonorantă fusese necredința lor pentru Creator […]. Am regretat profund faptul că adunările nu au putut continua mai mult timp […].
Au avut loc întâlniri cu lucrătorii de la casa de editură […]. Au fost prezentate multe mărturii personale, iar faptul acesta a adus bucurie în inima mea, când i-am văzut pe cei care fuseseră angajați în lucrarea editorială timp de treizeci de ani bucurându-se ca niște nou-convertiți și având dragostea dintâi. Ei și-au exprimat voioșia și recunoștința pentru predicile care fuseseră prezentate de fratele A. T. Jones; au înțeles adevărul, bunătatea, mila și dragostea lui Dumnezeu, așa cum nu le înțeleseseră niciodată înainte. Ei și-au umilit inima, și-au mărturisit păcatele și au înlăturat [190] tot ce despărțise sufletul lor de Dumnezeu, iar Domnul a pus un cântec nou pe buzele lor și laude la adresa Numelui Său […]. O, cât de mult dorim ca fiecare suflet să ajungă la libertatea fiilor lui Dumnezeu! Oare dorește vreunul dintre cei care au gustat Pâinea Vieții să mai respingă vreodată mana care a fost așa de plăcută pentru sufletul lor la aceste adunări?”[33]
Acesta a fost modul în care „binecuvântările săptămânii de rugăciune au fost oferite prin intermediul bisericii. Au avut loc mărturisiri ale greșelilor. Cei care Îl jefuiseră pe Dumnezeu prin zecimile și darurile lor și-au mărturisit greșeala și au făcut restituiri, iar mulți care nu se simțiseră niciodată iertați de Dumnezeu au fost binecuvântați. Toate aceste roade prețioase arătau lucrarea lui Dumnezeu”.[34] Chiar și unii care luptaseră atât de recent împotriva solilor trimiși de Dumnezeu, au început să-și recunoască păcatul. În timpul unei adunări din săptămâna de rugăciune, W. W. Prescott s-a ridicat pentru a-și prezenta mărturia. El „a încercat să vorbească, dar inima îi era prea plină. A stat în picioare timp de cinci minute, în tăcere deplină, plângând. Când a început să vorbească, a zis: «Sunt bucuros pentru că sunt creștin.» El a făcut câteva remarci foarte precise. Inima lui părea zdrobită de Duhul Domnului”.[35]
Faptul că l-au văzut pe președintele colegiului într-o asemenea stare de umilință a avut un efect asupra celorlalți. Ellen White „i-a invitat să vină în față pe cei care nu primiseră adevărul și pe cei care nu avuseseră dovada acceptării lor de către Dumnezeu. Se părea că întreaga mulțime era în mișcare”. În seara aceea, „foarte mulți au prezentat mărturii, declarând că Domnul le iertase păcatele și le dăduse o inimă nouă. Cuvintele adevărului, rostite de pastorul Jones, fuseseră o binecuvântare pentru sufletul lor”[36]. [191]
Unul dintre frații care fuseseră prezenți la adunările săptămânii de rugăciune a descris munca plină de consacrare a lui Jones, astfel: „Fratele A. T. Jones a ținut cele mai multe predici. Aș dori să fi auzit unele dintre predicile lui […]. Cred că unele dintre predicile lui sunt cele mai bune pe care le-am auzit vreodată. Ele sunt întru totul noi. El este original în predicare, iar modul lui practic de a predica pare a fi plin de duioșie și de simțăminte profunde în tot ce spune.”[37] Nu este de mirare că Ellen White a declarat: „Dumnezeu […] le-a dat acestor oameni [Jones și Waggoner] o lucrare și o solie de vestit, care este adevărul prezent pentru timpul acesta […]. Oriunde ajunge solia aceasta, roadele ei sunt bune.”[38]
