8. Redeşteptările spirituale din 1889 – 1

8. Redeşteptările spirituale din 1889 – 1

Redeşteptarea şi reforma – rezultatul acceptării celui mai preţios mesaj

„Timpul este preţios şi există un mesaj care trebuie să ajungă la acest popor”.[i] Acestea sunt cuvintele pe care Ellen White le-a spus prezbiterilor bisericii din Battle Creek, care veniseră să o întrebe în decembrie 1888 în legătură cu faptul de a-i acorda lui Jones posibilitatea de a predica în Tabernacol. Datorită insistenţei lui Ellen White, nu numai că lui Jones i-a fost îngăduit să predice în Tabernacol, dar, de asemenea, în conformitate cu prevederile Comitetului Conferinţei Generale (al cărui preşedinte era William C. White), Jones a putut să predea cursuri la colegiul din Battle Creek.

Pe parcursul anului care a urmat după Săptămâna de Rugăciune din decembrie, în Battle Creek, Ellen White, A.T. Jones şi E.J. Waggoner au prezentat mesajul preţios în bisericile de pretutindeni din ţară. În primăvara şi vara următoare, au fost organizate trei institute pastorale. În timpul verii, Jones şi Waggoner au fost principalii vorbitori la câteva adunări de tabără, alături de Ellen White. Deşi adunările de un fel sau altul, care au avut loc în Conferinţele locale, nu au fost lipsite de dificultăţi, totuşi Dumnezeu a continuat să caute o modalitate de a revărsa Duhul Sfânt asupra bisericii Sale apatice. Rezultatele tuturor acestor adunări au fost publicate în Review şi, pentru a fi apreciate pe deplin, ar trebui să fie citite. Sesiunea Conferinţei Generale de la sfârșitul lunii octombrie a fost punctul culminant al activităţilor din acel an.

Când ne vom ocupa mai îndeaproape de aceste institute pastorale şi adunări de tabără, va fi necesar, de asemenea, să acordăm o atenţie deosebite mesajelor prezentate de Jones şi Waggoner. Unii istorici moderni au sugerat că mesajele prezentate de Jones şi Waggoner în 1888 au început să se schimbe dramatic, imediat după ce au plecat de la Minneapolis, trecând de la ceea ce [198] declarau ei a fi Evanghelia Reformaţiunii – aşa cum este înţeleasă în zilele noastre de către mulţi evanghelici – la o concepţie romano-catolică a neprihănirii prin credinţă.[ii]*

South Lancaster, Massachusetts

Adunările din South Lancaster au avut loc în 11 şi 12 ianuarie şi, în conformitate cu Ellen White, „rezultatele au fost bune”. Biserica a fost „plină de oameni care veniseră să beneficieze de adunări”. La adunări nu au fost prezenţi doar numeroşi delegaţi din statele din nord-est, ci şi noi convertiți. A.T. Jones „a lucrat cât se poate de serios pentru oameni”, predicând de două ori, iar uneori chiar de trei ori pe zi. Ellen White a vorbit despre puterea care a însoţit adunările, spunând: „Am avut acelaşi spirit şi aceeaşi putere care au însoţit vestirea primei şi celei de a doua solii îngereşti…. Slujitorii lui Dumnezeu au predicat cu zel şi cu puterea Duhului lui Dumnezeu, despre nădejdea care a fost pusă înaintea noastră în Evanghelie. Dragostea lui Isus şi neprihănirea lui Hristos au fost prezentate, iar acestea sunt înţelese cu atâta claritate şi primite prin credinţă…. Oh, aceasta este hrana tare dată la vreme potrivită, de la început şi până la sfârşit!”[iii] În timpul acestor adunări, Ellen White fusese îngrijorată ca nu cumva cei adunaţi acolo „să-şi închidă inima faţă de razele preţioase de lumină cerească”, pe care Dumnezeu le trimitea:

„Mulţi par să simtă că au de făcut o mare lucrare ei înşişi, înainte de a putea veni la Hristos pentru a primi mântuirea Sa. Ei par a crede că Isus va veni chiar în ultima clipă a luptei lor şi le va da ajutor, printr-o retuşare finală a muncii lor de o viaţă întreagă. Li se pare dificil a înţelege că Hristos este un Mântuitor deplin şi întru totul capabil să-i mântuiască până la capăt pe cei care vin la Dumnezeu prin El.”[iv]

Cu toate acestea, când au fost predicate mesajele adevărului prezent, inimile au fost sensibilizate: „Noi am simţit importanţa de a-L prezenta pe Hristos ca pe un Mântuitor care nu Se află undeva departe, ci aproape…. Mulţi, chiar şi printre pastori, înţelegeau adevărul aşa cum este el în Isus, într-o lumină pe care nu o înţeleseseră niciodată înainte. Ei L-au văzut pe Hristos ca pe un Mântuitor care iartă păcatul, iar adevărul ca fiind un element care sfinţeşte sufletul”. Ca rezultat, mulţi au fost „convinşi că, în lumina Legii, erau nişte păcătoşi”. Ei şi-au dat seama că „se încrezuseră în propria neprihănire”, pe care acum o vedeau ca fiind „asemenea unei haine murdare, în comparaţie cu neprihănirea lui Hristos”. Ellen White a descris bucuria din cer, datorită unui astfel de eveniment: [199]

„Pe întregul parcurs al adunărilor, pe măsură ce căutau să se apropie de Dumnezeu, oamenii au dovedit fapte de pocăinţă, mărturisindu-şi unii altora ce anume greşiseră prin cuvinte sau fapte….

Solia pe care Domnul a trimis-o pentru poporul din zilele noastre , a fost prezentată în cuvântări….

Atât studenţii, cât şi profesorii s-au împărtăşit în mare măsură din binecuvântarea lui Dumnezeu. Îndemnurile profunde ale Duhului lui Dumnezeu au fost simţite aproape în fiecare inimă. Cei care au participat la adunări au mărturisit în general că au câştigat o experienţă care depăşea tot ce ştiuseră până atunci….

Nu am văzut niciodată o lucrare de redeşteptare care să progreseze cu atâta amploare, şi totuşi să rămână atât de liberă de o agitaţie emoţională necuvenită. Nu a fost adresat niciun apel insistent. Oamenii nu au fost chemaţi să vină în faţă, dar s-a manifestat o înţelegere solemnă a faptului că Hristos nu a venit să‑i cheme la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi…. Se părea că respiram însăşi atmosfera cerului. Îngerii pluteau realmente în jur…. Domnul fusese prezent în mijlocul poporului Său. În cer, în mijlocul îngerilor, era bucurie pentru păcătoşii pocăiţi, care se întorseseră la Tatăl.”[v]

În ultimul Sabat, cu ocazia adunării de dimineaţa, A.T. Jones a vorbit cu „o mare putere”, iar Ellen White a vorbit după-amiază, „cu o mare libertate de exprimare”. A fost „unul dintre Sabatele cele mai preţioase” pentru sufletul lor:

„Am simţit că respiram atmosfera cerească, iar Hristos a fost cu adevărat găsit de toţi cei ce Îl căutau. Aceasta a fost într-adevăr o revărsare minunată a Duhului lui Dumnezeu, dovedindu-ne ce anume este Domnul dornic să facă pentru poporul Său, care crede în Isus în mod personal”.[vi]

La un an după aceea, în timpul unui institut pastoral, Ellen White le-a amintit fraţilor cele întâmplate la South Lancaster. De asemenea, ea a făcut comparaţie cu puterea care însoţise mesajul vestit în 1844:

