Marea strigare şi ploaia târzie

Marea strigare şi ploaia târzie

Un subiect crucial pentru adventiştii de ziua a şaptea din zilele noastre

„De nimic nu se teme Satana mai mult decât de faptul ca poporul lui Dumnezeu să elibereze calea, prin înlăturarea oricărei piedici, pentru ca Domnul să Îşi poată revărsa Duhul asupra unei biserici apatice şi unei adunări nepocăite…. Satana nu poate să împiedice revărsarea binecuvântării asupra poporului lui Dumnezeu, mai mult decât poate să închidă ferestrele cerului, pentru ca ploaia să nu poată cădea pe pământ.”[i]

Probabil că niciun alt subiect nu ar trebui să beneficieze de atenţia noastră deosebită, mai mult decât subiectul Duhului Sfânt şi al relaţiei lui cu Planul de Mântuire. Ni se spune că Duhul Sfânt a fost dat ca un „agent regenerator, iar fără acesta, jertfa lui Hristos nu ar fi fost de niciun folos”. De ce? Pentru că „noi putem să ne împotrivim păcatului şi să îl biruim numai prin ajutorul puternic al Celei de a Treia Persoane a Dumnezeirii”.[ii] Duhul Sfânt este reprezentantul lui Hristos Însuşi şi este „disponibil pentru toţi”.[iii] „Dacă este cerută cu credinţă, această binecuvântare făgăduită aduce odată cu ea toate celelalte binecuvântări”.[iv] Acesta a fost subiectul asupra căruia Hristos „a insistat cel mai pe larg” în timpul lucrării Sale de slujire pe pământ.[v]

În perioada ultimilor 150 de ani, adventiştii de ziua a şaptea au acordat multă atenţie subiectului Duhului Sfânt. În Index to the Writings of E.G. White, sunt enumerate 30 de pagini de referinţe la subiectul Duhului Sfânt. De-a lungul anilor, au fost scrise multe cărţi adventiste cu privire la acest subiect, toate încercând să prezinte mai clar lucrarea Duhului Sfânt şi nevoia noastră după locuirea Sa lăuntrică.

„Ploaia timpurie” şi „ploaia târzie” sunt strâns legate de acest subiect, deoarece ele, de asemenea „reprezintă lucrarea Duhului Sfânt”.[vi] „Revărsarea Duhului în zilele apostolilor a fost începutul ploii timpurii, [6] iar rezultatul a fost plin de slavă”.[vii] Ucenicii care, numai cu câteva zile înainte, Îl părăsiseră cu toţii pe Hristos, Îl mărturiseau acum cu îndrăzneală. Rezultatul ploii timpurii a fost văzut rapid: 3000 de oameni au fost convertiţi într-o zi şi, în scurt timp, lumea a fost „răscolită” (Fapte 17,6).

Totuşi, noi, cei care trăim la încheierea istoriei acestui pământ, vom vedea o manifestare mult mai mare a puterii Duhului Sfânt. „Marea lucrare a Evangheliei nu se va încheia cu o manifestare mai mică a puterii lui Dumnezeu, în comparaţie cu aceea care a marcat începutul ei. Profeţiile care s-au împlinit în revărsarea ploii timpurii, la începutul vestirii Evangheliei, urmează a fi împlinite din nou în ploaia târzie la încheierea acesteia”.[viii]

Ploaia timpurie reprezintă de asemenea lucrarea Duhului Sfânt în procesul de convertire şi creştere spirituală, „de la un stadiu la altul”. Ploaia târzie, maturizând secerişul lumii, „reprezintă harul spiritual care pregăteşte biserica pentru venirea Fiului omului”. Totuşi, dacă ploaia timpurie nu şi-a făcut lucrarea, „ploaia târzie nu poate să aducă nicio sămânţă la maturitate”.[ix]

Semnificaţia deplină a ploii târzii este înţeleasă, numai când este aşezată în contextul ei corespunzător în cadrul teologiei adventiste. În loc de a fi doar unul din lista punctelor de credinţă, ploaia târzie este asociată îndeaproape cu înţelegerea corectă a curăţirii sanctuarului, a judecăţii din timpul sfârşitului şi a evenimentelor ultimelor zile, toate puse în contextul temei marii lupte.

„Marea strigare” este legată îndeaproape de ploaia târzie, deoarece aceia care primesc ploaia cerească vor vesti solia finală a lui Dumnezeu pentru lume. „Ploaia târzie, înviorarea de la faţa Domnului, marea strigare a îngerului al treilea”, este aceea care îi face în stare pe cei din poporul lui Dumnezeu să „vestească adevărul cu o mare putere” în mijlocul celor mai dificile circumstanţe.[x] Această „înviorare de la faţa Domnului va veni pentru a da putere marii strigări a îngerului al treilea şi pentru a-i pregăti pe sfinţi să reziste în perioada când vor fi revărsate cele şapte plăgi finale”.[xi]

Această „ultimă solie a milei, care trebuie să-i fie vestită lumii, este o descoperire a caracterului Său plin de dragoste”,[xii]* este „solia neprihănirii lui Hristos”,[xiii] „solia îndreptăţirii prin credinţă”, care constituie „cu adevărat solia îngerului al treilea”.[xiv] [7] Această solie pe care Dumnezeu a „poruncit să-i fie vestită lumii…, trebuie să fie proclamată cu glas tare şi însoţită de o mare măsură a revărsării Duhului Său”.[xv] Noi putem să aşteptăm timpul când „evenimentele din Ziua Cincizecimii se vor repeta cu o putere chiar mai mare decât în ocazia aceea. Ioan spune: «Am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui» (Apocalipsa 18,1).”[xvi]

Unul dintre cele mai mărețe motive pentru anticiparea revărsării ploii târzii, este acela că în mijlocul membrilor bisericii să existe o unitate ca în Ziua Cincizecimii. Totuşi, înainte ca ploaia târzie să poată fi revărsată, mai întâi trebuie să aibă loc unitatea – în timpul experienţei ploii timpurii:

„Avem nevoie de iluminare divină…. Harul transformator al lui Dumnezeu va lucra asupra inimilor omeneşti şi va conduce la o unitate care nu a fost realizată până acum, deoarece toţi cei care se aseamănă chipului lui Hristos vor fi în armonie unii cu alţii. Duhul Sfânt va crea unitate….

Duhul Sfânt Îl proslăveşte pe Dumnezeu prin faptul că le descoperă oamenilor caracterul Său, în aşa fel încât acesta ajunge obiectul dragostei lor supreme şi prin faptul că face să se vadă în ei caracterul Său. Ei văd cu claritate că în lume nu a existat niciodată vreo neprihănire, cu excepţia neprihănirii Sale, nicio excelenţă, cu excepţia celei care vine de la El. Când Duhul Sfânt a fost revărsat din cer, biserica a fost inundată de lumină, dar Hristos a fost sursa acelei lumini; Numele Său s-a aflat pe buzele fiecăruia, dragostea Sa a umplut fiecare inimă. Tot aşa va fi când îngerul care coboară din cer cu o mare putere va lumina tot pământul cu slava lui (Apocalipsa 18,1).”[xvii]

Putem să vedem cu uşurinţă de ce nu este nimic de care Satana să se teamă mai mult, decât de revărsarea ploii târzii. Dacă a fost vreodată un timp când să fi fost necesară revărsarea Duhului Sfânt, timpul acela este acum. Cu toţii ar trebui să ne rugăm, în mod individual, pentru experienţa ploii timpurii şi pentru ca în mijlocul nostru să fie creată o unitate care ne va pregăti pentru revărsarea ploii târzii. Numai în felul acesta vom avea o voce unită, prin care poate fi proclamată marea strigare.

Ce putem spune despre unitate?

O singură privire asupra stării actuale a iubitei noastre Biserici Adventiste de Ziua a Şaptea ne spune că suntem departe de unitate şi că, probabil, chiar am intrat în timpul cernerii. Pe de o parte, s-au organizat unele grupări colaterale şi [8] diverse asociaţii religioase independente, autodenumindu-se „adventişti istorici” şi numind, în acelaşi timp, biserica organizată – „Babilon”. Unele dintre aceste asociaţii religioase s-au separat de bisericile locale, formând grupe mici, care nu recunosc nicio autoritate bisericească, în timp ce privează biserica de contribuţia zecimilor lor. Diferite dezbateri contradictorii cu privire la subiecte doctrinare, de la Trinitate şi până la stabilirea Sabatului în conformitate cu calendarele străvechi, de la stabilirea de date şi până la reinterpretarea profeţiilor cu privire la zilele sfârşitului, toate sunt exemple care stau la baza multor mişcări noi.[xviii]

Pe de altă parte, balansând pendulul în direcţia opusă, în ultimele două decenii, câteva biserici din America de Nord s-au separat de organizaţie, devenind biserici adventiste congregaţionale. Deşi unele dintre aceste biserici sunt nou înfiinţate, multe dintre ele sunt derivate din divizarea unor biserici mai vechi, deja existente. Nu numai că a avut loc o pierdere a membrilor bisericii şi a susţinerii financiare venite din partea acestora, dar a avut loc şi o aparentă abandonare a multor doctrine fundamentale ale credinţei adventiste. Un numitor comun al multora dintre bisericile congregaţionale este desconsiderarea doctrinelor biblice de la 1844, a doctrinelor despre curăţirea sanctuarului, judecata de cercetare, cele trei solii îngereşti şi alte puncte de credinţă adventiste distinctive, care se află într-o legătură strânsă cu înţelegerea mesajului neprihănirii prin credinţă în contextul timpului sfârşitului.[xix]* În ultima vreme, biserica pare să se confrunte cu faptul, făcut public recent, că unii profesori din universităţile şi colegiile noastre (nu numai La Sierra) promovează teoria evoluţionistă.[xx] Rolul lui Ellen White şi al inspiraţiei ei, precum şi al inspiraţiei întregii Biblii, continuă să fie puse la îndoială de către unii.[xxi] Adventist Today, vocea mişcării adventiste progresiste, adaugă aproape în fiecare lună noi puncte pe lista problemelor.