Ar fi frumos dacă am putea să încheiem acest capitol aici, dar istoria nu ne îngăduie să facem acest lucru. Chiar dacă mulți din Battle Creek primeau binecuvântările cerești prin lucrarea lui Jones și Waggoner, împotrivirea era încă intensă. Ellen White a putut să se bucure că „în cele din urmă, fratelui Jones i se deschisese o cale, dar nu a fost plăcut să lupte centimetru cu centimetru pentru fiecare privilegiu și avantaj de a le prezenta oamenilor adevărul”. Când a început săptămâna de rugăciune, Ellen White „a dorit mult să-i audă pe cei care consideraseră că este o virtute să se unească împotriva luminii și a dovezilor, recunoscând îndemnurile Duhului lui Dumnezeu, renunțând la necredința lor și venind la lumină”. Ea a știut că „dacă nu vor face astfel, calea lor va ajunge tot mai întunecată, deoarece lumina nemărturisită, nerecunoscută și nefolosită ajunge să fie întuneric pentru cei care o refuză”. Cu cât așteptau mai mult pentru a recunoaște lumina pe care o disprețuiseră, cu atât mai greu urma să le fie „a se întoarce și a aduna razele ei după aceea […]. Primul pas făcut pe calea necredinței și a respingerii luminii este periculos”:
„Oamenilor le-a fost prezentat adevărul și lumina prețioasă, dar cei ale căror inimi au fost împietrite nu au primit nicio binecuvântare. Ei nu s-au putut bucura de lumina care, dacă ar fi fost primită, ar fi adus libertate, pace, putere și curaj pentru sufletul lor […].[39]* Dumnezeu lucra, dar aceia care merseseră pe o cale concepută de ei înșiși […] s-au simțit tot mai îndreptățiți și mai hotărâți să se împotrivească. Cum să numim acest element? Este răzvrătire, la fel ca în zilele lui Israel […]. [192]
Domnul a lucrat în mijlocul nostru, dar unii nu au primit binecuvântarea. Ei avuseseră privilegiul de a auzi predicarea cea mai conștiincioasă a evangheliei și ascultaseră solia pe care Dumnezeu o dăduse slujitorilor Săi, dar inima lor a fost încuiată. Ei nu s-au întors la Domnul […] ci și-au folosit toate capacitățile pentru a căuta greșeli în solii și soli, și întristaseră Duhul lui Dumnezeu […].
Un blestem a fost pronunțat împotriva întregii necredințe și critici date pe față la Minneapolis și, de asemenea, la Battle Creek […]. Dovezile pe care le întâlneau la fiecare pas și care arătau că Dumnezeu lucra, nu au schimbat atitudinea evidentă a acelor care porniseră chiar de la început pe o cale a necredinței, care era o ofensă la adresa Lui. Cu această barieră pe care ei înșiși o ridicaseră – asemenea iudeilor –, căutau ceva care să le întărească necredința și să-i facă să pară că aveau dreptate […].
Dați-vă la o parte din cale, fraților. Nu vă interpuneți între Dumnezeu și lucrarea Sa. Dacă voi înșivă nu simțiți nicio răspundere față de această solie, atunci pregătiți calea pentru aceia care simt această răspundere […].
Satana face tot ce poate pentru a-i amăgi pe aceia care cred adevărul prezent […], așa încât aceia care au acceptat un adevăr nepopular, care au avut o mare lumină și mari privilegii să cultive spiritul care va cuprinde întreaga lume. Chiar dacă se manifestă într-o măsură mai mică, totuși acesta este același principiu care, atunci când pune stăpânire pe mintea oamenilor, duce la anumite rezultate sigure […]. Rezultatul este același care a avut loc în experiența iudeilor – o împietrire fatală a inimii.”[40]
Chiar la centrul lucrării din Battle Creek se manifesta împotrivire față de lumina trimisă de cer.[41]* În loc ca frații să pregătească o cale pentru marea strigare și ploaia târzie, ei se interpuneau între Dumnezeu și lucrarea Sa. Însuși spiritul care îi determina pe oamenii din lume să voteze legi pentru a restrânge libertatea de conștiință se manifesta în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea. Dacă nu urma să aibă loc o schimbare, rezultatul avea să fie o împietrire fatală a inimii.
