12. Studiul ştiinţei

12. Studiul ştiinţei

A treia trăsătură a educaţiei lui Daniel este aceea  că a înţeles ştiinţa. Aceasta nu era decât complementul celei de a doua, după cum a doua este complementul celei dintâi. Acestea trei sunt înţelepciunea, cunoaşterea şi ştiinţa. Înţelepciunea este teama de Domnul; aceasta este începutul cunoaşterii. Daniel a fost „priceput în înţelepciune;” a fost priceput în teama de Domnul. Aceasta fiind începutul cunoaşterii, Daniel a pornit de la acest început, spre complementul ei, - a observat fapte şi a studiat lucruri, şi în felul acesta a ajuns „iscusit în cunoaştere;” iar apoi, de la aceasta a pornit spre complementul acesteia, clasificându-şi şi sistematizându-şi cunoştinţele, fel în care a înţeles ştiinţa.

Aceasta este ordinea divină în educaţie: mai întâi, teama de Domnul; apoi cunoaşterea, şi în al treilea rând, ştiinţa. Mai întâi, teama de Domnul ca început şi bază a întregii cunoaşteri; în al doilea rând, cunoaşterea, dobândită în urma observării atente a faptelor şi a studierii cu sârguinţă a lucrurilor, în lumina certitudinii adevărului şi pornind de pe această temelie; iar în al treilea rând, ştiinţa, ca rezultat al acestei cunoaşteri clasificate şi sistematizate.

Dar unde a găsit Daniel, sau învăţătorii lui, o ştiinţă formulată, sau un îndrumător în ştiinţă ce să poată fi folosit drept materie de studiu în şcoală, sau ca o parte materială a educaţiei generale? – Fără ezitare se poate spune, şi afirmaţia să fie adevărată, că toate acestea erau lucruri pe care oricine le putea cunoaşte în Israel de sute de ani, sau cel puţin principiile cunoaşterii se găseau în Sfintele Scripturi, Biblia de pe vremea aceea.

Solomon a trăit şi a învăţat cu patru sute de ani înainte ca Daniel să înveţe în şcoală. Solomon era „mai înţelept decât toţi oamenii.” Şi ceea ce a cunoscut Solomon, nu a păstrat pentru sine, nu a limitat sfera cunoaşterii la propria lui persoană; ci i-a învăţat pe oameni. A dat cunoştinţele lui tuturor oamenilor; le-a popularizat. A făcut-o într-un mod aşa de clar şi simplu, încât oamenii de rând puteau înţelege.

Solomon a înţeles profund ceea ce noi numim acum botanică, zoologia, ornitologie, entomologie, ihtiologie şi meteorologie. Fiindcă el „a vorbit despre copaci, de la cedrul din Liban până la isopul care creşte pe zid;” aceasta se numeşte „botanică.” El „a vorbit, de asemenea, despre dobitoace;” şi aceasta se numeşte „zoologie.” A vorbit „despre păsări;” adică „ornitologie.” Apoi „despre târâtoare;” ceea ce se numeşte „entomologie,” şi a vorbit „despre peşti;” ceea ce se numeşte „ihtiologie.” A vorbit despre felul în care îşi schimbă vântul direcţia „în aceleaşi rotituri,” despre nori şi despre ploaie: şi aceasta este „meteorologie.” Solomon a ştiut despre toate aceste ştiinţe mai mult decât a ştiut vreun om din zilele noastre despre una dintre ele. Şi i-a învăţat despre ele pe toţi oamenii; fiindcă „el a vorbit” despre toate acestea. (1
Împăraţi 4:33; Ecles. 1:6, 7; 11:3, 4).

Nu spunem că Solomon a învăţat „botanica” aşa cum o învăţăm astăzi, nici „zoologia,” nici „ornitologia,” nici „entomologia,” nici „ihtiologia,” nici „meteorologia.” Nu spunem deloc că el a învăţat „ştiinţa”, aşa cum se învaţă astăzi, nici aşa cum o sugerează cuvintele acelea mari; adică nu a vorbit despre ştiinţa în abstract. El nu a vorbit despre „botanică;” el „a vorbit despre copaci, de la cedrul din Liban până la isopul care creşte pe zid.” El nu a vorbit despre „zoologie,” ci a vorbit „despre dobitoace.” Nu a vorbit despre „ornitologie,” ci a vorbit „despre păsări.” Nu a vorbit despre „entomologie,” ci „despre târâtoare.” Nu a vorbit despre „ihtiologie,” ci a vorbit „despre peşti.” Nu a vorbit despre „meteorologie;” a vorbit despre vânt în „aceleaşi rotituri,” şi despre întoarcerea „tuturor râurilor” din mare spre locul de unde îşi încep din nou alergarea „spre mare.”