Deşi numărul membrilor bisericii se apropie de cifra de 20 de milioane la nivel mondial, în America de Nord numărul de membrii este mai degrabă static. Motivul unei astfel de situaţii ar putea să fie în faptul că, în mijlocul aparentei polarizări care are loc pretutindeni în Diviziunea America de Nord, miile de membrii din biserica organizată se confruntă cu o mulţime de voci care le atrag atenţia. În cartea lui, The Remnant, Clifford Goldstein descrie într-un limbaj sugestiv unele dintre păcatele îngrozitoare care există în biserica noastră.[xxii] Nu este [9] nevoie de prea multe investigaţii pentru a ajunge la concluzia că lucrurile nu stau tocmai bine în mijlocul nostru. Perspectiva unităţii pare tot mai imposibil de atins, în comparaţie cu oricare alt timp din istoria adventistă. Mulţi exprimă ideea că singura speranţă de supravieţuire este aceea de a „elibera calea”, pentru ca Dumnezeu să poată revărsa ploaia târzie asupra bisericii Sale „apatice”. Este destul de trist că una dintre cele mai mari posibile piedici în calea unităţii constă tocmai în înţelegerea subiectului ploii târzii şi a marii strigări, în special în relaţie cu istoria noastră adventistă. În biserica de astăzi sunt prezente două concepţii principale, ambele pretinzând că sunt susţinute de Ellen White, deşi fiecare diferă oarecum în ce priveşte înţelegerea autorităţii şi inspiraţiei ei. Înainte de a începe, ar fi bine să privim puţin la aceste două mari concepţii cu privire la ploaia târzie şi marea strigare, perioada 1888 şi la alte subiecte teologice strâns legate de acestea.

Marea strigare a venit şi a fost primită, ploaia târzie nu a venit, prin urmare nu a fost respinsă[xxiii]

În timp ce vom examina succint prima concepţie principală, trebuie să ne dăm seama că, deşi cei care susţin concepţia aceasta ar putea să nu fie de acord asupra fiecărui detaliu, există puncte majore care îi unesc. Această concepţie susţine că, spre sfârşitul evului întunecat, Dumnezeu a trimis Reformaţiunea ca fiind o descoperire deplină a Planului de Mântuire. Aşadar, semnificaţia anului 1844, în loc de a fi o schimbare în lucrarea de slujire a lui Hristos în sanctuarul ceresc, reprezintă în primul rând data la care Dumnezeu a adus la existenţă un popor al timpului sfârşitului, pentru a-i împărtăşi lumii această Evanghelie a Reformaţiunii împreună cu celelalte elemente distinctive adventiste – cum ar fi Sabatul şi starea omului în moarte. În deceniile 1870 şi 1880, când adventismul a ajuns să devieze spre legalism, Dumnezeu a răspuns, trimiţând unul dintre mesajele cele mai preţioase. În conformitate cu această concepţie, „mesajul 1888” este cel care a fost prezentat numai în anul 1888, la Minneapolis. Nimeni nu ştie exact ce s-a spus la Minneapolis, dar poate fi rezumat ca fiind creştinismul fundamental. Acest mesaj a fost mesajul marii strigări; creştinismul fundamental aşa cum s-a găsit în învăţătura Reformaţiunii cu privire la o îndreptăţire prin credinţă exclusiv juridică (forensică) – aşa cum a fost prezentată de predicatorii sfinţirii – combinată cu învăţătura unică adventistă despre Sabat, Lege şi starea muritoare a sufletului. Jones şi Waggoner nu au înţeles pe deplin acest mesaj în 1888, dar Ellen White l-a înţeles, prin urmare, ea a putut să declare că atunci am avut solia marii strigări. [10]

În conformitate cu această concepţie, a avut loc o respingere iniţială a mesajului de la Minneapolis, dar aceasta a fost cauzată în principal de conflictele personale stârnite în mare parte de Jones şi Waggoner. Majoritatea adventiştilor au acceptat mesajul aşa cum a fost prezentat la adunările de tabără din 1889 şi la adunările pastorale şi ale Conferinţelor Generale între anii 1889 şi 1891. Pocăinţa celor care au respins iniţial mesajul a avut ca rezultat acceptarea lui generală. Astfel, 1888 este văzut mai degrabă ca fiind o victorie, decât o mare dezamăgire. Lucrarea bisericii a explodat, după ce s-a reorganizat în 1901 şi s-a răspândit în întreaga lume.

Concepţia aceasta afirmă că Ellen White i-a susţinut pe Jones şi Waggoner, dar susţinerea s-a datorat faptului că mesajul lor a fost acela al creştinismului fundamental. O mare parte a interacţiunilor dintre Ellen White şi Jones şi Waggoner au avut loc în încercarea de a corecta greşelile lor teologice, aşa cum este dovedit în declaraţiile ei de la Minneapolis, când a spus că nu era de acord cu tot ce prezentau ei. Deşi ea nu a identificat niciodată aspectele cu privire la care nu era de acord, cei care susţin concepţia aceasta dau numeroase exemple, atunci când verifică teologia lui Jones şi Waggoner şi o compară cu Evanghelia Reformaţiunii. Se susţine că Ellen White nu i-a corectat în multe dintre aceste aspecte, deoarece ea nu a intenționat niciodată să fie o autoritate în domeniul subiectelor teologice. Ea a căutat numai să-i îndrume pe oameni înapoi la Biblie.

Cei care susţin concepţia aceasta sugerează că una dintre greşelile teologice principale pe care le-a prezentat Jones a fost că ploaia târzie începuse în 1892. Se declară că Jones a propus o astfel de idee, deoarece a crezut că Anna Rice primise darul profeţiei ca împlinire a capitolului 2 din Ioel, în timp ce Ellen White, pe de altă parte, a spus că marea strigare începuse, dar nu şi ploaia târzie. Astfel, marea strigare şi ploaia târzie, deşi sunt legate între ele, pot fi separate. Ploaia târzie este puterea dată pentru a proclama marea strigare. Prin urmare, solia marii strigări a început cu peste o sută de ani în urmă şi a fost primită, dar ploaia târzie nu a început niciodată, parţial din cauza lipsei de unitate din biserică, provocată de Jones şi Waggoner.

Această concepţie declară că, având în vedere că ploaia târzie nu a început în 1888, nu este necesar să ne pocăim pentru respingerea ei, ci doar să ne rugăm pentru revărsarea ei în viitorul apropiat. Prin urmare, biserica nu a rătăcit în pustie aşteptând revenirea Domnului, ci a prosperat, aşa cum este confirmat de prezenţa [11] instituţiilor adventiste răspândite pretutindeni în lume şi de numărul de membri de peste 16 milioane. Chiar dacă noi, ca popor, am putea să fim învinuiţi parţial pentru întârzierea celei de a doua veniri a Domnului, fără îndoială, cea mai mare parte a responsabilităţii stă în mâinile Sale, sau în evenimentele mondiale asupra cărora noi nu avem niciun control.

Deşi unele dintre aceste păreri cu privire la marea strigare şi ploaia târzie îşi au originea printre participanţii la marile evenimente ale deceniului 1890, multe dintre aceste păreri au fost prezentate mai proeminent începând cu deceniul 1930. Iniţial, ele au început ca răspuns la cartea lui A.G. Daniells, Christ Our Righteousness şi, chiar mai mult, ca răspuns la manuscrisul lui Taylor Bunch – Forty Years in the Wilderness in Type and Antitype – care compară Biserica Adventistă cu Israelul din vechime. D.E. Robinson, A.T. Robinson şi C. McReynolds au scris cu toţii lucrări la începutul anului 1931, încercând să apere biserica de ceea ce ei au considerat a fi nişte interpretări greşite şi extremiste.[xxiv] Deceniul 1940 a produs alte trei lucrări în apărarea bisericii, scrise de N.F. Pease, L.H. Christian şi A.W. Spalding, oameni care de asemenea au simţit că acuzaţia de respingere a ploii târzii era un atac la adresa bisericii.[xxv]*

După publicarea cărţii lui Robert Wieland şi Donald Short, 1888 Re-examined, au mai fost publicate câteva cărţi şi documente în care biserica a fost apărată de ceea ce este privit a fi un atac neîndreptăţit cu privire la 1888. Multe dintre aceste cărţi, articole şi rapoarte au fost produse sub auspiciile Conferinţei Generale care a susţinut în principiu concepţia aceasta.[xxvi]