Putem fi recunoscători că, deși Duhul lui Dumnezeu a fost întristat la Minneapolis și la Battle Creek, Domnul nu a renunțat la biserica Sa. Necredința, spiritul de critică și de împotrivire erau predominante în mijlocul fraților din conducere, și totuși poporul răspândit pretutindeni în țară trebuia să aibă o șansă de a auzi cea mai prețioasă solie. În capitolele următoare, ne vom uita la rezultatele ascultării și acceptării acestei solii. [193]
[1]. William C. White către O. A. Olsen, 27 noiembrie 1888; în Manuscripts and Memories, p. 129.
[2]. William C. White către J. H. Waggoner, 27 februarie 1889; în Manuscripts and Memories, p. 136.
[3]. Ellen G. White, Manuscrisul 30, iunie 1889, „Experiența care a urmat Conferinței de la Minneapolis”; în Materialele 1888, pp. 354-355. În Materialele 1888, pagina 354, se află o notă de subsol adăugată la Manuscript Release, nr. 1216, care încearcă să diminueze impactul descrierii lui Ellen White cu privire la acest eveniment. Aparent, în loc de a crede ceea ce scrie Ellen White, cititorul este încurajat să citească mai degrabă pasaje din Through Crisis to Victory: 1888-1901, de A. V. Olson, al cărei titlu vorbește de la sine. Totuși, trebuie să ne amintim că A. V. Olson a murit în 1963, cu trei ani înainte de a fi publicată cartea lui, dată la care cartea a ajuns să fie sub tutela Consiliului Ellen G. White Estate, avându-l ca secretar pe A. L. White.
[4]. Ibid., pp. 355-356.
[5]. Vezi Ellen G. White către R. A. Underwood, Scrisoarea 22, 18 ianuarie 1889, și Manuscrisul 30, iunie 1889, și Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 20, 6 ianuarie 1891; în Materialele 1888, pp. 241, 356, 847. Vezi, de asemenea, William C. White către Mary White, 24 noiembrie 1888; în Manuscripts and Memories, p. 127. Acesta este un exemplu perfect cu privire la aceia care luptau împotriva lui Jones, deoarece credeau că era un extremist, atunci când vorbea despre subiectul reformei naționale sau despre libertatea religioasă, precum și despre susținerea indiscutabilă din partea lui Ellen White. În zilele noastre există acuzații similare la adresa lui Jones, lansate de aceia care declară că el a fost un extremist în fiecare domeniu al lucrării pentru libertatea religioasă. Totuși, Ellen White nu a susținut acuzațiile lui Smith în 1888, nici nu se pare că ea i-ar susține în zilele noastre pe aceia care prezintă greșit întreaga lui lucrare ca fiind rea.
[6]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 20, 6 ianuarie 1891; în Materialele 1888, pp. 847, 848.
[7]. Ellen G. White, Manuscrisul 30, iunie 1889; în Materialele 1888, pp. 356-357
[8]. „Minutes of the General Conference Committee”, adunarea a cincisprezecea, 5 aprilie 1888.
[9]. William C. White către Mary White, 24 noiembrie 1888; în Manuscripts and Memories, pp. 126-127 și „Battle Creek College Board Minutes”, 22, 25 noiembrie 1888.
[10]. Ellen G. White, Manuscrisul 16, ianuarie 1889; în Materialele 1888, p. 259.
[11]. William C. White către Mary White, 24 noiembrie 1888; în Manuscripts and Memories, p. 127.
[12]. Battle Creek Daily Journal, 11 decembrie 1888, p. 3.
[13]. Ellen G. White, Manuscrisul 30, iunie 1889; în Materialele 1888, pp. 357-359.
[14]. I. D. Van Horn, „The Michigan State Meeting”, Review and Herald Extra, 11 decembrie 1888, p. 780.
[15]. Ellen G. White, Manuscrisul 30, iunie 1889; în Materialele 1888, p. 360.
[16]. Partidul Prohibiției (engl. PRO) este un partid politic din Statele Unite, fondat în 1869, și este cunoscut pentru puternica opoziție față de vânzarea și consumul băuturilor alcoolice. Ca ideologie, partidul a fost și continuă să fie caracterizat de democrația creștină – o ideologie influențată de învățătura socială catolică și neo-calvinistă – și de drepurile creștine (n.ed.)