Aceasta înseamnă că el nu a rostit discursuri bine învăţate şi pompoase despre aceste subiecte; el a vorbit despre lucrurile însăşi. A studiat florile şi a vorbit despre ele; nu despre flori smulse, făcute bucăţi, şi fiecare parte desemnată printr-un termen aproape imposibil de pronunţat, şi încă într-o limbă străină, - nu aşa, ci a studiat florile aşa cum cresc ele în grădină, pe câmp sau în pădure, în felul în care le face Dumnezeu să crească, îmbrăcate în frumuseţe vie. Iar lecţia pe care Dumnezeu o transmite prin fiecare floare a fost învăţată de la floare aşa cum este ea: de exemplu micuţa violetă aşa de frumoasă, care creşte cu modestie printre firele de iarbă. În acelaşi fel a studiat animalele sălbatice, păsările, târâtoarele şi peştii, şi a vorbit despre ele aşa cum le-a văzut cu ochii, vii, şi aşa cum le vedeau toţi cărora le-a „vorbit.” Fiindcă Solomon a dobândit învăţătura lui pentru că şi-a „pus inima” să cerceteze şi să adâncească „cu înţelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri.” Şi aşa cum a învăţat el, aşa i-a învăţat pe alţii.

Acesta este modul în care era predată şi învăţată ştiinţa în Israel, unde teama de Domnul era începutul oricărei cunoaşteri, îndrumătorul în oricare studiu, şi temelia oricărei ştiinţe. Era o studiere a lucrurilor, mai degrabă decât un studiu despre lucruri. Şi exact aceasta este astăzi diferenţa între modul corect şi cel greşit de a studia ştiinţa. Modul corect este de a studia lucrurile; modul greşit este de a studia despre lucruri. Studiind în modul corect, studentul învaţă întotdeauna ceva; în timp ce, studiind în modul greşit, învaţă doar despre ceva. Modul corect îi dă o cunoaştere practică; modul greşit îi dă doar teorii abstracte, pe care nu are dibăcia de a le reduce la nivelul practic.

Ştiinţa aceasta veritabilă a rămas naţiunii după ce Solomon a murit. O mare parte din ea a fost pusă în scris, şi astfel a fost accesibilă atât învăţătorilor cât şi studenţilor. Dar mai mult de atât, lecţiile le aveau tot timpul sub ochii lor în animale şi păsări, în târâtoare şi în peşti, în copaci şi în flori, în cer şi în mare, în razele de soare şi în ploaie, în vânt şi în nori.

Ştim că în mod uzual se presupune că „Iudeii nu înţelegeau ştiinţa,” că numai păgânii s-au ocupat de ştiinţă. Cât de greşit este acest punct de vedere se vede clar din faptul că deşi pe vremea când Daniel a fost dus captiv, Babilonul este considerat de aceleaşi persoane ca fiind în fruntea lumii în ce priveşte realizările ştiinţifice, totuşi când aceşti patru tineri iudei au fost examinaţi acolo după trei ani de studii, împăratul i-a găsit „de zece ori mai destoinici decât toţi vrăjitorii şi cititorii în stele care erau în toată împărăţia lui.” Dan 1:20. Acei vrăjitori şi cititori în stele, etc., erau oamenii de ştiinţă ai Babilonului. Unii dintre ei erau profesori în şcoala din Babilon, unde Daniel a fost obligat să meargă pentru a studia. Totuşi, când a sosit ziua examinării, Daniel şi tovarăşii lui s-au dovedit a fi de zece ori mai bine informaţi decât toţi aceştia. Niciun om  din lumea aceasta nu poate învăţa pe nimeni de zece ori mai mult decât ştie el însuşi. De aceea, este cert că Daniel şi tovarăşii lui nu au obţinut de la aceşti profesori această mare cunoştinţă. Ei au obţinut-o din Scripturile lor, fiind învăţaţi de Duhul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, ei au continuat în Babilon acelaşi sistem de studiu pe care l-au folosit înainte la şcoala din Ierusalim; şi, în tot ceea ce era adevărată cunoaştere între studiile babiloniene, modul lor de a învăţa le-a dat un avantaj de zece ori mai mare decât cel al profesorilor lor din Babilon.

