9. Redeşteptările spirituale din 1889 – 2

9. Redeşteptările spirituale din 1889 – 2

„Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine”

În cele din urmă, după cuvântarea lui Ellen White la adunarea de tabără din Kansas, duminică dimineaţă, în mai 1889, a avut loc o schimbare radicală. Mulţi au depus mărturie cu privire la marile binecuvântări pe care le-au primit şi cu privire la experienţa lor nou descoperită. În aceeaşi zi, după-amiază, Ellen White a participat la o adunare unde, „după ce fratele Jones a vorbit despre credinţă, au fost prezentate încă multe alte mărturii personale. Câte şase şi opt persoane se ridicau în picioare deodată şi păreau asemenea unor oi înfometate, care primeau hrana la vreme potrivită”. Ellen White le-a scris copiilor ei despre evenimentele din acea zi, exprimându-şi bucuria şi dorinţa ei cea mai profundă: „Mă rog ca această lucrare bună să continue şi Sionul să se scoale, căci lumina lui vine şi slava Domnului a răsărit peste el. Fiecare membru al bisericii trebuie să se umilească înaintea lui Dumnezeu şi să primească mesajul care va aduce vindecare pentru rănile bisericii”.[i]* Ellen White a recunoscut că Domnul venise în mijlocul poporului Său tocmai cu lumina care urma să-l vindece şi să-l facă în stare să se scoale şi să strălucească pentru lumea din jurul lui.

Răspunsul faţă de mesajul trimis prin Jones şi Waggoner a fost divers. În timp ce mulţi primeau o mare binecuvântare şi o nouă experienţă religioasă, pe care nu o cunoscuseră niciodată mai înainte, alţii au privit mesajul ca pe o erezie periculoasă. Totuşi, este interesant de observat că nu toţi erau de acord în ce anume consta erezia pe care se presupunea că o prezentau Jones şi Waggoner. Ellen White a fost plină de bucurie, deoarece a recunoscut că mesajul pe care îl predicau ei era complet, combinând atât Legea, cât şi Evanghelia şi având rezultate pline de putere.[ii]* Dintre aceia care s-au împotrivit mesajului, unii au plecat cu gândul că Jones şi Waggoner au anulat Legea în favoarea antinomianismului sau a harului ieftin, în timp ce alţii au simţit că ei subminau Evanghelia, susţinând un fel de perfecţionism.[iii]* [218]

Atât G.I. Butler, cât şi Uriah Smith considerau că Jones micşora importanţa Legii şi amândoi scriau în Review articole care combăteau predicile lui de la adunările de tabără. În numărul din 14 mai al revistei Review, Butler a scris despre Romani capitolele 7 şi 8 şi a intitulat articolul său: „The Righteousness of the Law Fulfilled By Us” (Neprihănirea Legii împlinită de noi). În contrast cu predicile lui Jones, în care el descria un aspect al păcatului ca fiind greşirea ţintei, Butler a evidenţiat că legea morală a fost dată „pentru a arăta ce anume consideră Dumnezeu a fi corect, iar tot ce încalcă principiile ei sfinte este greşit – este păcat…. ­«Păcatul este călcarea legii» (1 Ioan 3,4)”. Spre sfârşitul articolului său, Butler şi-a rezumat îngrijorările:

„Dacă există un lucru, mai mult decât oricare altul, pe care solia îngerului al treilea are scopul de a-l corecta în învăţăturile din acest veac, acesta este tocmai punctul următor – necesitatea respectării Legii lui Dumnezeu. «Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus» (Apocalipsa 14,12)…. Aproape pretutindeni predomină ideea că nu este necesar ca aceste porunci să fie păzite, sau că ele nu pot fi păzite în lumea aceasta, iar ideea aceasta vine deghizată în modalităţile cele mai plăcute şi este făcută să pară cât se poate de plauzibilă. Este predicată o cale uşoară de a trăi religia. «Doar crede în Hristos, şi totul este bine». Inima nu este cercetată; conştiinţa este adormită; există doar un mic simţământ al vinovăţiei pentru păcat, doar puţină atenţie în cercetarea cerinţelor Legii lui Dumnezeu, puţină cercetare de sine, puţină repulsie faţă de păcat. Isus face totul. Aceasta este una dintre ereziile cele mai periculoase din lume….

Mulţimile din zilele noastre se auto-denumesc creştini, pretinzând că Hristos a făcut toată lucrarea pentru ei, dar nu ştiu nimic despre dragostea Sa iertătoare, deoarece nu au simţit niciodată adevăratul caracter al păcatului şi nu au săvârşit nicio lucrare completă a pocăinţei. Lucrarea lor este întru totul superficială. Aşadar, aceşti oameni se ascund sub umbra lui Hristos, aşa cum presupun ei, în timp ce în realitate continuă să îşi poarte păcatele. Astfel, ei Îl fac pe Hristos să fie un slujitor al păcatului….

Ar fi o zi tristă pentru noi ca popor, dacă vom respinge vreodată lumina pe care ne-a dat-o Dumnezeu cu privire la datoria noastră de a păzi legea morală a lui Dumnezeu atât în spirit, cât şi literă.”[iv]*

Butler a scris cu elocvenţă, apărând Legea împotriva atacurilor aparente ale lui Jones, în timp ce el însuşi desconsidera sfatul primit de la slujitoarea Domnului, Ellen White. Replica lui Smith a apărut într-un articol din 11 iunie, intitulat: „Our Righteousness” (Neprihănirea noastră). Uriah Smith a fost mai aspru decât Butler, sugerând că învăţătura actuală – referindu-se la Jones şi Waggoner – [219] conducea spre aceeaşi cale pe care mergeau „împotrivitorii înverşunaţi ai lucrării noastre”, care anulau Legea. El a adresat chiar şi un atac împotriva lui Ellen White, declarând că oricine „îl cunoştea îndeaproape pe fratele White poate să îşi imagineze cât de mult timp i-ar fi fost necesar lui pentru a demola o astfel de obiecţie”:

„Unii dintre corespondenţii noştri încep să facă remarci care înclină într-un mod foarte suspicios spre concepţia că orice încercare de a păzi poruncile este pur şi simplu o încercare de a ne face singuri mai buni, fapt pe care noi nu suntem niciodată în stare să-l facem; că este o încercare de a fi neprihăniţi, ceea ce înseamnă pur şi simplu a ne îmbrăca în haine mânjite…. Noi nu putem să stabilim cu exactitate cât de mult intenţionează ei să exprime, dar ni se pare că se îndreaptă fără să îşi dea seama spre o poziţie susţinută de o categorie de împotrivitori înverşunaţi ai lucrării şi cauzei noastre şi preiau în mare măsură acest mod de gândire din scrierile lor….

Respectarea desăvârşită a Legii va dezvolta o neprihănire desăvârşită, iar aceasta este singura cale prin care cineva poate ajunge la neprihănire…. Hristos intervine şi aşază o punte peste prăpastia dintre noi şi Dumnezeu, oferind o jertfă care anulează păcatul din trecut… şi ne readuce în armonie cu Legea…. Aici este punctul în care prietenul nostru metodist a făcut o greşeală…, pentru că nu a înţeles că întregul scop al lucrării lui Hristos pentru noi este acela de a ne aduce înapoi la Lege, pentru ca neprihănirea ei să poată fi împlinită în noi prin ascultare….

Noi nu trebuie să stăm pe scaun şi să nu facem nimic, asemenea unei mase inerte în mâinile Mântuitorului….

Totuşi, se pune întrebarea: Dacă un om vrea să păzească Legea prin propria putere şi să îşi realizeze propria neprihănire, va fi el în stare? Oare nu se îmbracă el în haine mânjite? Noi nu ştim cărei clase de oameni i se aplică astfel de întrebări. Totuşi, noi ştim că nu există niciun adventist de ziua a şaptea din ţară, care să nu fi primit o învăţătură mai bună, decât ideea că poate să păzească poruncile prin propria putere…. Ne îndoim chiar şi de faptul că fariseii şi-au bazat propria neprihănire pe desăvârşirea ascultării personale de Cele Zece Porunci….

Există o neprihănire pe care trebuie să o avem, dacă vrem să vedem împărăţia cerurilor. Ea este numită „neprihănirea noastră”, iar această neprihănire vine din faptul de a fi în armonie cu Legea lui Dumnezeu…. În acest caz, „neprihănirea noastră” nu poate fi considerată o haină mânjită.”[v]*

Nu numai Butler şi Smith au gândit în acest fel cu privire la adunările din Ottawa, Kansas. Totuşi, înainte de a prezenta şi alte plângeri, trebuie să [220] cercetăm mai îndeaproape acea predică despre care se presupune că a adus atât de multe critici. Vineri, 17 mai, 1889, Jones şi-a încheiat seria despre neprihănirea prin credinţă, printr-o predică intitulată „Keeping the Commandments” (Păzirea poruncilor). Din cauză că s-a vorbit aşa de mult despre comentariile lui Jones, atât în 1889, cât şi în zilele noastre, vom include predica lui în întregime, aşa cum a fost tipărită în Topeka Daily Capital.[vi]*

„2 Corinteni 5,17. Am înţeles cum ajunge cineva să fie în Hristos şi că, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Galateni 6,15; 5,6 spune că nimic altceva nu are valoare, în afară de credinţa care lucrează prin dragostea lui Dumnezeu, făcându-ne să fim o făptură nouă prin credinţă. Romani 5,1.2.5; 1 Ioan 5,3. Aşadar, păzirea poruncilor vine după ce suntem o făptură nouă şi, prin urmare, înainte de a putea să facem binele sau să săvârşim neprihănirea, noi trebuie să fim făcuţi  buni, să fim făcuţi neprihăniţi. 1 Corinteni 7,19. Aceasta este ţinta pusă în faţa noastră în Hristos Isus. Efeseni 2,8-10. Noi suntem creaţi pentru faptele bune; suntem făcuţi făpturi noi în El; neprihănirea Sa înlocuieşte lipsa neprihănirii noastre. Faptele bune pentru care sunt făcute făpturile create de Dumnezeu în Hristos sunt fapte bune pe care nu am putut să le săvârşim înainte. Prin urmare, o făptură nouă va avea ca ţintă continuă aceea de a păzi poruncile.

Iacov 2,1.9. Noi nu avem credinţa lui Hristos împreună cu călcarea Legii. Hristos nu a venit pentru a ne elibera în acest scop, deoarece, dacă ne abatem de la Lege într-un singur punct, credinţa noastră nu va avea nicio valoare. Totuşi, intenţia noastră este acceptată şi păcatele făcute din neştiinţă sunt iertate, dar refuzul intenţionat de a accepta punctele adevărului prezentat ne va face să pierdem toată neprihănirea pe care am avut-o vreodată. Acest fapt explică creşterea rapidă a răului în bisericile populare din zilele noastre. Cu ani în urmă, bisericile erau religioase – chiar şi atunci când solia îngerului al treilea a început să fie vestită, ele au fost acceptate de Dumnezeu, dar când au refuzat să se conformeze cerinţelor soliei, ele au pierdut toată neprihănirea pe care au avut-o şi au fost nevoite să inventeze tot felul de metode pentru a-şi păstra credincioşii laolaltă, prin mijloace de a-i face să se simtă bine. Aceasta este filozofia degradării bisericilor.

Iacov 2,14. Credinţa nu mai este de niciun folos, dacă nu este păstrată vie prin aceste fapte. Dumnezeu a pregătit calea, (Numeri 18) iar noi trebuie să ne dovedim credinţa prin fapte. Credinţa este ancora care ţine corabia în locul cuvenit, iar furtunile ne lovesc tot mai aproape. Versetele 21,22. Avraam a fost socotit neprihănit prin credinţă, şi nu prin fapte. Cealaltă neprihănire a venit după douăzeci şi cinci de ani, aşa că el nu a fost socotit neprihănit prin fapte. Acel pasaj din Scriptură a fost rostit cu privire la momentul când el şi-a manifestat credinţa şi cu mai bine de douăzeci şi cinci de ani după ce Iacov spune că s-a împlinit Scriptura. Dacă ar fi refuzat să-l aducă jertfă pe Isaac, neprihănirea lui precedentă ar fi dispărut, aşa că ascultarea credinţei lui a completat neprihănirea pe care o avusese prin credinţă. Prin urmare, noi nu păzim poruncile pentru a deveni [221] neprihăniţi, ci pentru că suntem neprihăniţi. Romani 8,26 ne arată că noi nu putem nici măcar să ne rugăm corect, ci Duhul face acest lucru pentru noi, aşa încât rugăciunile noastre sunt vrednice de primit numai prin mijlocirea lui Hristos şi prin meritele sângelui Său.

Apocalipsa 8,3.4. Aici este prezentată lucrarea de mijlocire din sanctuar, care se desfăşoară pentru noi, iar Dumnezeu priveşte la Hristos, la rănile Sale şi la jertfa Sa şi le acceptă. Domnul Hristos a fost desăvârşit înainte de a veni pe pământ, iar prezenţa Lui în cer face rugăciunile noastre să fie vrednice de a fi primite, deoarece Dumnezeu ne atribuie nouă rugăciunea Sa pentru noi. Cum ne este atribuită neprihănirea Sa? Merg faptele noastre neprihănite până la un punct, iar apoi neprihănirea Sa ne este acordată pentru a finaliza lucrarea? Nu. Neprihănirea lui Hristos vine chiar de la început şi îndeplineşte lucrarea aşa cum ar trebui să fie.

Romani 1,16. Oare nu este credinţa noastră mai mare decât a fost când am venit aici? Nu înţelegem noi neprihănirea Sa mai bine decât înainte? De ce avem mai multă credinţă şi de ce înţelegem mai bine neprihănirea Sa? De ce a crescut credinţa noastră şi creşte zi de zi? Noi am venit în fiecare zi pentru a primi o rezervă tot mai mare de credinţă. În cele din urmă, vom avea în noi atât de mult din natura divină a lui Hristos, încât vom putea să tragem cu arcul suficient de puternic pentru a nimeri ţinta, iar apoi vom continua să păzim poruncile lui Dumnezeu. Prin urmare, oare nu este aceasta lucrarea lui Hristos şi toată puterea Sa divină încă de la început? Aşadar, unde intervin faptele noastre? Niciunde. Atunci, de ce ne străduim noi atât de mult să păzim poruncile, dacă faptul acesta nu valorează nimic? Noi putem să spunem că suntem creştini, numai prin credinţa în Hristos. Noi putem fi creştini, numai dacă suntem una cu El şi putem să păzim poruncile, numai prin Hristos care locuieşte în noi. Tot ce facem şi spunem este prin credinţa în Hristos.

Când va veni ziua în care vom păzi cu adevărat poruncile lui Dumnezeu, nu vom mai muri niciodată, deoarece păzirea poruncilor înseamnă neprihănire, iar neprihănirea şi viaţa sunt inseparabile. Aşadar, «aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus» – şi care este rezultatul? Aceşti oameni sunt strămutaţi în cer. Prin urmare, viaţa şi păzirea poruncilor merg împreună. Dacă murim acum, neprihănirea lui Hristos ne este atribuită tuturor şi vom fi înviaţi, dar cei care vor trăi până la sfârşit sunt făcuţi fără păcat înainte de venirea Sa, având în ei atât de mult din Hristos, încât «ating ţinta» de fiecare dată şi stau fără pată, fără niciun mijlocitor, deoarece Hristos părăseşte sanctuarul cu un timp înainte de a veni pe pământ.