În toamna anului 1957, conducerea adventistă a publicat Questions on Doctrine (QOD), ca fiind un răspuns oficial la întrebările puse de calvinistul evanghelic Walter Martin (un tânăr cercetător, „specialist” în secte necreştine, editor consultant al revistei Eternity) şi Dr. Donald Barnhouse (editor al revistei Eternity). Publicarea QOD a avut loc după câţiva ani de dezbateri pe care Barnhouse şi Martin le-au avut cu T.E. Unruh (preşedintele Conferinţei East Pennsylvania), Walter Read (secretar teritorial al Conferinţei Generale), Roy Allan Anderson (editor al revistei Ministry) şi LeRoy Froom (autor, editor, profesor şi fondator al revistei Ministry), care căutau să elibereze adventismul de statutul de sectă în cadrul lumii evanghelice.[xxvii]* După publicarea QOD, majoritatea cărţilor publicate de biserică în legătură cu 1888 au preluat o nouă înţelegere a istoriei şi mesajului de la 1888, precum şi a motivelor care au cauzat căderea lui Jones şi Waggoner, la sfârşitul secolului. [12] Aceste subiecte au devenit mai evidente după evenimentul care a avut loc la Palmdale, în 1976, când Desmond Ford a adresat o provocare cu privire la înţelegerea doctrinelor Reformaţiunii. În cei 35 de ani care au trecut de atunci, majoritatea publicaţiilor produse şi finanţate de biserică în legătură cu marea strigare şi ploaia târzie, în contextul 1888, au continuat pe această linie de gândire.[xxviii]*

Concepţia promovată începând cu deceniile 1970 şi 1980 declară că o mare parte a lipsei de unitate, care a existat în biserică din anii 1890 şi până în prezent, a fost cauzată în principal de o teologie falsă, provenită direct din mesajul principal predicat de Jones şi Waggoner imediat după Minneapolis – constituind aceeaşi bază teologică a modului în care înţelegeau ei Evanghelia şi conducându-i direct în afara bisericii. În conformitate cu această concepţie, teologia falsă a lui Jones şi Waggoner a fost probabil o parte a interpretării lor, într-o formă nedezvoltată, chiar înainte de Minneapolis, dar nu a fost pe deplin dezvoltată decât după Conferinţa de la 1888. Ca urmare, Ellen White a putut să-i susţină în predicarea mesajul lor din 1888. Se declară că aceste greşeli se află în prezentările lui Jones şi Waggoner la adunările de tabără de la începutul anului 1889. Acolo au fost exprimate clar patru erezii cheie: 1) negarea de către Jones şi Waggoner a doctrinei păcatului originar (care i-a condus la trei alte erezii); 2) Hristos a preluat natura păcătoasă a lui Adam; 3) neprihănirea prin credinţă includea îndreptăţirea şi sfinţirea – în loc de a fi doar o îndreptăţire prin credinţă acordată exclusiv din punct de vedere juridic, forensic; 4) cei din generaţia finală vor dezvolta un caracter desăvârşit înaintea de revenirea lui Hristos. Susţinătorii acestei concepţii declară că respectivele patru erezii l-au condus pe Waggoner direct la panteism şi pe Jones la mişcarea „trupul sfânt”, iar reapariţia aceloraşi patru erezii în zilele noastre – aduse în principal prin intermediul adventiştilor conservatori – constituie apostazia „Omega”, despre care ne-a avertizat Ellen White.

Acum, ne vom îndrepta atenţia asupra celei de a doua mari concepţii cu privire la ploaia târzie şi a marii strigări, perioada 1888 şi alte subiecte teologice strâns legate de aceasta.

Ploaia târzie şi marea strigare au venit şi au fost respinse[xxix]

În timp ce examinăm cea de a doua concepţie principală, trebuie să ne dăm seama că, deşi printre cei ce susţin această concepţie ar putea să nu existe un acord cu privire la fiecare detaliu, totuşi sunt trei puncte majore care îi unesc. Această concepţie [13] susţine că Domnul a trimis o mare lumină prin reformatorii din secolul al XVI-lea, pentru a-i chema pe oameni din întunericul ideilor false papale. Totuşi, lumina aceea avea să devină tot mai strălucitoare şi să crească până în timpul sfârşitului. Mişcarea adventistă care a condus la organizarea Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea în calitate de biserică a rămăşiţei din timpul sfârşitului este considerată a fi depozitara finală a acelei lumini culminante, care trebuie să-i fie vestită lumii. Sfârşitul celor 2300 de ani în 1844 indică o schimbare în lucrarea de slujire preoţească a lui Hristos în sanctuarul ceresc. În loc de a semnifica o schimbare în modul în care o persoană este mântuită, judecata de cercetare anunţă mai degrabă punctul culminant al Planului de Mântuire – solia ceasului judecăţii – care trebuie să contribuie la pregătirea celor aflaţi în viaţă la revenirea lui Hristos. Această interpretare este aşezată în contextul temei marii lupte şi este dezvoltată în cadrul întreitei solii îngereşti.

În conformitate cu această concepţie, faptul că biserica nu a reuşit să accepte lumina progresivă şi să crească spiritual prin primirea acestei lumini a condus la starea laodiceană în care s-a ajuns pe parcursul unui deceniu după Marea Dezamăgire. Lipsa de răspuns la chemarea la pocăinţă adresată de Cer prin solia laodiceană vestită în deceniul 1850 a condus la fariseismul din deceniile 1870 şi 1880. Având în vedere această stare a bisericii, Domnul a trimis un mesaj special, cu intenţia de a completa lucrarea harului Său în inimile omeneşti, pentru ca marea luptă să poată fi încheiată. Mesajul acesta, care a început în 1888, a fost începutul ploii târzii şi a marii strigări. Ploaia târzie şi marea strigare, deşi sunt două elemente distincte, nu pot fi separate niciodată – deoarece ploaia târzie este cauza, iar marea strigare este efectul. În loc de a aduce doar o creştere din punct de vedere a volumului, ploaia târzie a adus o creştere a luminii care urma să facă marea strigare să lumineze pământul cu slava ei şi să cuprindă pământul cu solia Evangheliei lui Dumnezeu pentru timpul sfârşitului, cu un har mult mai abundent.

Această concepţie declară că mesajul din 1888 a fost diferit de mesajul evanghelic din acel timp. Mesajul din 1888 cu privire la neprihănirea prin credinţă este strâns legat de adevărurile biblice distinctive ale adventiştilor de ziua a şaptea, îndeosebi de înţelegerea curăţirii sanctuarului, care pregăteşte o generaţie finală pentru a sta înaintea lui Dumnezeu – curăţită de păcat – ca o ultimă demonstrare a harului Său la încheierea marii lupte. Acceptarea unei astfel de lumini urma să fie sinonimă cu acceptarea ploii târzii, care este mai mult decât doar o putere fără formă, ci mai degrabă [14] o mare autoritate conferită de prezenţa apropiată a lui Isus, prin Duhul Sfânt. Abilitatea de a da marea strigare era dependentă de acceptarea soliei care ar fi luminat atunci întregul pământ cu slava ei, în timp ce poporul lui Dumnezeu, în unitate desăvârşită, urma să împărtăşească vestea cea bună pretutindeni în lume. Ca rezultat, secerişul avea să se coacă, iar Hristos urma să vină curând pe pământ, pentru a pune capăt pe deplin păcatului şi suferinţei.

Această concepţie declară că lumina pe care Domnul a trimis-o a fost sub forma unei solii, pe care, în mila Sa cea mare, a trimis-o prin doi mesageri – A.T. Jones şi E.J. Waggoner. Deşi Dumnezeu a început să lucreze în inima lui Jones şi Waggoner la începutul deceniului 1880, cea mai prețioasă solie a început să le fie prezentată conducătorilor bisericii în principal în anul 1888. Faptul că nu avem o transcriere a mesajului prezentat în 1888 la Minneapolis nu este considerat a fi o problemă, deoarece acelaşi mesaj a fost proclamat în mod mai detaliat la adunările de tabără şi institutele pastorale din anii ce au urmat; sub îndrumarea atentă a lui Ellen White, pe care Dumnezeu a chemat-o să stea la postul datoriei.

