Anexa A - Miezul soliei de la 1888

Anexa A - Miezul soliei de la 1888

Aspectele frumoase ale soliei din 1888, pe care Domnul a trimis-o cu peste 120 de ani în urmă, sunt descrise cel mai bine în declaraţia lui Ellen White din 1895, aflată în cartea Testimonies to Ministers (Mărturii pentru pastori și slujitorii evangheliei):

„Domnul, în marea Sa îndurare, a trimis o solie foarte prețioasă prin frații Waggoner și Jones. Această solie a avut scopul de a-L aduce în atenţia oamenilor pe Mântuitorul înălţat ca jertfă pentru păcatele întregii lumi. Ea a prezentat îndreptăţirea prin credinţa în Garantul divin, a invitat oamenii să primească neprihănirea lui Hristos, care se manifestă prin ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu. Mulţi L-au pierdut din vedere pe Domnul Isus. Ei aveau nevoie să li se îndrepte privirile spre Persoana Sa divină, spre meritele Sale şi spre iubirea Sa neschimbătoare faţă de familia omenească. Toată puterea este dată în mâinile Sale, ca să poată împărţi oamenilor daruri bogate, împărtăşindu-i omului neajutorat darul nepreţuit al neprihănirii Sale. Aceasta este solia pe care Dumnezeu ne-a poruncit s-o vestim lumii. Este solia îngerului al treilea, care trebuie să fie proclamată cu glas tare şi să fie însoţită de revărsarea Duhului Său într-o mare măsură.

Mântuitorul cel înălţat trebuie să fie înfăţişat… stând pe scaunul de domnie, pentru a împărţi binecuvântările legământului Său cel preţios…. Domnul Hristos mijloceşte pentru biserică în curţile cereşti….

În ciuda nevredniciei noastre, trebuie să ne amintim fără încetare că există Unul care poate să înlăture păcatul şi să-l mântuiască pe cel păcătos….

Dumnezeu le-a dat slujitorilor Săi o mărturie care a prezentat adevărul aşa cum este el în Isus. Aceasta este solia îngerului al treilea, în propoziţii clare şi distincte….

Mărturia aceasta… prezintă Legea şi Evanghelia, combinându-le într-un întreg desăvârşit (vezi Romani 5 şi 1 Ioan 3,9 până la încheierea capitolului). Aceste pasaje preţioase din Scriptură vor fi întipărite în fiecare inimă care se deschide pentru a le primi.

Aceasta este tocmai lucrarea pe care Domnul plănuieşte să o îndeplinească în inima şi mintea fiecărui om mesajul pe care l-a dat slujitorului Său. Viaţa neîncetată a celor ce aparţin bisericii este aceea de a-L iubi pe Dumnezeu mai presus de orice şi de a-i iubi pe ceilalţi aşa cum se iubesc pe ei înşişi…. [475]

Dacă neglijaţi această mare mântuire care a fost păstrată în atenţia voastră ani de zile, dacă dispreţuiţi această ofertă plină de slavă a îndreptăţirii prin sângele lui Hristos şi sfinţirea prin puterea curăţitoare a Duhului sfânt, atunci nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcate, ci o aşteptare sigură şi îngrozitoare a judecăţii şi a mâniei înverşunate….

Vă îndemn acum să vă umiliţi şi să încetaţi împotrivirea voastră încăpăţânată faţă de lumină şi dovezi.”[i]

În această declaraţie pot fi găsite cel puţin zece adevăruri care fac solia din 1888 să fie „cea mai prețioasă solie”. Vom rezuma succint aceste zece adevăruri:

(1) După cum am menţionat anterior, Jones şi Waggoner au prezentat adevărul „aşa cum este el în Isus”. Fiecare adevăr a venit dintr-o înţelegere corectă cu privire la Cine a fost El şi Ce a venit să îndeplinească pe pământ. În acest adevăr a fost cuprinsă o înţelegere mai profundă a înălţimii de la care venise Hristos şi a adâncimii la care S-a coborât pentru a salva omenirea. Mulţi pionieri adventişti au avut rădăcini ariane şi L-au înţeles pe Hristos ca fiind o făptură creată, sau ca având un început. Chiar şi Uriah Smith a scris în 1865 că Hristos a fost „prima făptură creată”.[ii] Totuşi, Jones şi Waggoner au înălţat divinitatea lui Hristos. Ei L-au înţeles ca fiind „existent prin Sine Însuşi”, având „viaţa în Sine Însuşi”, deţinând „prin natură, toate atributele Dumnezeirii”. La Conferinţa Generală din 1888, Waggoner a proclamat fără echivoc: „Noi credem în divinitatea lui Hristos. El este Dumnezeu”.[iii]

Când a vorbit despre mesajul trimis prin Jones şi Waggoner, Ellen White a exclamat: „Poporului lui Dumnezeu i-au fost trimise mesaje care poartă acreditarea divină…. Plinătatea Dumnezeirii în Isus a fost prezentată în mijlocul nostru cu toată frumuseţea, pentru a-i fermeca pe toţi cei a căror inimă nu era închisă din cauza prejudecăţilor”.[iv] În declaraţia ei bine cunoscută despre „mesajul cel preţios”, ea s-a exprimat astfel: „Mesajul acesta urma să-L scoată în evidenţă mai proeminent înaintea lumii pe Mântuitorul cel înălţat…. Oamenii… aveau nevoie ca privirile să le fie îndreptate spre persoana Sa divină, meritele Sale”.[v] Totuşi, când L-au înălţat pe Hristos, Jones şi Waggoner nu au mers în extrema cealaltă, spunând că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt erau „una şi aceeaşi persoană” care nu a făcut altceva decât să schimbe rolurile în îndeplinirea Planului de Mântuire. Cu câteva excepţii, ei au crezut şi au prezentat în mod consecvent adevărul despre Dumnezeire în aceeaşi termeni în care este prezentat de Biblie şi Ellen White. [476]

Strâns legată de înţelegerea lor cu privire la natura divină a lui Hristos a fost înţelegerea cu privire la natura Sa umană. Domnul Hristos S-a coborât până la nivelul nostru, luând asupra Sa „asemănarea cu firea păcătoasă”. El Şi-a înveşmântat natura fără păcat în natura noastră umană păcătoasă, şi totuşi a fost fără păcat. Pentru Jones şi Waggoner, Hristos „a fost în aceeaşi stare în care sunt oamenii pentru care a murit…. Eu nu sugerez ideea că Hristos a fost păcătos…. Dacă Hristos nu ar fi fost făcut în toate lucrurile asemenea fraţilor Săi, atunci viaţa Sa fără păcat nu ar fi nicio încurajare pentru noi”.[vi]

