13. Studiul ştiinţei mentale

13. Studiul ştiinţei mentale

Doar Dumnezeu este Autorul adevăratei ştiinţe; iar Cuvântul Lui este unica temelie sigură a acesteia pentru om.

În toate şcolile creştine trebuie să fie predată ştiinţa, care este cunoaştere. Întrucât sunt şcoli creştine, în ele trebuie să se înveţe ştiinţa divină, cunoaşterea divină – nu ştiinţa umană. Fiindcă Domnul Hristos, marele Învăţător din orice adevărată şcoală creştină, „nu a introdus în învăţătura Lui nimic din ştiinţa oamenilor.” „Maiestatea Sa nu se putea contopi cu ştiinţa umană, care, într-o zi, se va rupe de marea Sursă a oricărei înţelepciuni. Subiectele ştiinţei umane nu s-au găsit niciodată pe buzele Lui sfinţite.”

În orice domeniu de gândire sau instruire există o ştiinţă divină, şi o ştiinţă umană. Iar acestea sunt contrare una alteia, deoarece tendinţa constantă a ştiinţei umane este de a se despărţi de Sursa adevăratei înţelepciuni. Cu adevărat, însăşi natura ştiinţei umane – care, ţineţi minte, este doar cunoaştere omenească – este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu.

Există trei mari ştiinţe de bază: ştiinţa mentală, ştiinţa morală, şi ştiinţa fizică. Toate celelalte feluri de ştiinţă nu sunt decât ramuri ale acestora. Iar acestea trei sunt aşa de strâns înrudite încât niciuna nu este completă fără celelalte, nici nu poate fi.

Cea dintâi dintre toate ştiinţele, în importanţă, de fapt şi în natură, este ştiinţa mentală. De aceea, în orice sistem de învăţare mai întâi vine, în mod natural, învăţarea ştiinţei mentale.

Ştiinţa mentală, sau psihologia, dacă cineva vrea să o trateze ca pe o „ologie,” este ştiinţa minţii. Şi întrucât mintea este cea cu care facem orice lucru conştient sau inteligent, prin natura lucrurilor, în orice învăţare, cunoaşterea şi instruirea minţii este mai întâi de toate.

Apoi: unicul scop real al educaţiei „este de a restaura chipul lui Dumnezeu în suflet.” Iar noi slujim legii lui Dumnezeu cu mintea. Nu este dar mai mare cu care să poată fi înzestrat orice suflet, decât slujirea legii lui Dumnezeu. Nu poate fi atinsă o poziţie mai înaltă sau mai onorabilă, de orice fiinţă creată, decât aceea de a sluji legea lui Dumnezeu; aceasta înseamnă să fie, în întreaga sa fiinţă, în armonie atât de completă cu Dumnezeu încât fiecare gând, fiecare motiv, şi fiecare acţiune să fie desăvârşita reflectare a voinţei lui Dumnezeu. Iar slujirea aceasta este îndeplinită „cu mintea.” Mintea este rădăcina din care odrăslesc toate celelalte din individ: mintea este pivotul în jurul căruia se rotesc toate celelalte. Aşa stând lucrurile, este sigur că, în însăşi natura lucrurilor în existenţa individului, în orice educaţie cunoaşterea minţii este de primă importanţă.

Întrucât „mental” înseamnă minte, ştiinţa mentală este ştiinţa minţii. Şi pentru că „ştiinţa” este cunoaştere, ştiinţa minţii este cunoaşterea minţii.

Atunci, cum poate fi câştigată adevărata cunoaştere a minţii? Investigarea oricărui subiect se face cu mintea; cunoaşterea oricărei alte ştiinţe se câştigă cu mintea. Prin microscop mintea poate studia şi cunoaşte cele mai încâlcite complicaţii, organismele cele mai minuscule, şi manifestările cele mai subtile din lumea naturală. Prin telescop mintea poate studia planete aflate la o distanţă aproape infinită, învăţând despre caracteristicile acestora. Astfel, prin aceste mijloace şi prin altele asemănătoare, mintea poate explora întregul domeniu al naturii. Dar cum poate mintea să investigheze mintea? Cum poate mintea să exploreze domeniul minţii? Poate mintea însăşi să facă aceasta referitor la ea însăşi? Poate mintea să se pună undeva în spatele ei însăşi, să se pună pe ea sub un microscop mintal alcătuit tot de ea, şi astfel, ea însăşi, prin ea însăşi, să se investigheze pe ea însăşi? Un astfel de lucru nu este doar mintal ci şi fizic, imposibil.