În conformitate cu această a doua concepţie, mesajul din 1888, pe care Dumnezeu l-a trimis prin Jones şi Waggoner, a fost o învăţătură cuprinzătoare cu privire la farmecul inegalabil al lui Hristos în contextul neprihănirii prin credinţă. Deşi mesajul din 1888 conţine multe componente, cel puţin patru aspecte ale acestuia se deosebesc de concepţiile evanghelice populare şi au fost însoţite de conflicte evidente.[xxx]* 1) Pentru că ideea lui Jones şi Waggoner cu privire la natura păcatului şi natura omului a fost înţeleasă în contextul marii lupte, ei au respins doctrina augustiniană a păcatului originar ca fiind o idee papală falsă. Ei au înţeles că jertfa lui Hristos a fost adusă pentru neamul omenesc, eliberându-i pe toţi de condamnarea păcatului lui Adam, fapt ce le-a dat tuturor oamenilor libertatea de a-şi alege destinul, chiar dacă au primit o natură păcătoasă. 2) Jones şi Waggoner au înţeles că Hristos Şi-a înveşmântat natura divină fără păcat în natura noastră umană păcătoasă, în scopul de a-l elibera pe om de păcat. 3) Ei au înţeles că neprihănirea prin credinţă a fost mai mult decât o declaraţie juridică, pentru că a inclus atât îndreptăţirea, cât şi sfinţirea. 4) Ei au înţeles că o parte a Marelui Plan de Mântuire consta în faptul că Dumnezeu va pregăti un popor al timpului sfârşitului în decorul timpului sfârșitului – prin solia ploii târzii – în scopul de a sta, îmbrăcat în neprihănirea lui Hristos, fără păcat, înaintea unui [15] Dumnezeu Sfânt. Această demonstrare finală urma să valideze cerinţele lui Dumnezeu în marea luptă contra lui Satana, prin manifestarea puterii Sale de a elibera de păcat – nu în păcat – realizată prin lucrarea noului legământ în cadrul curăţirii finale a sanctuarului.[xxxi]*

Totuşi, în conformitate cu această concepţie, mesajul nu a fost recunoscut la adevărata lui valoare de către mulţi dintre conducătorii şi laicii care au pretins că deja credeau în îndreptăţirea prin credinţă. Ca rezultat al mândriei şi încăpăţânării lor, Duhul Sfânt a fost tratat uşuratic, dispreţuit şi respins. Respingerea mesajului nu a avut loc din cauză că Jones şi Waggoner aveau personalităţi ofensatoare, ci din cauza împotrivirii faţă de mesaj în sine. Deşi unii s-au pocăit şi au acceptat ulterior mesajul, alţii au pretins că s-au pocăit, dar au continuat să lupte contra mesajului, în timp ce alţii au părut că s-au pocăit, dar doar au fost de acord cu mesajul. Ca rezultat al respingerii ploii târzii în perioada acelor ani cheie, biserica în ansamblu a rătăcit în pustia acestei lumi a păcatului peste o sută de ani. Mai mult, singura cale prin care ploaia târzie va fi revărsată din nou cu îmbelşugare asupra unei biserici apatice este aceea ca membrii ei, atât  conducători, cât şi laici, să recunoască păcatele părinţilor lor, să se pocăiască în mod individual şi ca biserică, să recupereze şi să proclame mesajul pe care Dumnezeu l-a trimis cu peste o 120 de ani în urmă.

Această concepţie declară că Ellen White face o paralelă între poporul iudeu şi Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. Întocmai cum iudeii au aşteptat venirea lui Mesia, dar nu L-au recunoscut când a venit, tot astfel noi, ca popor, am aşteptat ploaia târzie, dar nu am recunoscut manifestarea ei şi L-am alungat pe Isus. Deşi mulţi iudei continuă să-şi verse inimile în rugăciune la Zidul Plângerii, implorându-L pe Dumnezeu să-L trimită pe îndelung aşteptatul Mesia, rugăciunile lor nu vor primi răspuns niciodată şi nici nu pot să primească. Până când nu îşi dau seama că Mesia a venit deja şi cu o înțelegere clară se pocăiesc de necredința lor, rugăciunile lor nu pot primi răspuns. În acelaşi fel, noi, ca popor, ne-am rugat pentru revărsarea ploii târzii timp de mai bine de 120 de ani după 1888. Totuşi, Dumnezeu nu poate să răspundă la rugăciunile noastre, până când nu vom recunoaşte şi vom admite păcatele înaintaşilor noştri, inclusiv negarea noastră de atunci şi până în prezent. Recunoaşterea adevărului din istoria noastră ne va salva de perpetuarea greşelilor lor şi ne va conduce la pocăinţă profundă pentru necredinţa personală. [16]

De asemenea, această concepţie afirmă că Ellen White a făcut numeroase declaraţii de susţinere a lui Jones şi Waggoner şi a mesajului cât se poate de preţios al neprihănirii prin credinţă, care a fost trimis prin ei. Când Jones şi Waggoner au făcut greşeli, ambii fiind oameni supuşi greşelii, Ellen White a căutat să-i corecteze, adresându-le sfaturi specifice cu privire la aspectele în care greşiseră. Atâta vreme cât au ascultat cu umilinţă acele sfaturi, au beneficiat de ele. Ellen White a avertizat că Jones şi Waggoner ar putea să fie doborâţi de ispită, dar dacă se va întâmpla astfel, nu va fi o dovadă că mesajul lor a fost greşit. Astfel, panenteismul lui Waggoner şi ostilitatea lui Jones, precum şi orice extreme de care au dat dovadă în anii ulteriori, nu au fost cauzate de mesajul pe care l-a trimis Domnul, ci mai degrabă de o îndepărtare de acel mesaj, în ultima parte a deceniului 1890. Din nou, panenteismul, mişcarea „trupul sfânt” şi orice alte extreme nu au fost rezultatul unei erori fatale în înţelegerea iniţială a lui Jones şi Waggoner, ci mai degrabă înţelegerea lor s-a schimbat prin acceptarea unei idei false, parazite, care se află adesea aproape de adevăr şi, ca urmare, au fost biruiţi de ispită. Mai mult, ideile false ale lui Jones şi Waggoner s-au dezvoltat după ce au suportat ani de împotrivire şi respingere faţă de adevăratul mesaj pe care Dumnezeu îl trimisese prin ei.

Această a doua concepţie principală cu privire la marea strigare şi ploaia târzie a fost exprimată începând cu anii 1890, mai întâi de către unii dintre participanţii la marile evenimente ale acelui deceniu. Totuşi, concepţia aceasta a fost prezentată mai proeminent începând cu deceniul 1920, primul dintre susţinători fiind preşedintele Conferinţei Generale, A.G. Daniells, în cartea lui Christ Our Righteousness. Ca rezumat al evenimentelor din 1888 şi din cei aproape 40 de ani care au urmat, Daniells a declarat: „Mesajul [din 1888] nu a fost acceptat niciodată, nici proclamat, nici lăsat să-şi urmeze cursul liber, aşa cum ar fi trebuit, pentru a-i transmite bisericii binecuvântările nemăsurate care erau cuprinse în el. Seriozitatea exercitării unei astfel de influenţe este indicată de mustrările care au fost adresate. Aceste cuvinte de mustrare şi îndemn ar fi trebuit să beneficieze de consideraţia cea mai atentă în timpul acesta…. O, dacă am fi ascultat cu toţii aşa cum ar fi trebuit, atât avertizarea, cât şi apelul care au venit la noi într-o modalitate aparent ciudată, dar impresionantă, la Conferinţa din 1888! Câtă nesiguranţă ar fi fost înlăturată, câte rătăciri, înfrângeri şi pierderi ar fi fost prevenite! Ce lumină, binecuvântare, triumf şi progres ar fi venit pentru noi!”[xxxii]

La numai câţiva ani după ce a fost tipărită cartea lui Daniells, Taylor Bunch, pastor, profesor de religie şi autor, a scris un pamflet intitulat Forty Years in the Wilderness in Type and Antitype, care exprima idei similare cu privire la ploaia târzie şi marea strigare.[xxxiii] În acest pamflet, Bunch prezintă paralelele dintre Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea şi copiii lui Israel în călătoria lor din Egipt în Canaan. Cu ajutorul soţiei lui, Taylor Bunch a susţinut prezentările din săptămânile de rugăciune de toamnă şi primăvară de la Pacific Union College, în perioada anului şcolar 1930 – 1931, în care a expus subiectul din pamfletul său.[xxxiv] Câţiva ani mai târziu, în 1937, Bunch a prezentat o serie similară de 36 predici la Battle Creek Tabernacle, în timpul serviciilor divine de Sabat după-amiază. Aceste predici au fost publicate sub forma unei cărţi cu titlul The Exodus and Advent Movement in Type and Antitype, scrisă astfel „pentru convenienţa specială a celor care le-au auzit şi, de asemenea, datorită solicitărilor din partea pastorilor şi a altor slujitori ai Evangheliei care le doreau”.[xxxv]

În studiile sale, Bunch a intrat în detalii mai amănunţite decât Daniells. Când a ajuns la experienţele Israelului din vechime de la Cades-Barnea, Bunch a făcut aplicaţia la Conferinţa de la Minneapolis din 1888 şi la urmările acesteia, precum şi la întoarcerea în pustia rătăcirii. Bunch a declarat că ploaia târzie fusese respinsă şi că problemele din 1888 nu vor dispărea, până când nu le vor fi prezentate poporului, pentru ca ei să îşi dea seama ce se întâmplase în realitate:

„Mesajul neprihănirii prin credinţă a fost predicat cu putere timp de mai bine de zece ani, în perioada cărora, criza de la Minneapolis a fost mereu în atenţia conducătorilor. Acest mesaj a adus începutul ploii târzii. «Timpul încercării este chiar asupra noastră, deoarece marea strigare a îngerului al treilea a început deja prin descoperirea neprihănirii lui Hristos, Răscumpărătorul care poartă păcatele. Acesta este începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple întregul pământ» (R.H. 22 noiembrie, 1892). De ce nu a continuat ploaia târzie să cadă? Pentru că mesajul care a adus-o a încetat să fie predicat. Aceasta a fost respinsă de mulţi şi a dispărut curând din experienţa poporului adventist, iar marea strigare a murit odată cu ea. Ploaia târzie poate să înceapă din nou, numai dacă mesajul care a adus-o atunci este primit şi acceptat….