„Cei care au fost la South Lancaster iarna trecută ştiu că Duhul lui Dumnezeu a lucrat în biserică şi în şcoală. Aproape fiecare student a fost impresionat de puterea cerească, iar mărturiile vii care au fost prezentate nu au fost depăşite nici chiar de mărturiile de dinaintea dezamăgirii din 1844. La South Lancaster, mulţi au învăţat ce înseamnă a-şi preda inima lui Dumnezeu – ce înseamnă a fi convertit.”[vii]

Acestea au fost rezultatele „revărsării Duhului lui Dumnezeu” asupra poporului Său – rezultate care ar fi avut loc într-o măsură mult mai mare în mijlocul [200] conducătorilor, la Minneapolis, dacă nu ar fi intervenit acea împotrivire. La scurt timp după aceea, privind înapoi asupra experienţei din South Lancaster şi de la alte adunări care s-au desfăşurat pe parcursul anului, Ellen White a menţionat din nou privilegiul de a lucra împreună cu Jones şi Waggoner. Spre deosebire de caracterizările moderne care le-au fost atribuite cu referire la acea perioadă a lucrării lor, ea a descris modul în care a lucrat Dumnezeu, astfel:

„Eu am călătorit din loc în loc, participând la adunările în care a fost predicat mesajul neprihănirii lui Hristos. Am considerat a fi un privilegiu să stau alături de fraţii mei [Jones şi Waggoner] şi să îmi prezint mărturia cu privire la mesajul pentru acel timp. Am văzut că puterea lui Dumnezeu a însoţit mesajul oriunde a fost predicat. Nu aţi putea să-i faceţi pe oamenii din South Lancaster să creadă că nu li s-a prezentat un mesaj al luminii. Oamenii şi-au mărturisit păcatele şi şi-au însuşit neprihănirea lui Hristos. Dumnezeu Şi-a întins braţul pentru a îndeplini lucrarea aceasta.”[viii]

Chicago, Illinois

La sfârşitul lunii martie, Jones a călătorit la Chicago pentru a o întâlni pe Ellen White în vederea desfăşurării unei adunări de două săptămâni. Spre deosebire de adunările din Lancaster, unde oamenii au acceptat imediat frumosul mesaj, majoritatea celor prezenţi la adunarea din Chicago au fost pastori. „Cu o săptămână înainte, avusese loc o întrerupere a adunărilor. Totuşi, binecuvântarea lui Dumnezeu s-a revărsat asemenea unui val de slavă”. Cei care au participat la adunări au fost „îndrumaţi spre Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”. „Îndemnurile profunde ale Duhului lui Dumnezeu” au fost simţite şi, la fel ca în toate celelalte locuri unde a fost prezentat mesajul”. Acest fapt „a condus la mărturisirea păcatelor şi la renunţarea la nelegiuire”.[ix] Ellen White a descris adunările în felul următor:

„Fratele A.T. Jones a lucrat cu credincioşie pentru a-i învăţa pe cei adunaţi şi pentru a frânge Pâinea Vieţii pentru sufletul lor. Ne-a părut rău nu numai pentru că nu toate bisericile adventiste de ziua a şaptea au avut posibilitatea de a primi această lumină preţioasă a adevărului, prezentat cu atâta claritate, ci şi pentru că nu au avut aceeaşi posibilitate şi celelalte biserici, indiferent de credinţa şi doctrinele lor. Eu ştiu că înţelegerea Planului de Mântuire, definită cu atâta claritate şi simplitate, ar fi fost o hrană îmbelşugată pentru foarte multe suflete care nu împărtăşesc credinţa noastră.

Noi am lucrat stăruitor şi perseverent pentru a încuraja credinţa fraţilor noştri. Această lucrare a părut a fi la fel de dificilă, precum ar fi fost aceea de a învăţa un copil să facă singur primii paşi…. Duhul Sfânt a convins inima bărbaţilor şi femeilor.”[x] [201]

„Am fost profund recunoscători pentru binecuvântarea lui Dumnezeu, care a venit asupra adunărilor de aici… oh, cât de greu a fost să-i învăţăm pe oameni să îşi abată privirile de la ei înşişi şi să le îndrepte spre Isus şi neprihănirea Sa….

Inima mea a fost cuprinsă de bucurie, când i-am auzit pe oameni recunoscând că primiseră o educaţie cu privire la credinţă, pe care nu o auziseră niciodată mai înainte…. Sufletul lor era eliberat, păcatele lor erau iertate, dragostea lui Isus se afla în inima lor… dând pe faţă în mod vizibil lucrarea Duhului Sfânt şi harul lui Hristos în suflet. Sabatul a sosit pentru noi ca o bucurie şi o binecuvântare. Am salutat Sabatul cu inimi pline de recunoştinţă, ca fiind cel mai bun Sabat de care ne-am bucurat vreodată.”[xi]*

Acum, după ce a venit iluminarea Duhului lui Dumnezeu, toţi par să înveţe rapid…. În prezent, într-o singură zi se face mai mult bine, decât se făcea înainte într-o săptămână întreagă…. Toţi regretă că au fost neştiutori atât de mult timp cu privire la ce anume constituie adevărata religie…; că adevărata religie însemna a depinde în întregime de neprihănirea lui Hristos şi nu de faptele meritorii”.[xii]

Nu a avut loc „nicio izbucnire de fanatism, ci mai degrabă pacea şi bucuria de origine cerească”. În mijlocul celor care şi-au mărturisit păcatele s‑au aflat unii care se împotriviseră mesajului la Minneapolis. Acum, după ce au văzut rezultatele „lucrărilor profunde ale Duhului lui Dumnezeu” în inima celor nou convertiţi, ei au început să îşi dea seama într-o anumită măsură ce anume pierduseră la Conferinţa Generală. Chiar şi fratele Kilgore a înţeles „greşelile pe care le-a făcut la Conferinţa de la Minneapolis”, plângând şi bucurându-se pentru noua lui experienţă. El şi-a descris experienţa în Review, exprimându-şi recunoştinţa pentru aceste adunări. „Lucrarea lui Ellen White şi a fratelui Jones a fost foarte preţuită de fraţii noştri. Explicarea clară şi convingătoare a adevărului îndreptăţirii prin credinţă, aşa cum a fost făcută de fratele Jones, a fost cu adevărat o hrană dată la vreme potrivită”. În ciuda mărturisirilor făcute, Ellen White a ştiut că „un număr mult mai mare” ar fi trebuit să participe la adunările în care „fratele Jones îi învăţase cu răbdare pe oameni”.[xiii]*

La începutul lunii aprilie, când adunările din Chicago s-au apropiat de încheiere, pentru Ellen White era evident că acest mesaj trebuia să fie prezentat în mari adunări de tabără pe parcursul verii. Ea fusese invitată să meargă în Kansas în luna mai, în scopul de a participa la o adunare a pastorilor pentru trei săptămâni, după care urma o săptămână de adunări de tabără. După adunările din Kansas, ea urma să participe la o adunare de tabără din Williamsport, Pennsylvania. Într-o scrisoare adresată fiului ei, William C. White, [202] ea şi-a exprimat îngrijorarea că membrii din Iowa urmau să piardă binecuvântarea dacă va fi nevoită să rămână prea mult timp într-un singur loc, şi totuşi încă nu primise nicio invitaţie de la conducătorii din Iowa. De ce? Fraţii Morrison şi Nicola „conduseseră Conferinţa” atât de mult timp, „până când nu a mai rămas decât puţină viaţă şi suflet în ea”:

„Willie, sunt tulburată pentru sărmanele oi din Iowa. Ce au făcut ele, pentru a fi nevoite să rămână nevizitate? Oile nu trebuie să fie pedepsite pentru păcatul păstorului. Inima mea este îndurerată, când mă gândesc la cei care lucrează pentru bisericile din Iowa. Oare nu au putut fi organizate adunări de tabără, pentru ca fratele A.T. Jones să poată merge împreună cu mine în Iowa? Noi am fi putut să mergem, fără să aşteptăm ca aceşti păstori orbi să-şi anunţe dorinţa să venim. Tu ştii că ţi-am spus că oamenii m‑au invitat prin vot să particip la adunarea de tabără din Iowa. Eu voi merge, dacă se pot face aranjamente ca fratele Jones să mă poată însoţi….”[xiv]*

„Eu cred că pastorul A.T. Jones ar trebui să participe la marile noastre adunări de tabără şi să le prezinte atât oamenilor noştri, cât şi celor din afară, subiectul preţios al credinţei şi al neprihănirii lui Hristos. În acest subiect se află un potop de lumină, iar dacă el merge doar la adunările colportorilor, cum poate lumina aceasta să ajungă la numărul cel mai mare cu putinţă? Nu poţi să te aştepţi ca vreunul din colportori să fie capabil de a prezenta subiectul acesta în lumina în care îl prezintă el.[xv]* Eu cred că, prin faptul că el nu participă la adunările de tabără, bisericilor li se răpește lumina şi mesajul pentru timpul prezent.

Cei din afară trebuie să înţeleagă faptul că noi predicăm atât Evanghelia, cât şi Legea, iar ei se vor bucura de aceste adevăruri şi mulţi vor trece de partea adevărului.”[xvi]

Ottawa, Kansas

În data de 6 mai, Ellen White a plecat din Battle Creek, îndreptându-se spre Ottawa, Kansas, pentru a participa la adunarea pastorală care era deja în curs de desfăşurare. Dorinţa ei ca A.T. Jones să aibă permisiunea de a vorbi i-a fost îndeplinită, dar încă înainte de a ajunge la faţa locului, „în prima noapte”, i-a fost descoperită „adevărata stare a lucrurilor”. Influenţa de la Minneapolis fusese adusă din Iowa, iar lucrarea ei continua pentru a anula efectul lucrărilor lui A.T. Jones şi însăşi lucrarea ei.[xvii] „Câţiva fraţi au venit acolo pregătiţi să se împotrivească ideilor pe care le prezenta pastorul Jones”.[xviii] „Vrăjmaşul lui Hristos şi al oricărei neprihăniri” îi inspirase pe aceşti oameni să vină „pregătiţi pentru a aduce în tabără exact acelaşi spirit care a fost atât de evident” la Conferinţa Generală.[xix] [203]

„Atmosfera era apăsătoare”, iar „inima lui” Ellen White „era atât de slăbită, încât îi era dificil să le vorbească oamenilor”. „Rugăciunea ei continuă către Dumnezeu” era ca El să-i dea putere mintală, fizică şi spirituală spre a putea fi o binecuvântare pentru oameni. „Agenţii puternici care lucrau continuu pentru a se împotrivi acelora care sunt trimişi cu mesaje de avertizare, mustrare sau încurajare” erau prezenţi acolo, iar oamenii care „ar fi trebuit să devină mai puternici prin primirea luminii” urmau a „ajunge mai slabi prin respingerea ei”.[xx]

A doua zi, miercuri, 8 mai, Ellen White a participat la adunarea de dimineaţă şi „a prezentat o mărturie hotărâtă, îndemnându-i pe toţi cei prezenţi să nu repete experienţa de la Minneapolis şi să nu fie asemenea celor descrişi de apostolul Pavel în Evrei 4,2”. Ea „i-a îndemnat să-şi umilească inima înaintea lui Dumnezeu, să renunţe la păcatele lor prin pocăinţă şi mărturisire şi să primească mesajele pe care Dumnezeu li le trimite prin slujitorii rânduiţi de El”. În dimineaţa următoare, ea a simţit că era necesar să vorbească din nou despre acest subiect într-o modalitate „mai explicită”. De data aceasta, ea a vorbit direct inimii ascultătorilor:

„Am fost călăuzită să vorbesc într-un mod mai deschis despre conferinţa care a avut loc la Minneapolis şi despre spiritul pe care fraţii noştri l-au adus la acea conferinţă. Am simţit că nu era suficient să mai vorbesc în termeni generali, exprimând adevăruri cu care ascultătorii ar fi putut fi de acord, dar care nu ar fi pătruns adânc în încăperile inimii. Lucrarea care trebuia să fie îndeplinită făcea necesar ceva mai mult decât nişte cuvinte măgulitoare, deoarece Dumnezeu urma să mustre orice ar fi semănat cu spiritul şi influenţa care au fost aduse la Minneapolis – îndoieli, bănuieli rele, jocuri de cuvinte, întoarcerea spatelui faţă de mustrările directe ale Duhului lui Dumnezeu şi tratarea acestora ca pe nişte poveşti uşoare, ridiculizarea, răstălmăcirea şi căutarea de greşeli de exprimare.”[xxi]

Ellen White a descris ce anume avusese loc la Minneapolis, felul în care oamenii veniseră „cu mintea influenţată de amăgire şi de impresii false”. Ea le-a spus că „Jones şi Waggoner prezentaseră o lumină preţioasă pentru oameni, dar prejudecăţile şi necredinţa” închiseseră inimile, „pentru a nu lăsa să pătrundă în ele nimic din ceea ce venea din această sursă”. Ea a relatat cum fusese pe punctul de a pleca de la conferinţă, când un „mesager” venise şi îi spusese să stea la postul datoriei. El o dusese în camere şi îi arătase ce se spunea împotriva ei şi împotriva lui Jones şi Waggoner. Ea a relatat cum îi fusese descoperit totul „asemenea unei străfulgerări” şi cum se asemăna cu felul în care poporul lui Dumnezeu fusese tratat pe parcursul istoriei marii lupte. Ea le-a descris felul în care fariseismul pătrunsese în biserică, [204] felul în care lucrarea ei la conferinţă fusese „desconsiderată de către aproape toţi”, faptul că „răzvrătirea era populară” şi că „modul lor de a se comporta a fost o insultă la adresa Duhului lui Dumnezeu”.[xxii]

Vorbirea directă a lui Ellen White nu a rămas fără efect. Fratele Hall, preşedintele Conferinţei Kansas, s-a ridicat în picioare şi a declarat public că tot ce spusese Ellen White era corect. „Încrederea lui în Mărturii” era întărită, deoarece el a fost prezent „tocmai în camerele pe care le-a menţionat ea”. El făcuse o greşeală, „punându-şi o încredere necondiţionată” în „fraţii din lucrarea pastorală”, tratându-i cu consideraţie şi crezând ce au spus ei.[xxiii]* De asemenea, fratele McReynolds „a mărturisit că descrierea făcută de sora White era adevărată până la ultima literă”. El îi mărturisise personal lui Ellen White propria greşeală, iar acum o făcuse public. Din nefericire, adunarea a trebuit să se încheie înainte de a „putea să ajungă mai departe”.[xxiv]

Ellen White era epuizată. Uneori, „a fost foarte deprimată” şi „s-a luptat cu slăbiciunea”, până când s-a ridicat înaintea oamenilor şi i s-a dat putere să vorbească.[xxv] În acea joi după-amiază, ea a vorbit din nou, iar cei care veniseră pentru a primi o binecuvântare au fost binecuvântaţi, dar cei „care urmăreau să găsească greşeli şi ale căror inimi erau închise în necredinţă au considerat că sora White nu a vorbit cu multă putere”.[xxvi] Încă de la conferinţa din Minneapolis, se răspândiseră zvonuri că „sora White mărturisise că făcuse greşeli şi manifestase un spirit greşit în unele din remarcile ei de la acea adunare”. Declaraţiile ei puternice din acea dimineaţă zguduiseră încrederea unora în ea, iar printre ei se afla şi J.S. Washburn.[xxvii]