Unii spun: «Eu voi trăi o viaţă mai bună, voi încerca să ajung în poziţia în care Dumnezeu poate să mă accepte». Dacă un copil încearcă să facă ceva pentru a ajunge în poziţia în care voi să aveţi o părere mai bună despre el, iar apoi dă greş, veţi spune că a fost motivat de egoism şi mândrie şi a meritat să dea greş; dar dacă un copil face un lucru pur şi simplu pentru a vă mulţumi, chiar dacă este făcut în mod neîndemânatic, îl veţi aprecia şi îl veţi lăuda. Tot aşa este şi în dreptul nostru. Dacă ne străduim să Îl mulţumim pe Dumnezeul nostru, indiferent cât de neîndemânatic facem acest lucru, El este atât de bucuros să ne atribuie neprihănirea lui Hristos, iar tot cerul se bucură. Cât de adesea [222] un copil încearcă să o ajute pe mama lui, iar ea îl lasă să continue, deşi mama trebuie să facă totul din nou – şi totuşi ea este încântată de efortul copilului ei de a o mulţumi. Aşadar, Domnul are milă de cei ce se tem de El, aşa cum un tată are milă de copiii lui.

Ca urmare, putem să spunem asemenea lui David: „Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule”. De ce? Pentru că dragostea lui Dumnezeu i-a cuprins inima. Acum, îngăduiţi-mi să citesc câteva texte cu privire la faptul de a-L mulţumi pe Dumnezeu: Evrei 11,6. Ţinta credinţei este aceea de a-L mulţumi pe Dumnezeu, de a-I fi plăcuţi Lui, deoarece El este atât de bun. Romani 8,8. De asemenea, 2 Corinteni 5,14. Dragostea lui Hristos ne atrage, iar noi obţinem acea dragoste prin credinţă. Oare putem noi să-L iubim pe Dumnezeu, dacă nu putem să păzim poruncile Sale? Nu. Noi nu putem să facem nici una, nici cealaltă, până când nu devenim făpturi noi. 1 Ioan 3,21-22. Acum, să citim Coloseni 1,9-10. Noi ar trebui să fim în stare să ne purtăm în chip vrednic, pentru a-I fi plăcuţi în orice lucru. 1 Tesaloniceni 4,1. Prin urmare, aceasta este originea şi motivaţia păzirii poruncilor – a-I fi plăcuţi lui Dumnezeu, şi nu a ne face pe noi înşine neprihăniţi. Dumnezeu ne face şi ne păstrează neprihăniţi, iar apoi noi păzim poruncile pentru a-I fi plăcuţi lui Dumnezeu, care a făcut atât de mult pentru noi. Aşadar, puterea lui Hristos este aceea prin care păzim poruncile acum şi puterea Sa va fi aceea prin care vom trăi veşnic pe noul pământ. Care este Numele Său pentru noi? Ieremia spune că este: «Domnul Neprihănirea noastră» (Ieremia 23,5-6).”[vii]*

În primăvara care a urmat, Dan Jones, care s-a opus adesea lui Jones şi Waggoner, i-a scris lui O.A. Olsen, plângându-se că a fost nevoit să întâlnească pastori „foarte descurajaţi” la conferinţa din Kansas. „Ei avuseseră impresia că veneau concepţii noi, care desfiinţau vechile poziţii pe care le-am susţinut noi, şi nu au fost siguri că noile poziţii erau corecte…. Ei ajunseseră la ideea că, într-un fel, doctrina îndreptăţirii prin credinţă, practic, desfiinţa Legea”.[viii]*

În timp ce unii fraţi credeau că Legea era desfiinţată de învăţătura lui Jones şi Waggoner cu privire la îndreptăţirea prin credinţă, [223] alţii considerau că erau prezentate „idei exagerate” cu privire la biruirea păcatului. În legătură cu aceleaşi adunări, Dan Jones i-a spus lui O.A. Olsen că unii pastori „erau în ceaţă şi se descurajau. Acest fapt era cauzat de ideile exagerate pe care le auziseră din prezentările fraţilor noştri cu privire la subiectul neprihănirii prin credinţă; ei rămăseseră cu ideea că poziţia adoptată acum este aceea că noi trebuie să ajungem la starea de a nu mai păcătui, că orice păcat trebuie să fie abandonat în totalitate şi că, dacă nu suntem în acea poziţie, nu suntem convertiţi, etc.”.[ix] Faptul că atât Jones, cât şi Waggoner susţineau că Hristos venise pe acest pământ, înveşmântând natura Sa fără păcat în natura noastră păcătoasă şi biruind păcatul în trupul nostru omenesc, pentru ca şi noi să putem birui în acelaşi fel, era foarte supărător pentru unii. Dar cum a înţeles Ellen White aceste două reacţii faţă de mesajul lor? A sugerat ea că Jones şi Waggoner provocau confuzie, prin anularea Legii sau susţinerea perfecţionismului?[x]*

Răspunsul lui Ellen White

În timp ce Uriah Smith, G.I. Butler, Dan Jones şi alţii îi acuzau pe Jones şi Waggoner pentru prezentarea a două extreme opuse cu privire la îndreptăţirea prin credinţă, Ellen White, care fusese personal la adunările de tabără, a înţeles adevărata cauză a confuziei. Ulterior, ea i-a spus direct lui Uriah Smith că „numeroasele idei confuze cu privire la neprihănirea lui Hristos şi îndreptăţirea prin credinţă sunt rezultatul poziţiei pe care voi aţi adoptat-o faţă de omul şi mesajul trimis de Dumnezeu”.[xi] Într-o predică ţinută la câteva luni după adunările de tabără din 1889, Ellen White a declarat: „Mi-a fost descoperit din nou şi din nou pericolul de a cultiva, ca popor, idei false cu privire la îndreptăţirea prin credinţă. Mulţi ani la rând, mi-a fost arătat că Satana va lucra într-o modalitate specială pentru a încurca minţile în legătură cu acest punct”. Totuşi, ea nu a dat vina pe Jones şi Waggoner, ci pe aceia care prezentaseră într-o mare măsură Legea lui Dumnezeu, „fiind aproape la fel de lipsiţi de cunoaşterea lui Isus Hristos şi de relaţia Sa cu Legea, precum a fost jertfa lui Cain…. Mulţi au fost ţinuţi departe de credinţă, din cauza ideilor amestecate şi confuze cu privire la mântuire, deoarece pastorii au lucrat într-o modalitate greşită pentru a ajunge la inima oamenilor”.[xii]

De asemenea, Ellen White i-a avertizat pe aceia care credeau că mesajul actual era o chemare la un standard prea înalt şi că nu era posibil ca Hristos să ia asupra Sa natura omului căzut: [224]

„Încercările prin care au trecut copiii lui Israel şi atitudinea lor chiar înainte de prima venire a lui Hristos mi-au fost arătate din nou şi din nou, pentru a ilustra poziţia în care se află poporul lui Dumnezeu în experienţa lui înainte de a doua venire a lui Hristos. Vrăjmaşul a căutat fiecare ocazie pentru a pune stăpânire pe mintea iudeilor, iar în zilele noastre el caută să orbească mintea slujitorilor lui Dumnezeu, pentru ca ei să nu fie în stare să discearnă adevărul preţios….

Domnul Hristos a venit în lume pentru a înfrunta aceste acuzaţii false şi pentru a-L descoperi pe Tatăl. Noi nu putem să pricepem umilinţa pe care a suportat-o El, când a luat asupra Sa natura noastră….

Iudeii aşteptaseră venirea lui Mesia, dar ei crezuseră că El trebuia să vină cu toată slava care va însoţi a doua Sa venire. Pentru că El nu a venit cu toată maiestatea unui împărat, ei L-au respins în totalitate. Totuşi, ei nu L-au respins pur şi simplu pentru că El nu a venit în splendoare, ci pentru că El era întruchiparea neprihănirii, iar ei erau nelegiuiţi…. Un astfel de personaj aflat în mijlocul degradării şi răului nu era în armonie cu dorinţele lor, iar El a fost dispreţuit şi tratat rău….

Am primit scrisori care afirmau că Hristos nu putea să aibă aceeaşi natură ca omul, deoarece, dacă ar fi avut această natură, ar fi căzut pradă aceloraşi ispite. Dacă nu ar fi avut natura omului, nu ar fi putut fi exemplul nostru. Dacă nu ar fi fost părtaş al naturii noastre, el nu ar fi putut fi ispitit asemenea omului.”[xiii]*

Doi ani mai târziu, Ellen White a repetat aceleaşi gânduri. Hristos nu a avut un avantaj în comparaţie cu omenirea, când este vorba de confruntarea cu ispita. Tuturor celor ce Îl primesc prin credinţă le este dat har şi putere:

„Noi nu trebuie să considerăm ascultarea lui Hristos ca fiind ceva pentru care El a fost adaptat în mod special, prin natura Sa divină deosebită, deoarece El a stat înaintea lui Dumnezeu ca reprezentant al omului şi a fost ispitit ca înlocuitor şi garant al omului. Dacă Hristos a avut o putere specială, pe care omul nu are privilegiul de a o avea, Satana ar fi profitat de acest fapt. Lucrarea lui Hristos a fost aceea de a anula pretenţia lui Satana de a deţine stăpânirea asupra omului, iar El a putut săvârşi acest lucru numai în modul în care a venit – ca om, ispitit asemenea unui om, ascultând asemenea unui om….

Ţineţi minte că biruinţa şi ascultarea lui Hristos au fost acelea ale unei adevărate făpturi omeneşti. Noi facem multe greşeli în concluziile noastre, din cauza concepţiilor greşite despre natura umană a Domnului nostru. Când atribuim naturii Sale umane o putere pe care omul nu are posibilitatea de a o avea în luptele lui cu Satana, noi distrugem totalitatea naturii Sale umane. El le atribuie harul Său şi le dă putere tuturor celor ce Îl primesc prin credinţă. Ascultarea lui Hristos faţă de Tatăl Său a fost aceeaşi ascultare care este cerută din partea omului.”[xiv] [225]

Williamsport, Pennsylvania

În ciuda unor dificultăţi cauzate de o inundaţie recentă, Ellen White şi A.T. Jones au călătorit din Kansas în Pennsylvania, pentru a participa la o adunare de tabără organizată în perioada 5-11 iunie, 1889. E.J. Waggoner li s-a alăturat, venind din California pentru a-i ajuta în vederea adunărilor care au fost binevenite şi aşteptate de oameni.[xv] Spiritul de necredinţă de la Minneapolis fusese adus la adunările din Kansas, dar la Williamsport, oamenii „nu au părut să aibă acelaşi spirit de necredinţă şi împotrivire faţă de mesajul pe care Domnul îl trimisese”. Câteva luni mai târziu, Ellen White a descris rezultatul adunărilor într-un articol din Review, astfel:

„Adunările noastre au avut o participare bună, iar la adunarea de dimineaţă au fost atât de mulţi care au dorit să-şi prezinte mărturia, încât a fost dificil să încheiem la ora stabilită…. Domnul a lucrat pentru poporul Său, iar oamenii au primit lumina cu bucurie, ca pe o hrană venită la vreme potrivită. Sufletul lor a tânjit după hrana spirituală şi a fost săturat….

Când fraţii Jones şi Waggoner le-au prezentat oamenilor mesajul adevărului prezent, ei au înţeles noua frumuseţe a soliei îngerului al treilea şi au fost foarte încurajaţi. Ei au mărturisit că nu mai participaseră la nicio altă adunare în care să fi primit atât de multă învăţătură şi o lumină aşa de preţioasă…. Ei au înţeles mai bine cum să câştige suflete pentru Hristos….

La fiecare adunare la care am participat, am găsit mulţi care nu înţelegeau simplitatea credinţei…. Ei au nevoie să le fie prezentat Hristos. Ei au nevoie să li se vorbească despre curaj, nădejde şi credinţă. Ei cer pâine; oare vor primi o piatră? Oare vor spune tinerii din mijlocul nostru: „Nimănui nu-i pasă de sufletul nostru?” Oare nu le vom da noi lumină sufletelor care bâjbâie în întuneric?”[xvi]

În acelaşi articol din Review, Ellen White s-a referit într-o modalitate mai precisă la mesajul adevărului prezent pe care îl împărtăşeau Jones şi Waggoner. Era solia îngerului al treilea, marele mesaj al îndreptăţirii prin credinţă, predicat împreună cu Legea lui Dumnezeu. Era mesajul despre Domnul, Neprihănirea noastră:

„Există adevăruri măreţe, care au fost ascunse multă vreme sub gunoiul ideilor false, dar acum trebuie să le fie descoperite oamenilor. Doctrina îndreptăţirii prin credinţă a fost pierdută din vedere de către mulţi care au mărturisit a crede solia îngerului al treilea. Predicatorii sfinţirii au mers până la mari extreme cu privire la punctul acesta. Ei au predicat cu zel: „Doar crede în Hristos, şi vei fi [226] mântuit, dar lasă la o parte Legea lui Dumnezeu”. Aceasta nu este învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu. Nu există nicio temelie pentru o astfel de credinţă. Nu acestea sunt giuvaerurile preţioase ale adevărului pe care Dumnezeu l-a dat poporului Său pentru timpul acesta. Această doctrină duce în rătăcire multe suflete cinstite….

Dumnezeu a chemat oameni care să împlinească nevoia pentru timpul acesta, iar ei vor striga cu glas tare şi nu vor tăcea, îşi vor ridica glasul asemenea unei trâmbiţe şi îi vor arăta poporului Meu nelegiuirile lui şi casei lui Iacov păcatele ei. Lucrarea lor nu este doar aceea de a proclama Legea, ci şi de a predica adevărul pentru timpul acesta: Domnul, Neprihănirea noastră.”[xvii]*

Mesajul pe care îl prezentau Jones şi Waggoner aşeza poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus în contextul lor corespunzător, iar rezultatele erau minunate. Ellen White a spus cu claritate că doctrina îndreptăţirii prin credinţă fusese pierdută din vedere în Biserica Adventistă, deoarece conducătorii şi membrii depindeau pur şi simplu de o formă de religie legalistă. Solia îngerului al treilea, pe care adventismul trebuia să o proclame în lume, nu era un mesaj al mântuirii prin fapte. Nici nu era acea pervertire liberală a doctrinei Reformaţiunii cu privire la îndreptăţirea prin credinţă, pe care o propovăduiau predicatorii sfinţirii. Mesajul adventist era solia îngerului al treilea în însăşi esenţa ei – Legea şi Evanghelia combinate – care mergeau dincolo de învăţătura reformatorilor. Era mesajul neprihănirii prin credinţă, clădit pe temelia Reformaţiunii, dar prezentat în contextul judecăţii finale şi al curăţirii sanctuarului ceresc.[xviii]*

În ediţia din 1888 a cărţii Tragedia veacurilor, Ellen White a scris despre Reformaţiune şi despre „marea doctrină a îndreptăţirii prin credinţă, care a fost prezentată atât de clar de către Luther”.[xix]* Totuşi, în aceeaşi carte, ea a declarat de asemenea că „Reformaţiunea nu s-a încheiat cu Luther, aşa cum presupun mulţi. Ea trebuie să fie continuată până la încheierea istoriei acestei lumi. Luther a avut de făcut o mare lucrare pentru a reflecta asupra altora lumina pe care Dumnezeu o îngăduise să strălucească asupra lui, şi totuşi el nu a primit toată lumina care trebuia să-i fie dată lumii. Din acel timp şi până acum, din Scripturi a continuat să strălucească o lumină nouă şi au fost descoperite fără încetare adevăruri noi”.[xx]* „În zilele lui Luther, a fost un adevăr prezent – un adevăr care a avut o importanţă specială în acel timp”. Dar Ellen White a exclamat: „Există un adevăr prezent pentru biserică şi în zilele noastre”.[xxi]* [227]

În articolul despre adunarea de tabără de la Williamsport, Ellen White a descris marile binecuvântări primite de cei care au acceptat mesajele adevărului prezent cu privire la neprihănirea prin credinţă, iar apoi şi-a îndreptat atenţia asupra acelora care încă şovăiau în acceptarea mesajului. Ea i-a avertizat pe cei din Battle Creek, care păcătuiau în mod direct împotriva luminii celei mari, spunându-le că venise timpul să aleagă între Baal şi Domnul:

„Duhul lui Dumnezeu se retrage acum de la oamenii de pe pământ….