O altă ilustraţie despre cât de greşită este supoziţia că Iudeii nu au înţeles ştiinţa, în timp ce păgânii au înţeles-o, este faptul că în cărţile de astăzi, şi în manualele şcolare standard, la fel, este tipărit şi suntem învăţaţi că Anaximander, un grec, a inventat cadranul solar în jurul anului 550 î.Hr., în timp ce cadranul solar se folosea deja la Ierusalim în timpul domniei lui Ahaz, cam cu vreo două sute de ani înaintea acestei date. (Isaia 38:8; 2Împăraţi 20:11; 16:1). Este posibil ca pentru grecii întârziaţi, cadranul solar al lui Anaximander să fi fost o invenţie nouă, „o mare descoperire ştiinţifică;” dar în ce ne priveşte pe noi, refuzăm să credem cărţile ce spun despre cadranul solar că a fost inventat de Anaximander, sau de oricine altul, la două sute de ani după ce acesta era deja în folosinţă normală la Iudei în Ierusalim. Adevărul este că numai printre Iudei se cunoştea ştiinţa cea mai pură şi reală pe care ajunsese să o cunoască lumea, cel puţin până în vremea lui Daniel. Iar atunci când se vor fonda din nou şcoli în care să fie învăţată ştiinţa aşa cum a fost învăţată în şcoala în care a învăţat Daniel, atunci din nou vor fi fondaţi în ştiinţă oameni ca Daniel – adică tineri care vor cunoaşte de zece ori mai mult decât cunosc până şi profesorii din şcolile în care teama de Domnul nu este considerată ca având vreo legătură cu ştiinţa.

Nu s-a făcut niciodată o greşeală mai mare, nu s-a produs niciodată o pierdere mai mare, nici din partea bisericii, nici a lumii – şi a fost făcută de ambele – decât greşeala de a separa teama de Domnul, religia – de ştiinţă.

Atunci când a dominat lumea, biserica a susţinut că teama de Domnul era o chestiune cu totul aparte, şi că nu avea nicio legătură cu observarea faptelor şi cu studierea lucrurilor; şi astfel, religia aceea nu a avut nimic a face cu ştiinţa. În consecinţă, cei mai „pioşi,” „sfinţii,” s-au îndepărtat de realităţi şi lucruri, s-au închis în mânăstiri şi chilii, ori s-au postat pe vârful unor stâlpi, dedându-se „meditaţiei divine,” şi petrecându-şi timpul în „închinare,” încercând de câte ori se pot apleca şi prosterna pe oră. Sau îşi petreceau timpul trasând distincţii extrem de fine în doctrine, şi prezentând în teologie teorii exagerat de subtile, iar apoi expunând drept „eretici” şi vânându-i pe toţi aceia care nu aderau la distincţiile lor speciale, în timp ce nici măcar ei nu le puteau prezenta în mod clar. Apoi, pe măsură ce sporeau distincţiile teologice, desigur, se înmulţeau şi „ereziile.” Pentru că se înmulţeau „ereziile,” s-au ţinut concilii pentru a stabilii cine sunt „ereticii.” Pentru a stabilii cine sunt „ereticii,” conciliile au fost obligate în mod autoritar să interpreteze Cuvântul lui Dumnezeu. Concilii diferite, interpretau în mod diferit acest Cuvânt. Apelurile s-au îndreptat atunci spre episcopul de Roma, ca fiind cel mai mare dintre episcopii „creştinătăţii.” Şi astfel s-a ajuns ca episcopul de Roma să devină singurul oracol prin care Cuvântul lui Dumnezeu putea fi interpretat în mod corect, nu doar pentru biserică, ci şi pentru ştiinţă. În felul acesta s-a dezvoltat infailibilitatea „bisericii,” care nu era altceva decât infailibilitatea episcopului de Roma, drept glasul cel mai important „în biserică,” fiindcă oriunde se investeşte o interpretare autoritară a Cuvântului lui Dumnezeu, sau se pretinde aceasta, acolo se ascunde şi infailibilitatea sau pretenţia de infailibilitate.