[17]. Uniunea pentru temperanță a femeilor creștine (n.tr.).
[18]. Asociația pentru reformă națională (National Reform Association [NRA]) cunoscută la început sub numele National Association to Secure the Religious Amendment of the United States Constitution este o organizație care căuta, și încă caută, să introducă un amendament creștin în Constituția Statelor Unite, cu scopul de a face Statele Unite o națiune creștină. A fost fondată în 1864 prin implicarea a 11 biserici protestante din Statele Unite (n.ed.).
[19]. Pentru informații cu privire la contextul în care s-au desfășurat aceste evenimente, vezi A. T. Jones, The Sentinel Library, 15 septembrie 1889; W. A. Blakely, American State Papers Bearing on Sunday Legislation, (Washington, D.C.: The Religious Liberty Association, 1911); Eric Syme, A History of SDA Church-State Relations in the United States (Mountain View, CA: Pacific Press, 1973).
[20]. Ellen G. White către O. A. Olsen, Scrisoarea 81, 31 mai 1896; în Materialele 1888, p. 1565.
[21]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, decembrie 1888; în Materialele 1888, p. 210.
[22]. William C. White către C. H. Jones, 18 mai 1887; în A. L. White, The Lonely Years, p. 438. Este posibil ca observațiile lui Jones sau Waggoner cu privire la evenimentele legate de libertatea religioasă din acel timp să fi fost incluse în anexa de la ediția din 1888 a cărții Tragedia veacurilor. La pagina 565, Ellen White declară: „Catolicismul câștigă teren în toate direcțiile.” O notă de subsol face trimitere la anexă, pentru informații suplimentare. La pagina 573, Ellen White declară că „în evenimentele care se desfășoară acum în Statele Unite pentru a obține o susținere a statului din partea instituțiilor și a bisericii, protestanții merg pe urmele papalității”. De asemenea, pentru informații suplimentare, cititorul este îndrumat să citească anexa care nu s-a aflat anterior în Spirit of Prophecy, vol. 4, ediția 1884. În conformitate cu White Estate, este foarte probabil ca Jones sau Waggoner să fi scris aceste note din anexa cărții. Ambele note au fost înlăturate din ediția 1911 a cărții Tragedia veacurilor, probabil pentru că nu mai reprezentau evenimentele din acel timp. Ideea este că ediția 1888 a cărții Tragedia veacurilor a fost publicată exact pentru acel timp (1888), pentru a-i avertiza pe cititori cu privire la lucrurile care se întâmplau în Statele Unite și în întreaga lume. Ellen White a avut suficientă încredere în Jones și Waggoner, încât a îngăduit ca notele lor să fie adăugate în anexă. De asemenea, este o realitate faptul că Dumnezeu trimitea cea mai prețioasă solie pentru a pregăti biserica în scopul de a vesti aceeași solie în lume. Din nefericire, ediția 1888 a cărții Tragedia veacurilor a sfârșit prin a rămâne neatinsă timp de aproape doi ani în depozitul Review and Herald, în primul rând ca rezultat al împotrivirii față de solie și soli.
[23]. Comitetul pentru educație și muncă (n.t.).
[24]. Vezi discursul lui A. T. Jones în senatul Statelor Unite în aplicația 1888 Minneapolis, cartea Legea duminicală națională (n.ed.).