Distrugerile îngrozitoare ale proprietăţilor şi pierderile de vieţi omeneşti din Johnstown şi Williamsport… solicită reflecţia cea mai serioasă…. Totuşi, noi nu trebuie să credem… că ei au meritat pedeapsa mai mult decât cei din alte oraşe…. Unii trăiesc chiar la umbra instituţiilor noastre şi păcătuiesc împotriva luminii, mai mult decât au păcătuit oamenii din Johnstown…, iar ei vor cădea cu siguranţă sub mânia judecăţilor retributive ale lui Dumnezeu….

Blestemul lui Meroza va cădea asupra celor care nu vin acum în ajutorul Domnului împotriva celor puternici. Întrebarea lui Ilie s-ar potrivi bine: «Până când vreţi să şchiopătaţi de ambele picioare? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El; iar dacă este Baal, mergeţi după Baal».

Tot cerul este interesat de lucrarea care se desfăşoară pe pământ. Totuşi, unii nu văd nicio nevoie de a fi făcută o lucrare specială pentru acest timp. În timp ce Dumnezeu lucrează pentru a-i sensibiliza pe oameni, ei caută să îndepărteze mesajele de îndemn, avertizare şi mustrare. Influenţa lor tinde să liniştească temerile oamenilor şi să-i împiedice să fie conştienţi de solemnitatea acestui timp…. Dacă nu îşi vor schimba comportamentul… le va fi dată aceeaşi răsplată pe care o vor primi cei ce sunt în vrăjmăşie şi în răzvrătire deschisă împotriva lui Dumnezeu.”[xxii]

Chiar înainte de adunarea de tabără de la Williamsport, Ellen White i‑a scris lui H.W. Miller, un pastor din Conferinţa Michigan, declarând că „unii dintre fraţii noştri din conducere” „sau interpus între lumină şi popor”. Ellen White i-a spus lui Miller că ea „le spusese de repetate ori, atât lui, cât şi altora, că va veni un timp de zguduire”. Având în vedere respingerea continuă a revărsării Duhului lui Dumnezeu, ea a putut să declare fără reţineri „Noi am început să ne aflăm în acel timp”[xxiii]* [228]

Rome, New York

De la Williamsport, vorbitorii adunării de tabără au plecat în New York, la Rome, unde avea loc o adunare de tabără în perioada 11-18 iunie. Ellen White s-a simţit „nerăbdătoare ca harul lui Hristos să vină asupra fraţilor noştri”. Speranţele ei nu au fost trădate: „Domnul le-a trimis mesaje speciale pline de har şi încurajare”. Încă o dată, ea a recunoscut mesajul în adevăratul lui sens:

„Domnul doreşte ca această biserică să «se scoale şi să lumineze», căci strălucirea luminii lui Dumnezeu a venit asupra poporului Său prin mesajul adevărului prezent. Dacă toţi vor asculta cuvintele preţioase care le sunt vestite de către Marele Învăţător prin slujitorii trimişi de El, în rândurile noastre va avea loc o mare trezire, iar biserica va primi putere spirituală. Toţi ar trebui să dorim să cunoaştem adevărul aşa cum este el în Isus….

Sunt nerăbdătoare ca lumina cerului să strălucească asupra poporului lui Dumnezeu în Conferinţa aceasta, pentru ca oamenii să fie zeloşi în a se pocăi de păcatele lor…. Am fost recunoscători Tatălui nostru ceresc pentru că acest mesaj al speranţei, curajului şi credinţei a putut să le fie prezentat fraţilor şi surorilor din New York şi am regretat profund că nu au fost prezenţi mulţi alţii, pentru a primi învăţătura importantă care a fost prezentată….

Când slujitorii Domnului au prezentat lucruri vechi şi noi din vistieria Cuvântului Său, speranţa a venit în inima acestor vechi soldaţi ai adevărului. Ei au ştiut că mesajul era cel de care aveau nevoie şi au simţit că a venit de la Dumnezeu….

Există o mare nevoie ca Domnul Hristos să fie predicat ca fiind singura nădejde şi mântuire. Când doctrina îndreptăţirii prin credinţă a fost predicată la Rome, aceasta a fost pentru mulţi asemenea apei pentru un călător însetat. Gândul că neprihănirea lui Hristos ne este atribuită, nu datorită vreunui merit al nostru, ci ca un dar fără plată al lui Dumnezeu, părea un gând preţios. Vrăjmaşul omului şi al lui Dumnezeu nu doreşte ca acest adevăr să fie prezentat cu claritate, deoarece ştie că, dacă oamenii îl vor accepta pe deplin, puterea lui va fi înfrântă. Dacă el poate să pună stăpânire pe mintea oamenilor, aşa încât îndoiala, necredinţa şi întunericul să constituie experienţa celor ce se declară a fi copiii lui Dumnezeu, atunci va putea să-i biruiască prin ispite.”[xxiv]

Însuşi mesajul care strălucea asupra lor era „slava Domnului” despre care vorbeşte Isaia 60,1; adevăruri care erau „atât noi, cât şi vechi”. Dacă era acceptat, mesajul urma să aducă „o trezire pretutindeni” în biserică. Satana nu a vrut ca acest mesaj să fie „prezentat cu claritate”, deoarece ştia că, dacă „oamenii îl acceptau pe deplin, puterea lui va fi înfrântă”. [229] Ca urmare, Satana a pornit să „pună stăpânire pe mintea oamenilor” prin „îndoială şi necredinţă”, pentru a putea „să-i biruiască prin ispite”.[xxv] Cea mai eficientă modalitate prin care putea să facă acest lucru era prin intermediul celor aflaţi în poziţii de conducere.

În timpul adunării de tabără din Rome, Ellen White a răspuns la articolul lui Smith din Review, 11 iunie, scriindu-i o scrisoare personală. Ea fusese trezită în timpul nopţii şi văzuse cazul lui Smith ca fiind cât se poate de descurajator:

„Te-am văzut mergând pe o cale care se deosebea aproape imperceptibil de calea cea dreaptă. Un personaj nobil a stat lângă mine şi a spus: «Uriah Smith nu se află pe marginea unei prăpăstii, dar merge pe o cale care îl va duce în scurt timp acolo, iar dacă nu este avertizat acum, în curând va fi prea târziu. El poate să-şi retragă paşii acum. El este asemenea unui orb care merge în capcana vrăjmaşului, dar nu simte niciun pericol, deoarece lumina ajunge să fie întuneric pentru el, iar întunericul ajunge lumină…».

În dimineaţa aceasta, am citit articolul tău din Review. Nu a existat nicio solicitare de niciun fel ca tu să scrii ceea ce ai scris. Tu îl pui pe pastorul Jones într-o lumină falsă, întocmai cum au făcut pastorii Morrison, Nicola şi alţii, la Minneapolis.”[xxvi]*

Hristos şi Legea

Membrii bisericii, care au participat la adunarea de tabără din Rome, unde predicau Jones şi Waggoner, au citit articolul lui Uriah Smith din Review, 11 iunie. În ultima zi a adunărilor, Ellen White a folosit ocazia de a clarifica lucrurile. În predica ei, „Christ and the Law” (Hristos şi Legea), ea a explicat modul în care Hristos le-a descoperit iudeilor „vechea lumină cu privire la Lege într-un context nou”. Totuşi, „în clipa în care a făcut lucrul acesta, s-a ivit o împotrivire faţă de lumina aceea…. Nu era aşa cum crezuseră ei…. Ei considerau că El nu scotea Legea în evidenţă, aşa cum o făcuseră ei…. Ei vedeau copacii ca pe nişte oameni mergând”. Apoi, Ellen White a făcut o comparaţie, întrebându-i pe ascultători cum ar răspunde ei luminii cerului?

„Ce intenţionează Dumnezeu să facă pentru poporul Său – să-l lase fără nicio lumină nouă? El spune: «Voi sunteţi lumina lumii». Prin urmare, urmează să primim mai multă lumină de la tronul lui Dumnezeu şi să avem o lumină mai mare. Aşadar, noi nu vă spunem că în mesajul care a fost prezentat aici şi în alte locuri se află o mare lumină nouă, ci este vechea lumină adusă şi aşezată într-un context nou….”[xxvii]* [230]

„Chiar înainte de venirea Fiului omului, timp de mulţi ani, vrăjmaşul a fost hotărât să aştearnă o umbră diabolică între om şi Mântuitorul lui. Care a fost motivul? Pentru ca omul să nu îşi dea seama că există un Mântuitor şi că a fost adusă o jertfă deplină pentru el. Apoi, vrăjmaşul le spune oamenilor că nu trebuie să păzească  Legea, deoarece prin păzirea Legii, omul ar fi unit cu puterea divină, iar Satana va fi înfrânt…. În ciuda faptului că omul a fost cuprins de neputinţele naturii umane, el ar putea să ajungă părtaş al naturii divine, după ce a fugit de stricăciunea care este în lume prin poftă. Aşadar, aceasta este mântuirea.”[xxviii]*

„Dacă aţi putea să înţelegeţi însemnătatea lui Hristos, Cel care poate să-i mântuiască până la capăt pe toţi cei ce vin la Dumnezeu prin El, atunci veţi avea acea credinţă care lucrează prin fapte. Oare trebuie să vină mai întâi faptele? Nu. Mai întâi vine credinţa. Cum? Crucea lui Hristos este înălţată între cer şi pământ….

Cineva spune: «Nu puteţi fi acceptaţi, dacă nu vă pocăiţi». Ei bine, cine anume ne conduce la pocăinţă? Cine anume ne atrage?... Hristos este Acela care ne atrage. Îngerii lui Dumnezeu se află în lumea aceasta, lucrând asupra minţii oamenilor. Oamenii sunt atraşi la Acela care îi ridică, iar Acela care îi ridică îi atrage la pocăinţă. Omul nu face nicio lucrare prin sine însuşi; nu există nicio lucrare pe care să o poată face şi care să aibă vreo valoare, cu excepţia aceleia de a crede….

În ce constă biruinţa? În credinţa, sentimentele şi faptele voastre bune? În aceasta constă? Nu. «Biruinţa nu constă nici chiar în credinţa voastră»…. Noi nu urmăm nişte poveşti iscusit născocite. În niciun caz, ci nouă ne-a fost descoperit Hristos, Neprihănirea noastră».[xxix]

Ellen White le-a spus ascultătorilor ei că „mulţumirea de sine” pătrunsese în mijlocul lor. Ea a citit solia către Laodicea, declarând că era „aplicabilă pentru noi”. Apoi, a definit remediile pentru starea de laodicean, ca fiind cele aflate tocmai în mesajul pe care Dumnezeu binevoise să li-l trimită:

„Aşadar, care este dificultatea? „Curăţit în foc”. Hristos ne-a iubit aşa de mult, încât a putut să treacă prin toată acea încercare a răstignirii şi să iasă biruitor. Ce este haina albă? Este neprihănirea lui Hristos. „Alifia pentru ochi” – discernământul spiritual necesar pentru a face deosebire între adevărata neprihănire şi neprihănirea proprie. Aici se află lucrarea. Negustorul ceresc trece înainte şi înapoi, prin faţa voastră, spunând: „Cumpăraţi de la Mine. Iată bunurile cereşti; cumpăraţi de la Mine”. „Veţi face lucrul acesta?” „­‘Eu’ sunt Cel de la care trebuie să cumpăraţi”. Nu există nicio altă sursă în cer de unde putem să primim libertatea şi viaţa, în afară de Isus Hristos, Neprihănirea noastră.

Apoi, El spune: „Fii plin de râvnă dar, şi pocăieşte-te!” Acel mesaj este pentru noi. Vrem ca fraţii şi surorile din această Conferinţă să aibă încredere în acest mesaj şi să vadă lumina care a fost adusă pentru noi într-un context nou. [231]

Dumnezeu ne-a descoperit izvorul puterii, iar noi trebuie să ştim ceva despre acesta şi să fim pregătiţi pentru un timp de necaz cum nu a mai fost de când a existat vreodată o naţiune. Iată puterea noastră: Hristos, Neprihănirea noastră.”[xxx]

Când a ajuns la sfârşitul cuvântării, Ellen White a răspuns articolului scris de Smith în Review. Ea l-a descris ca fiind în aceeaşi stare în care erau iudeii. I-a apărat pe Jones şi Waggoner şi pe soţul ei împotriva reprezentărilor false ale lui Smith. Ea a declarat cu claritate că susţinea pe deplin mesajul care era prezentat şi că acesta nu era contrar lucrurilor pe care ea „încercase să le explice” în trecut. Ea nu a vorbit în termeni nesiguri, ci a identificat mesajul exact aşa cum era: „Lumina” lor venise:

„Fraţilor, niciunul din voi nu trebuie să se lase abătut de pe cale. «Ei bine», spuneţi voi, «Ce înseamnă articolul fratelui Smith din Review?» El nu ştie despre ce vorbeşte; el vede copacii ca pe nişte oameni mergând…. El ia acele texte, le pune într-un context greşit şi le adună laolaltă, lăsând impresia că noi am respinge cerinţele Legii lui Dumnezeu, în timp ce, în realitate nu este astfel. Nouă ne este imposibil să înălţăm Legea lui Iehova, dacă nu ne bazăm pe neprihănirea lui Isus Hristos.

Soţul meu a înţeles acest subiect cu privire la Lege, iar noi am discutat noapte după noapte despre el, până când niciunul din noi nu a mai putut să doarmă. Acestea sunt principiile pentru care se luptă aceşti oameni. Ei vor să ştie că Hristos îi primeşte îndată ce vin la El….

Mie mi-a fost pusă întrebarea: «Ce credeţi despre lumina pe care o prezintă oamenii aceştia?» De ce îmi puneţi această întrebare? Eu am prezentat această lumină timp de 45 de ani – farmecul inegalabil al lui Hristos.[xxxi]* Aceasta este ceea ce am încercat să vă explic. Când fratele Waggoner a adus aceste idei la Minneapolis, a fost pentru prima dată când am auzit o învăţătură clară cu privire la acest subiect, rostită de buze omeneşti, cu excepţia conversaţiilor pe care le-am avut cu soţul meu. Mi-am spus în sinea mea că eu o înţeleg cu atâta claritate, pentru că Domnul mi-a descoperit-o în viziune, dar ei nu pot să o înţeleagă, deoarece nu le fusese prezentată aşa cum îmi fusese descoperită mie. Iar când o altă persoană a prezentat-o, fiecare fibră din inima mea a spus: Amin….