Chiar înainte de sfârşit, poporul adventist îşi va revizui istoria trecută şi o va vedea într-o lumină nouă. Trebuie să studiem şi să înţelegem anti-tipurile celor două experienţe de la Cades-Barnea ale Israelului din vechime şi să învăţăm din greşelile părinţilor noştri, îndeosebi din perioada crizei de la 1888. Trebuie să recunoaştem şi să mărturisim [18] greşelile părinţilor noştri şi să avem grijă să nu le repetăm, întârziind astfel şi mai mult triumful final al mişcării adventiste. Istoria trecutului trebuie să fie revizuită şi studiată în lumina acestor greşeli şi a consecinţei lor care constă în întârzierea îndelungată a venirii lui Hristos.”[xxxvi]

Donald K. Short şi Robert J. Wieland, misionari în Africa timp de mulţi ani, au devenit probabil cei mai binecunoscuţi şi mai proeminenţi susţinători ai multora dintre aceste idei, după ce au trimis Conferinţei Generale, în 1950, manuscrisul lucrării lor 1888 Re-examined. În anii 1970, ei au început să-şi publice opiniile pe larg în multe cărţi, unele publicate de casele de editură ale bisericii, altele de case de editură particulare, iar mai târziu unele sub auspiciile 1888 Message Study Committee.[xxxvii] Au fost şi alţii care au susţinut multe dintre aceste puncte de vedere în diferite articole şi cărţi.[xxxviii]

Marea dilemă

Eu sunt a cincea generaţie de adventişti de ziua a şaptea. Stră-străbunicul meu a participat la Conferinţa Generală de la Minneapolis, din 1888, iar apoi a devenit pentru un scurt timp preşedintele Conferinţei Wisconsin. Eu nu ştiu dacă el a fost unul dintre „cei” care au respins în mod deschis ceea ce, în marea Sa milă, Domnul a trimis bisericii Sale prin fraţii Waggoner şi Jones. Totuşi eu ştiu că fiecare dintre aceste cinci generaţii, inclusiv generaţia mea, a aşteptat timpul când Duhul Sfânt va fi revărsat.

Când studiem subiectul acesta, vom fi confruntaţi cu marea dilemă de a decide care dintre concepţiile cu privire la istoria noastră este corectă. Dacă Domnul a trimis începutul ploii târzii, iar noi, ca biserică, am dispreţuit-o şi ne-am împotrivit ei, indiferent de potenţialele acuzaţii de cauzare a dezbinării, oare nu ar trebui să căutăm să ne pocăim individual şi, de asemenea, ca biserică? Altfel, oare nu vom continua pur şi simplu să repetăm respingerea? Pe de altă parte, dacă ploaia târzie nu a început niciodată şi, ca urmare, noi nu am respins-o niciodată ca biserică, oare nu ar trebui să facem tot ce putem mai bine pentru a evita să fim distraşi şi să-i distragem şi pe alţii de la lucrarea mai importantă de predicare a Evangheliei Reformaţiunii în lume?

Când examinăm aceste subiecte importante, ar trebui să ne amintim că Ellen White a fost martoră a multora dintre aceste evenimente istorice.[xxxix] Prin urmare trebuie să [19] ne punem câteva întrebări. A văzut Ellen White o legătură puternică între mesajul neprihănirii prin credinţă, de la 1888, şi evenimentele finale care aveau loc în acel timp? A văzut ea o legătură între acceptarea acelui mesaj şi a doua venire a lui Hristos? A văzut ea o legătură între ploaia târzie şi marea strigare? În descrierea ei cu privire la ce avea loc atunci, a separat ea ploaia târzie de marea strigare? Putea una să înceapă fără cealaltă? Putea una să fie acceptată fără a fi acceptată şi cealaltă? A văzut Ellen White Sesiunea Conferinţei Generale din 1893 ca fiind o încercare a lui Jones de a declanşa „redeşteptarea ploii târzii”, sau ca fiind doar „fanatism” şi „agitaţie”, aşa cum a văzut-o Uriah Smith? A început ploaia târzie cu adevărat? Este posibil ca aceasta să fi fost respinsă? Ne oferă declaraţiile lui Ellen White cu privire la ploaia târzie şi marea strigare, când acestea sunt considerate în ordine cronologică, o înţelegere mai pătrunzătoare asupra acestor întrebări? Vom căuta să găsim răspunsuri la toate aceste întrebări şi la multe altele.[xl]

Întoarcerea ploii târzii a început ca o compilaţie simplă, şi totuşi unică, a declaraţiilor lui Ellen White cu privire la subiectul ploii târzii şi marii strigări, pe care ea le-a făcut între anii 1840 şi încheierea vieţii ei, în 1915. Veţi găsi aceste declaraţii prezentate pretutindeni în carte, aşezate, cu câteva excepţii, în ordine cronologică. Nu sunt prezentate toate declaraţiile lui Ellen White cu privire la ploaia târzie şi marea strigare, dar veţi găsi un rezumat pe larg. Fiecare capitol progresează cronologic şi se referă la problemele relevante cu privire la ploaia târzie şi marea strigare din perioada respectivă. Ar trebui să fie menţionat că, pe măsură ce manuscrisul a progresat, au fost adăugate tot mai multe informaţii legate de context, pentru a contribui la oferirea răspunsurilor atât cu privire la întrebări ridicate de evenimentele istorice, cât şi cu privire la întrebările ridicate de cărţile adventiste care au fost publicate după acele evenimente. Când a fost tratată istoria adventistă legată de anul 1888, adesea contextul a fost pierdut din vedere, cel puţin de către unii care au intrat în dezbateri. În consecinţă, aici au fost incluse unele citate mai lungi, în scopul de a păstra contextul complet care le va permite cititorilor să tragă concluzii personale, fiind mult mai bine informaţi.

Întoarcerea ploii târzii este rezultatul unui studiu personal al acestui subiect important. Lucrarea se bazează pe sursele originale, incluzând scrierile lui Ellen G. White, A.T. Jones, E.J. Waggoner şi alţii, îngăduindu-i astfel istoriei să vorbească de la sine. [20]

Scriitorul a încercat să citească majoritatea materialelor tipărite cu privire la acest subiect, pentru a fi sigur că nimic nu a fost trecut cu vederea. Mulţumesc pentru rugăciunile înălţate şi sfaturile primite din partea multora care au ajutat la îndeplinirea acestei sarcini. Deşi nu am intenţionat niciodată să scriu o carte, studiul acesta a fost o binecuvântare pentru viaţa mea şi este împărtăşit cu speranţa că va fi o binecuvântare pentru alţii. Aşa cum se întâmplă cu majoritatea cărţilor, totuşi, nu fiecare va fi de acord cu concluziile trase în studiul acesta. Acestea fiind spuse, scriitorul nu pretinde a fi infailibil. Aceasta este o carte în continuă dezvoltare. Mai există mult material de adăugat nu numai la capitolele viitoare, ci şi la capitolele pe care le aveţi în mână. Acest fapt va face necesară mai multă editare şi elaborare, acolo unde sunt necesare ajustări.

Forţa motivatoare aflată în spatele acestui studiu constă în dorinţa de a înţelege corect istoria noastră. Binecunoscuta declaraţie făcută de Ellen White în 1892 ne spune: „Nu avem nimic de temut pentru viitor, cu excepţia faptului de a uita calea pe care ne-a condus Domnul şi învăţăturile Sale din istoria noastră trecută”.[xli] De asemenea, ea ne aminteşte că motivul căderii lui Israel a fost acela că şi-a uitat istoria:

„Motivul pentru care copiii lui Israel L-au părăsit pe Iehova a fost acela că generaţia care a urmat nu fusese învăţată cu privire la marea eliberare din Egipt, săvârşită prin mâna lui Isus Hristos. Părinţii lor nu le repetaseră istoria ocrotirii divine de care avuseseră parte copiii lui Israel în toate călătoriile lor prin pustie…. Părinţii au neglijat tocmai lucrarea pe care Domnul le-a poruncit să o facă şi nu i-au învăţat cu privire la planul lui Dumnezeu pentru poporul Său ales. Ei nu au păstrat în atenţie faptul că idolatria era un păcat şi că închinarea la alţi dumnezei însemna a-L părăsi pe Iehova. Dacă părinţii şi-ar fi îndeplinit datoria, noi nu am fi avut niciodată raportul despre generaţia care nu L-a cunoscut pe Dumnezeu şi, ca urmare, a fost dată în mâinile jefuitorilor.”[xlii]

„Atenţia mi-a fost îndreptată asupra lucrării pe care Moise a făcut-o înainte de moarte. El i-a chemat pe copiii lui Israel şi le-a repetat experienţa lor din trecut, încercările lor, căderile lor şi avertizările care le fuseseră date.”[xliii]