[25]. Vezi The Sentinel Library, 15 septembrie 1889. Oare este posibil ca noi, adventiștii, să nu ne dăm seama cât de mult Îi datorăm lui Dumnezeu pentru că l-a trimis pe A. T. Jones pentru a apăra biserica și, de asemenea, întreaga națiune, în domeniul libertății religioase? Totuși, nimeni nu poate aprecia contribuția lui Jones în domeniul libertății religioase, fără a citi mai întâi lucrările lui, dintre care multe au fost retipărite (în primul rând de către asociații religioase independente de biserica organizată). Cu toate acestea, în prezent s-a dezvoltat un nou interes. Recent, revista Liberty a retipărit unul dintre discursurile lui Jones, împreună cu următoarele rânduri intitulate: „What is Patriotism in the United States”, și l-a trimis abonaților ei. „În fiecare an NARLA [The North American Religious Liberty Association oferă medalia A. T. Jones celor care urmează cel mai bine exemplul contribuției lui A. T. Jones în domeniul libertății religioase. Această contribuție cuprinde: a) dispoziția de a rosti adevărul cu putere, folosind propriile talente în cercetarea practică, scrieri, discursuri și organizarea unor activități pentru promovarea libertății, precum și dovedirea prin fapte a unei dedicări față de principiul evanghelic al libertății religioase” (http://religiousliberty.info/article.php?id=ll, 10 martie 2010).
[26]. Ellen G. White, „The Approaching Crisis”, Review and Herald Extra, 11 decembrie 1888, p. 4. În A User-Friendly Guide to the 1888 Message, George Knight prezintă ideea că „adventiștii de ziua a șaptea nu au ignorat semnificația legilor propuse de Blair”. De asemenea, el spune că „intensitatea emoțională a participanților la Conferința Generală din 1888” s-a datorat în mare parte „faptului că adventiștii simțeau că […] se confruntau deja cu timpul sfârșitului”. Prin urmare, „nu este dificil să înțelegem de ce unii dintre conducătorii adventiști au reacționat violent și conduși de emoții” față de prezentările lui Jones și Waggoner (pp. 32-33). Totuși, Ellen White oferă o perspectivă mai echilibrată. Probabil că mulți adventiști erau conștienți din punct de vedere intelectual de evenimentele care aveau loc, dar străjerii erau „adormiți”, „nepregătiți” și „nu conștientizau pericolul care îi amenința” (op. cit., p. 4).
[27]. Ellen G. White, „David’s Prayer”, predică, 8 decembrie 1888, Review and Herald, 18 decembrie 1888, pp. 786-78
[28]. Ellen G. White, „Our Duties and Obligations”, Review and Herald, 18 decembrie 1888, pp. 794-795.
[29]. Ellen G. White, „The American Sentinel and Its Mission”, Review and Herald, 18 decembrie 1888, p. 791.
[30]. Ellen G. White, „Revival Work in the Battle Creek Church”, Review and Herald, 12 februarie 1889, pp. 106-107. „Solia de la 1888”, prezentată de Jones și Waggoner, a fost foarte strâns legată de subiectul libertății religioase și de lucrarea Duhului Sfânt pentru pregătirea unui popor care să stea în picioare în ziua lui Dumnezeu. Faptul că legile duminicale erau mai aproape de adoptare decât fuseseră oricând înainte în istoria americană, constituia o dovadă puternică și convingătoare că Dumnezeu începuse să reverse ploaia târzie (solia cu privire la Hristos, Neprihănirea noastră) și că marea strigare era pe punctul de a fi vestită cu o putere fără preceden
[31]. Ibid.
[32]. Ellen G. White, Manuscrisul 30, iunie 1889; în Materialele 1888, pp. 378-379. Nu trebuie să uităm că marele dușman lucrase aproape 1500 de ani prin intermediul bisericii papale nu numai pentru a anula legea lui Dumnezeu, ci și pentru a călca în picioare credința lui Isus, odată cu înlăturarea libertății de conștiință: „Papalitatea este bine pregătită pentru a împlini dorințele tuturor acestor oameni. Ea este pregătită pentru două categorii de oameni, cuprinzând aproape întreaga lume – cei care doresc să fie mântuiți prin meritele lor și cei care doresc să fie mântuiți în păcatele lor. În aceasta constă secretul puterii ei.” De asemenea, Biserica Romano-Catolică „i-a anatemizat «pe aceia care afirmă libertatea de conștiință și libertatea închinării religioase», precum și «pe toți cei care susțin că biserica nu poate folosi forța»” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, pp. 572, 564). Cele trei solii îngerești contrazic astfel de idei false, proclamând poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus, și apărând libertatea de conștiință pentru toți cei ce consideră că Sabatul este un semn.