Cu mintea investigăm toate lucrurile. Dar pentru a investiga şi a cunoaşte mintea însăşi, trebuie să avem o altă minte, la fel de real după cum pentru a investiga şi a cunoaşte orice lucru trebuie să avem mintea însăşi. Mintea individuală nu se poate pune în spatele ei însăşi, nu se poate examina şi analiza pe ea însăşi; dar mintea individuală poate găsi în spatele ei o altă Minte, prin care se poate ajunge la cunoaşterea adevărată şi sigură a minţii individuale. Mintea aceasta este Mintea cu care începe şi se termină totul; şi astfel este Sursa întregii cunoaşteri şi a adevăratei ştiinţe a minţii. Oricine vrea să găsească o cunoaştere sigură, adevărata ştiinţă a minţii, să-L întrebe pe Cel care este Sursa minţii. Când aflăm ce a spus Dumnezeu despre minte, prin aceasta aflăm adevărata cunoaştere a minţii.

Dumnezeu a spus că El a făcut pe om după chipul Său. Omul a fost făcut să reprezinte, să reflecte, să manifeste pe Dumnezeu, - nu pe sine. Dumnezeu a făcut mintea omului astfel încât fiecare facultate a ei să fie facultatea Minţii divine: să fie cele mai înalte mijloace create de a exprima, de a reprezenta Mintea divină.

Toate lucrurile create sunt doar expresia gândului lui Dumnezeu; fiindcă „cerurile au fost făcute prin cuvântul Domnului, şi toată oştirea lor, prin suflarea gurii Lui.” „Căci El zice şi se face.” Prin Cuvântul lui Dumnezeu „au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute.” Cuvântul este expresia gândului, iar gândul este produsul minţii. Fiindcă toate lucrurile create sunt produsul cuvântului lui Dumnezeu, înseamnă că sunt doar forme de exprimare ale gândului lui Dumnezeu, nenumărate forme de exprimare. Crearea omului – crearea minţii – a fost încununarea creaţiunii; de aceea, mintea omului este cel mai înalt mijloc creat pentru a reflecta, a re-prezenta, a exprima, gândul lui Dumnezeu.

Observaţi ilustraţia dată în mod divin despre aceasta: după ce Dumnezeu a făcut pe om singur, a făcut să treacă prin faţa lui toate animalele şi păsările, „ca să vadă cum are să le numească.” Nu ca să le dea nume, după cum citesc mulţi în mod greşit; ci cu adevărat „ca să vadă cum are să le numească.” A fost o testare a minţii omului. Toate lucrurile create fiind produsul minţii lui Dumnezeu, erau expresii diferite ale gândului lui Dumnezeu. Pe când fiecare făptură trecea prin faţa omului, în mod instantaneu intelectul lui pătrundea până în miezul ei, mintea lui citea gândul lui Dumnezeu exprimat în ea, iar acel gând îl reproducea rostind cuvântul ce definea natura şi caracteristica esenţială a fiecăreia. Căci „orice nume pe care îl dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela-i era numele.” Orice nume pe care îl dădea omul, exact acela era. Aceasta demonstrează că mintea omului era atât de vastă încât cuprindea cu înţelegerea ei toată creaţia; că era atât de multilaterală şi de o perfectă elasticitate încât pătrundea imediat caracteristicile creaţiei nespus de variate; că se mişca uşor cu o aşa absolută precizie încât detecta în mod instantaneu natura esenţială şi distinctivă a fiecărui lucru creat, indiferent cât de subtilă ar fi fost această distincţie; şi că propria lui personalitate, prin propria lui voinţă liberă, era atât de perfect supusă Voinţei divine, era în armonie atât de perfectă cu Mintea divină, încât gândul acestei Minţi, indiferent în ce formă era exprimat, era prins instantaneu de mintea lui şi devenea gândul lui, aşa că el gândea gândurile lui Dumnezeu.