Totuşi, când vom revizui istoria noastră, ar trebui să ne aducem aminte că nu avem scopul de a căuta greşeli la alţii – din trecut sau prezent – sau scopul de a dărâma, ci mai degrabă de a putea să învăţăm din greşelile lor şi să nu le repetăm. Ar trebui să observăm cu atenţie cuvintele lui Kenneth Wood: „Când observăm greşelile părinţilor noştri spirituali, am putea fi umpluţi de suferinţă nespusă şi de regret. Dar noi nu putem schimba trecutul. Nu putem să rescriem istoria. Totuşi, putem să învăţăm [21] din istorie şi putem să ne punem inima şi casa în ordine, oferind o ocazie deplină ca Duhul Sfânt să Îşi îndeplinească lucrarea cu noi. Numai dacă ne raportăm astăzi în mod corect la mesajul neprihănirii prin credinţă, putem să ne aşteptăm la revărsarea ploii târzii şi la încheierea «lucrării»”.[xliv]

Această declaraţie mă conduce la punctul următor. Aşa cum s-a întâmplat întotdeauna, Satana caută să deturneze fiecare mişcare de reformă printr-o contrafacere sau o formă de fanatism.[xlv] O privire rapidă asupra istoriei noastre adventiste arată că acest fapt este adevărat. Satana a trimis contrafaceri înainte şi după 1888. El a trimis contrafaceri în perioada timpurie a anilor 1920 atât în referirile la 1888, cât şi în declaraţiile că biserica este Babilon. La fel s-a întâmplat în anii 1930 şi 1940. După deceniul 1950, alte forme de fanatism au fost văzute atât în referirile la 1888, cât şi în chemarea adresată oamenilor de a ieşi din biserică. Satana a făcut toate aceste lucruri pentru a abate atenţia de la adevărata chemare a lui Dumnezeu de a ne revizui istoria, pentru a putea fi vindecaţi.

Vreau să declar cu claritate: Biserica nu este Babilon! Ea va asculta în cele din urmă invitaţia „Martorului cel credincios”, iar prin remediile divine se va pregăti pentru nunta cea mare. În cele din urmă, Hristos va avea o mireasă fără pată sau zbârcitură. De ce? Pentru că ea va purta haina nepătată a neprihănirii lui Hristos.

Vă rog să reţineţi că această carte nu trebuie să fie folosită pentru a dărâma Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea; nu trebuie să fie folosită în evanghelizare pentru a-i atrage pe oameni în vreo grupare sectară. Ea trebuie să fie citită şi analizată cu rugăciune de către conducătorii, educatorii şi laicii adventişti interesaţi, în scopul de a căuta o înţelegere mai bună a istoriei noastre.

În cele din urmă, pe parcursul acestei cărţi, noi am făcut tot ce am putut mai bine pentru a respecta sfatul excelent al lui George R. Knight: „Lăsaţi-o pe Ellen White să vorbească pentru sine”.[xlvi]

NOTE FINALE INTRODUCERE:

 

[i]. Ellen G. White, „The Church’s Greatest Need”, Review and Herald, 22 martie, 1887, p.177.

[ii]. Ellen G. White, The Desire of Ages [Hristos Lumina lumii], (Mountain View, CA: Pacific Press Pub. Assn., 1940), p.671

[iii]. Ibid., p.669.

[iv]. Ibid., p.672.

[v]. Ellen G. White, Selected Messages, cartea 3 (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1980), p.156.

[vi]. Ellen G. White, Testimonies to Ministers and Gospel Workers (Mountain View, CA: Pacific Press Pub. Assn., 1923), p.506, (de aici înainte Testimonies to Ministers).

[vii]. Ellen G. White, The Acts of the Apostles in Proclamation of the Gospel of Jesus Christ (Mountain View, CA: Pacific Press Pub. Assn., 1911), p.54,55, (de aici înainte The Acts of the Apostles [Istoria faptelor apostolilor])

[viii]. Ellen G. White, The Great Controversy [Tragedia veacurilor] (Mountain View, CA: Pacific Press Pub. Assn., 1911), p.611.

[ix]. Ellen G. White, Testimonies to Ministers, p.506.

[x]. Ellen G. White, Early Writings (Washington, DC.: Review and Herald Pub. Assn., 1945), p.271.

[xi]. Ibid., p.86.

[xii]. Ellen G. White, Christ’s Object Lessons [Parabolele Domnului Hristos] (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1941), p.415. Pastorul Jerry Finneman scoate în evidenţă câteva puncte excelente în legătură cu relaţia dintre ploaia târzie şi marea strigare în seria lui alcătuită din două părţi: „The Latter Rain is the Message of Christ and His Righteousness”, (New England Pastor, Nov/Dec. 2009 şi Ian/Feb. 2010).

[xiii]. Ellen G. White, Testimonies for the Church [Mărturii], vol.6. (Mountain View, CA.: Pacific Press Pub. Assn., 1948), p.19, (de aici înainte Testimonies [Mărturii] vol.1-9).

[xiv]. Ellen G. White, Selected Messages, cartea 1, p.372.

[xv]. Ellen G. White, Testimonies to Ministers, p.92.

[xvi]. Francis D. Nichol, ed., Seventh-day Adventist Bible Commentary, vol.6 (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1956), p.1955, (de aici înainte, SDA Bible Commentary).

[xvii]. Ellen G. White către Uriah Smith, Scrisoarea 25b, 30 august, 1892; în Ellen G. White 1888 Materials (Washington, D.C.: The Ellen G. White Estate, 1987), p.1017, (de aici înainte 1888 Materials).

[xviii]. Vezi Ty Gibson, Abandon Ship?: One Man’s Struggle to Discover God’s Special Purpose for His Church (Nampa, ID: Pacific Press Pub. Assn., 1997); Allen Barnes, Detours & Ditches (Denton, NC: Barnes Printing & Publ., 2005).

[xix]. Vezi Brian Neumann, Stop: Before it is Too Late (Delta, BC: Amazing Discoveries, 2005); Thomas Mostert, Hidden Heresy?: Is Spiritualism Invading Adventist Churches Today? (Nampa, ID: Pacific Press Pub. Assn., 2005); Samuel Koranteng-Pipim, Must We Be Silent: Issues Dividing Our Church (Ann Arbor, MI: Berean Books, 2001), şi Here We Stand: Evaluating New Trends in the Church (Berrien Springs, MI: Adventists Affirm, 2005). În Adventist Review, noiembrie 1997, William G. Johnson a comentat despre divizarea în organizaţii independente a bisericii Damascus din Maryland, păstorită de Richard Frederick, şi a bisericii Sunnyside din Portland, Oregon. Johnson l-a asigurat pe cititor că este uşor „să explodezi… la dimensiuni exagerate” cu privire la divizarea bisericii Damascus şi că „nicio ameninţare iminentă de fragmentare în organizaţii independente” nu confruntă biserica în ansamblu. Totuşi, din noiembrie 1997 şi până acum, câteva biserici s-au alăturat numărului tot mai mare de biserici adventiste de ziua a şaptea congregaţionale. Revista Adventist Today, care a ajuns într-o anumită măsură port vocea mişcării adventiste congregaţionale, a enumerat şapte biserici pe coperta numărului mai-iunie din 1998, intitulat „The New Congregationalism: What Gives?” Desigur la listă ar putea fi adăugate mult mai multe. Website-ul missioncatalyst.org al lui Ron Gladden promovează activ înfiinţarea mai multor astfel de biserici şi website-ul încă este activ în 2010.

[xx]. www.educatetruth.com

[xxi]. Graeme Bradford, People are Human (Look what they did to Ellen White) (Victoria, Australia: Signs Pub. Co., 2006); More Than a Prophet (Berrien Springs, MI: Biblical Perspectives, 2006); Desmond and Gillian Ford, For the Sake of the Gospel: Throw Out the Bathwater, But Keep the Baby (New York: iUniverse, Inc., 2008); Milton Hook, Desmond Ford: Reformist Theologian, Gospel Revivalist (Riverside, CA Adventist Today Foundation, 2008); Gerhard Pfandl, „Ellen G. White and Earth Science”, (lucrare prezentată la International Faith and Science Conference, 23-29 august, 2002); Alden Thompson, „From Sinai to Golgotha”, părţile 1-5, Adventist Review, 3-31 decembrie, 1981.

[xxii]. Clifford Goldstein, The Remnant: Biblical Reality or Wishful Thinking? (Nampa, ID: Pacific Press Pub. Assn., 1994).

[xxiii]. Referinţe detaliate pentru opiniile exprimate aici vor fi prezentate pe parcursul cărţii.

[xxiv]. Vezi, D.E. Robinson către Taylor G. Bunch, 20 decembrie, 1930 (vezi nota de final 41, Capitolul 4); A.T. Robinson, „Did the Seventh-day Adventist Denomination Reject the Doctrine of Righteousness by Faith?” 30 ianuarie, 1931; C. McReynold, „Experience While at the General Conference in Minneapolis, Minn. In 1888”, n.d., 1931; totul în Manuscripts and Memories of Minneapolis 1888 (Boise, ID: Pacific Press Pub. Assn., 1988), p.333-342. Există unele dovezi că unii dintre aceşti oameni lucraseră pentru a răspunde la Mişcarea de Reformă AZŞ, care pretindea la data aceea că 1888 a fost punctul de la care biserica a început să fie „Babilon”.