Vă cer, în Numele lui Isus Hristos din Nazaret: «Scoală-te, Luminează-te, căci lumina ta a venit…». Aşadar, voi aţi primit aici lumina. Ce aveţi de gând să faceţi cu ea?.... Am dorit atât de mult să văd valul de lumină revărsându-se asupra poporului! Ştiu că este posibil, deoarece Dumnezeu ne-a dat tot cerul într-un singur dar şi fiecare dintre noi poate să accepte lumina, fiecare rază a acesteia, iar apoi putem să fim lumina lumii.”[xxxii] [232]

„Răspunsul lui Smith a fost orice altceva, în afară de pocăinţă. El a scris un al doilea articol în Review, intitulat: «Our Righteousness Again» (Neprihănirea noastră, din nou). El a declarat că primul lui articol pare să fi fost «înţeles greşit de unii» şi a scris din nou «în speranţa de a-l explica atât de clar, încât nimeni să nu-l poată înţelege greşit». Totuşi, poziţia lui nu s-a schimbat. El era îngrijorat că „prin înălţarea aspectului credinţei din acest subiect, ceea ce este un element bun în sine însuşi,… mulţi au ajuns să creadă că [Legea] este învechită, iar ascultarea nu are nicio importanţă”.[xxxiii]

Retrospectivă

După câteva săptămâni, Ellen White a scris despre adunarea de tabără de la Rome. Ea i-a încurajat pe cei care „primiseră” lumina „să o facă să strălucească în diferitele biserici” în care erau membri, deoarece, dacă neglijează să o transmită mai departe, vor „fi lăsaţi în întuneric”. Ea i-a avertizat pe cei ce criticau mesajul acesta care avea „acreditarea divină”, spunându-le că Satana nu încerca doar să anuleze Legea lui Dumnezeu, ci şi să calce în picioare „credinţa în Hristos ca fiind neprihănirea noastră”. Dacă „mesajul actual”, care a adus odată cu el puterea divină, nu era preţuit, „teoriile false” urmau să pună stăpânire pe mintea oamenilor, iar Hristos şi neprihănirea Sa urmau a fi „lăsate în afara experienţei” şi Satana „îi va birui prin ispitele lui”:

„Mesajul actual – îndreptăţirea prin credinţă – este un mesaj de la Dumnezeu. El poartă acreditarea divină, deoarece roadele lui duc la sfinţire. Ne temem că unii care au o mare nevoie de adevărul preţios ce le-a fost prezentat nu au primit binecuvântarea lui… şi au suferit o mare pierdere….

Este periculos ca un suflet să ezite, să pună întrebări şi să critice lumina divină. Satana va veni cu ispitele lui, până când lumina va părea a fi întuneric, iar mulţi vor respinge însuşi adevărul care s-ar fi dovedit a fi mântuirea sufletului lor. Cei care umblă în razele luminii vor constata că ea va creşte şi va deveni tot mai strălucitoare, până la lumina de la miezul zilei….

A fost necesar ca marele standard al neprihănirii să fie înălţat, dar făcând astfel, mulţi au neglijat să predice credinţa lui Isus. Dacă dorim să avem spiritul şi puterea soliei îngerului al treilea, trebuie să prezentăm Legea şi Evanghelia împreună, deoarece ele merg mână în mână. În timp ce o putere a răului îi stârneşte pe copiii neascultării să anuleze Legea lui Dumnezeu şi să calce în picioare credinţa lui Hristos ca fiind neprihănirea noastră, o putere cerească lucrează asupra inimii acelora care sunt credincioşi în înălţarea Legii şi în înălţarea lui Isus, [233] ca fiind un Mântuitor desăvârşit. Dacă în experienţa celor din poporul lui Dumnezeu nu este adusă o putere divină, teoriile false şi ideile greşite vor pune stăpânire pe minţile oamenilor, Hristos şi neprihănirea Sa vor fi lăsate în afara experienţei multora, iar credinţa lor va fi lipsită de puterea vieţii…. Dacă nu sunt plini de râvnă şi nu se vor pocăi, ei se vor afla printre cei reprezentaţi de laodiceni, care vor fi vărsaţi din gura lui Dumnezeu….

Poziţia noastră actuală este interesantă şi periculoasă. Pericolul de a respinge lumina venită din cer ar trebui să ne facă să veghem în rugăciune, ca nu cumva vreunul dintre noi să aibă o inimă rea şi necredincioasă. Când Mielul lui Dumnezeu a fost răstignit pe Golgota, clopotul care anunţa moartea lui Satana a răsunat. Vrăjmaşul adevărului şi neprihănirii va face tot ce va putea pentru a scoate din mintea omului gândul că este necesar să depindă de neprihănirea lui Hristos în vederea mântuirii. Dacă Satana va reuşi să-l determine pe om să atribuie propriilor fapte valoarea meritelor şi neprihănirii, el ştie că va putea să-l biruiască prin ispitele lui şi să-l facă să fie victima şi prada lui.”[xxxiv]*

A fost mesajul adus la tăcere?

După adunarea de tabără de la Rome, Ellen White s-a întors la Battle Creek „istovită şi epuizată”. Ea a trebuit „să se abţină să vorbească pentru un timp”, până când sănătatea ei s-a îmbunătăţit.[xxxv] În acest timp, ea a scris lucrarea: „Experience following the 1888 Minneapolis Conference” (Experienţa de după Conferinţa de la Minneapolis din 1888). Ea a rezumat evenimentele care au urmat după Sesiunea Conferinţei Generale, inclusiv câteva dintre adunările de redeşteptare spirituală ce au avut loc la începutul primăverii şi, din nefericire, împotrivirea care a continuat să rămână puternică. Folosind expresii din Isaia 58, ea a descris interesul manifestat de univers, când a văzut „cât de mulţi slujitori credincioşi poartă în inima lor păcatele oamenilor şi îşi chinuie sufletul; cât de mulţi colaborează cu Hristos pentru a deveni dregători de spărturi… şi repară cărările cele vechi”. Nu numai Sabatul a avut nevoie de o restabilire, ci şi „calea credinţei şi a neprihănirii”.[xxxvi]

În a doua parte a lunii iunie, Ellen White a călătorit la Wexford, Michigan, pentru a participa la încă o adunare de tabără ce a avut loc în perioada 25 iunie – 2 iulie. Încă o dată, „Duhul Domnului a lucrat în mod vizibil”, dar mulţi au refuzat să beneficieze de el. În 23 iulie, Ellen White a trimis o scrisoare adresată „pastorilor Madison şi Howard Miller”, ambii din Conferinţa Michigan. Ea i-a mustrat, atât pe ei, cât şi pe alţii, pentru că nu au recunoscut lucrările Duhului Sfânt şi pentru că [234] „au fost mereu pregătiţi să pună întrebări şi să critice”. Unii au avut „o experienţă nefericită… la Minneapolis”. Alţii, în starea lor actuală, aveau să fie „o piedică în orice adunare, sau consiliu”, întocmai asemenea iscoadelor necredincioase care „nu făceau niciun efort să înţeleagă, ci puneau piedici care păreau a fi de netrecut pe calea înaintării poporului lui Dumnezeu”. Ea le-a spus că „Domnul ne încredinţase un mesaj plin de însemnătate, iar influenţa lui va dura cât veşnicia. Noi avem pentru oameni veşti care ar trebui să aducă bucurie în sufletul lor”. Ea le-a spus că nu este responsabilitatea lor aceea de „a alege calea prin care trebuie să vină lumina. Domnul doreşte să vindece rănile oilor şi mieilor turmei Sale, prin balsamul ceresc al adevărului că Hristos este neprihănirea noastră”. Faptele lor erau asemănătoare faptelor iudeilor; ei Îl respingeau pe Hristos „în persoana mesagerilor Săi”. Şi totuşi, „ei erau mai puţin scuzabili decât iudeii, deoarece noi avem deja exemplul acestora”:

„În ochii lui Dumnezeu, este un păcat grav ca oamenii să se aşeze între popor şi mesajul pe care El doreşte să li-l trimită (iar unii dintre fraţii noştri au făcut acest lucru). Unii sunt asemenea iudeilor şi fac tot ce pot pentru a anula efectul mesajului lui Dumnezeu. Aceşti oameni care se îndoiesc şi pun întrebări trebuie fie să primească lumina adevărului pentru timpul acesta, fie să se dea la o parte de pe cale, pentru ca alţii să poată avea ocazia de a primi adevărul….

Cei care trăiesc chiar înainte de a doua venire a lui Hristos se pot aştepta la o măsură amplă a Duhului Său Sfânt, dar dacă nu veghează şi nu se roagă, vor păşi pe acelaşi teren al respingerii soliei harului, aşa cum au făcut iudeii în timpul lui Hristos (Dacă Dumnezeu a vorbit vreodată prin mine, vă spun că unii dintre conducătorii noştri păşesc pe acelaşi teren). Dacă vor întoarce spatele luminii, ei nu vor reuşi să împlinească cerinţele sfinte şi înalte ale lui Dumnezeu, vor da greş în a împlini responsabilitatea sfântă pe care El le-a încredinţat-o.

Caracterul şi perspectivele poporului lui Dumnezeu sunt similare acelora pe care le-au avut iudeii, care nu au putut înţelege, din cauza necredinţei. Mulţumirea de sine, sentimentul propriei importanţe şi mândria spirituală i-au despărţit de Dumnezeu.”[xxxvii]*

Ellen White a recunoscut că fraţii mergeau pe urmele iudeilor. Mulţi priveau spre „conducătorii lor” şi întrebau: „‘Dacă acest mesaj pe care fratele A.T. Jones îl prezintă bisericii este adevărul, de ce fratele Smith şi fratele Butler nu l-au acceptat?’” Acei conducători care dispreţuiau mesajul şi mesagerii [235] se făceau vinovaţi de „o vină asemănătoare” celei săvârşite de iudei, şi totuşi Ellen White a declarat: „Necredinţa lor nu este un motiv pentru ca alţii să facă la fel”. Spre încheierea scrisorii ei către Madison şi Miller, Ellen White le-a adresat o rugăminte finală şi o avertizare:

„Mulţi au auzit mesajul pentru timpul acesta şi au văzut rezultatele lui, şi nu pot decât să recunoască faptul că lucrarea este bună, dar de teamă că unii vor adopta poziţii extremiste şi că în mijlocul nostru ar putea să apară fanatismul, ei au îngăduit propriei imaginaţii să creeze multe obstacole, pentru a împiedica înaintarea lucrării, şi le-au prezentat altora aceste dificultăţi, discutând pe larg despre pericolele acceptării învăţăturii. Ei au căutat să contracareze influenţa mesajului adevărului. Să presupunem că eforturile lor vor avea succes. Care va fi rezultatul? Mesajul care are scopul de a trezi o biserică aflată în stare de căldicel va înceta, iar mărturia care înalţă neprihănirea lui Hristos ar fi adusă la tăcere….

Caracterul, motivele şi scopurile lucrătorilor trimişi de Dumnezeu au fost şi vor continua să fie interpretate greşit….

Sfârşitul este chiar în faţa noastră şi, oare este rezonabil să credem că nu există niciun mesaj care să pregătească un popor pentru a rezista în ziua pregătirii lui Dumnezeu?.... Oare solia îngerului al treilea trebuie să dispară în întuneric, sau să lumineze întregul pământ cu slava ei? Oare lumina Duhului lui Dumnezeu trebuie să fie stinsă şi biserica să fie lăsată lipsită de harul lui Hristos, aşa cum erau înălţimile din Ghilboa lipsite de rouă şi ploaie?”[xxxviii]

Înainte de Sesiunea Conferinţei Generale din a doua parte a lunii octombrie, 1889, atât Ellen White, cât şi Jones şi Waggoner au participat la câteva alte adunări de tabără, iar rezultatele au fost aceleaşi. Mulţi oameni au descoperit o experienţă nouă, când au auzit mesajul prezentat, dar mulţi dintre conducători, deşi pretindeau a crede mesajul, au continuat să lupte împotriva a ceea cei ei considerau a fi greşeli în mesaj şi la mesageri. Câţiva ani mai târziu, A.T. Jones a rezumat evenimentele din vara anului 1889:

„Apoi, când a sosit timpul adunării de tabără, toţi trei am participat, prezentând mesajul neprihănirii prin credinţă şi pe cel al libertăţii religioase; toţi trei fiind prezenţi uneori la aceeaşi adunare. Acest fapt a schimbat atitudinea oamenilor şi, în aparenţă, a majorităţii celor din conducere. Totuşi, în dreptul celor din urmă, schimbarea a fost doar aparentă; ea nu a fost niciodată reală, deoarece în tot acel timp, în Comitetul Conferinţei Generale şi în mijlocul altora a existat o împotrivire secretă care a continuat fără încetare”.[xxxix]*

Au fost corecte observaţiile lui Jones? Vom studia declaraţiile lui în capitolele care urmează.

 

NOTE FINALE CAPITOLUL 9

[i]. Ellen G. White către „Copii”, Scrisoarea 14, 12 mai, 1889; în 1888 Materials, p.325. „Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine, şi slava Domnului răsare peste tine…”, este un citat din Isaia 60. Comentariul biblic AZŞ descrie aceste versete ca fiind „simbolul prezenţei divine”, însăşi prezenţa lui Isus, care va fi „proclamată cu o asemenea putere, încât întregul pământ se va lumina de slava adevărului (Apocalipsa 18,1)” (vol.4, p.313, „Isaia 60,1”). Prin urmare, aceste versete sunt înţeles ca fiind în legătură cu îngerul al patrulea din Apocalipsa 18, care va lumina întregul pământ cu slava lui, în timpul marii strigări şi al ploii târzii. Declaraţia făcută de Ellen White în scrisoarea ei de la adunările din Kansas este prima dintre multele declaraţii în care a aplicat Isaia 60,1 (folosind verbul la timpul prezent) la biserica din zilele ei, care auzea mesajul cel mai preţios trimis din cer: „Cei care aşteaptă venirea Mirelui trebuie să le spună oamenilor: ‘Iată Dumnezeul tău’. Ultimele raze ale luminii celei pline de milă, ultima solie a harului care urmează să-i fie vestită lumii este o descoperire a caracterului Său iubitor…. ‘Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine, şi slava Domnului răsare peste tine…’ (Isaia 60,1). Acest mesaj le este adresat celor care vor ieşi să-L întâmpine pe Mire” (Parabolele Domnului Hristos, p.415,420).

[ii]. Într-una dintre bine cunoscutele ei declaraţii: „În marea Sa milă, Domnul i-a trimis poporului Său mesajul cel mai preţios, prin fraţii Waggoner şi Jones”, Ellen White descrie mesajul ca fiind „Legea şi Evanghelia, unindu-le pe cele două într-un întreg desăvârşit” (Testimonies to Ministers, p.91,94). Ea ştia că „Legea şi Evanghelia, fiind combinate, vor convinge cu privire la păcat” şi „că nu trebuie să fie separate în nicio predică”. De ce? „Fiecare o completează pe cealaltă. Legea fără credinţa în Evanghelia lui Hristos nu poate să-l mântuiască pe cel care calcă Legea. Evanghelia fără Lege este ineficientă şi lipsită de putere…. Cele două, îmbinate, Evanghelia lui Hristos şi Legea lui Dumnezeu, produc o dragoste şi o credinţă neprefăcute” (1888 Materials, p.892,783). Ellen White a fost martoră a acestei „dragoste şi credinţe neprefăcute” în mijlocul celor care au acceptat mesajul prezentat la adunările de tabără.