Totuşi, aceasta nu a fost totul. Omul nu a găsit şi nu a gândit gândurile lui Dumnezeu doar prin cuvântul lui Dumnezeu exprimat în creaţia vizibilă. Cuvântul lui Dumnezeu a venit la om în mod direct. Dumnezeu a vorbit omului în mod direct, aşa că omul a comunicat cu Dumnezeu prin gândurile lui Dumnezeu ce i-au fost comunicate în mod direct prin cuvânt şi prin Duhul lui Dumnezeu. Aceasta, în sensul cel mai înalt, a făcut ca mintea omului să fie mijlocul cel mai înalt creat pentru a reflecta Mintea divină, a exprima gândul lui Dumnezeu, a glorifica pe Dumnezeu. Acesta este omul, aceasta este mintea, aşa cum a fost omul atunci când l-a creat Dumnezeu.

Dar în faţa omului a venit un alt cuvânt, opus cuvântului lui Dumnezeu, care transmitea gândul şi mintea unuia ce se împotrivea lui Dumnezeu. Omul avea cuvântul lui Dumnezeu. Atât timp cât el a primit şi a păstrat acel cuvânt, şi prin aceasta a primit şi a păstrat gândul şi mintea Celui al cărui era cuvântul, prin aceasta avea mintea lui Dumnezeu ca minte călăuzitoare pentru el. Una dintre exprimările acestui cuvânt a fost: „Din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” Celălalt cuvânt, care i s-a adresat acum, a spus: „Hotărât că nu veţi muri, dar Dumnezeu ştie că în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.” Acest alt cuvânt, opusul cuvântului lui Dumnezeu, a fost ascultat, a fost primit gândul exprimat prin el, şi prin aceasta a fost primită mintea celui a cărui erau gândul şi cuvântul. Apoi, cu mintea aceasta aflată în opoziţie, totul a fost văzut invers: pomul care nu era nicidecum bun pentru hrană, şi nici nu era de dorit pentru a face pe cineva înţelept, a fost văzut acum exact în felul în care nu era. „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit, şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el.” În felul acesta, când a venit Satana rostind cuvintele lui, transmiţând gândul şi sugestia minţii lui rele; şi când a fost acceptat cuvântul acesta străin împreună cu gândul şi sugestia rea în locul cuvântului şi al gândului minţii lui Dumnezeu; atunci mintea rea a vrăjmaşului a fost primită şi a devenit mintea călăuzitoare a omului, în locul minţii lui Dumnezeu. Mintea aceasta fiind mintea Satanei, este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, fiindcă nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu se poate supune. Aşa se explică de ce mintea omului în starea de păcat, mintea naturală „mintea carnală este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu,” şi „nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună” (Romani 8:7 - KJV).

De acum, fiind plin de mintea rea a vrăjmaşului, cu dorinţele ei perverse şi cu ambiţiile ei rele, omul a reflectat chipul şi ruşinea celui care îl condusese în păcat; în loc să reflecte ca înainte chipul şi slava Celui care îl crease în neprihănire şi adevărată sfinţenie. La fel de sigur după cum înainte de a păcătui omul reflectase chipul şi slava Făcătorului său spre neprihănire, tot aşa după ce a păcătuit a reflectat chipul şi ruşinea seducătorului său spre păcat.*

Adevărul despre aceasta se vede în fiecare trăsătură a purtării omului imediat după păcătuirea lui. Nu la mult timp după ce slava s-a îndepărtat de la el din cauza păcatului, lor le-a fost ruşine în faţa Celui în a cărui prezenţă altădată se desfătaseră. Acum, când au auzit glasul lui Dumnezeu, în loc să fie plini de bucurie, le-a fost frică, şi au căutat să se ascundă de El, şi chiar au crezut că se pot ascunde, şi că s-au ascuns de El. Aceasta nu este mintea care gândeşte gândurile lui Dumnezeu. Ci este tocmai reflectarea minţii avute de Lucifer în cer, care, fără să înţeleagă planul lui Dumnezeu,  a gândit că îşi poate ascunde de Domnul propriile lui planuri.

