11. Studiul cunoaşterii

11. Studiul cunoaşterii

Cea de a două trăsătură din educaţia lui Daniel şi a celor trei tovarăşi ai lui, şi o trăsătură a instruirii din şcolile Domnului, este cunoaşterea. Tinerii aceştia erau „iscusiţi în cunoaştere.”

Aşa cum am văzut, cuvântul tradus prin „cunoaştere” implică informaţie dobândită prin gândire şi aplicare, prin studiu, investigare şi căutare. Acest gând apare şi în alte versete ale Scripturii: „dacă strigi după cunoaştere şi îţi înalţi vocea pentru înţelegere, dacă o cauţi precum argintul şi o cercetezi ca pe tezaure ascunse (o cauţi ca pe nişte comori ascunse – KJV), Atunci vei înţelege teama de Domnul şi vei găsi cunoaşterea lui Dumnezeu.” (Prov. 2:3-5, Fidela). Aşa cum am văzut, cunoaşterea este complementul înţelepciunii; şi nu poate fi separată de înţelepciune, care ea însăşi este teamă de Domnul şi începutul cunoaşterii. În consecinţă, la fel ca înţelepciunea, cunoaşterea este darul lui Dumnezeu; fiindcă „din gura Lui vine cunoaştere şi înţelegere” (Prov. 2:6, Fidela). El „învaţă pe om cunoaştere” (Ps. 94:10, Fidela).

Şi „Cel ce învaţă pe om cunoaştere, nu va cunoaşte?” Această întrebare este propusă chiar de Inspiraţie: şi este pusă în aşa context încât nu poate exista alt răspuns decât că El este însuşi Izvorul cunoaşterii.

Mai întâi se întreabă (Ps. 94:9): „Cel ce a sădit urechea, s-ar putea să nu audă?” Urechea este un instrument minunat, adaptat pentru a capta sunete. Atunci când a fost făcută urechea, s-a ţinut cont de ştiinţa despre sunete, iar instrumentul a fost adaptat potrivit ştiinţei. Iar înainte să fi fost făcut acest instrument de auzit, Cel care a făcut uimitoarele lui adaptări, a ştiut ce înseamnă să auzi. Apoi se pune întrebarea, „Cel ce a întocmit ochiul, s-ar putea să nu vadă?” Ochiul este un minunat instrument, adaptat pentru lumină. Când a fost făcut ochiul, s-a ţinut cont de ştiinţa despre lumină, iar instrumentul a fost adaptat după această ştiinţă. Iar înainte de a fi fost făcut instrumentul pentru văzut, Cel care l-a făcut a ştiut ce înseamnă să vezi. Iar întrebarea finală, este: ”Cel ce învaţă pe om cunoaştere, nu va cunoaşte?” Mintea omului este o  creaţie uimitoare, adaptată pentru cunoaştere. Când a fost făcută mintea omului, s-a ţinut cont de întregul domeniu al cunoaşterii şi de întreaga ştiinţă despre aceasta, iar mintea a fost adaptată după această ştiinţă şi după acest domeniu. Iar înainte de a fi făcut această facultate uimitoare a cunoaşterii, Cel care a făcut-o a ştiut ce înseamnă  să ştii. De aceea, doar în El se află Izvorul cunoaşterii. Doar de la El poate veni adevărata cunoaştere; doar de la El poate veni adevărata ştiinţă a cunoaşterii.

Dintr-o dată, aceasta Îl descoperă pe El drept singurul Învăţător adevărat al omului. Şi tocmai aceasta este poziţia în care El se prezintă pe Sine: „Eu, Domnul, Dumnezeul tău, te învăţ ce este de folos.” (Isaia 48:17). „Cel desăvârşit în cunoaştere este cu tine;” şi „cine învaţă ca El?” (Iov 36:4, 22).