Pentru Ellen White, acest mesaj însemna „a-L prezenta pe Hristos ca pe un Mântuitor care nu Se afla departe, ci aproape”.[vii] Mesajul „Îl scotea în evidenţă mai proeminent înaintea lumii pe Mântuitorul cel înălţat”,[viii] atât în natura Sa divină, cât şi cea umană, aşa cum nu se făcuse până atunci.[ix] El prezenta „natura umană în care locuia Divinitatea, descoperirea lui Dumnezeu în natura umană, darul lui Dumnezeu pentru lumea noastră…. Dumnezeu în trup omenesc – Dumnezeu în natura noastră încercată şi ispitită”.[x] Nu toţi au fost fericiţi de această învăţătură. Ellen White a primit scrisori în care „se afirma că Hristos nu putea să aibă aceeaşi natură ca omul, deoarece, dacă ar fi avut, ar fi căzut în ispite asemănătoare”. Ea a răspuns: „Dacă nu a avut natura omului, El nu a putut fi exemplul nostru…, El nu a putut fi ispitit asemenea omului…, el nu a putut fi ajutorul nostru”.[xi]

(2) Prin urmare, Dumnezeu a luat şi continuă să ia iniţiativa mântuirii. El este Păstorul cel bun aflat în căutarea oilor Sale pierdute, chiar dacă ele nu L-au căutat. El îi atrage fără încetare pe toţi oamenii la pocăinţă. Dragostea agape a lui Dumnezeu se deosebeşte de dragostea omului, deoarece dragostea Sa este neschimbătoare, nu se bazează pe condiţii şi caută să le facă bine vrăjmaşilor Săi. Waggoner a scris că „Dumnezeu nu aşteaptă ca păcătoşii să dorească iertare, pentru ca numai apoi să facă un efort pentru a-i mântui”.[xii] „El nu numai că ne cheamă, ci ne şi atrage. Nimeni nu poate să vină la El fără a fi atras, iar în felul acesta Hristos este înălţat pentru a-i atrage pe toţi la Dumnezeu”.[xiii]

Jones a declarat că „sufletul lui Dumnezeu nu este niciodată satisfăcut cu privire la oameni, până când nu ne vede la dreapta Sa, proslăviţi…. El ne cheamă la aceasta, iar noi trebuie să mergem acolo unde ne va conduce El…. Aici este Păstorul ceresc care ne conduce”.[xiv]

Ellen White a descris această parte a mesajului, declarând: „[Mesajul] i-a invitat pe oameni să primească neprihănirea lui Hristos…. Ei aveau nevoie ca privirile lor să fie îndreptate [477] spre… dragostea Sa neschimbătoare pentru familia omenească”.[xv] „În Parabola Oii Pierdute, Hristos ne învaţă că mântuirea nu vine în urma faptului că noi Îl căutăm pe Dumnezeu, ci pentru că El ne caută pe noi”.[xvi] „Nimeni nu va veni vreodată la Hristos, cu excepţia celor care răspund la atracţia dragostei Tatălui. Totuşi, Dumnezeu atrage toate inimile la El şi numai cei care se împotrivesc acestei atracţii vor refuza să vină la Hristos”.[xvii]

(3) Prin faptul că Hristos S-a coborât până la nivelul oamenilor, El a devenit al doilea Adam şi a realizat o lucrare pentru fiecare făptură omenească, fără nicio alegere din partea ei. El nu a fost jertfit pentru lume de la întemeierea acesteia, ci a fost dat lumii. El a suferit moartea a doua pentru fiecare om, iar acest fapt a dat verdictul achitării, împlinind cerinţele dreptăţii. În El, neamul omenesc este acceptat. Prin urmare, Hristos a salvat literalmente lumea de la o distrugere prematură şi i-a ales pe toţi oamenii pentru a fi mântuiţi în veşnicie. El le-a dat viaţă tuturor oamenilor şi a adus la lumină nemurirea. El i-a dat fiecărui om o măsură a credinţei.

Jones a declarat că „El a ales fiecare suflet din lume; El l-a ales în Hristos, înainte de întemeierea lumii, l-a predestinat pentru a fi copilul Său adoptat şi l-a făcut să fie acceptat în Cel Preaiubit”.[xviii]

Aşa cum s-a exprimat Waggoner: „Credinţa aceasta este împărţită fiecărui om, întocmai cum Hristos S-a dat pe Sine pentru fiecare om. Prin urmare, întrebaţi ce anume poate să-i împiedice pe toţi oamenii să fie mântuiţi? Răspunsul este: «Nimic», cu excepţia faptului că nu vor păstra credinţa. Dacă toţi ar păstra tot ce le dă Dumnezeu, toţi ar fi mântuiţi”. „Aici nu este nicio excepţie. După cum condamnarea a venit asupra tuturor, tot astfel îndreptăţirea vine asupra tuturor. Domnul Hristos a gustat moartea pentru fiecare om”.[xix]

Ellen White a descris această parte a mesajului lor ca „scoţându-L în evidenţă mai proeminent înaintea lumii pe Mântuitorul cel înălţat, jertfa pentru păcatele întregii lumi…. (vezi Romani 5 şi 1 Ioan 3,9 până la încheierea capitolului”.[xx] În felul acesta, moartea lui Hristos a săvârşit realmente o lucrare pentru fiecare om atât din punct de vedere temporar, cât şi veşnic, fără alegerea omului, însă plinătatea acestui mare Dar nu va fi înţeleasă ori experimentată în totalitate, fără un răspuns pozitiv statornic. În loc de a anula libertatea de alegere a omenirii, crucea lui [478] Hristos este cea care le dă posibilitatea de a alege. Crucea lui Hristos este cea care solicită sau atrage un răspuns din partea fiecăruia: „Ce veţi face cu Darul pe care vi L-am dat?” De acest răspuns, de această alegere, depinde destinul veşnic al fiecărui om. „În întregul univers există numai două categorii – cei care cred în Hristos şi a căror credinţă îi conduce să păzească poruncile lui Dumnezeu şi cei care nu cred în El şi sunt neascultători”.[xxi] „Întotdeauna au fost şi vor fi două categorii… cei ce cred în Isus şi cei ce Îl resping… şi refuză să creadă adevărul”.[xxii] „Prin urmare, fiecare va fi condamnat sau achitat prin propriile cuvinte, iar neprihănirea lui Dumnezeu va fi arătată”.[xxiii]