Apoi, când Domnul l-a întrebat pe om, „Ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?” în loc să răspundă în mod direct şi onest, „Am mâncat,” el a răspuns indirect şi evaziv, implicând în vinovăţie atât pe Domnul cât şi pe femeie, înainte de a se recunoaşte pe sine vinovat. El a zis, „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat.” Iar când Domnul a întrebat-o pe femeie, „Ce ai făcut?” în loc să răspundă direct şi deschis, ea a prezentat la fel pe altcineva înaintea ei, protejându-se pe sine, aşa cum făcuse bărbatul. Ea a zis, „Şarpele m-a amăgit, şi am mâncat din pom.”

O astfel de minte nu a fost pusă în om de Domnul. Totuşi, oricine ştie că tocmai această minte se află în mod natural în întreaga omenire, până în ziua aceasta. Oricine ştie că nu este în omul natural aceea de a mărturisi o greşeală în mod deschis, franc, şi imediat. Impulsul spontan din orice suflet uman este de a se eschiva şi de a se proteja pe sine în spatele a orice sau a oricui din lume, şi de a căuta să apară el curat, implicând pe altul. Şi dacă nu poate scăpa pe deplin, cu toate acestea, dacă trebuie să apară şi el vinovat, atunci pe el trebuie să cadă gradul cel mai mic de vinovăţie cu putinţă. O astfel de dispoziţie nu a fost pusă în omenire de Domnul: Nu vine de la Domnul. Este de la Satana. Este dispoziţia, este tocmai mintea şi spiritul lui Lucifer, cel dintâi care conduce pe calea păcatului.

Dar Domnul în iubirea şi mila Sa nu a vrut, şi nu a lăsat omenirea înrobită şi distrusă prin posesia unei astfel de minţi. „Domnul Dumnezeu a zis şarpelui, … Vrăjmăşie voi pune între tine  şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei.” Prin cuvintele acestea pline de har, Dumnezeu a străpuns şi a sfâşiat linţoliul de întunecime totală în care mintea Satanei învăluise omenirea. Prin aceste cuvinte a făcut ca lumina divină să strălucească în mintea întunecată a captivului făcut sclav, ce sta neputincios. Iar lumina aceasta este „adevărata lumină, care luminează pe orice om, venind în lume.” Vrăjmăşia aceasta împotriva Satanei, ura faţă de rău, pe care Dumnezeu o pune prin aceste cuvinte în mintea fiecărei persoane care se naşte în lume, determină pe orice suflet să urască răul şi să dorească binele, şi să tânjească după eliberare din sclavia răului şi după odihna şi desfătarea plină de slavă în ce este bine. Şi pentru că eliberarea aceasta se găseşte numai în Hristos, făgăduinţa de a pune duşmănie între Satana şi omenire, este făgăduinţa darului lui Hristos, „Dorinţa tuturor naţiunilor.”

Aşa se face că „Fiul lui Dumnezeu a venit, şi ne-a dat o minte.” (1Ioan 5:20, KJV). Aşa se face că din ceasul în care cuvintele acelea pline de har au fost rostite omului păcătos în grădină, cel dintâi cuvânt adresat de Dumnezeu întregii omeniri este, „Pocăiţi-vă” adică schimbaţi-vă mintea. Întoarceţi-vă mintea de la mintea călăuzitoare a Satanei, la mintea călăuzitoare a lui Dumnezeu; „Să aveţi în voi gândul (mintea – KJV) acesta, care era şi în Hristos Isus.” Aşa se face, şi aşa este posibil ca despre toţi cei ce primesc acest sfat divin să se poată spune, „Noi avem mintea lui Hristos.”

În felul acesta, Mintea absolută şi Autorul minţii omului a vorbit în ce priveşte subiectul minţii; şi a descoperit în mod clar că există două minţi ce licitează pentru alegerea şi studiul oamenilor. Şi fiecare om este liber să aleagă dintre cele două minţi pe care o vrea să-i fie minte călăuzitoare şi pe care o vrea ca subiect în studiul său despre ştiinţa mentală. Care dintre acestea două merită să fie aleasă de oameni drept teren de studiu în ştiinţa mentală?

Despre una dintre minţi, mintea omului aşa cum este, mintea firească, Sursa minţii a spus: „mintea carnală este duşmănie împotriva lui Dumnezeu (Rom. 8:7, Fidela). Acesta este adevărul spus de Cel care este Izvorul cunoaşterii. De aceea, înseamnă că orice ştiinţă omenească despre mintea umană, psihologia omenească, nu poate fi decât ştiinţa duşmăniei împotriva lui Dumnezeu; iar studiul oricărei ştiinţe umane despre mintea omenească, studiul psihologiei omeneşti, nu poate fi decât studierea a ceea ce este duşmănie împotriva lui Dumnezeu.