[iii]. Domnul Isus a primit un răspuns asemănător. În conformitate cu fariseii conservatori, Isus era mult prea liberal pentru a fi pe placul lor, deoarece El nu arăta suficient respect faţă de Lege. Totuşi, în conformitate cu saducheii cei liberali, Isus era mult prea conservator, deoarece nu oferea nicio scuză pentru păcat, oricât de mică. Deşi fariseii şi saducheii se urau între ei, totuşi aveau ceva în comun: ei Îl urau chiar şi mai mult pe Isus, urau mesajul proclamat de El şi, ca urmare, s-au unit pentru a-L răstigni.

[iv]. G.I. Butler, „The Righteousness of the Law Fulfilled by Us”, Review and Herald, 14 mai,1889, p.313-314. George Knight sugerează că, în acest articol din Review, „G.I. Butler… a atacat şi învăţăturile prezentate de Jones în Ottawa, Kansas şi în alte locuri” (From 1888 to Apostasy, p.55). Deşi Butler a fost corect, teoretic vorbind, în multe puncte din articolul lui, Ellen White îl considera ca fiind un om care lucra „într-o modalitate greşită pentru a ajunge la inima oamenilor” (vezi, nota de final 12). Atât Jones, cât şi Waggoner negau concepţia augustiniană cu privire la păcatul originar, totuşi ei au vorbit şi despre alte aspecte ale păcatului, nu numai despre definiţia biblică aflată în Ioan 3,4 (vezi, A. Leroy Moore, Theology in Crisis, p.294; Clinton Wahlen, „Selected Aspects of Ellet J. Waggoner's Eschatology”, p.10, 115).

[v]. Uriah Smith, „Our Righteousness”, Review and Herald, 11 iunie 1889, p.376.

[vi]. În perioada 5 – 20 mai, Jones a susţinut trei serii de prezentări la adunarea de tabără din Ottawa, Kansas, dintre care 14 au fost despre libertatea religioasă, 13 despre sistemul de conducere al bisericii, iar 5 despre îndreptăţirea prin credinţă. Apoi, Jones a plecat împreună cu soţia lui, îndreptându-se spre adunarea de tabără din Williamsport (The Topeka Daily Capital, 22 mai, 1889). În Daily Capital, această predică finală i-a fost atribuită lui William C. White. George Knight sugerează că „este cu claritate predica lui A.T.J. Ea este formulată în stilul lui şi constituie o parte din seria de predici pe care le-a ţinut despre neprihănirea prin credinţă” (1888 to Apostasy, p.263, nota de final 20). Cu toate acestea, există câţiva alţi factori care trebuie să fie luaţi în considerare. Un anunţ din Review spunea că „vor fi făcute aranjamente cu ziarele, pe parcursul fiecărei predici, pentru a fi prezentat un raport corect” şi „Conferinţa Generală a desemnat un stenograf competent ca reporter special pentru această lucrare” (Review and Herald, 9 aprilie, 1889, p.240). Totuşi, Bert Haloviak ne descoperă că în timpul adunării de tabără „a fost oferit un curs de scriere prescurtată” şi „aproape toţi aveau tăbliţe, creioane şi note complete luate din timpul cursurilor, iar rapoartele predicilor şi lecturilor au fost alcătuite în acest fel”. Era evident că acesta a fost mijlocul prin care publicaţia Capital a fost în stare să redea o transcriere completă a adunărilor principale” („From Righteousness to Holy Flesh: Judgement at Minneapolis”, cap.9, p.14). O.A. Olsen l-a înlocuit pe Jones la începutul săptămânii, deoarece „pastorul Jones avea nevoie de odihnă” (Daily Capital, 17 mai, 1889). Este posibil ca William C. White să fi făcut acelaşi lucru. Pare puţin probabil ca aceşti doi oameni să fi fost confundaţi, dar indiferent dacă predica a fost ţinută de William C. White sau de A.T. Jones, rezultatul continuă să fie acelaşi. Este probabil ca Jones să fi fost cel care a ţinut predica, prin urmare noi vom aborda problema ca şi când el ar fi fost cel în cauză.

[vii]. A.T. Jones, „Keeping the Commandments”, 20 mai 1889, The Topeka Daily Capital, 20 mai,1889; în „The 1889 Camp Meeting Sermons” (St. Maries, Id.: LMN Publ. International, n.d.), p.30-31. De asemenea, aceasta este predica lui Jones, în întregime, aşa cum a apărut în Topeka Daily Capital. Ar trebui să fie clar că transcrierea reprezintă doar un rezumat al predicii sale, şi nu o redare cuvânt cu cuvânt. Nu există nicio posibilitate de a spune cât de mult a fost afectată semnificaţia predicii lui Jones de către transcrierea stenografilor, în timp ce aceştia încă luau cursuri de stenografiere (vezi nota de final 6). Prin urmare, s-ar cuveni să nu încercăm să ne bazăm concluziile în totalitate, fie în favoarea, fie împotriva teologiei lui Jones, doar pe comentariile făcute în această singură predică.

[viii]. Dan T. Jones către O.A. Olsen, 27 aprilie, 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea. Ellen G. White către Madison and Miller, Scrisoarea 4, 23 iulie, 1889; în 1888 Materials, p.388. George Knight este de partea lui Smith, Butler, Dan Jones şi alţii, declarând despre predica lui A.T. Jones, următoarele:  „Felul în care a folosit limbajul a dat cu siguranţă posibilitatea de a fi supus unor astfel de interpretări greşite. În cele din urmă, la adunările din Kansas, în 1889, el făcuse următoarea remarcă: «Unde… intervin faptele noastre? Niciunde». El a inserat astfel de afirmaţii pretutindeni în predicile lui”. (1888 to Apostasy, p.55). Knight face un rezumat, declarând că „adventiştii l-au înţeles greşit [pe Jones] cu privire la relaţia dintre Lege şi mântuire”, deoarece „el era un extremist care nu stăpânise niciodată virtutea temperanţei creştine” (Ibid., p.55). Totuşi, oare este cititorul în stare să înţeleagă adevărata intenţie a cuvintelor lui Jones, aşa cum sunt citate de Knight, din moment ce este citată doar o propoziţie parţială, cu puncte de suspensie adăugate? Este clar că, atunci când este citit în context, Jones se referea la meritele faptelor noastre: „Aşadar, unde intervin faptele noastre? Niciunde”. Prin înlăturarea cuvântului „Aşadar”, Knight îl trimite pe cititor înapoi la declaraţiile explicative anterioare ale lui Jones. Imediat după aceea, în câteva propoziţii ulterioare, Jones clarifică din nou lucrurile, declarând că „putem să păzim poruncile, numai prin Hristos care locuieşte în noi”. Eu l-aş provoca pe oricare dintre cititori să găsească unde a „inserat” Jones „astfel de afirmaţii pretutindeni în predicile lui”, aşa cum s-a sugerat. Cei care l-au condamnat pe Jones în timpul acela au fost „mereu pregătiţi să ridice întrebări şi să critice” şi să condamne orice cuvânt. Acelaşi lucru este valabil şi în zilele noastre. Predica lui Jones îşi are propriile merite, dar să luăm în considerare, pe scurt, patru puncte: 1. Aceste predici au fost scrise prescurtat de către câţiva „reporteri”, dintre care mulţi abia învăţau să stenografieze. Faptul acesta a lăsat loc unor erori omeneşti şi prejudecăţi personale, deoarece predica transcrisă a fost foarte probabil alcătuită din notiţele câtorva reporteri începători (vezi, nota de final 6). De asemenea, din fragmentarea predicilor transcrise, este evident că ei nu scriau cuvânt cu cuvânt, ci doar ideile principale. Mulţi care îi căutau greşeli lui Jones au citit predicile lui, aşa cum au fost redate în Daily Capital, dar nu au fost prezenţi pentru a-l asculta. Printre aceştia a fost şi Uriah Smith. Cât de uşor este să culegi câte un cuvânt de aici şi de acolo pentru a condamna? 2. Aşa cum vom observa ulterior, multe dintre acuzaţiile aduse de Smith, Butler, Dan Jones şi alţii s-au dovedit a fi false (vezi nota de final 26). Totuşi, vechiul dicton este adevărat: „O minciună înconjoară o jumătate de lume, până când adevărul abia face primul pas” (Winston Churchill – traducere adaptată). Unele minciuni de acest fel au început în zilele lui Jones şi continuă să fie răspândite şi astăzi. 3. Dificultatea cu care s-au confruntat atât Jones, cât şi Waggoner, când au combătut legalismul predominant în biserica la data aceea, a fost aceea de a prezenta credinţa lui Isus ca fiind o parte a Evangheliei, fără a face exagerări. Faptul că ei nu au fost desăvârşiţi în această privinţă, sau că oamenii au dus la extreme declaraţiile lor nu ar trebui să discrediteze lucrarea minunată pe care o făceau. James White a scris despre o dificultate similară cu care Ellen White s-a confruntat când a scris despre reforma sănătăţii: „Ea le adresează oamenilor apeluri puternice, pe care puţini le înţeleg în profunzime… şi ajung la extreme. Apoi, pentru a salva situaţia de la ruină…, ea este obligată să vină cu mustrări adresate extremiştilor…, dar atât influenţa extremelor, cât şi a mustrărilor este îngrozitoare…. În aceasta constă dificultatea: Ceea ce ea spune pentru a-i avertiza pe cei prompţi, zeloşi şi lipsiţi de precauţie este preluat de cei leneşi ca fiind o scuză pentru a rămâne mult prea mult în urmă”. („The Spirit of Prophecy and Health Reform”, Review and Herald, 17 martie 1868). William C. White a recunoscut aceeaşi problemă: „Ar trebui să menţionez că lucrurile pe care mama le scrie cu intenţia de a-i pune în mişcare pe cei din a doua clasă (cei indiferenţi), pentru a-i scoate din starea lor de nepăsare, este preluat de cei din prima clasă (cei extremişti) şi este folosit ca un ciomag cu care să-i lovească pe fraţii lor; iar ceea ce este scris pentru cei din clasa anterioară, pentru a-i feri de poziţii extremiste şi neînţelepte, este luat de cei din a doua clasă ca o scuză pentru indiferenţa şi încrederea lor în sine” (William C. White către A.O. Tait, 2 septembrie 1895). 4. Nu există nicio dovadă că Ellen White l-a mustrat vreodată pe Jones pentru predicile pe care le-a ţinut la Ottawa, Kansas. Ulterior, când l-a sfătuit cu privire la declaraţiile extreme pe care le făcuse, a avut intenţia în primul rând de a-l cruţa de loviturile celor care căutau să-l „spânzure” pentru un cuvânt şi pentru a evita confuzia care ar rezulta în urma abaterii atenţiei de la adevăratul mesaj pe care îl prezenta.

[ix]. Dan T. Jones către O.A. Olsen, 21 aprilie 1890, arhivele Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea.

[x]. În zilele noastre, unii sunt de partea celor care au considerat că, în 1889, Jones şi Waggoner susţineau perfecţionismul. Desmond Ford a fost unul dintre suporterii proeminenţi ai acestei idei: „Din când în când, adventiştilor de ziua a şaptea le-au fost prezentate mesaje care Îl evidenţiau pe Isus. S-a întâmplat în 1888, prin Waggoner şi Jones, prin concepţiile lor care înclinau spre perfecţionism [notă de final 1]. Waggoner şi Jones nu au înţeles neprihănirea prin credinţă cu claritatea lui Luther sau Calvin…. Din nefericire, atât Waggoner, cât şi Jones s-au rătăcit rapid, atât din punct de vedere moral, cât şi teologic”. (For the Sake of the Gospel [2008], p.2,219). De asemenea, Ford recomandă şi alte resurse care susţin concepţiile lui teologice: „Cea mai bună carte cu privire la Waggoner, este scrisă de David P. McMahon, cu titlul, Ellet Joseph Waggoner: the Myth and the Man.... De asemenea, aş recomanda în mod serios cartea lui Woodrow W. Whidden's, intitulată, Ellen White on Salvation. Dacă aceste cărţi ar fi fost cunoscute bine în mijlocul nostru, ereziile noastre cheie ar fi dispărut” (Ibid., p.85). Robert Brinsmead a avut idei asemănătoare: „În anumite perioade speciale din istoria noastră, Evanghelia s-a luptat să pătrundă în interiorul comunităţii adventiste. Anul 1888 a marcat o astfel de perioadă. Totuşi, chiar şi aici trebuie să păstrăm o perspectivă corespunzătoare. Aşa cum a arătat cartea lui McMahon's, Ellet Joseph Waggoner: The Myth and the Man, Waggoner a avut pentru comunitatea adventistă o lumină cu privire la îndreptăţirea prin credinţă. Totuşi, în mijlocul teologilor protestanţi din zilele lui se găsea un material mai bun despre îndreptăţirea prin credinţă” (Judge by the Gospel: A Review of Adventism [1980], p.14-15).  David McMahon îşi exprimă foarte direct ideile cu privire la Waggoner şi Jones: „Alte declaraţii făcute în 1886 [de către Waggoner] înclină spre perfecţionism…. Ce dezamăgire! Waggoner ne duce chiar până la graniţele Ţării Făgăduite, iar apoi ne întoarce înapoi în pustia vechiului legământ”. „Din nefericire, între 1889 şi 1891, Waggoner s-a îndreptat în direcţia aceasta [panteismul], din cauza concepţiei lui extremiste despre sfinţire. Aceste concepţii ar fi putut fi evitate, dacă el ar fi menținut deosebirea dintre sfinţire şi neprihănirea atribuită prin credinţă”. „Teologia lui Waggoner între 1889 şi 1891 a fost o teologie de tranziţie. Deşi nu a abandonat dintr-o dată îndreptăţirea forensică, el s-a îndreptat spre un concept al unei îndreptăţiri ‘efective’…. Alături de concepţia romano-catolică a îndreptăţirii efective, Waggoner a dezvoltat şi alte concepte susţinătoare, cum ar fi natura umană păcătoasă a lui Hristos, ispăşirea mistică, sfinţirea obţinută numai prin credinţă, legea ca fiind o expresie atotcuprinzătoare a neprihănirii lui Dumnezeu. Atât istoria bisericii, cât şi istoria teologiei demonstrează cu claritate că acestea sunt nişte premize panteiste” (The Myth and the Man [1979], p.44-45, 112-115). La un an după întrunirile cu Desmond Ford, de la Glacier View, Bert Haloviak, de la General Conference Archives, şi-a schiţat concepţiile cu privire la adunările lui Jones din Ottawa, Kansas: „Este evident că atât Jones, cât şi Waggoner aveau deja în mesajul lor de la 1888 aspecte care aveau să se dezvolte ulterior într-un fanatism la scară deplină şi apostazie. Deşi ingredientele acestei schimbări de direcţie s-au evidenţiat pentru prima oară în predica lui Jones [la Ottawa] despre neprihănire (şi de asemenea în predicile lui Waggoner), ele au ajuns şi mai vizibile în predicile lui din perioada finală…. În timp ce, atât Jones, cât şi Waggoner accentuau neprihănirea ca fiind un dar fără plată, ambii păreau să considere acel dar ca fiind o neprihănire insuflată şi ambii păreau a crede că această neprihănire insuflată era necesară pentru a susţine poporul lui Dumnezeu în timpul de necaz şi în perioada viitoare, când credeau că Hristos va înceta să mijlocească pentru poporul Său în sanctuarul ceresc”. „Jones a afirmat: ‘Păzirea poruncilor vine după ce suntem nişte făpturi noi, ca urmare, înainte de a putea să facem binele şi să săvârşim neprihănirea, mai întâi trebuie să fim făcuţi buni, făcuţi neprihăniţi’…. Jones pare să spună: credința noastră răspunde faţă de dragostea lui Dumnezeu şi ne motivează să dorim a păzi Legea Sa; El acceptă dorinţa noastră şi ne insuflă neprihănirea Sa…. Această teologie urma să se dezvolte… şi să fie combătută de Ellen White la un deceniu şi jumătate după aceea, în perioada crizei Templului viu” („Ellen White and A.T. Jones at Ottawa, 1889: Diverging Paths from Minneapolis”, [manuscris nepublicat, 1981], p.15-16, 20-22). Totuşi, Jones şi Waggoner nu au folosit niciodată termenul „insuflat”, în afară de ocazia în care au vorbit despre doctrina aberantă a Bisericii Catolice. Haloviak declară că, atunci când au folosit termenul „atribuit” şi „considerat”, Jones şi Waggoner au vrut să spună, de fapt, „insuflat” (Ibid., p.18). După ce citează una dintre declaraţiile strălucite de susţinere, făcute de Ellen White la Ottawa, Haloviak afirmă: „Pare a fi clar că Ellen White reacţionează la accentul pus de Jones asupra neprihănirii ca dar nemeritat, şi nu la acea parte a teologiei lui, pe care aceia care au susţinut ulterior doctrina trupului sfânt, sau Templul viu, urmau să o eticheteze greşit ca fiind neprihănire prin credinţă (Ibid., p.17).