(4) Aşadar, Dumnezeu nu va obliga pe nimeni să intre în cer. El a plătit preţul pentru a-i reda omenirii libertatea de alegere. Pentru a fi pierdut, cel păcătos trebuie să se împotrivească în mod perseverent dragostei Sale. Waggoner s-a exprimat clar: „Dumnezeu a săvârşit mântuirea pentru fiecare om şi i-a dat-o, dar majoritatea o irosesc şi o aruncă. Judecata va da pe faţă faptul că mântuirea deplină le-a fost dată tuturor oamenilor şi că aceia care sunt pierduţi au aruncat în mod intenţionat proprietatea primită ca drept de moştenire”.[xxiv] „Dumnezeu a sădit în sufletul fiecărui om o anumită cunoaştere a binelui şi răului şi anumite dorinţe naturale de a face binele, iar ori de câte ori un om se dedică păcatului, el face astfel numai prin împotrivirea faţă de îndemnurile Duhului”.[xxv] „Moartea Sa a obţinut iertarea şi viaţa pentru toţi. Nimic nu poate să-i împiedice să primească mântuirea, cu excepţia voinţei lor pervertite. Oamenii trebuie să iasă din mâna lui Dumnezeu, pentru a fi pierduţi”.[xxvi]

Jones a fost de acord, spunând: „Tot harul lui Dumnezeu este dat fără plată fiecăruia, aducându-le tuturor mântuirea…. După ce a dat totul, El Şi-a făcut partea, chiar dacă oamenii ar putea să-L respingă”.[xxvii] Domnul nu va constrânge pe nimeni să-L primească…. Niciun om nu va suferi moartea a doua, dacă nu a ales mai degrabă păcatul în locul neprihănirii, moartea în locul vieţii”.[xxviii]

Ellen White a scris în această perioadă, exprimându-se astfel: „Cel păcătos poate să se împotrivească acestei iubiri, poate să refuze a fi atras la Hristos, dar dacă nu se împotriveşte, va fi atras la Isus”.[xxix] „Binecuvântările mântuirii sunt disponibile pentru fiecare suflet. Numai propria alegere poate să împiedice un om să devină părtaş [479] al făgăduinţei în Hristos, prin Evanghelie”.[xxx] Când a vorbit despre „mesajul cel preţios”, ea a declarat în mod precis: „Vă îndemn acum să vă umiliţi şi să încetaţi împotrivirea voastră încăpăţânată faţă de lumină şi dovezi”.[xxxi] „Isus a murit pentru întreaga lume, dar în necredinţa lor încăpăţânată, oamenii refuză a fi modelaţi după chipul divin”.[xxxii] „Domnul Hristos a adus o jertfă cuprinzătoare pentru toţi! Prin faptul că S-a dat pe Sine Însuşi, Hristos a împlinit cerinţele dreptăţii…. Cei ce resping darul vieţii vor fi lipsiţi de scuze [Ioan 3,16 – citat]”.[xxxiii] „Mânia lui Dumnezeu nu este pronunţată împotriva oamenilor doar din cauza păcatelor pe care le-au săvârşit, ci din cauză că au ales să continue într-o stare de împotrivire”.[xxxiv] Deoarece Hristos a plătit deja pedeapsa pentru păcatul fiecărui om, singurul motiv pentru care cineva poate fi condamnat, în cele din urmă, este necredinţa continuă, iar neascultarea constituie un rezultat inevitabil – un refuz de a preţui răscumpărarea îndeplinită de Hristos pe cruce şi ispăşirea aplicată de El în calitate de Mare Preot care doreşte să ne curăţească de orice păcat. Acesta este sensul în care păcatul este rezultatul unei împotriviri continue faţă de harul Său, care conduce întotdeauna la călcarea legii.

(5) Singurul răspuns alternativ posibil este acela al credinţei; credinţa adevărată care lucrează prin dragoste. Totuşi, aceasta este mai mult decât un simplu consimţământ acordat adevărului doctrinar; este înţelegerea înălţimii şi adâncimii dragostei (agape) lui Dumnezeu pentru neamul omenesc. „Aţi putea să spuneţi că aveţi credinţă în Isus, în timp ce aveţi doar o înţelegere a preţului mântuirii”.[xxxv] Când privesc la cruce, oamenii înţeleg Legea şi Evanghelia – dreptatea şi mila – fiind împletite în mod desăvârşit. Inima este cuprinsă de imensitatea jertfei cerute de legea călcată, care constituie transcrierea caracterului lui Dumnezeu. Ceea ce ne aduce la Hristos este mai mult decât litera Legii, este spiritul Legii, aşa cum se descoperă în viaţa şi moartea lui Hristos, care aduce convingerea cu privire la păcat şi o dorinţă de iertare şi refacere. „Dragostea Sa va cere un răspuns…, iar viaţa noastră le va arăta celor din jurul nostru că Duhul lui Dumnezeu ne stăpâneşte”. În măsura în care înţelegem sacrificiul cel mare – „lungimea lanţului care a fost coborât din cer pentru a ne scoate din prăpastie” – în aceeaşi măsură ne dăm seama până unde ajunge Legea sfântă a lui Dumnezeu.[xxxvi] „Dumnezeu caută mâna credinţei din noi, pentru a o îndruma să se prindă cu putere de divinitatea lui Hristos, ca să putem atinge desăvârşirea caracterului”.[xxxvii] Noi vom dori acea [480] neprihănire deplină care se află numai în Hristos.

Acesta este modul în care îndreptăţirea prin credinţă constituie mult mai mult decât o înţelegere şi o primire a declaraţiei legale de achitare; ea schimbă inima. Cel păcătos primeşte ispăşirea, care este împăcarea cu Dumnezeu. Deoarece este imposibil a fi cu adevărat împăcat cu El şi a nu fi împăcat cu Legea Sa sfântă, înseamnă că adevărata îndreptăţire prin credinţă îl face în stare pe cel credincios să respecte toate poruncile lui Dumnezeu. „În aceasta constă dragostea Tatălui, şi anume că L-a dat pe Fiul Său să moară pentru omul căzut, pentru ca omul să poată respecta Legea lui Iehova. Isus stă în lumea noastră, având natura divină înveşmântată în natura umană, iar omul trebuie să fie înveşmântat în neprihănirea lui Hristos. Apoi, prin neprihănirea lui Hristos, omul poate să stea nevinovat înaintea lui Dumnezeu”.[xxxviii]

Waggoner s-a exprimat în felul următor: „Noi suntem mântuiţi prin credinţa în Isus Hristos, dar Hristos ne mântuieşte din păcatele noastre, şi nu în ele”.[xxxix] „Noi avem dovada cea mai categorică a faptului că păzirea poruncilor lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus sunt legate în mod inseparabil. Nimeni nu poate să păzească poruncile lui Dumnezeu fără a avea credinţă în Isus şi nimeni nu va avea vreodată o credinţă reală în Isus, dacă nu este condus la aceasta de către termenii legii călcate şi de către o dorinţă sinceră de a avea neprihănirea legii împlinite în El…. Nimeni nu poate să asculte, dacă nu se supune îndemnurilor Duhului Sfânt şi dacă nu vine la Hristos”.[xl] „Dumnezeu nu îi dă unui om neprihănirea ca răsplată pentru credinţa în anumite doctrine; Evanghelia este ceva întru totul diferit. Ea constă în faptul că adevărata credinţă Îl are ca obiect numai pe Hristos, iar aceasta aduce viaţa lui Hristos realmente în inimă şi, ca urmare, trebuie să aducă neprihănirea”.[xli]