Dar ce folos există, ce folos poate exista, în a studia duşmănia împotriva lui Dumnezeu? Să zicem că mintea aceasta, care este duşmănie împotriva lui Dumnezeu, este studiată şi analizată şi toate fenomenele ei sunt notate, de către mintea care este duşmănie împotriva lui Dumnezeu. Ce va avea studentul după toate acestea? Doar duşmănie împotriva lui Dumnezeu. Ce va ajunge să cunoască? Doar vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. Şi nu va ştii aceasta; el va crede că este altceva. Dacă ar ştii cu adevărat că este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, cu siguranţă nu ar studia-o deloc. Cu siguranţă, atunci, în nicio şcoală creştină nu ar fi studiată nicio ştiinţă omenească despre minte. Cu siguranţă, este destul să ştii ce este, să ştii că este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, fără să mai pierzi timpul cu un studiu detaliat al ei.

Despre cealaltă minte, mintea omului aşa cum a fost, mintea originală şi spirituală, Originea minţii a spus că este „mintea lui Hristos,” care este „Dumnezeu manifestat,” în care „locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii,” şi care este „Dumnezeu.” El a spus să este mintea Aceluia care este „plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul.” Este mintea Aceluia care, într-un cuvânt, este „Dragoste;” şi care este Izvorul înţelepciunii şi cunoaşterii – al filozofiei şi ştiinţei.

Aceasta este o minte care este mai presus de toate vrednică de cea mai devotată aplicaţie în cel mai profund studiu. Este o minte a cărei cunoaştere este doar o continuă inspiraţie şi o eternă binecuvântare. Este însăşi Mintea divină. Cunoaşterea acestei Minţi este prin natura lucrurilor cunoaştere divină. Iar cunoaşterea aceasta este deschisă pentru noi în mod nestingherit. Da, chiar Mintea aceasta ne este dată în mod liber. Căci El ne-a dat în mod liber Duhul Lui etern; şi este una dintre funcţiile acestui Duh etern de a ne face cunoscut lucrurile lui Dumnezeu, de a lua lucrurile lui Dumnezeu şi a ni le descoperi, de a măsura adâncimile infinite ale planului etern al lui Dumnezeu, de a aduce la lumină comori de iubire, înţelepciune şi cunoaştere de Dumnezeu, de a le clarifica în minţile noastre şi de a le sigila în înţelegerea noastră. De aceea avem îndemnul divin, „înnoiţi-vă în duhul minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită.” Transformarea aceasta a vieţii şi caracterului, a trupului, sufletului şi duhului, prin reînnoirea minţii prin credinţa în Isus Hristos, - aceasta este ştiinţă mentală, aceasta este psihologie, aceasta este adevărată ştiinţă, şi vrednică de cea mai destoinică şi intensă aplicaţie a puterilor profesorilor şi studenţilor. Iar ştiinţa aceasta este divină. De aceea, există o ştiinţă divină a minţii, - o psihologie divină deschisă pentru toţi profesorii şi studenţii din toate şcolile. Să nu fie studiată, aşadar, ştiinţa aceasta mentală în toate şcolile creştine?

Cunoaşterea minţii trebuie să fie compusă din o cunoaştere a caracteristicilor, operaţiilor şi fenomenelor minţii.

Intenţia ştiinţei omeneşti a minţii este de a consta într-o cunoaştere sistematizată a caracteristicilor, operaţiilor şi fenomenelor minţii umane.

Intenţia ştiinţei divine este de a consta într-o cunoaştere sistematizată a caracteristicilor, operaţiilor şi fenomenelor minţii divine.

Care dintre aceste câmpuri de studiu al ştiinţei mentale – cel uman sau cel divin – prezintă perspectiva cea mai favorabilă unui studiu folositor?

Pentru cineva care crede că există o Minte divină, şi că aceasta este într-un anume fel accesibilă investigaţiei din partea omului, există vreun temei posibil de a face comparaţie între mintea umană şi cea divină pentru a afla care teren de studiu este mai folositor?