Când a scris biografia lui Waggoner, Woodrow Whidden s-a inspirat din manuscrisul lui Haloviak. Se pare că aproape din prima pagină, sunt sădite seminţe care caută să-l conducă pe cititor la aceleaşi concluzii prezentate anterior: „Oare confunda Waggoner aici [în 1888] lucrarea îndreptăţirii, cu aceea a sfinţirii? Aceste întrebări vor constitui cât se poate de sigur una dintre temele cheie care ne vor preocupa în evaluarea noastră cu privire la direcţiile teologice ale lui Waggoner…. Este destul de evident că, pentru Waggoner, păcătosul cel îndreptăţit este ‘făcut neprihănit şi drept’…, dar faptul că o astfel de declaraţie îl ‘face’ pe cel credincios să fie realmente neprihănit sună puţin ciudat…. Oare combina el îndreptăţirea şi sfinţirea?” [termenul original în limba engleza este „conflating” – n.trad. Autorul redă definiţia dicţionarului Webster pentru „conflating” ca fiind: „Combinarea a doua variante ale unui text într-unul singur”]. Whidden continuă: „Ceea ce îl face să fie adesea greu de înţeles este modul în care a folosit expresiile cu privire la îndreptăţire (atribuită sau a fi socotit neprihănit) pentru a cuprinde în mod eficient o mulţime de aspecte pe care noi le asociem în mod normal cu lucrarea sfinţirii. Ca urmare, adesea este greu să analizăm în detaliu semnificaţia cuvintelor lui Waggoner”. „Fără îndoială, tendința cea mai semnificativă şi mai aparte a perioadei timpurii de după Minneapolis… a fost accentul pus de Waggoner, la începutul lui 1889, pe locuirea lăuntrică a lui Hristos…. Acest accent avea să devină sursa pentru aproape întregul traseu teologic şi pentru căile practice pe care Waggoner urma să le parcurgă în scopul găsirii echilibrului în viaţa lui” (E. J. Waggoner, p.85,69-71,199,210). George Knight preia ideile aceloraşi autori, declarând că „expresiile lui Jones cu referire la sfinţirea creştină i-au derutat pe ceilalţi”, iar învăţăturile lui au devenit „originea principală pentru răspândirea perfecţionismului în mijlocul adventiştilor de ziua şaptea…. De exemplu, există o linie destul de directă între ideile lui Jones din perioada de după Minneapolis şi mişcarea ­«trupul sfânt», apărută în Indiana, în 1900….. Multe dintre ideile lui despre trupul sfânt au fost dezvoltate din învăţăturile lui despre neprihănirea prin credinţă…, începând încă din 1889…” (From 1888 to Apostasy, p.56-57). Jeff Reich sugerează că „Dl. Haloviak de la arhivele AZŞ din Washington l-a ajutat pe Dr. Knight în unele cercetări. De fapt, întreaga dezbatere a învăţăturii lui Jones cu privire la trupul sfânt, începând din 1889, pare a fi aproape un plagiat al unora dintre documentele nepublicate ale lui Haloviak” (From 1888 to Apostasy: A Critique, [St. Maries, ID: LMN, 1988], p.10, vezi, de asemenea, p.4-6). În scenariul de mai sus, prezentat de către aproape toţi aceşti scriitori moderni, există o singură problemă principală: Unde găsim noi o susţinere pentru astfel de acuzaţii în scrierile lui Ellen White, care a fost un martor ocular al adunărilor de tabără din Ottawa, Kansas? Se armonizează aceste acuzaţii cu evaluările făcute de Ellen White, sau se armonizează cu evaluările acelora care au luptat contra lui Jones şi Waggoner cu mai bine de 120 de ani în urmă? Avem noi o înţelegere a lucrurilor petrecute în Kansas mai bună, decât aceea pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Ellen White? Cum pot fi folosite în zilele noastre rezultatele adunărilor de tabără din 1889, ca dovadă că mesajul din 1888 a fost acceptat, dacă, în acelaşi timp, aceleaşi rezultate sunt folosite ca dovadă că mesajul a conţinut o eroare fatală, care a condus la harul ieftin, pe de o parte, şi la fanatismul „trupului sfânt” şi panteism, pe de altă parte?

[xi]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 24, 19 septembrie, 1892; în 1888 Materials, p.1053, sublinierile adăugate.

[xii]. Ellen G. White, Manuscrisul 36, „Danger of False Ideas of Justification by Faith”, n.d. 1890; în 1888 Materials, p.810-811.

[xiii]. Ellen G. White, „How to Meet a Controverted Point of Doctrine”, „Morning Talk”, 18 ianuarie, 1890, Review and Herald, 18 februarie, 1890; în 1888 Materials, p.533. Pentru mai multe informaţii despre acest subiect, vezi Capitolul 11.

[xiv]. Ellen G. White, Manuscrisul 1, 15 noiembrie, 1892; în Manuscript Releases, p.340-341.

[xv]. Waggoner tocmai venise din California, unde lucrase ca editor şef al revistei Signs of the Times. În 17 aprilie, 1889, Waggoner a primit „o telegramă”, anunţându-l că tatăl său, J.H. Waggoner, murise în Basel, Elveţia, unde era editor al versiunii franceze a Signs of the Times (Signs of the Times, 22 aprilie, 1889, p.256). La numai câteva săptămâni după aceea, în 20 mai, băiatul lui de nouă ani, Ernest Eugene, a murit de tuse măgărească. Waggoner mai avea „doar câteva zile înainte de a pleca… în călătoria lui spre est, în scopul de a onora câteva programări importante şi, astfel, Waggoner urma să nu mai aibă niciodată plăcerea de privi încă o dată în viaţa aceasta, chipul celor dragi ai săi” („Obituary”, Signs of the Times, 3 iunie, 1889, p.334). Întoarcerea lui Waggoner în est a avut scopul de a o vizita pe mama sa, care tocmai se întorsese din Europa, precum şi de a participa la câteva adunări de tabără. De asemenea, trebuia să urmeze „un curs de limba ebraică” la Chatauqua, intenţie pe care o avusese de câţiva ani (Signs of the Times, 27 mai, 1889, p.320). Soţia şi copiii aflaţi în California, care deja pierduseră atât de mult, s‑au temut că el a murit în inundaţiile din Johnstown şi Williamsport, până când au primit, în cele din urmă, scrisoarea lui „murdărită şi cu cerneala aproape ştearsă de apă” (Pearl Waggoner Howard, „Biographical Sketch and Background”, p.4; în Document File 236, E. G. White Research Center, Andrews University, Berrien Springs, MI, p.4). În mijlocul acestor evenimente descurajatoare, Waggoner a continuat să propovăduiască veştile bune ale Evangheliei pentru cei din interiorul şi din exteriorul bisericii, dintre care mulţi nu au avut nicio idee despre preţul suferinţei pe care îl plătea el.

[xvi]. Ellen G. White, „Camp-Meeting at Williamsport, PA.”, Review and Herald, 13 august, 1889, p.513-514.

[xvii]. Ellen G. White, „Camp-Meeting at Williamsport, PA.”, Review and Herald, 13 august, 1889, p.513-514.

[xviii]. George Knight face referire de câteva ori la articolul scris de Ellen White despre adunările de tabără de la Williamsport, în încercarea de a dovedi că mesajul prezentat de Jones şi Waggoner era un amestec dintre doctrinele adventiste distinctive şi învăţăturile predicatorilor sfinţirii: „Geniul mesajului lor [Jones şi Waggoner] din 1888 a fost acela că ei combinaseră cele două jumătăţi din Apocalipsa 14,12. Ei nu numai că predicau poruncile lui Dumnezeu, ci şi doctrina credinţei, pe care o proclamaseră predicatorii sfinţirii. Astfel, din perspectiva lui Ellen White, importanţa mesajului din 1888 nu a constat în vreo doctrină adventistă specială a îndreptăţirii prin credinţă, dezvoltată de Jones şi Waggoner, ci mai degrabă a fost o reunire a adventismului cu punctele de credinţă creştine fundamentale cu privire la mântuire… îndreptăţirea prin credinţă (o concepţie evanghelică pe care adventiştii nu fuseseră capabili să dezvolte)”. Knight continuă: „În felul acesta, Waggoner şi Ellen White erau în armonie asupra faptului că doctrina îndreptăţirii prin credinţă pe care o susţinea el, departe de a fi vreo nouă înţelegere a îndreptăţirii, era punctul de credinţă al îndreptăţirii, care fusese neglijat de adventişti, dar care era destul de mult în armonie cu învăţătura lui Pavel, Luther, Wesley şi a predicatorilor sfințirii din secolul al nouăsprezecelea…. Cei doi oameni puseseră laolaltă marile adevăruri ale adventismului, care aveau în centru poruncile lui Dumnezeu, şi marele adevăr al creştinismului evanghelic, care avea în centru mântuirea prin credinţa în Isus…”. Câteva pagini după aceea, Knight declară: „În esenţă, Ellen White afirma că, în sfârşit, adventiştii de ziua a şaptea aveau o înţelegere completă a soliei îngerului al treilea…. Adică, ei uniseră acele aspecte ale teologiei adventiste, care erau distinctive, cu marea temă a îndreptăţirii prin credinţă care, aşa cum s-a exprimat Ellen White, era propovăduită de către predicatorii sfinţirii (Review and Herald, 13 august, 1889). Rezultatul a fost că, începând din 1888, adventiştii ajunseseră în cele din urmă în poziţia de a prezenta solia îngerului al treilea în întregimea şi echilibrul ei” (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p.108,110,113, sublinierile în original). Oare a intenţionat Ellen White să exprime ceea ce a declarat Knight? Ea însăşi clarifică declaraţia citată adesea de Knight, spunând: „Predicatorii sfinţirii au mers până la mari extreme cu privire la punctul acesta. Ei au predicat cu zel: «Doar crede în Hristos, şi vei fi mântuit, dar lasă la o parte Legea lui Dumnezeu». Aceasta nu este învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu. Nu există nicio temelie pentru o astfel de credinţă. Nu acestea sunt giuvaerurile preţioase ale adevărului pe care Dumnezeu l-a dat poporului Său pentru timpul acesta. Această doctrină duce în rătăcire multe suflete cinstite” („Camp-Meeting at Williamsport, PA.”, Review and Herald, 13 august 1889, p.513-514). De asemenea, Knight încearcă să îşi susţină poziţia – şi anume că mesajul lui Jones şi Waggoner constituia, parţial, învăţătura predicatorilor sfinţirii – citându-l pe E.J. Waggoner însuşi, din cartea sa The Gospel in Galatians (p.70), publicată în 1887, unde el spune că învăţăturile lui erau „pur şi simplu un pas mai aproape de credinţa marilor reformatori din zilele lui Pavel şi până în zilele lui Luther şi Wesley” (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p.110). Cu toate acestea, când a făcut declaraţia de mai sus, Waggoner se apăra de atacurile lui G.I. Butler, care spunea că „doctrina lui foarte pompoasă a îndreptăţirii prin credinţă” era contrară Scripturii şi desfiinţa doctrinele adventiste cu privire la Lege, în favoarea doctrinelor mişcării liberale a predicatorilor sfinţirii. Chiar următoarea propoziţie a lui Waggoner este: „Acesta ar fi un pas mai aproape de miezul soliei îngerului al treilea” (The Gospel in Galatians, p.70). Solia îngerului al treilea, pe care adventiştii de ziua a şaptea fuseseră chemaţi să o predice lumii, nu este şi nu a fost niciodată o combinaţie între legalismul adventist (aşa cum era predicat de Butler şi Smith) şi concepţia falsă a îndreptăţirii prin credinţă, pe care o propovăduiau predicatorii evanghelici ai sfinţirii. Solia îngerului al treilea era trimisă direct din sanctuarul ceresc, unde se desfăşoară lucrarea lui Hristos, şi nu venea de la predicatorii sfinţirii, care respinseseră prima şi a doua solie îngerească în 1844 (vezi, Ellen G. White, Early Writings, p.55-6, 237, 254). Aceasta nu înseamnă a spune că mesajul pe care adventiştii trebuie să-l vestească lumii nu are nicio legătură cu mesajul reformatorilor; de fapt, mesajul lor este zidit tocmai pe acea temelie, dar este un mesaj pe care Dumnezeu intenţionează să-l facă să strălucească în toată slava lui, eliberat de concepţiile greşite îndelung susţinute. Kenneth H. Wood a formulat acest gând cu claritate: „Părerea noastră este că mesajul din 1888 a fost distinctiv şi a cuprins mult mai mult decât învăţătura lui Luther despre ­‘îndreptăţirea prin credinţă’. Mesajul acesta a avut un accent escatologic puternic. El a avut scopul de a pregăti un popor pentru a fi strămutat în cer la a doua venire a lui Hristos. El a atras atenţia asupra sanctuarului ceresc. El a scos în evidenţă natura umană a lui Hristos şi a declarat că Isus nu este doar Mântuitorul nostru, ci şi Exemplul nostru – Unul care a trăit o viaţă de credinţă şi ne-a arătat cum să trăim acelaşi fel de viaţă” („Editor's Viewpoint”, Review and Herald, noiembrie 18. 1976, p.2). Herbert E. Douglass este de acord: „Declaraţiile [lui Ellen White] au demonstrat cu claritate că acest ‘mesaj cât se poate de preţios’ nu era o simplă recuperare a ideilor principale din secolul al şaisprezecelea şi nici nu era o împrumutare a accentului metodist din secolul al nouăsprezecelea, aşa spune Hannah Whitall Smith în cartea lui, The Christian's Secret of a Happy Life” (Mesagerul Domnului, p.197). Clinton Wahlen susţine părerea lui, declarând: „Deşi EJW a acceptat principiile fundamentale ale Reformaţiunii, cuprinzând îndreptăţirea prin credinţă şi Biblia ca autoritate finală pentru creştini, el a înţeles ‘Solia îngerului al treilea’ (care, desigur, cuprindea învăţăturile lui) ca fiind un progres ce depăşea zilele Reformaţiunii” („What Did E.J. Waggoner Say at Minneapolis?” Adventist Heritage, Winter 1988, p.36). Este destul de ciudat că, acelaşi autor care pretinde că mesajul lui Jones şi Waggoner, susţinut de Ellen White, a fost doar o combinare între concepţia adventistă despre păzirea Legii şi „doctrina credinţei”, susţinută de predicatorii sfinţirii, pretinde, de asemenea, că mesajul lor din 1888 i-a condus pe oameni direct la „mişcarea trupul sfânt”. Se afirmă că multe dintre „ideile mişcării trupul sfânt s-au dezvoltat din învăţătura lui [Jones] cu privire la neprihănirea prin credinţă… pe care el o predicase încă din 1889” la adunările din Kansas (George R. Knight, From 1888 to Apostasy, p.57). Am putea să ne întrebăm pe bună dreptate de ce Ellen White a vorbit în favoarea predicilor ţinute de Jones la adunările de tabără din Kansas şi împotriva acelora care le respingeau, în loc să îi avertizeze pe oameni că acestea îi vor duce la mişcarea „trupul sfânt”. Totuşi, nu toţi autorii adventişti înţeleg în acest fel ceea ce a fost „mesajul cel mai preţios”.