J.S. Washburn

J.S. Washburn era un pastor hirotonit din Iowa, în vârstă de 26 de ani. El fusese la conferinţa de la Minneapolis şi, în conformitate cu propria declaraţie, a fost printre „cele trei pătrimi din pastorii care s-au împotrivit noii lumini”. El mersese la adunarea de la Minneapolis „cu prejudecăţi în favoarea «vechii» concepţii despre «legea»” din Galateni şi era „de partea lui Morrison şi Butler”. El considera că Jones şi Waggoner „subminau credinţa”, dar „nu a putut să înţeleagă felul în care un om rău ca A.T. Jones” putea să se roage aşa cum se ruga. Washburn „şi-a zis în sinea lui: «El se roagă ca şi când Îl cunoaşte pe Domnul»”.[xxviii] [205]

Washburn a fost alături de J.H. Morrison care era recunoscut nu numai pentru împotrivirea lui faţă de Waggoner la Minneapolis, dar şi pentru că „diminua importanţa Spiritului Profetic”. La Minneapolis, când au abordat-o amândoi pe Ellen White, „ea nu a vrut să le dea niciun sfat, ci a zis: «Fraţilor, sfatul meu nu are nicio greutate în Iowa!»” Ulterior, Washburn „a hotărât să o abordeze singur”, iar „răspunsul ei simplu” a părut să-i aducă o oarecare uşurare sufletească. Cu toate acestea, J.H. Morrison a decis să plece mai devreme de la conferinţa din Minneapolis, spunându-i lui Washburn, în particular, următoarele: „Urmează să încerce şi să mă forţeze să recunosc că greşesc. Prin urmare, plec”.[xxix]

În iarna anului 1889, Washburn s-a luptat cu îndoiala şi descurajarea: „«Noi nu avem un profet! Ea nu poate fi profet, dacă acei doi oameni [Jones şi Waggoner] o influenţează în felul acesta», a gândit în sinea lui”. Chiar şi adunările lui de evanghelizare au fost lipsite de succes. El „a pierdut interesul mulţimii” şi a botezat numai patru sau cinci persoane. Astfel, „îndoielile i-au revenit cu putere”. Într-o noapte, a ieşit afară, a îngenuncheat şi „s-a rugat cu disperare”. „El a gândit că, dacă acest popor păzeşte poruncile lui Dumnezeu, atunci trebuie să aibă Spiritul Profeţiei. Totuşi, poporul nu putea să aibă Spiritul Profeţiei, dacă profetul era amăgit de doi tineri pentru a merge pe calea lor….«Dacă există un Dumnezeu, ajută-mă să cred», s-a rugat el”. Aceasta a fost adâncimea la care căzuse Washburn înainte de Minneapolis.[xxx]

S-a întâmplat ca Washburn să călătorească în acelaşi tren cu A.T. Jones, pe drumul lor spre adunările din Kansas. Chiar dacă Washburn avea „îndoieli cu privire la faptul că A.T. Jones era «pe calea cea bună» şi credea că el „greşea la fel ca E.J. Waggoner”, totuşi era foarte impresionat de „victoria recentă a lui Jones la Washington” cu privire la legea duminicală propusă de Blair. [206] Deoarece el însuşi era interesat de domeniul juridic şi politic, Washburn „s-a prezentat lui A.T. Jones, oarecum cu teamă, dar a constatat că acesta era foarte prietenos şi bun”. Washburn „a început să-l placă, a mers cu el la adunare [în Kansas], a petrecut sfârşitul de săptămână cu el şi au făcut plimbări pe malul râului, vorbind foarte mult”.[xxxi]

Totul părea că este bine pentru Washburn la întrunirea din Kansas, până când a sosit Ellen White şi a vorbit la adunările de dimineaţa devreme, declarând: „Nu vrem ca aici să ajungă nimic din acel spirit de la Minneapolis. Dacă J.H. Morrison şi Henry Nicola nu se pocăiesc şi nu sunt convertiţi, nu vor fi mântuiţi niciodată!” Washburn a fost „şocat să o audă vorbind atât de dur la adresa conducătorilor lor din Iowa”. „Ea greşeşte”, a gândit el. Washburn a fost „supărat din nou, iar vechile îndoieli au revenit”, odată cu „spiritul de la Minneapolis”. El s-a hotărât să o viziteze pe Ellen White şi să clarifice lucrurile pentru totdeauna.[xxxii]

Ellen White a răspuns cu amabilitate şi l-a invitat să o viziteze. Washburn şi-a exprimat deschis îngrijorarea faţă de Ellen White. El i-a spus că „întotdeauna crezuse că ea era un profet, dar era tulburat de episodul de la Minneapolis”. El credea că Uriah Smith şi Morrison „aveau dreptate”. La acestea, Ellen White a răspuns: „Ştii de ce J.H. Morrison a plecat de la conferinţă mai devreme?” Apoi, i-a spus lui Washburn, „exact ceea ce J.H.M. îi spusese lui, iar acea cunoaştere aparent supraomenească a unei conversaţii particulare şi confidenţiale” dintre Morrison și el l-a înspăimântat. El şi-a dat seama că acolo era cineva care îi descoperise taine:

„EGW i-a spus despre călăuza ei din Europa, care îşi întinsese mâna şi spusese: «Se fac greşeli în ambele tabere ale controversei». Apoi, EGW a adăugat că «legea din Galateni» nu este adevărata problemă a conferinţei. Adevărata problemă era neprihănirea prin credinţă!... «EJW poate să prezinte neprihănirea prin credinţă mai clar decât pot eu», a zis EGW. «Soră White», a zis Washburn, «vrei să spui că E.J. Waggoner poate să o prezinte mai bine decât tine, cu toată experienţa ta?» EGW a răspuns: «Da, Domnul i-a dat o lumină specială cu privire la acel subiect. Eu am aşteptat să fie prezentat cu mai multă claritate, dar nu am putut să îl prezint la fel de clar ca el. Totuşi, când el a prezentat subiectul la Minneapolis, eu l-am recunoscut».”[xxxiii]*

Apoi, Washburn a întrebat-o pe Ellen White dacă era infailibilă. Răspunsul ei a fost: „‘Desigur că nu… eu sunt doar o fiinţă umană slabă şi supusă greşelii’”. [207] Acest răspuns l-a determinat pe Washburn să întrebe cum putea el să aibă încrederea că lucrurile pe care le-a scris sau le-a spus ea erau „de la Domnul”. La această întrebare, Ellen White a tăcut timp de aproximativ „cinci minute”, fără a da „niciun răspuns imediat”. Washburn s-a simţit stânjenit, dar când a venit, răspunsul ei „l-a clarificat pentru totdeauna cu privire la Spiritul Profetic”:

„Eu nu am avut nicio viziune de câţiva ani.” (Viziunile ei directe au încetat după anii timpurii, dar ulterior a avut viziuni în timpul nopţii.) „Totuşi, eu nu îndrăznesc să spun sau să scriu ceva ca fiind o Mărturie, dacă nu ştiu că Duhul Sfânt îmi conduce mintea”.[xxxiv]

Washburn a plecat de la această întrevedere cu Ellen White „un om diferit, clarificat şi stabilit în încrederea lui în mişcarea aceasta şi în călăuzirea ei divină prin Spiritul Profetic”.[xxxv]*

Schimbarea radicală are loc în cele din urmă

Vineri dimineaţă, în 10 mai, Ellen White a vorbit încă o dată în faţa „oamenilor adunaţi” la adunarea de tabără din Ottawa, „referindu-se la Minneapolis şi la modul în care fraţii i-au tratat pe slujitorii pe care Domnul îi trimisese la ei cu mesajele adevărului”. Ca rezultat al cuvântării ei, „câţiva au depus o mărturie cu privire la experienţa lor la adunarea de la Minneapolis”. Şi totuşi, ea a declarat: „Nouă nu ni s-a părut că a avut loc o schimbare radicală”.