Jones făcut o declaraţie asemănătoare: „Credinţa este «darul lui Dumnezeu» (Efeseni 2,8), iar aceasta îi este dată fiecăruia, aşa cum este declarat cu claritate în Scripturi [Romani 12,3 – citat]. Această măsură a credinţei pe care «Dumnezeu a împărţit-o fiecărui om» este capitalul cu care Dumnezeu îl înzestrează şi cu care începe «fiecare om care vine în lume» şi, de la fiecare om este aşteptat să investească acest capital – să-l cultive – în scopul mântuirii sufletului lui”.[xlii] „Vreţi să fiţi asemenea lui Isus? Atunci primiţi harul pe care El l-a dat fără plată şi într-o măsură atât de mare. Primiţi-l în măsura în care l-a dat El, nu în măsura în care credeţi voi că îl meritaţi. [481] Supuneţi-vă acestui har…. El vă va face asemenea lui Isus”.[xliii]

Ellen White a descris această parte din „solia cea mai prețioasă”, declarând: „[Solia] a prezentat îndreptăţirea prin credinţa în Cel ce este Garantul omului; el i-a invitat pe oameni să primească neprihănirea lui Hristos, care este manifestată prin respectarea tuturor poruncilor lui Dumnezeu”.[xliv] „Inima are nevoie de prezenţa Oaspetelui ceresc – Hristos locuind în suflet. Noi trebuie să rămânem în Hristos, iar Hristos trebuie să rămână în noi, prin credinţă”.[xlv] „Îngăduiţi-I lui Hristos, Viaţa divină, să locuiască în voi şi să dea pe faţă prin voi dragostea din cer, care îi va inspira nădejde celui deznădăjduit şi va aduce pacea cerului în inima lovită de păcat”.[xlvi]

(6) Această lucrare minunată este îndeplinită prin aplicarea noului legământ în care Domnul scrie realmente legea Sa în inima celui credincios. Ascultarea este iubită, iar păcatul este urât. Vechiul şi noul legământ nu se referă în primul rând la timp, ci la starea spirituală. Credinţa lui Avraam l-a făcut în stare să trăiască sub noul legământ, în timp ce mulţimile de creştini din zilele noastre trăiesc sub vechiul legământ. Noul legământ constă în făgăduinţa lui Dumnezeu de a scrie Legea Sa în inima noastră şi de a da mântuirea veşnică în Hristos ca un dar fără plată. Vechiul legământ constă în făgăduinţa zadarnică a omului de a fi credincios şi de a asculta, care dă naştere robiei (Galateni 4,24). Aşadar, sub noul legământ, mântuirea vine prin credinţa în făgăduinţa lui Dumnezeu de a ne face în stare să ascultăm, nu prin faptul că noi Îi făgăduim lui Dumnezeu că vom asculta, pentru că nu putem să ascultăm. Acest adevăr al noului legământ a fost un element esenţial al mesajului din 1888 şi, de asemenea, a fost miezul controversei cu privire la legea din Galateni.

Waggoner s-a exprimat în felul următor: „Aceste două legăminte există în zilele noastre. Cele două legăminte nu se referă la timp, ci la starea spirituală…. Prin urmare, legământul de pe Sinai îi ţine în «robia Legii» pe toţi cei ce aderă la el, în timp ce legământul ceresc dă libertate; nu libertate de Lege, ci libertate de nerespectarea ei…. Deosebirea dintre cele două legăminte ar putea fi rezumată astfel: În legământul de pe Sinai, avem de a face numai cu Legea, în timp ce în legământul ceresc avem Legea în Hristos”.[xlvii]

Concepţia lui Jones a fost aceeaşi: „Primul [vechiul] legământ s-a bazat pe făgăduinţele oamenilor şi a depins în exclusivitate de eforturile oamenilor. Al doilea [noul] legământ [482] constă în exclusivitate în făgăduinţa lui Dumnezeu şi depinde de puterea şi lucrarea lui Dumnezeu”.[xlviii]

Ellen White i-a susţinut pe Jones şi Waggoner în această concepţie despre legăminte şi, de asemenea, a proclamat aceleaşi veşti bune: „Toată puterea este dată în mâinile Sale, pentru ca El să le poată împărţi oamenilor daruri îmbelşugate, împărtăşindu-i omului neajutorat darul preţios al neprihănirii Sale…. Mântuitorul cel înălţat trebuie să fie înfăţişat… stând pe scaunul de domnie, pentru a împărţi binecuvântările preţioase ale legământului”.[xlix] „Termenii «vechiului legământ» au fost: Ascultă şi trăieşte…. «Noul legământ» a fost stabilit pe «făgăduinţe mai bune» – făgăduinţa iertării păcatelor şi a harului lui Dumnezeu care înnoieşte inima şi o aduce în armonie cu principiile Legii lui Dumnezeu”.[l] „Făgăduinţele şi hotărârile voastre sunt ca nişte funii de nisip. Voi nu puteţi să vă stăpâniţi gândurile, impulsurile şi sentimentele. Cunoaşterea făgăduinţelor călcate şi a angajamentelor rupte vă slăbeşte încrederea în propria sinceritate şi vă face să simţiţi că Dumnezeu nu poate să vă accepte…. Trebuie să înţelegeţi adevărata putere a voinţei”.[li]

(7) Validitatea făgăduinţelor lui Dumnezeu poate fi văzută în faptul că Mântuitorul nostru „a osândit păcatul în firea pământească” şi a biruit problema păcatului pentru neamul omenesc. Aceasta înseamnă că El a desfiinţat păcatul. În lumina crucii, diavolul nu poate să forţeze pe nimeni să păcătuiască. Datorită lui Hristos, acum nu mai există niciun motiv pentru ca vreun om să continue a trăi sub „domnia” îngrozitoare a păcatului. Neprihănirea este primită prin credinţă; păcatul este primit prin necredinţă. Dependenţele păcătoase îşi pierd puterea, dacă omul are „credinţă în Isus” (Apocalipsa 14,12).