[xxv]. N.F. Pease, „Justification and Righteousness by Faith in the Seventh-day Adventist Church Before 1900” (Unpublished Master’s Thesis, 1945); L.H. Christian, The Fruitage of Spiritual Gifts (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1947); A.W. Spalding, Captains of the Host (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1949). Există unele dovezi că unii dintre aceşti oameni au fost influenţaţi şi de confruntările lor anterioare cu anumite grupări sectare, cum ar fi Sheperd’s Rod şi Rogers Brother’s Movement, ambele indicând 1888 ca fiind punctul de la care biserica a început să fie „Babilon”.

[xxvi]. General Conference of Seventh-day Adventists, „First General Conference Committee Report”, 4 decembrie, 1951, în A.L. Hudson, A Warning and its Reception (publicată în particular, n.d.); General Conference of Seventh-day Adventists, The Story of Our Church (Mountain View, CA: Pacific Press Pub. Assn., 1956); General Conference of Seventh-day Adventists, „Further Appraisal of the Manuscript ‘1888 Re-examined’”, septembrie 1958, în A.L. Hudson, A Warning and its Reception (publicată în particular, n.d.); A.W. Spalding, Origin and History of Seventh-day Adventists (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1962); A.V. Olson, Through Crisis to Victory 1888-1901 (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1969); N.F. Pease, The Faith That Saves (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1969); A.L. White, Ellen G. White; The Lonely Years (Washington D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1984).

[xxvii]. Întrebările lui Walter Martin „au cuprins o varietate largă de aspecte din teologia adventistă. Totuşi, în prejudecăţile lui Martin existau patru domenii proeminente legate de teologia adventistă, considerând că aceasta susţine: ‘(1) că ispăşirea lui Hristos nu a fost încheiată pe cruce; (2) că mântuirea este rezultatul harului plus faptele legii; (3) că Domnul Isus Hristos a fost o făptură creată, şi nu a existat din veşnicie; (4) şi că El a luat la întrupare natura căzută a omului’ (Our Hope, noiembrie 1956, p.275)” (în George R. Knight, A Search for Identity, p.165). Printre alte subiecte abordate au fost: sanctuarul, 1844 şi inspiraţia lui Ellen White. Observaţi de asemenea declaraţia: „Calviniştii îşi reduc teologia la «Renumitele Cinci Puncte», toate izvorând din doctrina fundamentală a înţelegerii lor cu privire la suveranitatea lui Dumnezeu. 1) Decăderea totală a omenirii (toţi bărbaţii şi femeile se nasc păcătoşi.); 2) Alegerea necondiţionată (unii sunt aleşi spre a fi mântuiţi; alţi nu.); 3) Ispăşirea limitată (Hristos a murit numai pentru cei aleşi.); 4) Harul irezistibil (bărbaţii şi femeile care sunt aleşi pentru mântuire primesc «darul» credinţei.); 5) Perseverenţa sfinţilor («odată mântuiţi, pentru totdeauna mântuiţi»)…. Mantaua calvinistă a condus la ideea «mântuirii atribuite exclusiv din punct de vedere juridic (forensic)», care a creat dificultăţi bisericii creştine timp de 400 de ani. Îndreptăţirea forensică este un alt termen pentru substituţia penală… iar această noţiune nebiblică a încurcat faptele harului cu semnificaţia ­«neprihănirii prin credinţă»” (Herbert E. Douglass, A Fork in the Road: Question on Docrine the Historic Adventist Divide of 1957 (Coldwater, MI: Remnant Pub., 2008), p.24,25.

[xxviii]. Edward Heppenstall, Is Perfection Possible? (Mountain View, CA: Pacific Press Pub. Assn., 1964); LeRoy E. Froom, Movement of Destiny (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1971); Desmond Ford, The Doctrinal Decline of Dr. E.J. Waggoner: Its Relationship to the Omega Apostasy, (aflat la Adventist Heritage Center, Andrews University, Berrien Springs, MI, 170s); Desmond Ford, „The Relationship Between the Incarnation and Righteousness by Faith”, Documents from Palmdale Conference on Righteousness by Faith (Goodlettsville, TN: Jack D. Walker, 1976); Jeofrey J. Paxton, The Shaking of Adventism: A Documented Account of the Crisis Among Adventist Over the Doctrine of Justification by Faith (Grand Rapids, MI: Baker Book House, 1977); Edward Heppenstall, The Man Who Is God: A Study of the Nature of Jesus (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1977); David P. McMahon, Ellet Joseph Waggoner: The Myth and the Man (Fallbrook, CA: Verdict Pub., 1979); Robert Brinsmead, Judged by the Gospel: A Review of Adventism (Fallbrook, CA: Verdict Pub., 1980); Bert Haloviak, „Ellen White and A.T. Jones at Ottawa, 1889: Diverging Paths from Minneapolis” (Archives of the General Conference Seventh-day Adventists, Washington, D.C., 1981); Norman R. Gulley, Christ Our Substitute (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1982); George R. Knight, From 1888 to Apostasy: The Case of A.T. Jones (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1987). Hermut Ott, Perfect in Christ: It is Your Job to Perfect, Or is it Someone Else’s? (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1987); Arthur J. Ferch, Ed., Towards Righteousness by Faith: 1888 in Retrospect (New South Wales: South Pacific Division of Seventh-day Adventists, 1989); George Knight, Angry Saints: The Frightening Possibility of Being Adventist Without Being Christian (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1989); Eric C. Webster, Crosscurrents in Adventist Christology (Berrien Springs, MD: Andrews University Press, 1992); Roy Adams, The Nature of Christ: Help For a Church Divided Over Perfection (Hagerstown, MD: Review and Herald Pub. Assn., 1994); Woodrow W. Whidden, Ellen White on Salvation (Hagerstown, MD: Review and Herald Pub. Assn., 1995); Woodrow W. Whidden, Ellen White on the Humanity of Christ (Hagerstown, MD: Review and Herald Pub. Assn., 1997), George R. Knight, A User-Friendly Guide to the 1888 Message (Hagerstown, MD: Review and Herald Pub. Assn., 1998); George R. Knight, A Search for Identity: The Development of Seventh-day Adventist Beliefs (Hagerstown, MD: Review and Herald Pub. Assn., 2000); Woodrow W. Whidden, E.J. Waggoner: From the Physician of Good News to Agent of Division (Hagerstown, MD: Review and Herald Pub. Assn., 2008). Dintre toţi scriitorii de mai sus, LeRoy Froom este singurul care a exprimat ideea că ploaia târzie a început. Totuşi, el adoptă poziţia că ploaia târzie a fost acceptată.

[xxix]. Referinţe detaliate pentru opiniile exprimate aici vor fi prezentate pretutindeni pe parcursul restului cărţii.

[xxx]. Vezi: A. Leroy Moore, Theology in Crisis (Corpus Christi, TX: Life Seminars, Inc., 1980); Herbert E. Douglass, A Fork in the Road: Question on Doctrine the Historic Adventist Divide of 1957 (Coldwater, MI: Remnant Pub., 2008); Dennis E. Priebe, Face-to-Face With the Real Gospel, ediţie revizuită (Roseville, CA: Amazing Facts, 2008).

[xxxi]. Ellen White a rezumat acest mesaj astfel: „În marea Sa milă, Domnul Hristos a trimis solia cea mai preţioasă prin fraţii Waggoner şi Jones. Această solie a avut scopul de a-L aduce în atenţia oamenilor pe Mântuitorul cel înălţat ca jertfă pentru păcatele întregii lumi. Ea a prezentat îndreptăţirea prin credinţa în Garantul divin şi i-a invitat pe oameni să primească neprihănirea lui Hristos, care se manifestă prin ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu. Mulţi L-au pierdut din vedere pe Domnul Isus. Ei aveau nevoie să li se îndrepte privirile spre Persoana Sa divină, spre meritele Sale şi spre iubirea Sa neschimbătoare faţă de familia omenească. Toată puterea este dată în mâinile Sale, ca să le poată împărţi oamenilor daruri bogate, împărtăşindu-i omului neajutorat darul nepreţuit al neprihănirii Sale. Aceasta este solia pe care Dumnezeu ne-a poruncit s-o vestim lumii. Este solia îngerului al treilea, care trebuie să fie proclamată cu glas tare şi să fie însoţită de revărsarea Duhului Său într-o mare măsură.

Mântuitorul cel înălţat trebuie să fie prezentat ca fiind Mielul înjunghiat ce stă pe scaunul de domnie şi Îşi îndeplineşte lucrarea Sa rodnică, pentru a împărţi binecuvântările nepreţuite ale legământului…. În ciuda nevredniciei noastre, trebuie să ne aducem aminte fără încetare că există Cineva care poate să îndepărteze păcatul şi să-l mântuiască pe cel păcătos…. Dumnezeu le-a trimis slujitorilor Săi o mărturie în care adevărul a fost prezentat aşa cum este el în Isus, o mărturie care este solia celui de-al treilea înger, într-o formulare distinctă şi clară…. Mărturia aceasta prezintă Legea şi Evanghelia, unindu-le într-un întreg desăvârşit. (Vezi Romani 5 şi 1 Ioan 3,9 până la încheierea capitolului.)…. Dacă neglijaţi această mare mântuire, păstrată înaintea ochilor voştri ani de zile, dacă dispreţuiţi oferta glorioasă a îndreptăţirii prin sângele lui Hristos şi a sfinţirii prin puterea curăţitoare a Duhului Sfânt, în cele din urmă, nu va mai rămâne nicio jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfiorătoare a judecăţii şi a mâniei arzătoare, ce vor veni în mod sigur” (Testimonies to Ministers, p.92-98). Vom trata mai amplu mesajul de la 1888 în Capitolul 4 şi Anexa A

[xxxii]. A.G. Daniells, Christ Our Righteousness (Washington, D.C.: Ministerial Assn. of Seventh-day Adventists, 1926), p.47-69.