În Sabat dimineaţa, A.T. Jones a ţinut o predică, având ca temă „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui”. Deşi vorbise deja de douăzeci de ori pe parcursul adunării de tabără, el s-a ocupat mai mult de subiectul libertăţii religioase. Acum, în Sabat dimineaţă, a început o serie de prezentări pe tema „îndreptăţirii prin credinţă, iar mulţi au primit mesajul ca fiind lumină şi adevăr”.[xxxvi] Jones le-a spus sutelor de oameni adunaţi că aveau nevoie tocmai de neprihănirea lui Dumnezeu şi că „nimic altceva nu va avea vreo valoare”:

„Cu toate acestea, trebuie să ştim unde să o căutăm şi cum, deoarece adesea o căutăm în locuri greşite. De exemplu, aşa cum fac mulţi, o căutăm în Legea lui Dumnezeu şi prin respectarea ei…. Neprihănirea lui Dumnezeu se află în Legea Sa, dar nu le este descoperită oamenilor prin Lege, Romani 1,16-17, ci neprihănirea lui Dumnezeu le este descoperită oamenilor în Evanghelie, şi nu în Lege….

Galateni 2,21: „Căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos”, prin urmare, tot ce putem obţine din Lege este o neprihănire proprie, dar neprihănirea lui Dumnezeu poate să vină numai prin Isus Hristos. Ce este neprihănirea noastră? [208]

Isaia 64,6: «Neprihănirea noastră este ca o haină mânjită. Toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu.» Ce este păcatul? Când poporul Israel a ieşit din Egipt, nu L-a cunoscut pe Dumnezeu…. Pentru a-i face să îşi înţeleagă propria stare şi ce anume era păcatul… Dumnezeu a folosit un cuvânt care însemna «a greşi ţinta»…. Prin urmare, cu cât un om are o neprihănire a Legii mai mare, cu atât este mai rău – cu atât haina lui este mai murdară….

Ceea ce valorează este ascultarea lui Hristos, nu ascultarea noastră, iar ascultarea lui Hristos este cea care ne aduce neprihănirea. Prin urmare, să încetăm a încerca să împlinim voia lui Dumnezeu prin puterile noastre. Încetaţi întru totul. Abandonaţi acest lucru pentru totdeauna. Lăsaţi ascultarea lui Hristos să facă totul pentru voi şi obţineţi puterea de a trage cu arcul, în aşa fel încât să nimeriţi ţinta….”[xxxvii]

Deşi Jones a vorbit despre faptul că neprihănirea de care omul avea nevoie trebuia să vină de la Hristos, şi nu din Lege, el nu a micşorat în niciun fel importanţa Legii sau respectarea poruncilor. El a explicat cu claritate că motivul pentru care Hristos a venit pe pământ asemenea unui „copil mic, şi nu ca un om matur” a fost acela de a putea să „înfrunte toate ispitele cu care se confruntă un copil şi totuşi să nu păcătuiască niciodată”. Prin urmare, „fiecare copil poate să stea în locul Său şi să reziste prin puterea Sa”:

„Aşadar, dacă neprihănirea este darul lui Dumnezeu şi vine prin Evanghelie, atunci care este folosul Legii?... În faptul că Legea pretinde desăvârşirea se găseşte speranţa întregii omeniri, deoarece dacă ea ar putea să treacă cu vederea un păcat, chiar şi în cel mai mic grad, nimeni nu ar putea fi liber vreodată de păcat, pentru că Legea nu ar face cunoscut acel păcat niciodată, iar acel păcat nu ar putea fi iertat niciodată şi fără iertare omul nu poate fi mântuit. Vine ziua când Legea va da pe faţă până şi ultimul păcat, iar noi vom sta desăvârşiţi înaintea lui Dumnezeu şi vom fi mântuiţi pentru veşnicie. Desăvârşirea Legii lui Dumnezeu constă în faptul că aceasta ne va arăta toate păcatele, iar apoi, un Mântuitor desăvârşit va sta pregătit să le îndepărteze pe toate. Când ne arată toate păcatele, Dumnezeu nu face acest lucru pentru a ne condamna, ci pentru a ne mântui, prin urmare, aceasta este o dovadă a dragostei Sale faţă de noi.”[xxxviii]

Ellen White a raportat în Review bucuria pe care a simţit-o ascultând predica lui Jones, prezentată unor oameni care nu fuseseră obişnuiţi să audă astfel de veşti bune:

„La adunarea din Kansas, m-am rugat lui Dumnezeu ca puterea vrăjmaşului să fie înfrântă şi ca oamenii care fuseseră în întuneric să-şi deschidă inima şi mintea pentru mesajul pe care Dumnezeu urma să îl trimită…. Domnul nostru cel bun şi plin de har le-a fost prezentat oamenilor ca fiind înveşmântat în atributele lui Satana…. Mulţi trăiseră într-o atmosferă a îndoielii şi li se păruse aproape imposibil să se bazeze pe nădejdea care era pusă înaintea lor în Evanghelia lui Hristos…. [209]

În Sabat, adevărurile prezentate au fost noi pentru majoritatea participanţilor. Lucruri vechi şi noi au fost scoase din vistieria Cuvântului lui Dumnezeu. Oamenii abia au reuşit să înţeleagă şi să îşi însuşească adevărurile care le-au fost descoperite. Lumina din Scripturile lui Dumnezeu a strălucit cu privire la relaţia dintre Lege şi Evanghelie, în corelare cu faptul că Hristos este neprihănirea noastră, iar acest lucru a părut pentru sufletele flămânde după adevăr, ca şi cum era o lumină prea preţioasă pentru a fi primită…. Domnul a prezentat adevărul… în propoziţii clare, descoperind faptul că numai Hristos este izvorul oricărei nădejdi şi al mântuirii. «În El era viaţa, iar viaţa era lumina oamenilor…. Iar Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi»….

Mulţumim Domnului din toată inima, pentru că avem o lumină preţioasă pe care să le-o prezentăm oamenilor şi ne bucurăm că avem pentru timpul acesta un mesaj care este adevărul prezent.”[xxxix]

Cu toate acestea, nu totul a mers bine: „Multe mărturii au dovedit că preţuiseră lumina şi adevărul care le-au fost prezentate. Totuşi, celor care stăruiseră într-o atmosferă a îndoielii li s-a părut dificil să adopte poziţia de elevi. Ei căutau greşeli în puncte minore, care nu aveau nicio importanţă. Aluatul care lucrase în Conferinţa Iowa se afla în mijlocul nostru”. Duminică dimineaţă, Ellen White a prezentat „o mărturie clară şi precisă”, vorbind „despre bănuielile rele şi declaraţiile false, necreştineşti, care fuseseră făcute la Minneapolis”. Ea a vorbit împotriva „păcatului îndoielii şi al necredinţei, spunând că Satana avea agenţi în fiecare comunitate, chiar în mijlocul nostru, prin care putea să lucreze”.[xl]*

„Vrăjmaşul lucrează prin aceia care au adoptat o poziţie a îndoielii şi necredinţei, iar ei nu sunt mulţumiţi să fie singurii care se află în această poziţie, ci îi încurajează tot timpul şi pe ceilalţi să meargă în aceeaşi direcţie…. Din lumina pe care mi-a dat-o Dumnezeu, nu a fost niciodată un timp când o lumină nouă a venit din cer, fără ca Satana să poată găsi ceva de care să se lege. Tot aşa este şi în dreptul unora din zilele noastre – ei se vor lega de lucruri mărunte. Ei vor lumină, dar vrăjmaşul vine întocmai cum a mers la oamenii din Nazaret, care au rămas în îndoială şi necredinţă, în ciuda faptului că Duhul lui Dumnezeu le spusese că Isus era Cel Uns….