Lumea, pe de altă parte, desigur a susţinut că teama de Domnul era o chestiune cu totul aparte, şi nu avea nicio legătură cu observarea realităţii şi cu studierea lucrurilor; şi astfel a susţinut că religia nu are „nimic de a face cu ştiinţa.”

În felul acesta s-a născut conflictul între religie şi ştiinţă. Conflictul acesta a continuat să fie întreţinut de partea lumii. Dar din timpul Reformaţiunii, s-au făcut eforturi din partea bisericii pentru a lega religia de ştiinţă. Însă, în efortul acesta, a fost pusă drept standard „ştiinţa,” aşa cum a fost dezvoltată de lume, iar teama de Domnul – religia – a fost făcută să se conformeze ei. Dar, „ştiinţa” aceasta a fost clădită fără teamă de Domnul, şi, în multe cazuri, direct opusă acesteia. Iar când aceasta a fost acceptată de biserică drept standardul căruia trebuie să se conformeze teama de Domnul, şi prin care trebuie să fie măsurată teama de Domnul, „ştiinţa,” şi încă ştiinţa pe nedrept numită astfel, a devenit începutul cunoaşterii, iar teama de domnul sfârşitul; în loc ca teama de Domnul să fie începutul, iar ştiinţa – adevărata ştiinţă – sfârşitul. Ştiinţa a fost făcută capul, iar teama de Domnul, coada. În felul acesta Cuvântul lui Dumnezeu, singurul prin care se poate dobândi teama de Domnul, chiar de biserică a fost socotit subordonat „ştiinţei” umane, chiar opuse. Cuvântul lui Dumnezeu a trebuit să fie interpretat de „ştiinţa”  aceasta umană şi antagonică: aşa se face că oameni necredincioşi, chiar atei, prin intermediul acestei ştiinţe de a cărei păreri a început să ţină cont biserica, au devenit singure oracole prin care Cuvântul lui Dumnezeu poate fi interpretat corect chiar şi pentru biserică. În felul acesta se dezvoltă cu rapiditate infailibilitatea „ştiinţei,” care, atunci când va ajunge la culme, nu va fi decât infailibilitatea unui dictum al vocii celei mai de seamă din rândul oamenilor de ştiinţă, vorbind ex catedra.

Adevărul etern este că religia veritabilă şi ştiinţa veritabilă sunt inseparabile. Nici în cazul lui Solomon, nici al lui Daniel, nu a existat vreun conflict între religie şi ştiinţă. Nici într-unul dintre aceste cazuri nu a existat vreo divergenţă între religie şi ştiinţă: aşa că nici la Solomon, nici la Daniel nu a existat vreo ajustare, după cum nu a fost nici conflict, între religie şi ştiinţă. Pentru ambii aceşti oameni, ştiinţa a fost ceea ce întotdeauna este – complementul religiei.

Adevărata ştiinţă este complementul adevăratei religii, - şi este doar complementul; nu este esenţa. Teama de Domnul este începutul cunoaşterii, şi este doar începutul. Nu este menită a fi altceva, decât începutul cunoaşterii. De aceea, cine nu primeşte teama de Domnul, şi nu o foloseşte pentru dobândirea cunoaşterii, face o greşeală enormă. Iar cine primeşte teama de Domnul, şi o foloseşte pentru dobândirea cunoaşterii, şi se opreşte înainte să ajungă cunoaşterea lui la gradul şi caracterul de ştiinţă, la fel de mult frustrează adevăratul scop pentru care primeşte teama de Domnul. Cine primeşte ceea ce este începutul ştiinţei, este obligat tocmai prin aceasta, atât cât depinde de el, să înainteze şi să ajungă la capătul acelei ştiinţe al cărei început l-a primit.

În felul acesta, având teama de Domnul drept început al ştiinţei, iar ştiinţa drept însoţitor inseparabil al temerii de Domnul; având Cuvântul lui Dumnezeu drept mijlocul de a cunoaşte teama de Domnul, şi acelaşi Cuvânt drept temelie a oricărei ştiinţe; având Duhul Sfânt drept marele învăţător şi singurul interpret al Cuvântului lui Dumnezeu; adevărata religie şi adevărata ştiinţă vor fi unite, vor fi una şi inseparabile, acum şi întotdeauna: iar infailibilitatea va rămâne acolo unde îi este locul – la Dumnezeu, Autorul atât al adevăratei religii cât şi al adevăratei ştiinţe.