Nu este foarte limpede că întrucât există o Minte divină, şi întrucât Mintea aceasta este accesibilă investigării din partea omului, cu siguranţă ştiinţa despre această Minte prezintă un teren de studiu cu atât mai promiţător faţă de cea umană, cu cât mintea divină este superioară minţii umane?

Când cineva crede că există o Minte divină, şi că aceasta este accesibilă cercetării de către om, dar alege ca mintea umană să fie domeniul studiului său în cadrul ştiinţei mentale, prin aceasta pune mintea umană în locul celei divine, o aşează în mod practic mai presus de cea divină, arătând astfel că declaraţia lui de a crede în cea divină este doar un consimţământ, fără greutate şi fără efect în viaţa lui.

„Prea iubiţilor, totuşi de la voi aşteptăm lucruri mai bune.” Evrei 6:9. Există o Minte divină. Mintea aceasta divină este deschisă studierii ei de către om. Omul este invitat şi bine venit să cerceteze natura şi operaţiile acestei Minţi divine.

Operaţiile minţii, fie divine fie umane, se desfăşoară prin gânduri. Şi în primul rând, gândul se exprimă prin cuvânt. Gândul divin este exprimat în Cuvântul divin. Iar atunci când sunt exprimate gândurile divine, ceea ce nu se întâmplă cu alte gânduri, cuvintele sunt de fapt lucruri. Fiindcă „La început era Cuvântul” (Ioan 1:1), şi „lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu” (Evrei 11:3); „căci El zice, şi se face” (Ps. 33:9).

Prin cuvântul Domnului au fost făcute toate lucrurile care există. Şi deoarece cuvântul este expresia gândului, este limpede că toate lucrurile care există, sunt doar diferite forme de exprimare ale gândului lui Dumnezeu. Chiar aşa zice Scriptura: „Căci Tu mă înveseleşti cu lucrările Tale, Doamne, şi eu cânt de veselie, când văd lucrarea mâinilor Tale. Cât de mari sunt lucrările Tale, Doamne, şi cât de adânci sunt gândurile Tale!”

De aici se înţelege că metoda potrivită de a studia toate lucrurile care există, este de a le studia ca expresii ale gândului lui Dumnezeu, şi de a descoperi care este gândul exprimat în acestea. Acesta este studiul, obţinerea cunoaşterii, Minţii divine; şi aceasta, în sine, este ştiinţa mentală divină. În felul acesta toată creaţia este terenul de studiu al ştiinţei mentale; şi tot studiul naturii, dacă este corect înţeles, este studiul ştiinţei Minţii divine.

Cea dintâi ocupaţie în care s-a angajat omul abia atunci creat, desăvârşit şi drept, a fost de a citi gândurile lui Dumnezeu, de  a studia fenomenele Minţii divine. Omul a fost chemat în mod desluşit la această ocupaţie de Creatorul Însuşi, Cel care i-a şi dat-o. Şi chiar dacă a fost mai mult decât atât în acest eveniment, aceasta este în sine o instrucţiune divină pentru toată omenirea că prima dintre toate ocupaţiile pe care se cuvine să o aibă omul este, sub o călăuzire divină conştientă şi recunoscută, de a citi gândurile şi a studia fenomenele minţii lui Dumnezeu în minunatul lui câmp de studiu al creaţiei.

Totuşi, acest câmp al întregii creaţii, aşa minunat, nu este  totul din întregul câmp, aşa de vast, al ştiinţei mentale. Mai este unul, chiar mai minunat: „Domnul se gândeşte la mine” (Ps. 40:17). „Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire” (Ier. 29:11). Gândurile acestea sunt gândurile Lui cu privire la salvarea păcătoşilor, la răscumpărarea celui pierdut, şi sunt exprimate în Cuvântul mântuirii Lui, evanghelia Domnului Isus Hristos. Fiindcă evanghelia aceasta este descoperirea „planului veşnic pe care l-a făcut în Hristos Isus Domnul nostru.”