Waggoner s-a exprimat în felul următor: „A face acest lucru după cum porunceşte Biblia, a te gândi la Hristos, aşa cum este El, în mod continuu şi inteligent, te va transforma într-un creştin desăvârşit”.[lii] Jones de asemenea a spus în mod clar: „Hristos a deschis şi a consacrat o cale prin care, în El, fiecare credincios poate, pe întreaga perioadă a vieţii şi în lumea aceasta, să trăiască o viaţă sfântă, nevinovată, neîntinată, separată de cei păcătoşi şi, ca urmare, să fie înălţat alături de Hristos mai presus de cer…. Domnul Hristos a atins acest punct în trup omenesc în lumea noastră şi, astfel, a deschis şi a consacrat o cale prin care, în El, fiecare credincios poate să-l atingă”.[liii] [483]

Ellen White i-a susţinut pe Jones şi Waggoner cu privire la această învăţătură: „Dumnezeu a fost manifestat în trup pentru a osândi păcatul în firea pământească…. Nimeni nu poate spune că este supus fără speranţă robiei păcatului şi a lui Satana. Domnul Hristos Şi-a asumat responsabilităţile neamului omenesc…. El dovedeşte că, prin neprihănirea Sa atribuită, sufletul cel credincios va respecta poruncile lui Dumnezeu”.[liv] Când a vorbit despre cea mai prețioasă solie, ea a declarat: „Eficacitatea sângelui lui Hristos le-a fost prezentată oamenilor cu prospeţime şi putere, aşa încât credinţa lor să se poată baza pe meritele Sale…. În ciuda nevredniciei noastre, trebuie să ne amintim fără încetare că există Cineva care poate să înlăture păcatul şi să-l mântuiască pe cel păcătos…. Cei care au primit mesajul au fost binecuvântaţi   într-o mare măsură, deoarece au văzut razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii, precum şi viaţa şi speranţa care au răsărit în inima lor”.[lv]

(8) Prin urmare, dorinţa de a vedea sfârşitul păcatului şi al necazului nu se bazează pe motive egoiste. În anii finali ai timpului, în biserică va exista o motivaţie mai înaltă decât în veacurile trecute. Hristos este interesat să Îşi primească răsplata şi să Îşi găsească odihna prin eradicarea finală a păcatului. Această nouă motivaţie transcende teama de a fi pierdut sau speranţa de a primi răsplata mântuirii; ascultarea este o plăcere. Motivaţia mai înaltă este simbolizată prin punctul culminant al Scripturii – Mireasa lui Hristos se pregăteşte. Lucrarea aceasta are loc atunci când credincioşii preţuiesc cu adevărat dragostea (agape) a lui Dumnezeu, manifestată faţă de toţi oamenii. Faptul acesta îi constrânge să trăiască pentru El, iar „nunta Mielului” poate să aibă loc în cele din urmă (Apocalipsa 19,7).

Waggoner a vorbit despre îndreptăţirea finală a caracterului lui Dumnezeu, astfel: „În prezent, Satana Îl acuză pe Dumnezeu de nedreptate şi indiferenţă, şi chiar de cruzime. Mii de oameni au repetat această acuzaţie. Totuşi, judecata va declara neprihănirea lui Dumnezeu. Caracterul Său şi caracterul omului sunt supuse judecăţii. În judecată, fiecare faptă, atât a lui Dumnezeu, cât şi a omului, care a fost săvârşită începând de la Creaţiune, va fi înţeleasă de toţi din perspectiva tuturor urmărilor ei. Când fiecare lucru va fi văzut în acea lumină desăvârşită, chiar şi vrăjmaşii lui Dumnezeu Îi vor da dreptate”.[lvi]

Jones a scris despre această experienţă finală lipsită de egoism, în felul următor: „Isus va veni pentru a lua la Sine pe poporul Său. El va veni pentru a întâlni biserica Sa proslăvită, [484] care este «fără pată, zbârcitură, sau orice astfel de lucru», «sfântă şi fără vină». El va veni pentru a Se vedea pe Sine reflectat în mod desăvârşit în toţi sfinţii Săi. Prin urmare, înainte de a veni El, poporul Său trebuie să fie în acea stare…. Starea aceasta de desăvârşire, această dezvoltare a chipului deplin al lui Isus în fiecare credincios constituie împlinirea tainei lui Dumnezeu, care este Hristos în voi, nădejdea slavei. Această împlinire este realizată prin curăţirea sanctuarului”.[lvii]

Ellen White a exprimat adesea tema aceasta în scrierile ei: „Nu teama de pedeapsă sau nădejdea răsplătirii veşnice sunt cele care îi determină pe ucenicii lui Hristos să-L urmeze. Ei privesc dragostea inegalabilă a Mântuitorului, descoperită pe întregul parcurs al peregrinajului Său pe pământ, de la ieslea din Betleem, la crucea de pe Golgota, iar această privelişte atrage, sensibilizează şi supune sufletul. Dragostea apare în inima celor ce privesc. Ei aud vocea Sa şi Îl urmează”.[lviii] „Domnul Hristos aşteaptă cu o dorinţă nespusă să Se manifeste prin biserica Sa. Când caracterul lui Hristos va fi reprodus în mod desăvârşit în poporul Său, atunci El va veni pentru a-i cere ca fiind ai Săi. Fiecare creştin are privilegiul nu doar de a aştepta, ci şi de a grăbi venirea Domnului nostru Isus Hristos”.[lix] „Puţini s-au gândit la suferinţa pe care i-a cauzat-o păcatul Creatorului nostru. Tot cerul a suferit cu Hristos în agonie, dar suferinţa nu a început şi nu s-a încheiat cu manifestarea Sa în natura umană. Crucea este o descoperire făcută simţurilor noastre tocite cu privire la durerea pe care a adus-o păcatul, încă de la începutul lui, în inima lui Dumnezeu”.[lx] Ea a scris despre acea „solie prețioasă”, următoarele: „Aceasta este tocmai lucrarea pe care Domnul plănuieşte să fie îndeplinită în inima şi mintea fiecărui om de către mesajul pe care l-a dat slujitorului Său. Viaţa continuă a celor din biserică este aceea de a-L iubi pe Dumnezeu mai presus de orice şi pe semenii lor ca pe ei înşişi”.[lxi]

(9) Mesajul din 1888 este preţios îndeosebi pentru că uneşte adevărul biblic al îndreptăţirii prin credinţă cu ideea biblică unică a curăţirii sanctuarului ceresc. Aceasta este adevărata neprihănire prin credinţă. Lucrarea aceasta se desfăşoară odată cu lucrarea de curăţire deplină a inimii oamenilor lui Dumnezeu de pe pământ, iar Marele Preot o va îndeplini pentru toţi cei care Îl vor lăsa să facă acest lucru. Acesta este adevărul biblic pe care lumea aşteaptă să-l descopere. În aceasta constă „solia îngerului al treilea în esenţa ei”,[lxii] care îşi are centrul în lucrarea lui Hristos în sfânta sfintelor [485] începând din 1844.[lxiii] Ea formează un element esenţial al adevărului, care va continua să lumineze pământul cu slava unei propovăduiri finale şi depline a „Evangheliei veşnice” din Apocalipsa 14 şi 18.