[xxxiii]. În pamfletul lui Bunch sunt prezentate diferite date: The Loma Linda Heritage Library prezintă data publicării ca fiind 1927. George Knight declară: „Încă o carte de o importanţă deosebită, deşi nu a fost evidenţiată astfel la data aceea, a fost Forty Years in the Wilderness: In Type and Antitype (cca. 1928), de Taylor G. Bunch. În aparenţă, reînvierea de către Daniells a problemelor de la Sesiunea Conferinţei Generale din 1888 îl stimulase pe Bunch să cerceteze subiectul pentru sine” (A Search for Identity, p.143-144). L.E. Froom declară: „Raportul pare să arate că, la aproximativ patruzeci de ani după Conferinţa de la Minneapolis, şi nu înainte, respingerea denominaţională sau din partea Conferinţei Generale a suferit o schimbare serioasă. Aceasta se găseşte într-un pamflet publicat în particular şi nedatat, apărut în a doua parte a anilor 1920 şi intitulat: ‘The Exodus and the Advent Movement’. Autorul, un binecunoscut pastor, evanghelist şi profesor de religie, deşi îşi susţine adesea punctele folosind Mărturiile şi Review and Herald, nu oferă nicio susţinere documentată, în niciun fel, pentru declaraţiile lui îndrăzneţe cu privire la respingere. În 1888 el era doar un copil şi nu putea fi martor ocular” (L.E. Froom, ciorne timpurii ale cărţii Movement of Destiny, p.82a, Document File 189m Ellen G. White Estate, Silver Spring, MD.). Arthur White declară: „Conceptul respingerii din partea denominaţiunii a fost introdus în 1930)” (A.L. White către L.O. Cook, 2 februarie, 1985).

[xxxiv]. Vezi, The Advent Review and Sabbath Herald, 21 martie, 1931, p.24-25.

[xxxv]. Taylor G. Bunch, The Exodus and Advent Movements in Type and Antitype (Privately Published Facsimile, cir. 1937), p.i. Bunch a continuat să scrie: „Această serie este de o valoare deosebită în confruntarea cu mişcările apostaziate şi divergente şi pentru întemeierea adventiştilor de ziua a şaptea în ‘credinţa dată odată pentru totdeauna sfinţilor’” (Ibid.). Din nefericire, alţii ar fi putut să vadă această lucrare ca fiind un atac împotriva bisericii şi cauza câtorva mişcări sectare.

  1. Ibid., p.107,168.

[xxxvii]. Vezi: Robert J. Wieland and Donald K. Short, In Search of the Cross (Mountain View, CA: Pacific Press Pub. Assn., 1967); The 1888 Message An Introduction (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1980; Revised and Enlarged, 1997); 1888 Re-examined (Leominster, MA: The EUSEY PRESS Inc., 1987); Grace On Trial (Paris, OH: 1888 Message Study Committee, 1988); Lightened With His Glory (Paris, OH: Glad Tidings Pub., 1991); Made Like. . . His Brethren (Paris, OH: Glad Tidings Pub., 1991); Then Shall The Sanctuary Be Cleansed (Paris, OH: Glad Tidings Pub., 1991); Corporate Repentance—Plea of the True Witness (Paris, OH: Glad Tidings Pub., 1992); Truth on Trial (Tippecanoe, OH: Privately Published, 1997); „1888” For Almost Dummies (Berrien Springs, MI: Glad Tidings Pub., 2007). „1888 Message Study Committee” se autodescrie ca fiind „un grup alcătuit din pastori hirotoniţi şi membri laici care împărtăşesc o convingere comună. Ei văd în mesajul neprihănirii prin credinţă, predicat în 1888, ceea ce a văzut Ellen White – ‘un mesaj cât se poate de preţios’ care recuperează şi revitalizează cu credincioşie puterea ‘veştii bune’ ce a existat în Evanghelia predicată la început de apostoli”. Ellen White a declarat că „mesajul din 1888 a fost începutul ploii târzii şi a marii strigări din Apocalipsa 18”. „Comitetul funcţionează în cadrul parametrilor bisericii”, oferind un buletin informativ bilunar, cărţi, prezentări şi seminarii, cu scopul împărtăşirii veştilor bune. „Seminarele cu privire la mesajul din 1888 aduc redeşteptare şi reformă spirituală, fără extremism sau legalism. Rezultatele sunt durabile. Motivul îndelungatei întârzieri ajunge în cele din urmă în centrul atenţiei”. The 1888 Message Committee: Who, Why? (Paris, OH: The 1888 MSC, 1989), p.1.

[xxxviii]. C. Mervyn Maxwell, Tell it to the World: The Story of Seventh-day Adventists (Mountain View, CA: Pacific Press Pub. Assn., 1976); A. Leroy Moore, Theology in Crisis (Corpus Christi, TX: Life Seminars, Inc., 1980); Ralph Larson, The Word Was Made Flesh: One Hundred Years of Seventh-day Adventist Christology 1852-1952 (Cherry Valley, CA; The Cherrystone Press, 1986); Arnold V Wallenkampf, What Every Adventist Should Know About 1888 (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1988); Jack Sequeira, Saviour of the World (Boise, ID: Pacific Press Pub. Assn., 1995); Steve Wohlberg, The 1888 Message for the Year 2000 (Boise, ID: Pacific Press Pub. Assn., 1995); A. Leroy Moore, Adventism in Conflict: Resolving the Issues that Divide Us (Hagerstown, MD: Review and Herald Pub. Assn., 1995); Dave Fiedler, Hindsight: Seventh-day Adventist History in Essays and Extracts (Harrah, OK: Academy Enterprises, 1996); Herbert E. Douglass, Messenger of the Lord (Nampa, ID: Pacific Press Pub. Assn., 1998); Ellen G. White and the Loud Cry (4th Angel Pub., 2005); Herbert E. Douglass, A Fork in the Road: Question on Doctrine the Historic Adventist Divide of 1957 (Coldwater, MI: Remnant Pub., 2008). Jean Zurcher, Touched With Our Feelings (Hagerstown, MD: Review and Herald Pub. Assn. 1999).

[xxxix]. Ar fi bine să ne amintim cuvintele de avertizare ale lui Ellen White: „Vrăjmaşul a făcut eforturi iscusite pentru a tulbura credinţa poporului nostru în Mărturii, iar când pătrund aceste idei false, ei pretind că dovedesc toate poziţiile lor cu Biblia, dar ei răstălmăcesc Scriptura…. Acesta este exact lucrul pe care l-a intenţionat Satana, iar cei care au pregătit calea pentru ca poporul să nu acorde nicio atenţie avertizărilor şi mustrărilor din mărturiile Duhului lui Dumnezeu vor vedea un val de idei false de toate felurile care vor răsări la viaţă” (Ellen G. White către William C. White, Scrisoarea 109, 6 decembrie, 1890, în 1888 Materials, p.739.

[xl]. Întoarcerea ploii târzii, vol.1, se ocupă de evenimentele de la 1844 până la 1891. Volumul al doilea se va ocupa de evenimentele de la 1891 până în prezent. Ca urmare, răspunsurile la întrebările cu privire la 1893 nu vor fi tratate în volumul acesta.

[xli]. Ellen G. White către Fraţii de la Conferinţa Generală, Scrisoarea 32, 19 decembrie, 1892, în Testimonies to Ministers, p.31.

[xlii]. Ellen G. White, „Is the Blood on the Lintel?” Review and Herald, 21 mai, 1895, p.321, sublinierile adăugate.

[xliii]. Ellen G. White, Battle Creek Letters, 7 noiembrie, 1905, p.3. Este interesant de observat că şi Core le-a dat copiilor lui Israel lecţii de istorie, dar el a pervertit istoria lor: „Core a revizuit istoria călătoriilor lor prin pustie, locurile în care au trecut prin strâmtoare şi unde mulţi pieriseră din cauza murmurărilor şi neascultării. Ascultătorii lui credeau că ei înţelegeau în mod clar faptul că necazurilor lor ar fi putut fi prevenite, dacă Moise ar fi urmat pe o altă cale. Ei au hotărât că toate dezastrele lor erau din cauza lui şi că excluderea lor din Canaan era o consecinţă a conducerii greşite a lui Moise şi Aaron şi că, dacă l-ar avea drept conducător pe Core şi iar încuraja insistând asupra faptelor bune, în loc de a-i mustra pentru păcatele lor, ei ar avea o călătorie foarte paşnică şi prosperă, în loc de a rătăci încoace şi încolo în pustie, atunci ar merge direct în Ţara făgăduită” (Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, sublinierile adăugate, scrisă în 1890).

  1. Kenneth H. Wood, „Editor's Viewpoint: F. Y. I.-4”, Review and Herald, 18 noiembrie, 1976, p.2.
  2. Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p.186, şi întregul capitol.
  3. George R. Knight, A User-Friendly Guide to the 1888 Message, p.166.