[33]. Ellen G. White, „Revival Work in the Battle Creek Church”, Review and Herald, 12 februarie 1889, pp. 106-107. Arthur L. White declară că săptămâna de rugăciune planificată în perioada 15 – 22 decembrie a durat, în realitate „timp de o lună”(The Lonely Years, p. 420).
[34]. Ellen G. White, Manuscrisul 30, 30 iunie 1889; în Materialele 1888, p. 367.
[35]. Ellen G. White, Manuscrisul 25, „Diary”, decembrie 1888; în Arthur L. White, The Lonely Years, p. 421.
[36]. Ibidem.
[37]. Daniel T. Jones către J. W. Watt, 1 ianuarie 1889. Această descriere a lui A. T. Jones se deosebește de multe dintre celelalte descrieri făcute de istoricii moderni. Vezi, de asemenea, capitolul 6, nota de subsol 6.
[38]. Ellen G. White, Manuscrisul 24, noiembrie 1888; în Materialele 1888, p. 228.
[39]. Această descriere este aproape identică aceleia făcute de Ellen White în Scrieri timpurii, când vorbește despre oamenii care L-au urmat pe Hristos în sfânta sfintelor și au spus: „«Tatăl meu, dă-ne Duhul Tău». Atunci, Isus a suflat asupra lor Duhul Sfânt. În acea suflare era lumină, putere și multă dragoste, bucurie și pace” (p. 55).
[40]. Ellen G. White, Manuscrisul 30, 30 iunie 1889; în Materialele 1888, pp. 366-369, 378-379, 381.
[41]. Mai sunt și alți factori existenți în Battle Creek, care i-au împiedicat pe unii să asculte și să accepte solia prezentată. Fusese planificat un program de Crăciun, care implica mulți copii îmbrăcați în costume speciale. În notele ei aflate în jurnalul din 24 decembrie, Ellen White și-a exprimat următoarea îngrijorare: „Se fac multe pregătiri la sanatoriu, iar din acest motiv un mare număr de oameni nu a fost prezent [la adunările săptămânii de rugăciune] (Manuscrisul 25, decembrie 1888). Ellen White și-a exprimat îngrijorarea cu privire la marea cantitate de „timp și muncă” investită în pregătirea programului. „În timp ce se făceau aceste eforturi istovitoare pentru a pregăti spectacolele, adunările erau lipsite de interesul cel mai profund care ar fi trebuit să le angajeze atenția și care făcea necesară prezența fiecărui suflet, ca nu cumva să piardă ceva din solia pe care o trimitea Domnul.” Deoarece simțea timpul profetic în care trăiau și înțelegea solia adevărului prezent care era vestită, Ellen White i-a îndemnat pe profesori să înțeleagă lumina, în scopul de a o transmite mai departe copiilor: „Oh, instructorii școlii de Sabat trebuie să fie pe deplin umpluți cu spiritul soliei pentru timpul acesta, vestind această solie în toate activitățile lor […]. Lucrați pentru mântuirea lor [copiilor], îndrumați-i spre Isus care i-a iubit așa de mult, încât Și-a dat viața pentru ei. Repetați-le asigurarea prețioasă pe care le-a dat-o Dumnezeu însuși (este citat Exodul 34:6-7). Domnul Isus trebuie să le fie prezentat copiilor în mod simplu, ca fiind Mântuitorul care iartă păcatul, oferind dincolo de perdea sângele Său ispășitor […]. Spuneți-le că este zadarnic să creadă că pot să ajungă mai buni prin propriile puteri și prin promisiunea de a se schimba, deoarece acest fapt nu va îndepărta nicio pată a păcatului, dar calea de a obține simțământul păcatului și adevărata pocăință este aceea de a se încredința așa cum sunt în brațele milei și dragostei declarate și descoperite de Dumnezeu” (Scrisoarea 5, 26 decembrie 1888; Manuscript Releases, vol. 19, pp. 300-305).