Waggoner şi-a exprimat această concepţie imediat după Conferinţa Generală din 1888, declarând: „Oare va fi vreodată pe pământ un popor care va atinge acea stare de desăvârşire a caracterului? Într-adevăr va fi [Ţefania 3,13 – citat]. Când va veni Domnul, va fi un grup ce va fi găsit «desăvârşit în El», nu având propria neprihănire, ci acea neprihănire desăvârşită a lui Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos. Lucrarea soliei îngerului al treilea este tocmai de a realiza această lucrare în inima oamenilor şi de a pregăti un astfel de grup. Prin urmare, mesajul acesta nu este o masă de teorii seci, ci o realitate practică a vieţii”.[lxiv] Ani mai târziu, Waggoner încă mai scria despre acest mesaj foarte important: „Faptul că Dumnezeu are un sanctuar în cer şi că Hristos este preot acolo nu poate fi pus la îndoială de niciun om care citeşte Scripturile…. Prin urmare, curăţirea sanctuarului – o lucrare care este prezentată în Scriptură ca având loc chiar înainte de venirea Domnului – coincide cu o curăţire completă a poporului lui Dumnezeu pe pământ şi cu pregătirea lui pentru a fi strămutat la cer când va veni Domnul”.[lxv]

Jones scrie pe un ton similar al urgenţei: „Mesajul acesta special al îndreptăţirii pe care ne-o trimite Dumnezeu are scopul de a ne pregăti pentru proslăvirea ce va avea loc la venirea Domnului. În acest mesaj, Dumnezeu ne dă semnul cel mai puternic pe care Îi este cu putinţă să ni-l dea, pentru a arăta că următorul eveniment este venirea Domnului”.[lxvi] Ani mai târziu, el a pus acelaşi accent: „Dacă eu predic despre încetarea păcatului în viaţa oamenilor şi dacă predic despre sfârşitul păcatelor, despre ispăşirea nelegiuirii şi aducerea neprihănirii veşnice în viaţa omului, şi totuşi nu predic aceste lucruri în contextul sanctuarului şi al curăţirii lui, mesajul meu nu este solia îngerului al treilea. Acea zi mare nu poate veni, până când sanctuarul nu este curăţit. Sanctuarul nu poate fi curăţit, până când nelegiuirea nu se sfârşeşte în viaţa ta şi a mea, până când în viaţa ta şi a mea nu se pune capăt păcatului şi nu se face o ispăşire pentru păcatele săvârşite; iar apoi, oh, apoi, în locul tuturor este adusă neprihănirea veşnică, pentru a ne susţine în statornicie pe calea neprihănirii”.[lxvii] [486]

Ellen White a vorbit despre lucrurile care au avut loc în 1844, arătând legătura dintre solia îngerului al treilea şi curăţirea sanctuarului: „Cei care au respins prima solie nu au putut să beneficieze de cea de a doua şi nu au beneficiat de strigătul de la miezul nopţii, care trebuia să-i pregătească pentru a intra cu Isus prin credinţă în sfânta sfintelor din sanctuarul ceresc. Din cauza respingerii celor două solii precedente, ei nu au putut să vadă lumina soliei îngerului al treilea, care arată calea spre sfânta sfintelor”.[lxviii] În 1888, ea a văzut că Hristos încă Se afla în sanctuar, căutând să pregătească un popor pentru a doua Sa venire. Jones şi Waggoner fuseseră trimişi cu un mesaj tocmai în scopul acesta: „Hristos Se află acum în sanctuarul ceresc. Ce face El? El face ispăşire pentru noi, curăţind sanctuarul de păcatele poporului. Prin urmare, trebuie să intrăm prin credinţă împreună cu El în sanctuar…. Lucrarea finală a soliei îngerului al treilea va fi însoţită de o putere care va trimite razele Soarelui Neprihănirii pe toate căile şi la toate răscrucile vieţii”.[lxix] În 1890, ea a scris câteva articole despre relaţia dintre mesajul acesta şi curăţirea sanctuarului: „Trăim în ziua ispăşirii şi trebuie să lucrăm în armonie cu lucrarea lui Hristos de curăţire a sanctuarului de toate păcatele poporului. Niciunul care doreşte să fie găsit îmbrăcat în hainele de nuntă să nu se împotrivească Domnului în lucrarea Sa”.[lxx] Când vorbeşte despre „mesajul cel preţios”, ea scrie: „Hristos mijloceşte pentru biserică în curţile cereşti…. După cum preotul stropea sângele cald asupra tronului harului…, tot astfel în timp ce ne mărturisim păcatele şi prezentăm eficacitatea sângelui ispăşitor al lui Hristos, rugăciunile noastre se înalţă la cer…. Dumnezeu le-a dat slujitorilor Săi o mărturie care a prezentat adevărul aşa cum este el în Isus, care este solia îngerului al treilea în propoziţii clare şi distincte”.[lxxi]

(10) Deoarece Hristos a plătit deja pedeapsa pentru păcatul fiecărui om şi îi atrage continuu pe oameni la pocăinţă, singurul motiv pentru care cineva poate fi condamnat în cele din urmă este necredinţa continuă, un refuz de a preţui răscumpărarea obţinută de Hristos pe cruce şi administrat de El în calitate de Mare Preot. Ca urmare, dacă omul înţelege şi crede cât de bune sunt cu adevărat veştile mântuirii, atunci este realmente mai uşor a fi mântuit, decât a fi [487] pierdut. Jugul lui Hristos este uşor şi povara Sa nu este grea, iar împotrivirea este un drum greu care coboară spre nimicire. Lumina este mai puternică decât întunericul, harul este mai puternic decât păcatul, iar Duhul Sfânt este mai puternic decât firea pământească, atunci când inima este predată lui Hristos. Totuşi, a ne împotrivi convingerii Duhului Sfânt cu privire la Evanghelie înseamnă a „lovi în ţepuşă”. Cei care refuză să creadă vor constata că este mai uşor să-şi urmeze înclinaţiile fireşti de a face răul. Adevărata Evanghelie scoate la iveală această necredinţă şi conduce la o pocăinţă eficientă, care îl pregăteşte pe cel credincios să se întoarcă la Hristos, dacă omul Îl va alege. Orice dificultate este rezultatul necredinţei în Evanghelie şi în faptul că „Dumnezeu caută să prindă mâna credinţei pentru a o îndruma să se bazeze cu tărie pe natura divină a lui Hristos, aşa încât să putem atinge desăvârşirea caracterului”.[lxxii] Domnul Hristos ne va ţine de mână cu mai multă putere decât suntem noi capabil să ne prindem de mâna Sa.