Aşadar, de atunci şi până în zilele noastre, natura omenească nu s-a îmbunătăţit cu nimic. Natura omenească încă este natură omenească…. [210]

Acum, fraţilor, vreau să vă spun că, atunci când vine în mijlocul nostru, Duhul lui Dumnezeu va impresiona mintea celor care sunt pregătiţi să Îl primească. Dar dacă mintea lor nu este deschisă pentru a-L primi, ei sunt întru totul pregătiţi să judece atât mesagerul, cât şi cuvintele rostite…. Aşa s-a întâmplat la Minneapolis.

Pentru că eu ştiu că întocmai acelaşi spirit este prezent aici şi pentru că nu ar trebui să-i dăm curs nici măcar o singură clipă,… vreau să vă întreb dacă sunteţi mulţumiţi de răceala voastră, de necredinţa voastră şi de alunecările voastre. Nu   v-aţi săturat de ele? Dacă nu, atunci diavolul vă va da tot ce doriţi….

Vedem că ne aflăm într-o situaţie care nu este cu nimic mai bună decât aceea a poporului iudeu….

Când le-a vorbit oamenilor din timpul Său, Domnul Hristos le‑a spus că îşi închiseseră ochii şi îşi astupaseră urechile…. Lumina le fusese dată, dar ei nu au vrut să o primească. Întunericul i-a cuprins, iar ei erau dispuşi să caute şi să culeagă micile greşeli, pentru a abate mintea oamenilor de la adevărul solemn care le era prezentat. Aşadar, ce vom face noi?... Vrem să avem asupra noastră binecuvântarea îmbelşugată a Domnului şi ne dăm seama că El aşterne peste noi lumina şi slava Sa bogată. Aceasta este rugăciunea mea.”[xli]

După adunarea de dimineaţă şi cu sufletul tulburat de evenimentele din lunile recente, Ellen White a început să scrie o scrisoare adresată copiilor ei. Ea a reflectat asupra celor petrecute la Minneapolis, unde „răzvrătirea a fost populară” şi unde „Duhul lui Dumnezeu a fost insultat”, scriind despre cei care veniseră la adunările din Kansas „întocmai cu acelaşi spirit care fusese atât de evident la Minneapolis”. Ea a scris despre predica lui A.T. Jones din Sabat, spunând că pentru mulţi a fost „lumină şi adevăr”, dar pentru aceia care „stăruiau într-o atmosferă a îndoielii”, a fost doar ceva despre care să „comenteze”. Apoi, ca şi când le-ar fi scris direct fraţilor care se îndoiau, Ellen White a întrebat: „Credeţi voi că Veghetorul ceresc nu vede necredinţa şi împotrivirea voastră? Credeţi voi că nu vă veţi întâlni din nou cu ridiculizările şi cuvintele voastre batjocoritoare? Voi aţi tratat cu dispreţ însăşi revărsarea Duhului lui Dumnezeu şi aţi pronunţat judecata voastră nesfinţită asupra acesteia, iar când aţi primit mesajul că trebuie să fiţi convertiţi, voi aţi interpretat greşit şi aţi pervertit semnificaţia acestor cuvinte”.[xlii]

Din fericire, au fost şi unele veşti bune de împărtăşit. La încheierea cuvântării lui Ellen White de duminică dimineaţă, „în adunare s-a produs o schimbare”. Fratele Porter, un pastor din Iowa, s-a ridicat şi a vorbit. El nu participase la Conferinţa de la Minneapolis, ci venise la adunarea din Kansas fiind [211] „într-un întuneric deplin” şi cu „un spirit combativ”. Acum putea să spună cu bucurie: „Sunt convertit. Înţeleg lumina”. Fiecare punct care fusese înconjurat de întuneric „a devenit limpede, când l-a prezentat fratele A.T. Jones”.

După ce a vorbit Porter, „tânărul Washburn s-a ridicat şi a vorbit destul de mult. El a spus că, atunci când fusese la Minneapolis, era printre cei care credeau că mărturia lui Ellen White nu putea fi adevărată, atunci când ea declarase că nu avusese nicio conversaţie cu A.T. Jones şi E.J. Waggoner în California”. Washburn le-a spus cu îndrăzneală tuturor celor adunaţi acolo: „Îmi mărturisesc această greşeală cu ruşine. Am mărturisit-o lui Ellen White, iar acum o mărturisesc înaintea lui Dumnezeu. Mă pocăiesc de ea pentru totdeauna”.[xliii]* Alţii s-au ridicat şi şi-au prezentat mărturiile:

„Eforturile din Sabat nu au fost zadarnice. Duminică dimineaţă s-a văzut o dovadă evidentă că Duhul lui Dumnezeu producea mari schimbări în starea morală şi spirituală a celor adunaţi…. Cei care fuseseră multă vreme în întuneric au prezentat mărturii preţioase. Un frate a vorbit despre lupta prin care trecuse, înainte de a primi vestea cea bună că Hristos este neprihănirea noastră….

Unul dintre pastorii noştri tineri a spus că, pe parcursul acestei adunări, se bucurase de binecuvântarea şi dragostea lui Dumnezeu, mai mult decât în toată viaţa lui. Un altul a declarat că încercările, confuziile şi conflictele pe care le îndurase în mintea lui avuseseră un asemenea caracter, încât fusese ispitit să renunţe la totul… şi a mărturisit cu lacrimi ce eliberare şi binecuvântare veniseră în sufletul lui. Cu ocazia fiecărei adunări sociale, au fost prezentate multe mărturii cu privire la pacea, mângâierea şi bucuria pe care oamenii le găsiseră prin primirea luminii.”[xliv]

Aceasta a fost marea luptă care s-a dat, pe măsură ce adunări de un fel sau altul aveau loc pretutindeni în ţară, deoarece Dumnezeu căuta să reverse Duhul Sfânt asupra unei biserici apatice. Mulţi au primit mari binecuvântări în urma adunărilor, în timp ce alţii au continuat să persevereze în răzvrătire. În capitolul următor, vom continua studiul nostru cu privire la aceste adunări.

 

NOTE FINALE CAPITOLUL 8

[i]. Ellen G. White, Manuscrisul 30, iunie 30, 1889; în 1888 Materials, p.356.

[ii]. De la publicarea cărţii Questions on Doctrines, în deceniul 1950, timp de aproape şaizeci de ani a fost cultivată ideea că „mesajul de la 1888”, predicat de Jones şi Waggoner, a fost mesajul Reformaţiunii evanghelice. Mai mult, s-a afirmat că mesajul lor a fost schimbat   într-o versiune romano-catolică a neprihănirii prin credinţă, curând după ce ei au plecat de la Minneapolis. Cauzele invocate pentru această schimbare au fost următoarele: presupusa lor concepţie nouă (de după 1888) despre natura umană a lui Hristos; respingerea doctrinei păcatului originar; includerea sfinţirii, alături de îndreptăţire, în conceptul neprihănirii prin credinţă; şi credinţa lor în desăvârşirea unei generaţii a timpului sfârşitului. Despre toate acestea s-a spus că au condus direct la „mişcarea trup sfânt” şi la „apostazia Alfa”. De asemenea, orice readucere în atenţie, în zilele noastre, a aşa-zisului fals mesaj de după 1888 (care conţine cele patru puncte de mai sus), este declarată a fi nimic altceva decât „apostazia Omega”. Desmond Ford, Robert D. Brinsmead, David P. McMahon, Milton R. Hook, Bert Haloviak, Roy Adams, Woodrow W. Whidden şi George R. Knight, alături de alţii, au promovat sau continuă să promoveze această idee într-o măsură mai mică sau mai mare. Pe parcursul cărţii, vom continua să prezentăm dovezi cu privire la aceste presupuneri, când vom examina istoria noastră, inclusiv observaţiile inspirate ale lui Ellen White, pentru a stabili dacă afirmaţiile autorilor de mai sus sunt corecte.