[xix]. Ellen G. White, Tragedia veacurilor, ediţia 1888, p.253. Ulterior, Ellen White l-a descris pe Luther ca fiind unul dintre reformatorii a căror lucrare a pus temeliile templului lui Dumnezeu. Totuşi, ea nu a scris niciodată că lucrarea lui a reprezentat întreaga clădire: „Vrăjmaşul neprihănirii nu a lăsat nimic nefăcut în efortul lui de a opri lucrarea încredinţată ziditorilor Domnului…. Au fost chemaţi lucrători care au apărat cu abilitate credinţa dată odată pentru totdeauna sfinţilor…. Asemenea apostolilor, mulţi dintre ei au căzut la postul datoriei, dar clădirea templului a continuat să fie zidită…. Valdenzii, John Wycliffe, Hus şi Ieronim, Martin Luther şi Zwingli, Cranmer, Latimer şi Knox, hughenoţii, John şi Charles Wesley şi numeroşi alţii au pus la temelie un material care va dura pentru veşnicie. În anii care au urmat, cei care au îndrăznit cu atâta nobleţe să promoveze răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu şi cei care au pregătit calea pentru proclamarea ultimei mari solii, prin lucrarea lor în ţările păgâne – şi aceştia au contribuit la înălţarea clădirii. Pe parcursul veacurilor care au trecut, începând din zilele apostolilor, clădirea templului lui Dumnezeu nu a încetat niciodată să fie zidită. Putem să privim înapoi de-a lungul veacurilor şi să vedem pietrele vii din care este alcătuită această clădire, asemenea unor jeturi de lumină ce străbat întunericul ideilor false şi al superstiţiei. Aceste giuvaeruri preţioase vor străluci tot mai puternic pe parcursul veşniciei, dovedind puterea adevărului lui Dumnezeu” (Istoria faptelor apostolilor, p.598-599).

[xx]. Ellen G. White, Tragedia veacurilor, ediţia 1888, p.148-149. De asemenea, Ellen White a citat din Puritan Pilgrim, de John Robinson, care analiza biserica din zilele lui astfel: „‘Eu nu pot să deplâng suficient starea bisericilor reformate, care ajung până la un punct al religiei, şi nu vor să meargă mai departe decât au mers cei prin care a avut lor Reformaţiunea. Luteranii nu pot fi atraşi să meargă dincolo de înţelegerea lui Luther, iar calviniştii aderă cu tărie de ceea ce le-a lăsat marele om al lui Dumnezeu, deşi acesta nu a înţeles în acel timp toate lucrurile. Aceasta este nenorocirea care trebuie să fie deplânsă, deoarece, deşi acei oameni au fost nişte lumini strălucitoare în timpul lor, totuşi nu au pătruns în întregul sfat al lui Dumnezeu, dar dacă ar trăi acum, ei ar fi dispuşi să accepte o lumină mai mare, la fel cum au acceptat-o pe cea dintâi’” (Ibid., p.291-292). Oricât de minunată a fost lucrarea făcută de Luther şi Calvin, chiar şi felul în care au înţeles doctrina fundamentală a îndreptăţirii prin credință a fost prejudiciat de înţelegerea greşită a păcatului originar şi a libertăţii de alegere a omului: „Din nefericire, Luther l-a urmat mai degrabă pe Augustin, decât pe apostolul Pavel în învăţătura lui despre predestinaţie, libertatea de alegere şi alte doctrine de acest fel…. Prin urmare, la mijlocul secolului al şaisprezecelea, în Europa au existat două şcoli dominante de gândire protestantă – luteranismul şi calvinismul. Ambele au avut meritul de a elibera mii de oameni din sclavia catolicismului medieval şi ambele au apărat în mod curajos anumite doctrine biblice. Totuşi, ambele sisteme au conţinut slăbiciuni izbitoare…. În rândul protestanţilor au apărut oameni care nu au vrut să meargă până la capătul drumului alături de cei doi reformatori principali. Chiar şi Melanchthon, prietenul apropiat al lui Luther şi colaboratorul lui a susţinut libertatea de alegere şi a evitat extremele lui Luther cu privire la faptele bune…. În aceste principii se pot vedea, nu numai insistenţa lui Wesley asupra îndreptăţirii prin credinţă, aşa cum a fost susţinută de Luther, ci şi o altă învăţătură cu care nu ar fi fost de acord nici Luther, nici Calvin; această învăţătură este doctrina de bază a lui Wesley cu privire la libertatea de alegere” (Norval F. Pease, „Justification and Righteousness by Faith in the Seventh-day Adventist Church Before 1900”, p.17, 19, 22, 26). Prin urmare, mesajul cel preţios pe care Domnul l-a trimis prin Jones şi Waggoner, deşi a fost zidit pe temelia pusă de reformatori, urma să se înalţe mai presus de toate ideile papale false, care pătrunseseră în biserică în Evul Mediu întunecat.

[xxi]. Ibid., p.143. În colecţia 1888 Materials, expresia „adevărul prezent” este folosită de peste 50 de ori cu referire la mesajul pe care Dumnezeu îl trimitea prin Jones şi Waggoner. „Lucrurile pe care Dumnezeu li le dă slujitorilor Săi pentru a le rosti astăzi probabil că nu ar fi fost adevăr prezent cu douăzeci de ani în urmă, dar constituie mesajul lui Dumnezeu pentru timpul acesta”. (p.133). „Dumnezeu îi va face întotdeauna să ştie că El a fost Acela care le-a dat acestor oameni [A.T. Jones şi E.J. Waggoner] o lucrare şi un mesaj care este adevărul prezent pentru timpul acesta. Ei au ştiut că oriunde va ajunge acest mesaj, roadele vor fi bune” (p.228). „Inima mea a fost îndurerată, când am citit scrisorile voastre, care dovedesc că încă sunteţi plini de îndoieli şi necredinţă tocmai faţă de mesajul despre care eu ştiu că este adevărul prezent pentru poporul lui Dumnezeu din timpul acesta” (p.274). Vezi, de asemenea, p.120, 174, 267, 286, 365, 387, 429, 436, 502, 518, 917, 1710, 1796.

[xxii]. Ellen G. White, „Camp-Meeting at Williamsport, PA.”, Review and Herald, 13 august 1889, p.513-514.

[xxiii]. Ellen G White către H. Miller, Scrisoarea 5, iunie 2 1889; în 1888 Materials, p.331. Cu ani înainte, Ellen White a scris despre zguduire, următoarele: „Am întrebat care era semnificaţia zguduirii pe care o văzusem. Mi-a fost arătat că ea va fi cauzată de o mărturie directă, determinată de sfatul Martorului credincios către laodiceni. Ea va avea efect în inima celor ce vor primi mărturia şi îi va face să înalţe standardul şi să vestească adevărul. Unii nu vor accepta această mărturie directă. Ei se vor ridica împotriva ei, iar faptul acesta va produce o zguduire în mijlocul poporului lui Dumnezeu…. Apoi, atenţia mi-a fost îndreptată spre grupul pe care îl văzusem mai înainte, în vremea când fusese zguduit cu putere…. I-am auzit pe cei ce erau îmbrăcaţi în armură, vestind adevărul cu o mare putere…. Am întrebat ce anume produsese o schimbare atât de mare. Îngerul a răspuns: «Este ploaia târzie; înviorarea de la faţa Domnului; marea strigare a îngerului al treilea»” (Review and Herald, 31 decembrie 1857; în Mărturii, vol. 1, p.182-183). În 1892, Ellen White i-a spus lui Uriah Smith în mod direct: „Mesajul pe care l-au predicat aceşti oameni este mesajul adresat bisericii laodicea…. Mesajul care ne-a fost prezentat de A.T. Jones şi E.J. Waggoner este mesajul lui Dumnezeu pentru biserica laodiceană şi vai de oricine pretinde a crede adevărul, şi totuşi nu reflectă asupra altora razele de lumină primite de la Dumnezeu” (1888 Materials, p.1051, 1052).

[xxiv]. Ellen G. White, „Camp-Meeting at Rome, N. Y”. Review and Herald, 3 septembrie, 1889, p.545-546.

[xxv]. Ibid.

[xxvi]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 55, 14 iunie 1889; în 1888 Materials, p.336. Din nefericire, restul acestei scrisori nu mai există. Ellen White i-a scris lui Smith o a doua scrisoare, în septembrie, arătând puterea pe care un conducător o poate avea asupra oamenilor: „Situaţia mi-a fost descoperită din nou într-o viziune din timpul nopţii. Mi-a fost arătat că voi aţi adoptat o poziţie împotriva Duhului şi lucrării lui Dumnezeu…. Voi declaraţi ca fiind întuneric şi minciună lumina şi adevărul despre care eu ştiu că sunt astfel…. Voi aţi avut privilegiul de a primi lumina, care a constituit un adevăr preţios şi o hrană la vreme potrivită pentru turma înfometată şi pe moarte a lui Dumnezeu, dar nu aţi vrut să o recunoaşteţi ca fiind lumină, adevăr şi hrană. Dacă aţi fi putut să o împiedicaţi să ajungă la poporul lui Dumnezeu, aţi fi făcut acest lucru…. Voi păşiţi exact pe acelaşi teren pe care au păşit cei ce L-au respins pe Isus Hristos…. Sărmanele suflete amăgite vor fi determinate să creadă că lumina şi mesajul care le-au fost prezentate oamenilor, o lumină care constituie tocmai mesajul pentru timpul acesta, trebuie să fie o amăgire şi o minciună, deoarece fratele Smith nu le acceptă”. (Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 87, septembrie 1889; în 1888 Materials, p.437-438). La începutul lui 1890, Ellen White i-a scris din nou lui Smith, dar acea scrisoare nu mai există. Smith a răspuns în 17 septembrie 1890. El a făcut referire la Conferinţa de la Minneapolis şi la toate cele petrecute după aceea, explicându-şi părerea cu privire la întreaga situaţie. El considera că ideile lui Jones şi Waggoner erau „contrare Scripturii” şi „contrare lucrurilor pe care Ellen White le înţelesese mai înainte”. Smith a declarat că ideile pe care cei doi le-au adus la conferinţă, „aproape că au ruinat-o”. El a afirmat că, „noi toţi am fi putut fi de acord cu” discursurile lui Waggoner cu privire la neprihănire, dar aceste discursuri au pregătit calea pentru concepţia lui greşită în legătură cu legea din Galateni. Smith a pretins că Jones făcea declaraţii pripite, cum ar fi: „Eu am găsit adevărul, iar voi va trebui să ajungeţi în cele din urmă la aceeaşi poziţie”. De asemenea, lui Smith i s-a spus că Jones şi Waggoner susţineau interpretări noi şi ciudate ale Apocalipsei, care erau contrare învăţăturilor „susţinute multă vreme” de către adventişti şi care anulau profeţia celor 1260 de ani. El era supărat, spunând: „Pentru că am îndrăznit să adresez un avertisment cu privire la unele dintre aceste puncte [în revista Review], eu sunt prezentat acum publicului ca unul care trage cu puşca în întuneric, şi nu ştie căror lucruri li se împotriveşte” (Uriah Smith către Ellen G. White, 17 februarie 1890; în Manuscripts and Memories, p.152-157). După ce a primit scrisoarea lui Smith, Ellen White i-a scris lui Jones, în aceeaşi zi. Ea i-a spus că începuse deja mai înainte să-i scrie o scrisoare cu privire la faptul că el făcea declaraţii care ar putea „să încurce minţile”, iar apoi alţii „vor profita de acest lucru”. Ea i-a spus despre scrisoarea pe care tocmai o primise de la Smith şi care conţinea declaraţiile pe care afirma că le făcuse Jones (Ellen G. White către A.T. Jones, Scrisoarea 55, 17 februarie 1890; nepublicată, restul scrisorii nu mai există). În 7 martie, Jones i-a răspuns lui Ellen White într-o scrisoare (vezi 1888 Materials, p.592), iar în dimineaţa următoare, 8 martie, Ellen White i-a răspuns lui Smith. De ce? Pentru că tocmai în acea dimineaţă, Domnul îi descoperise influenţa pe care el o avea asupra altor oameni: „Tu ai respins mărturiile mele…, ai lucrat pentru a anula efectul lor, asemenea lui Core, Datan şi Abiram…. Tu ai întărit mâinile şi minţile unor oameni ca Larson, Porter, Dan Jones, Eldridge, Morrison şi Nicola şi, prin ei, ale unui vast număr. Toţi te citează, iar vrăjmaşul neprihănirii priveşte cu mulţumire la acest fapt” (Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 59, în 1888 Materials, p.599). Câteva zile după aceea, într-o adunare la care au participat mulţi dintre fraţi, Jones şi Waggoner au putut să‑şi prezinte propria versiune cu privire la cele întâmplate (Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 83, 13 martie 1890; în 1888 Materials, p.627). Acolo, s‑a dovedit că Smith îl acuzase pe nedrept pe Jones de faptul că făcuse declaraţii pripite. Ellen White l-a confruntat pe Smith cu privire la acest lucru la scurt timp după aceea: „Tu ai răspuns la apelul din scrisoarea mea, printr-o scrisoare în care l-ai acuzat pe fratele Jones că dărâmă stâlpii credinţei noastre. Oare este adevărat? Aceste lucruri au fost cercetate în cadrul unor adunări ale fraţilor, la birou, dovedindu-se că tu l-ai acuzat pe nedrept” (Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 73, 25 noiembrie 1890; în 1888 Materials, p.734, sublinierile adăugate).