Jones exprimă ideea aceasta în felul următor: „Când harul domneşte, este mai uşor să faci binele, decât să faci răul. Aceasta este comparaţia [Romani 5,21]…. Tot astfel este literalmente adevărat că, sub domnia harului, este mai uşor să faci binele, decât răul, la fel cum este adevărat că, sub domnia păcatului, este mai uşor să faci răul, decât binele”.[lxxiii] „Mântuirea din păcat depinde cu siguranţă de faptul că în har se află mai multă putere decât în păcat…. Deoarece omul este în mod firesc rob al unei puteri – puterea păcatului este absolută, atunci când acesta domneşte. Atâta vreme cât acea putere îşi exercită controlul, nu este doar dificil, ci este imposibil ca omul să facă binele pe care ştie că ar trebui să îl facă. Totuşi, dacă o putere mai mare exercită controlul, oare nu este suficient de clar că va fi tot atât de uşor să slujească voinţei puterii mai mari, atunci când aceasta domneşte, precum a fost să slujească voinţei celeilalte puteri, atunci când aceea a domnit?”[lxxiv]

Waggoner a fost de acord, spunând: „Mulţi oameni au ideea că le este imposibil să creadă. Aceasta este o greşeală gravă. Credinţa este tot atât de uşoară şi naturală precum este respiraţia. Ea este o moştenire comună a tuturor oamenilor şi toţi sunt egali în această privinţă. Oamenii constată că le este dificil să creadă, numai când clădesc în jurul lor o barieră a mândriei (Psalmi 73,6)…. Întrebarea este: În ce măsură a dat Dumnezeu credinţă fiecărui om?... Credinţa pe care o dă El este credinţa lui Isus. Credinţa lui Isus este Isus Însuşi oferit în dar, iar Hristos este dat în plinătatea Sa fiecărui om”.[lxxv] „Nu trebuie să încercăm să adăugăm ceva la Scripturi, spunând că bunătatea lui Dumnezeu tinde să-i conducă pe oameni la pocăinţă. Biblia spune că bunătatea lui Dumnezeu îi conduce la pocăinţă…. De ce nu se pocăiesc toţi? [488] Pentru că dispreţuiesc bunătatea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu şi se despart de călăuzirea plină de milă a Domnului. Totuşi, oricine nu se va împotrivi Domnului va fi condus cu siguranţă la pocăinţă şi mântuire”.[lxxvi]

Ellen White a exprimat aceeaşi idee, astfel: „Timp de cincizeci de ani am purtat jugul lui Hristos şi pot să mărturisesc că jugul Său este uşor şi povara Sa nu este grea. Nu am găsit niciodată vreo dificultate în a purta acest jug, cu excepţia ocaziilor când am confecţionat eu însămi un jug propriu şi am lăsat deoparte jugul lui Hristos”.[lxxvii] „Spuneţi-le oamenilor într-un limbaj clar şi plin de speranţă cum pot să scape de moştenirea ruşinii care constituie partea meritată de noi. Totuşi, pentru Numele lui Hristos, nu le prezentaţi idei care îi vor descuraja şi îi va face să li se pară că drumul spre cer este foarte dificil”.[lxxviii] „Calea vieţii este îngustă şi poarta este strâmtă. Dacă vă prindeţi de păcatul care vă tulbură, veţi constata că această cale este prea îngustă pentru a merge pe ea…. Totuşi, nu trageţi concluzia că drumul spre cer este greu şi calea care coboară este uşoară. Pe întregul parcurs al căii care duce la moarte se află dureri şi pedepse, se află necazuri şi dezamăgiri, se află avertizări care ne spun să nu mergem mai departe. Dragostea lui Dumnezeu a făcut să fie greu ca pentru cei neascultători şi încăpăţânaţi să se distrugă singuri”.[lxxix] „Domnul Hristos ne va ţine de mână cu mai multă putere, decât suntem noi capabil să ne prindem de mâna Sa”.[lxxx]

Când a vorbit despre cei care respingeau „solia cea prețioasă”, ea a avertizat: „Dacă respingeţi solii trimişi de Hristos, Îl respingeţi pe Hristos. Dacă neglijaţi mântuirea cea mare care v-a fost prezentată ani de zile, dacă dispreţuiţi oferta aceasta plină de slavă a îndreptăţirii prin sângele lui Hristos şi sfinţirea prin puterea curăţitoare a Duhului Sfânt, atunci nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcat, ci o aşteptare sigură şi îngrozitoare a judecăţii şi mâniei înverşunate”.[lxxxi]

Cu siguranţă, au fost şi alte aspecte ale mesajului din 1888 care au influenţat lucrarea bisericii în anii ce au urmat, cum ar fi libertatea religioasă, lucrarea de educaţie, lucrarea medicală şi reforma sănătăţii, dar miezul acelui mesaj, aşa cum a fost recunoscut de Ellen White, a fost neprihănirea prin credinţă. Aşa cum am menţionat anterior, există multe alte cărţi care tratează în mod mai specific aspectele mesajului. Ne vom ocupa mai îndeaproape de multe dintre aceste aspecte ale mesajului, în Întoarcerea ploii târzii, volumul 2.[lxxxii]*

NOTE FINALE ANEXA A

[i]. Ellen G. White to O.A. Olsen, Scrisoarea 57, 1 mai, 1895; în 1888 Materials, p.1336-1342 şi Testimonies to Ministers, p.92-98.

[ii]. Uriah Smith, Thoughts on Revelation, (Battle Creek, MI: Review and Herald, 1865), p.59.

[iii]. „Notes of William C. White Taken at Minneapolis”, 16 octombrie, 1888; în Manuscripts and Memories, p.421.

[iv]. Ellen G. White, „Living Channels of Light”, Review and Herald, 27 mai, 1890, p.321.

[v]. Ellen G. White, Testimonies to Ministers, p.91-92.

[vi]. E.J. Waggoner, Gospel in Galatians, p.60-61.

[vii]. Ellen G. White, 1888 Materials, p.267.

[viii]. Ellen G. White, Testimonies to Ministers, p.91.

[ix]. Ellen G. White, 1888 Materials, p.1076.

[x]. Ellen G. White, Scrisoarea 77, 14 noiembrie, 1895, nepublicată.

[xi]. Ellen G. White, 1888 Materials, p.533.

[xii]. E.J. Waggoner, „The Spirit of Anti-Christ. No. 6”, Signs of the Times, 27 ianuarie, 1888, p.56.

[xiii]. E.J. Waggoner, Waggoner on Romans, p.140.

[xiv]. A.T. Jones, „Third Angel’s Message – 19”, General Conference Daily Bulletin, 27 februarie, 1895, p.366.

[xv]. Ellen G. White, Testimonies to Ministers, p.92.

[xvi]. Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p.189.

[xvii]. Ellen G. White, Hristos Lumina lumii, p.387.

[xviii]. A.T. Jones, „Third Angel's Message – 17”, General Conference Daily Bulletin, 26 februarie, 1893, p.401.

[xix]. E.J. Waggoner, Waggoner on Romans, p.69,101.