[iii]. Ibid.; Ellen G. White, „Meetings at South Lancaster, Mass”, Review and Herald, 5 martie, 1889, în 1888 Materials, p.371-372,267.

[iv]. Ellen G. White, Review and Herald, 5 martie, 1889, în 1888 Materials, p.267.

[v]. Ibid., p.267-268.

[vi]. Ellen G. White, Manuscrisul 17, „Diary”, ianuarie 1889; în A.L. White, The Lonely Years, p.427.

[vii]. Ellen G. White, „Draw Nigh to God”, „Morning Talk”, 5 februarie, 1890, Review and Herald, 4 martie, 1890.

[viii]. Ellen G. White, „The Present Message”, „Morning Talk”, 4 februarie, 1890, Review and Herald, 18 martie, 1890; în 1888 Materials, p.545.

[ix]. Ibid., vezi, de asemenea, A.L. White, The Lonely Years, p.428.

[x]. Ellen G. White către „Dragii mei fraţi”, Scrisoarea 85, aprilie, 1889; în 1888 Materials, p.280-283.

[xi]. În 1851, Ellen White a scris: „Când înviorarea, ploaia târzie şi slava puterii Sale vor veni de la Domnul, vom… înţelege mai bine importanţa şi slava Sabatului” (Ellen G. White către sora Harriet, Scrisoarea 3, 11 august, 1851; în Selected Messages, cartea 3, p.388). Încă o dată, aceasta este o dovadă categorică a faptului că acea slavă începuse deja să strălucească încă înainte de 1888.

[xii]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 1, 7 aprilie, 1889; în 1888 Materials, p.286-289.

[xiii]. Ibid., p.289-291; vezi, de asemenea, A.L. White, The Lonely Years, p.429. Din nou, felul în care Ellen White îl caracterizează pe Jones, învăţându-i „cu răbdare” pe oameni, este într-un contrast evident cu modul în care unii l-au etichetat în zilele noastre. Noi nu dorim să negăm că Jones a avut uneori de luptat cu trăsăturile lui aspre, dar unii au atribuit perioadei dintre 1888 şi mijlocul deceniului 1890, înverşunarea pe care Jones a manifestat-o după anul 1900 faţă de biserică, o înverşunare care nu numai că discreditează chemarea lui anterioară în calitate de mesager al lui Dumnezeu, ci şi mesajul pe care îl predicase.

[xiv]. Ar trebui fie menţionat că, deşi respingerea mesajului de la Minneapolis a fost un păcat personal al lui Morrison şi Nicola, faptul că ei s-au aflat în poziţii de conducere a făcut ca întreaga Conferinţă să sufere rezultatul alegerilor lor. Chiar dacă membrii bisericii au invitat-o „prin vot” pe Ellen White să participe la adunarea lor de tabără, în cele din urmă, ea nu a putut să participe, deoarece conducerea a aşteptat prea mult pentru a o invita. Cât de adevărată este declaraţia lui Ellen White: „Iudeii au pierit ca naţiune, deoarece au fost îndepărtaţi de adevărul Bibliei de către conducători şi preoţi” (Ellen G. White, Slujitorii Evangheliei, p.128-129, ed. 1892, şi Testimonies to Ministers, p.109). În paginile care vor urma, vom studia mai profund subiectul acesta.

[xv]. Faptul că aceia care lucrau în calitate de colportori nu puteau să prezinte mesajul în lumina în care îl prezenta A.T. Jones ar trebui să ne ajute să înţelegem că acela a fost un mesaj special al lui Dumnezeu – un potop de lumină – trimis din cer. Totuşi, acest mesaj a fost mai mult decât o reaccentuare a Evangheliei Reformaţiunii, aşa cum era propovăduită de către predicatorii sfinţirii din acele zile, şi mai mult decât reinterpretarea Evangheliei Reformaţiunii, care este făcută să fie atât de populară de către mulţi evanghelici din zilele noastre. Vezi, de asemenea, capitolul 9, nota de final nr. 5.

[xvi]. Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 1, 7 aprilie, 1889; în 1888 Materials, p.290-293.

[xvii]. Ellen G. White către J. Fargo, Scrisoarea 50, 2 mai, 1889; în 1888 Materials, p.298.

[xviii]. William C. White către L.R. Conradi, 26 iunie, 1889; în Manuscripts and Memories, p.145.

[xix]. Ellen G. White către „Copii”, Scrisoarea 14, 12 mai, 1889; în 1888 Materials, p.307. Vezi, de asemenea, „Campmeeting at Ottawa, Kansas”, Review and Herald, 23 iulie, 1889; în 1888 Materials, p.386.

[xx]. Ibid.,p.386.

[xxi]. Ellen G. White către „Copii”, Scrisoarea 14, 12 mai, 1889; în 1888 Materials, p.307-308.

[xxii]. Ibid., p.308-316.

[xxiii]. Când i-a împărtăşit fratelui Fargo, un delegat din partea Conferinţei Michigan, experienţa aceasta de la adunările din Kansas, Ellen White a relatat cât de periculos fusese, la Minneapolis, faptul de a le acorda oamenilor o încredere necondiţionată: „A fost un sărman frate Ostrander, care a participat la acea adunare, având o minte dezechilibrată, doar cu puţin mai bună decât a unui om complet bolnav mintal. Fraţii lui au fost aşa de orbiţi şi aşa de preocupaţi de legea din Galateni, încât nu şi-au dat seama de starea lui reală şi comitetul care m-a vizitat mi-a cerut să-i sfătuiesc dacă nu ar fi bine ca numele lui să fie pus pe lista candidaţilor pentru preşedinţia Conferinţei Generale. Din cauza bolii mintale, acest om era periculos chiar şi pentru propria familie, deoarece soţia lui mi-a spus despre acest lucru. Totuşi, omul acesta avea o încredere deplină în Butler, iar Butler avea o influenţă puternică asupra minţii slabe a acestui om. Însuşi Butler a declarat: „Cei mai experimentaţi şi mai buni fraţi ai mei pastori [inclusiv Ostrander] au putut să îmi spună că inima lor a fost aproape frântă, din cauza poziţiei pe care sora White a luat-o la Conferinţa Generală”. (Ellen G. White către J. Fargo, Scrisoarea 50, 2 mai, 1889; în 1888 Materials, p.300).

[xxiv]. Ellen G. White către J. Fargo, Scrisoarea 50, 2 mai, 1889; în 1888 Materials, p.298-299.

[xxv]. Ellen G. White „Campmeeting at Ottawa, Kansas”, Review and Herald, 23 iulie, 1889; în 1888 Materials, p.386.

[xxvi]. Ellen G. White către „Copii”, Scrisoarea 14, 12 mai, 1889; în 1888 Materials, p.317.

[xxvii]. Ellen G. White, „Unfounded Reports”, mai, 1889; în Mărturii, vol. 5, p.693, şi 1888 Materials, p.327.

[xxviii]. „Interview with J. S. Washburn, at Hagerstown, Md., June 4, 1950”, p.2,1.

[xxix]. Ibid.

[xxx]. Ibid., p.1,2.

[xxxi]. Ibid.