[xxvii]. Pe baza câtorva declaraţii făcute de Ellen White, unii au sugerat că lucrurile prezentate de Jones şi Waggoner nu constituiau o lumină nouă; că, de fapt, noi nu avem nimic de câştigat din cercetarea mesajului pe care ei l-au adus în biserică în urmă cu mult timp. Ellen White a spus: „Eu nu o numesc o lumină nouă” (1888 Materials, p.140); „Aceasta nu a fost nicio lumină nouă” (p.211); „Domnul mi‑a arătat că lumina care străluceşte asupra poporului nostru nu este o lumină nouă” (p.463); „Acesta mesaj nu este un adevăr nou, ci este exact acelaşi mesaj pe care l-a predicat apostolul Pavel şi Însuşi Hristos” (p.432). George Knight citează aceste declaraţii şi sugerează că „singura modalitate în care cineva poate să pretindă că perspectiva din 1888 asupra neprihănirii prin credinţă este oarecum unică pentru adventism este aceea de a nega în totalitate cuvintele clare ale lui… Ellen White” (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p.85-86). Dar oare aceasta a vrut să spună Ellen White, când a făcut acele declaraţii? A mai făcut ea şi alte declaraţii clarificatoare? O privire sumară asupra cărţii Ellen G White 1888 Materials ne va da o idee cu privire la răspuns. Mai întâi, trebuie să înţelegem că Ellen White a făcut declaraţiile menţionate mai sus în contextul răspunsului dat acelora care, la fel ca în zilele primei veniri a lui Hristos, se împotriveau mesajului, considerându-l a fi ceva nou şi ciudat. Ea încerca să întipărească în mintea fraţilor că nu era vreun adevăr nou, care lipsea din Cuvântul lui Dumnezeu, şi nici nu înlocuia doctrinele fundamentale ale bisericii. Totuşi, ea a înţeles că în mesajul lui Jones şi Waggoner se afla ceva foarte deosebit, pe care îl va arăta, dacă o vom lăsa să vorbească. În câteva paragrafe ulterioare, ea şi-a clarificat declaraţia: „Acest mesaj nu este un adevăr nou, ci exact acelaşi mesaj pe care l-a predicat apostolul Pavel şi Însuşi Hristos”, afirmând: „Adevărul va continua să se descopere, să se extindă şi să se dezvolte, deoarece este divin, asemenea Autorului lui” (1888 Materials, p.432, 434, sublinierile adăugate). La Minneapolis, ea a răspuns la următoarea întrebare: „«Credeţi că Domnul are vreo lumină nouă şi mai mare pentru noi, ca popor?» Eu am răspuns: «Cât se poate de sigur. Eu nu doar cred astfel, dar pot să vorbesc în cunoştinţă de cauză»” (p.219). Ea a considerat că era „logic ca noi să aşteptăm ceva care va descoperi o lumină mai mare pentru popor” (p.279). Jones şi Waggoner „au prezentat o lumină preţioasă” (p.309), lucruri „noi şi vechi… din… Cuvântul lui Dumnezeu” (p.386), „giuvaeruri preţioase ale adevărului într-un context nou” (p.518). Ea a întrebat: „Oare nu are Dumnezeu un adevăr suplimentar pe care să-l descopere poporului Său?” Răspunsul ei a fost: Da, „slujitorii lui Dumnezeu ar trebui să fie în stare să scoată din vistieria Cuvântului Său lucruri noi şi vechi” (p.510). Oare va lăsa Dumnezeu pe poporul Său fără „nicio lumină nouă”? Răspunsul ei a fost: Nu, „noi urmează să primim mai multă lumină de la tronul lui Dumnezeu şi să avem o lumină mai mare”. (p.341). Ea a declarat categoric: „Să nu credeţi că aţi primit toate razele de lumină şi că nu mai există nicio iluminare mai mare care trebuie să vină pentru lumea noastră (p.674). Totuşi, ea a adăugat: „Lumina trebuie să vină prin mijloacele pe care le va alege Dumnezeu” (p.507). „Va străluci o lumină mai mare asupra adevărurilor măreţe ale profeţiei, iar ele vor fi înţelese în toată prospeţimea şi strălucirea lor, pentru că razele luminoase ale Soarelui Neprihănirii vor ilumina totul” (p.514). Ea le-a amintit ascultătorilor ei că aveau un rol de îndeplinit: „Adevărul este progresiv, iar noi trebuie să umblăm în lumina crescândă” (p.547). Cei care „îşi vor păstra consacrarea vor înţelege lumina crescândă, iar lumina va continua să fie din ce în ce mai strălucitoare, până va ajunge ca lumina de la miezul zilei” (p.671). „Dumnezeu va da o lumină suplimentară, iar vechile adevăruri vor fi recuperate şi reaşezate în contextul adevărului” (p.765). „Isus Hristos Însuşi era Acela care avea puterea de a salva adevărurile din gunoiul ideilor false şi de a le da lumii din nou cu mai mult din prospeţimea şi puterea lor iniţială” (p.525). „Când Hristos şi lucrarea Sa răscumpărătoare vor fi înţelese ca fiind marele adevăr central al întregului sistem al doctrinei, o nouă lumină va fi adusă asupra tuturor evenimentelor trecute şi viitoare. Ele vor fi înţelese într-o nouă relaţie şi vor avea o semnificaţie nouă şi mai profundă”. (p.807). De asemenea, Ellen White a avut de adresat o avertizare: „Marea greşeală a bisericilor din toate veacurile a fost aceea că au ajuns la un anumit punct în înţelegerea adevărului biblic şi s-au oprit acolo…. Ele spun: ‘Noi avem o lumină întru totul suficientă. Nu avem nevoie de mai mult’…. Poporul lui Dumnezeu din aceste zile de pe urmă nu trebuie să aleagă mai degrabă întunericul, decât lumina. Ei trebuie să caute şi să aştepte lumina. Lumina va continua să strălucească din Cuvântul lui Dumnezeu… cu raze din ce în ce mai puternice şi va descoperi din ce în ce mai distinct adevărul, aşa cum este el în Isus” (p.826-827). „Cei care slujesc cu o inimă împărţită… se mândresc cu marea lor precauţie în primirea unei ‘lumini noi’, aşa cum o denumesc ei. Dar faptul că nu reuşesc să primească lumina este cauzat de orbirea lor spirituală” (p.1077). Ellen White a putut să întrebe pe bună dreptate: „Ce planuri aveţi pentru ca lumina cea nouă să poată fi răspândită în rândurile poporului lui Dumnezeu?” (p.534). Prin urmare, în zilele noastre, trebuie să credem făgăduinţa: „Marile adevăruri care au zăcut neascultate şi neînţelese încă din Ziua Cincizecimii trebuie să strălucească din Cuvântul lui Dumnezeu cu toată curăţia lor originară” (FE 473). În visul lui William Miller, descris în Early Writings, p.81-83, găsim o mare parte din ilustraţiile pe care Ellen White le folosea în acea perioadă pentru a descrie comorile pe care le descoperea Dumnezeu, contextul cel nou în care erau prezentate şi gunoiul împotrivirii egoiste, care trebuia să fie măturat.

[xxviii]. Satana caută să-şi aştearnă umbrele asupra a două adevăruri centrale cu privire la jertfa lui Isus pentru toţi oamenii. Primul este acela că Hristos a fost un Mântuitor deplin, făcut asemenea fraţilor Săi. Al doilea este acela că jertfa sa a fost completă şi, ca urmare, El este în stare să vă păzească de orice cădere. Aceste adevăruri resping cele două mari idei false care cuprind aproape întreaga lume – aceea că oamenii vor fi mântuiţi prin meritele proprii şi aceea că oamenii vor fi mântuiţi în păcatele lor. Vezi nota de final 34.

[xxix]. Ellen G. White, Manuscrisul 5, „Christ and the Law”, predică, 19 iunie 1889; în 1888 Materials, p.341-345.

[xxx]. Ibid., p.346-347.

[xxxi]. Unii au folosit această declaraţie a lui Ellen White în încercarea de a dovedi că tot ce trimisese Domnul prin Jones şi Waggoner se afla deja în scrierile lui Ellen White – chiar şi înainte de 1888 – şi, ca urmare, tot ce avem nevoie cu adevărat sunt cărţile lui Ellen White (George R. Knight, A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p.68-69, 108). Ca răspuns la întrebarea, de ce scrierile lui Waggoner şi Jones nu ar trebui să fie publicate din nou, Norval Pease a declarat: „Nu este o exagerare a spune că nu există nimic din ce a spus Waggoner şi Jones, pe care Ellen White să nu-l fi spus mai bine” (The Faith That Saves [1969], p.53). Totuşi, aşa cum evidenţiază Clinton Wahlen: „Pease părea că face aluzie la un alt motiv” pentru care scrierile lui Jones şi Waggoner nu au fost publicate din nou, „şi anume, că acestea ar putea să păteze imaginea de biserică evanghelică, pe care conducătorii bisericii au căutat să o cultive cu atâta sârguinţă în perioada ultimelor două decenii [1950 şi 1960]. El a spus: ‘Dacă este înţeles corect, adventismul este în esenţă evanghelic’” („Selected Aspects of Ellet J. Waggoner's Eschatology”, p.xxiii). Desigur, un alt scop al argumentului susţinut de Knight, Pease şi mulţi alţii este acela de a diminua semnificaţia mesajului trimis prin Jones şi Waggoner. Da, este adevărat că Ellen White a scris în timpul Conferinţei de la Minneapolis: „Aceasta nu era o lumină nouă pentru mine, deoarece ea venise la mine pe parcursul ultimilor patruzeci şi patru de ani din partea unei autorităţi mai înalte, iar eu am prezentat-o poporului nostru prin scrieri şi cuvântări în mărturiile Duhului Său…. Oare nu este acesta subiectul prezentat în Mărturii din nou şi din nou?” (1888 Materials, p.212, 217). Totuşi, aceste declaraţii au fost făcute pentru a se apăra de acuzaţia că se schimbase, sau că fusese influenţată de Jones şi Waggoner, iar acum susţinea o erezie nouă. Într-un fel, fraţii au văzut o deosebire între mesajul lui Jones şi Waggoner şi cel pe care ea îl vestise timp de 45 de ani. Doar cu câteva zile înainte, ea a declarat cu claritate: „Eu aş dori să am o inimă umilă şi să fiu dispusă a fi învăţată asemenea unui copil. Domnul a binevoit să îmi trimită o mare lumină, şi totuşi ştiu că El conduce şi alte minţi şi le descoperă tainele Cuvântului Său, iar eu vreau să primesc fiecare rază de lumină pe care Dumnezeu mi-o trimite, chiar dacă aceasta ar veni prin cei mai umili dintre slujitorii Săi” (Ibid., p.163). Acela fusese într-adevăr mesajul pe care ea „se străduise să-l prezinte” timp de 45 de ani, iar Waggoner a fost primul care îl prezenta cu claritate în mod public – un mesaj la auzul căruia „fiecare fibră a inimii ei spunea: Amin” (Ibid., p.348,349). Este interesant de observat că mulţi care nu consideră că în mesajul lui Jones şi Waggoner există ceva important, fac o referire inexplicabilă la toate cărţile pe care Ellen White le-a scris după Minneapolis, ca fiind dovada că mesajul a fost acceptat (Norval Pease, op.cit., p.46; George Knight, A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p.68-69; L. E. Froom, Movement of Destiny, p.444). Noi nu vrem să punem sub semnul întrebării chemarea profetică a lui Ellen White sau autoritatea care i-a fost dată de Dumnezeu în domeniul doctrinar. Nici nu vrem să negăm faptul că aceia care citesc cărţile inspirate ale lui Ellen White vor fi foarte binecuvântaţi. Dacă adevărurile şi sfaturile prezentate acolo sunt primite prin credinţă şi puse în practică, ele îl vor conduce pe cititor la o relaţie mântuitoare cu Hristos şi în împărăţia cerurilor. Totuşi, de asemenea, nu vrem nici să negăm ceea ce a spus Ellen White însăşi: „Domnul i-a chemat pe fraţii Jones şi Waggoner pentru a-i propovădui lumii un mesaj care să pregătească un popor capabil să stea în picioare în ziua lui Dumnezeu”. Cu privire la acel mesaj, ea a spus: „Dumnezeu a trimis oameni pentru a ne aduce un adevăr pe care nu l-am fi avut, dacă Dumnezeu nu ar fi trimis pe cineva pentru a ni-l aduce. Dumnezeu mi-a îngăduit să am o lumină cu privire la ce anume este Duhul Său şi, ca urmare, eu o accept şi nu mai îndrăznesc să îmi ridic mâna împotriva acestor oameni, pentru că ar însemna să o ridic împotriva lui Isus Hristos, care trebuie să fie recunoscut în mesagerii Săi” (1888 Materials, p.1814,608, sublinierile adăugate). Oricare ar fi adevărul trimis de Domnul prin Jones şi Waggoner, acesta nu făcea decât să clădească pe temelia care fusese pusă deja, şi totuşi Cerul a identificat mesajul lor cu începutul marii strigări şi al ploii târzii.

[xxxii]. Ellen G. White, Manuscrisul 5, „Christ and the Law”, predică, 19 iunie, 1889; în 1888 Materials, p.348-349.

[xxxiii]. Uriah Smith, „Our Righteousness Again”, Review and Herald, 2 iulie, 1889.

[xxxiv]. Ellen G. White, „Camp-Meeting at Rome, N.Y”. Review and Herald, 3 septembrie, 1889, p.545-546. Ellen White a evidenţiat faptul că, atunci când Satana poate să-i determine pe oameni să privească la propriile merite, oamenii nu mai au nicio putere de a se împotrivi ispitei: „Aproape fiecare religie falsă a fost întemeiată pe acelaşi principiu, şi anume că omul poate să depindă de propriile eforturi în vederea mântuirii” (Patriarhi şi profeţi, p. 73). „Principiul că omul se poate mântui singur, prin propriile fapte, stă la temelia fiecărei religii păgâne, iar acum devenise principiul religiei iudaice. Satana sădise acest principiu. Oriunde este susţinut, oamenii nu mai au nicio barieră împotriva păcatului” (Hristos Lumina lumii, p.35). „Papalitatea este bine pregătită pentru a împlini dorinţele a … două clase de oameni, cuprinzând aproape întreaga lume – aceia care doresc să fie mântuiţi prin propriile merite şi aceia care doresc să fie mântuiţi în păcatele lor. Aici este secretul puterii ei” (Tragedia veacurilor, p.572).

[xxxv]. Ellen G. White, Manuscrisul 25, „Resume of Travels and Labors”, n.d. 1889; în A.L. White, The Lonely Years, p.418.

[xxxvi]. Ellen G. White Manuscrisul 30, iunie 1889; în 1888 Materials, p.363.

[xxxvii]. Ellen G. White către Madison şi Miller, Scrisoarea 4, 23 iulie, 1889; în 1888 Materials, p.388,391,392, 406-407. Dacă este adevărat că „perspectivele poporului lui Dumnezeu sunt similare celor ale iudeilor, care nu au putut să intre în împărăţia lui Dumnezeu, din cauza necredinţei”, atunci oare nu este posibil ca noi să rătăcim în pustia acestei lumi a păcatului, din cauză că ne-am răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi am călcat pe urmele „iscoadelor necredincioase?

[xxxviii]. Ibid., p.417-419,421-423.

[xxxix]. A.T. Jones către C.E. Holmes, 12 mai, 1921; în Manuscripts and Memories, p.329. Ca răspuns la această declaraţie făcută de A.T. Jones, George Knight sugerează: „Desigur, este imposibil să stabilim cât de mult din acel conflict cu privire la neprihănirea prin credinţă a fost influenţat de alte cauze, cum ar fi divergenţa legată de legea din Galateni şi personalitatea lui Jones…. Lui Jones i-a lipsit o aplicare practică a propriilor învăţături” (A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p.149,150).