„El învaţă pe om cunoaştere.” Ceea ce învaţă El este doar cunoaştere: este ceea ce poate fi cunoscut, nu doar teorie. Nu este doar ipoteză, bănuială sau presupunere; este certitudinea cunoaşterii. Iar El face aceasta aşa cum face toate celelalte lucruri – prin Cuvântul Său: fiindcă „din gura Lui vine cunoaştere.” Într-unul dintre capitolele anterioare, am văzut că doar adevărul poate fi cunoscut; şi că, din acest motiv, adevărul este primul lucru esenţial pentru cunoaştere. Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu, este adevărul esenţial, original şi final. De aceea, acest Cuvânt este calea deschisă şi sigură spre certitudinea cunoaşterii.

Acest gând ne conduce la a lua în considerare un alt sens foarte important în care teama de Domnul este începutul cunoaşterii, şi care ilustrează cât de cert este că înţelepciunea şi cunoaşterea sunt inseparabile. Dacă o persoană nu cunoaşte în mod corect un lucru, nu este sigur de cunoaşterea lui, nici de el însuşi în cadrul acestei cunoaşteri. Certitudinea este esenţială pentru o cunoaştere veritabilă. „Cunoaşterea” derivată din bănuieli nu este adevărata cunoaştere; este doar o bănuială. Fiindcă tot ceea ce se poate deriva dintr-o bănuială este o bănuială. „Cunoaşterea” adunată pe baza unei „ipoteze funcţionale” nu este cunoaştere veritabilă: nu este certitudine. Tot ceea ce poate ieşi dintr-o ipoteză, „funcţională” sau altfel de ipoteză, este o ipoteză. Şi chiar dacă, după teoria probabilităţilor, concluzia derivată dintr-o ipoteză poate fi considerată ca având „un grad înalt de probabilitate,” totuşi natura ei esenţială este tot de „probabilitate”, şi nu de absolută certitudine. „Cunoaşterea” aceasta este însoţită de o „incertitudine dureroasă” şi de asemenea de conştienţa acesteia, ceea ce anulează ea însăşi orice calitate esenţială a ei de a fi adevărată cunoaştere.

Pe de altă parte, cine începe, în temere de Dumnezeu, cu adevărul lui Dumnezeu drept temelie, tocmai prin aceasta începe cu certitudinea cunoaşterii. Începând astfel cu certitudinea cunoaşterii fiindcă începe cu certitudinea adevărului, şi sub călăuzirea Duhului lui Dumnezeu care este Duhul Adevărului, continuând să cunoască doar adevărul, studentul înaintează nu în mod ezitant din cauza incertitudinii, ci în mod ferm şi sigur din cauza certitudinii cunoaşterii dobândite. Fiindcă în felul acesta sunt studiate Cuvântul şi lucrările lui Dumnezeu, „Duhul Sfânt face să străfulgereze convingerea înăuntrul minţii. Aceasta nu este convingerea pe care o produce raţionarea logică; ci, dacă mintea nu a devenit prea întunecată pentru a cunoaşte pe Dumnezeu, ochiul prea neclar pentru a-L vedea, urechea prea insensibilă pentru a auzi vocea Lui, o înţelegere mai adâncă va fi pătrunsă.”

Este adevărat că acesta nu este modul uzual de a căuta cunoaşterea; dar este modul corect. Modul lumii este de a începe cu „o supoziţie, bănuială sau presupunere,” drept bază. Dar, nu este infinit mai bine, nu este infinit mai sensibil, să începi cu certitudinea adevărului, decât să începi cu o bănuială? Şi nu este adevărul lui Dumnezeu o temelie mai sigură decât este bănuiala omului?

Este în natura lucrurilor că mintea omului trebuie să aibă un fundament pe care să clădească, o bază de la care să pornească, o premisă de la care să raţioneze. Cu privire la aceasta oricine este de acord. Punctul de unde porneşte diferenţa între creştinism şi lume este cu privire la: Care să fie acest fundament, această bază, această premisă? Şi cine să o furnizeze? Să fie certitudinea? Sau să fie îndoiala? Să fie certitudinea adevărului lui Dumnezeu? Sau să fie incertitudinea bănuielii unui om? Să fie furnizată de Dumnezeu? Sau de om? Să fie derivată de la Izvorul adevărat şi curat al cunoaşterii? (continuarea lipseşte)