[xx]. Ellen G. White, Testimonies to Ministers, p.91,94.

[xxi]. Ellen G. White, „Believe on the Lord Jesus Christ”, Review and Herald, 23 iunie, 1896, p.386.

[xxii]. Ellen G. White, „Principle Never to be Sacrificed for Peace”, Review and Herald, 24 iulie, 1894, p.465.

[xxiii]. Ellen G. White, „Notes of Travel”, Review and Herald, 4 noiembrie, 1884, p.690.

[xxiv]. E.J. Waggoner, The Glad Tidings, p.14.

[xxv]. E.J. Waggoner, „Christ the Only Source of Strength”, Signs of the Times, 30 noiembrie, 1888, p.726.

[xxvi]. E.J. Waggoner, Waggoner on Romans, p.144.

[xxvii]. A.T. Jones, „Boundless Grace Free to All”, Review and Herald, 17 aprilie, 1894, p.248.

[xxviii]. A.T. Jones, „The Third Angel's Message – 14”, General Conference Daily Bulletin, 21 februarie, 1895, p.269.

[xxix]. Ellen G. White, Calea către Hristos, p.27.

[xxx]. Ellen G. White, Hristos Lumina lumii, p.403.

[xxxi]. Ellen G. White, Testimonies to Ministers, p.98.

[xxxii]. Ellen G. White, „The Beatitudes”, Signs of the Times, 30 mai, 1892, p.455.

[xxxiii]. Ellen G. White, „Chosen in Christ”, Signs of the Times, 2 ianuarie, 1893, p.134.

[xxxiv]. Ellen G. White, Testimonies to Ministers, p.74.

[xxxv]. Ellen G. White, „How do We Stand?” Review and Herald, 24 iulie, 1888, p.466.

[xxxvi]. Ellen G. White, Manuscrisul 8a, „Counsel to Ministers”, 21 octombrie, 1888; în 1888 Materials, p.131.

[xxxvii]. Ellen G. White, Hristos Lumina lumii, p.123.

[xxxviii]. Ellen G. White, Manuscrisul 5, „Christ and the Law, 19 iunie, 1889, p.9; în 1888 Materials, p.345.

[xxxix]. E.J. Waggoner, „Add Position Defined”, Signs of the Times, 15 iunie, 1888, p.358.

[xl]. E.J. Waggoner, „Truth and Its Importance”, Signs of the Times, 28 decembrie, 1888, p.790.

[xli]. E.J. Waggoner, Waggoner on Romans, p.74.

[xlii]. E.J. Waggoner, Waggoner on Romans, p.74.

[xliii]. A.T. Jones, „Boundless Grace Free to All”, Review and Herald, 17 aprilie, 1894, p.248.

[xliv]. Ellen G. White, Testimonies to Ministers, p.92.

[xlv]. Ellen G. White către S.N. Haskell, Scrisoarea 38, 30 mai, 1896; în 1888 Materials, p.1537.

[xlvi]. Ellen G. White, Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p.114-115.

[xlvii]. E.J. Waggoner, The Glad Tidings, p.100-101.

[xlviii]. A.T. Jones, „Studies in Galatians. The Two Covenants”, Review and Herald, 24 iulie, 1900, p.472.

[xlix]. Ellen G. White, Testimonies to Ministers, p.92.

[l]. Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p.372.

[li]. Ellen G. White, Calea către Hristos, p.47.

[lii]. E.J. Waggoner, Christ and His Righteousness, p.5.

[liii]. A.T. Jones, The Consecrated Way to Christian Perfection, p.83.

[liv]. Ellen G. White, „Work for God”, Signs of the Times, 16 ianuarie, 1896, p.37.

[lv]. Ellen G. White, Testimonies to Ministers, p.92-95.

[lvi]. E.J. Waggoner, „Objections Answered”, Present Truth, 16 august, 1894, p.516.

[lvii]. A.T. Jones, The Consecrated Way to Christian Perfection, p.88.

[lviii]. Ellen G. White, Hristos Lumina lumii, p.480.

[lix]. Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p.69.

[lx]. Ellen G. White, Educaţia, p.263.

[lxi]. Ellen G. White, Testimonies to Ministers, p.95.

[lxii]. Ellen G. White, „Repentance the Gift of God”, Review and Herald, 1 aprilie, 1890, p.193.

[lxiii]. Ellen G. White, Early Writings, p.254.

[lxiv]. E.J. Waggoner, „Truth and Its Importance”, Signs of the Times, 28 decembrie, 1888, p.790.

[lxv]. E.J. Waggoner, „God Thinking in Man”, Present Truth, 8 decembrie, 1898, p.773.

[lxvi]. A.T. Jones, „Third Angel's Message – 19”, General Conference Daily Bulletin, februarie 27, 1895, p.367.

[lxvii]. A.T. Jones, „What It Means To Be A Church Member”, General Conference Daily Bulletin, 1 aprilie, 1903, p.43.

[lxviii]. Ellen G. White, Spiritual Gifts, cartea 1, p.171.

[lxix]. Ellen G. White, Manuscrisul 8, „Advancing in Christian Experience”, 20 octombrie, 1888, şi Manuscrisul 15, „A Call to Deeper Study of the Word”, noiembrie 1888; în 1888 Materials, p.127,166.

[lxx]. Ellen G. White, „The Need of Complete Consecration”, Review and Herald, 21 ianuarie, 1890, p.34.

[lxxi]. Ellen G. White, Testimonies to Ministers, p.92-93.

[lxxii]. Ellen G. White, Hristos Lumina lumii, p.123.

[lxxiii]. A.T. Jones, „The Sermon. Christian Perfection”, Review and Herald, 25 iulie, 1899, p.471.

[lxxiv]. A.T. Jones, „Shall It Be Grace or Sin?” Review and Herald, 1 septembrie, 1896, p.557.

[lxxv]. E.J. Waggoner, Waggoner on Romans, p.179.

[lxxvi]. E.J. Waggoner, Waggoner on Romans, p.42.

[lxxvii]. Ellen G. White, „Christ's Yoke is Easy”, Signs of the Times, 8 iulie, 1889, p.402.

[lxxviii]. Ellen G. White, Scrisoarea 15a 1890; în Selected Messages, cartea 1, p.182.

[lxxix]. Ellen G. White, Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p.139.

[lxxx]. Ellen G. White, Manuscrisul 20, „Diary”, 28 decembrie, 1891, p.7, nepublicat.

[lxxxi]. Ellen G. White, Testimonies to Ministers, p.97.

[lxxxii]. Sunt îndatorat lui Robert Wieland şi Donald Short pentru conceperea ideilor de mai sus. Vezi 1888 Re-examined, p.ii-iii. Totuşi autorul îşi asumă responsabilitatea deplină pentru adaptările şi exprimarea din acest text.