[xxxii]. Ibid.

[xxxiii]. Ibid., p.1, 2. Deşi vizita făcută de Washburn lui Ellen White a fost descrisă de el într-un interviu care a avut loc 61 de ani mai târziu, acurateţea amintirilor lui Washburn este susţinută de câteva fapte. Descrierea pe care el o face cu privire la viziunea avută de Ellen White pe vremea când se afla în Europa este identică descrierii aflate în scrisoarea ei particulară, adresată lui G.I. Butler, care nu a fost publicată decât după moartea lui Washburn (Scrisoarea 21, 14 octombrie, 1888; 1888 Materials, p.93). Observaţia lui Washburn, în care spune că „trei sferturi” au fost împotriva luminii, este susţinută de scrisoarea particulară a lui Butler, adresată lui Ellen White (23 august, 1886; Manuscripts and Memories, p.21). Descrierea lui Washburn cu privire la desfăşurarea evenimentelor de la adunarea din Kansas, inclusiv declaraţiile puternice făcute de Ellen White în acea joi dimineaţă, 9 mai, întrevederea ei cu Washburn, care a avut loc joi după-amiază, şi chiar titlul predicii ţinute de A.T. Jones în Sabat, 11 mai (care l-a ajutat pe Washburn să îşi schimbe atitudinea), se potrivesc perfect cu descrierile făcute de Ellen White şi de William C. White cu privire la aceleaşi evenimente (vezi, 1888 Materials, p.302-325; Manuscripts and Memories, p.138-146). Descrierea făcută de Washburn cu privire la comentariile lui Ellen White în legătură cu Waggoner – „‘EJW poate să prezinte neprihănirea prin credinţă mai clar decât pot eu,… Domnul i-a dat o lumină specială asupra acelui subiect…. Dar când el a prezentat-o la Minneapolis, eu am recunoscut-o’” („Interview”, p.2) – este susţinută de alte declaraţii făcute de Ellen White. De exemplu, declaraţia făcută de ea la adunarea de tabără din Rome, 19 iunie, 1889 (la numai câteva săptămâni după întrevederea ei cu Washburn), a fost următoarea: „Mi-a fost pusă întrebarea: Ce crezi despre lumina pe care o prezintă aceşti oameni? Eu v-am prezentat-o pe parcursul ultimilor 45 de ani – farmecul inegalabil al lui Hristos. Acesta a fost subiectul pe care am încercat să-l prezint minţilor voastre. Când fratele Waggoner a prezentat aceste idei la Minneapolis, a fost prima învăţătură clară cu privire la acest subiect, pe care am auzit-o vreodată rostită de buze omeneşti, cu excepţia conversaţiilor dintre mine şi soţul meu. Mi-am spus în sinea mea: Pentru că Dumnezeu mi-a descoperit-o în viziune, eu pot să o înţeleg cu atâta claritate, dar ei nu pot să o înţeleagă, deoarece nu le-a fost prezentată niciodată aşa cum mi-a fost descoperită mie. Iar când o altă persoană a prezentat-o, fiecare fibră din inima mea a spus Amin” (1888 Materials, p.349). Este posibil ca Washburn să nu fi participat la această adunare de tabără, iar transcrierea predicii lui Ellen White nu a fost publicată decât după moartea lui. Totuşi, istoricii moderni au contrazis puternic asentimentul acordat de către Ellen White mesajului lui Jones şi Waggoner. Când a răspuns la sugestia de a publica din nou scrierile lui Jones şi Waggoner, N.F. Pease a spus: „Nu este o exagerare a spune că nu există nimic din ceea ce au spus Jones şi Waggoner, pe care Ellen White să nu-l fi spus mai bine” (The Faith that Saves, p.53). Totuşi, această afirmaţie creează o problemă serioasă. De ce i-a trimis Dumnezeu pe Jones şi Waggoner, când exista deja un profet prezent, dacă ei nu au avut de vestit un mesaj? De ce Ellen White i-a susţinut, chiar cu preţul reputaţiei ei ca profet sau mesager al lui Dumnezeu, cu excepţia faptului că ei au fost trimişi de Dumnezeu cu un mesaj din cer?

[xxxiv]. „Interview with J. S. Washburn, at Hagerstown, Md., June 4, 1950”, p.2‑3.

[xxxv]. Ibid. Washburn a reamintit experienţa lui de la adunările din Kansas în câteva dintre scrisorile lui către Ellen White, în anii care au urmat: „În luna mai, am participat la Institutul pastoral din Ottawa, Kansas, şi am fost profund impresionat de predicile fratelui A.T. Jones cu privire la neprihănirea lui Hristos şi de conversaţiile pe care le-am avut cu dumneavoastră” (J. S. Washburn către Ellen G. White, 17 aprilie, 1890; Manuscripts and Memories, p.174). „Amabilitatea şi bunăvoinţa dumneavoastră faţă de mine, precum şi răspunsul plin de răbdare pe care l-aţi dat întrebărilor mele mi-au întărit credinţa. Voi avea încredere pentru totdeauna. După Conferinţa de la Minneapolis, am fost foarte tulburat, cuprins de îndoială şi aproape că ajunsesem la ateism, dar lumina preţioasă cu privire la neprihănirea prin credinţă, pe care a  adus-o fratele Jones şi predicile dumneavoastră şi îndeosebi conversaţiile îndelungate pe care le-am avut în PARTICULAR cu dumneavoastră mi-au întărit credinţa şovăitoare şi au stabilit-o cu fermitate pe Stânca veacurilor” (J.S. Washburn către Ellen G. White, 17 decembrie, 1896, cuvintele accentuate sunt în original). Încă o dată, aceste declaraţii confirmă acurateţea interviului dat de Washburn în 1950.

[xxxvi]. Ellen G. White către „Copii”, Scrisoarea 14, 12 mai, 1889; 1888 Materials, p.317.

[xxxvii]. A.T. Jones, „Sabbath Morning Sermon”, 11 mai, 1889, The Topeka Daily Capital, 14 mai, 1889; în „The 1889 Camp Meeting Sermons” (St. Maries, Id.: LMN Publ. International, n.d.), p.30-31.

[xxxviii]. Ibid.

[xxxix]. Ellen G. White „Campmeeting at Ottawa, Kansas”, Review and Herald, 23 iulie, 1889; în 1888 Materials, p.386-387.

[xl]. Ellen G. White către „Copii”, Scrisoarea 14, 12 mai, 1889, şi Ellen G. White către J. Fargo, Scrisoarea 50, 2 mai, 1889; în 1888 Materials, p.317,299,318. În capitolul următor, vom examina din nou împotrivirea manifestată la adunările din Kansas.

[xli]. Ellen G. White, Manuscrisul 2, „Picking Flaws”, predica de dimineaţă, 12 mai, 1889; în 1888 Materials, p.302-306.

[xlii]. Ellen G. White către copii, Scrisoarea 14, 12 mai, 1889; în 1888 Materials, p.307, 314,317,320.

[xliii]. Ibid., şi Ellen G. White către J. Fargo, Scrisoarea 50, 2 mai 2, 1890; în 1888 Materials, p.307,299-300. Experienţa convertirii lui Washburn la adunarea de tabără din Kansas a avut un efect profund asupra lucrării sale pastorale. În 1891, el a călătorit în Anglia pentru a începe o lucrare acolo, iar în 1892 i s-a alăturat E.J Waggoner şi rezultatele au fost mari. Vezi, David Marshall, „J.S. Washburn: Unsung Hero”, Review and Herald, 26 ianuarie, 1989, p.16-17.

[xliv]. Ellen G. White „Campmeeting at Ottawa, Kansas”, Review and Herald, 23 iulie, 1889; în 1888 Materials, p.387.