Aceste două mari domenii ale ştiinţei mentale – gândurile lui Dumnezeu exprimate în creaţie şi gândurile lui Dumnezeu exprimate în mântuire – sunt terenurile de studiu ale lui Solomon, cel mai înţelept om ce a trăit după Adam. Dar acum, de când omul a devenit supus păcatului, terenul de studiu al gândului lui Dumnezeu din cadrul mântuirii, are întâietate; deoarece omul trebuie să fie scos din întunericul şi stricăciunea minţii în care a ajuns, sedus fiind de Satana, înainte de a putea citi în mod corect gândurile lui Dumnezeu exprimate în creaţie. Potrivit cu aceasta, deşi Solomon şi-a pus inima să cerceteze şi să studieze toate lucrurile care se fac sub ceruri, şi a avut foarte mare succes în aceasta, el a făcut-o „în înţelepciune,” care este „teama de Domnul.” La fel, el înalţă de asemenea înţelepciunea, teama de Domnul, drept cel mai de preţ şi mai de dorit dintre toate lucrurile” (Prov. 3:15).

Din acest motiv, la fel pentru Hristos, Omul model al tuturor veacurilor, şi cel din urmă Adam, gândul lui Dumnezeu exprimat în mântuire a fost câmpul de studiu de importanţă transcendentală cu care mintea omului trebuia să se ocupe: nu că prin aceasta ar fi exclus domeniul creaţiei, ci pentru că este singura cale reală de a ieşi la lumina în care gândul lui Dumnezeu exprimat prin creaţie poate fi văzut clar şi citit în mod corect.

Gândul lui Dumnezeu din domeniul mântuirii, evanghelia lui Hristos, este de o importanţă transcendentală în ce priveşte priceperea profunzimii înţelesului din celălalt domeniu al gândului lui Dumnezeu, nu doar pentru oamenii de pe pământ şi în păcat. Este chiar şi pentru lumile necăzute şi pentru inteligenţele sclipitoare ale cerului însuşi. Gândul lui Dumnezeu, cuprins în planul Lui din veşnicii, şi exprimat în Cuvântul Lui, al evangheliei, sunt ştiinţa cea mai înaltă pentru inteligenţele cereşti. Fiindcă predicarea „bogăţiilor nepătrunse ale lui Hristos” are drept scop de a „pune în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile; pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veşnic, pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru.” (Efes 3:8-11).

Iar când aceasta se va predica „prin Duhul Sfânt trimis din cer,” „îngerii doresc” cu deosebit interes „să privească,” pentru a putea privi înţelepciunea nespus de felurită descoperită prin operaţia Minţii divine în realizarea acestui plan veşnic. (1Petru 1:12.)

Aşadar, sunt două domenii infinite în cadrul ştiinţei Minţii divine, deschise în faţa cercetării omului. Iar ambele sunt centrate în Isus Hristos; fiindcă în ambele, toate fenomenele sunt expresia gândului Minţii divine; şi deoarece gândul este exprimat prin cuvânt, iar Isus Hristos este Cuvântul lui Dumnezeu, astfel, fie că e vorba de creaţie sau de răscumpărare, Isus Hristos, fiind Cuvântul lui Dumnezeu, este expresia gândului lui Dumnezeu. Şi fiindcă Isus Hristos este expresia gândului lui Dumnezeu în aceste două minunate câmpuri de operaţiune ale Minţii divine, este foarte clar că fără El, gândurile exprimate în aceste câmpuri de studiu, nu pot fi înţelese.

Având în vedere aceste lucruri, nu este foarte clar şi uşor de înţeles, de ce „Isus nu a introdus în învăţătura Lui nimic din ştiinţa oamenilor,” de ce „Maiestatea Lui nu se putea contopi cu ştiinţa omenească,” de ce „subiectul ştiinţei omeneşti nu s-a găsit niciodată pe buzele Lui sfinţite,” şi de ce „ştiinţa omenească se va despărţi într-o zi de marea Sursă a oricărei înţelepciuni”?

Iar când oamenii părăsesc acest minunat domeniu dublu de studiu al ştiinţei Minţii divine, petrecându-şi timpul şi efortul pe terenul întunecat şi îngust al operaţiunii minţii omeneşti, care este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, este adevărat că părăsesc frumoasele ape  care curg din zăpada Libanului, apele care curg din Stânca acestui câmp, pentru a se adăpa cu „apele întunecate din vale”, da, s-au întors spre „canalele de rând”? Iar dacă fac aceasta, este de mirare că „rezultatul” constă în producerea de „inimi uscate în şcoală şi în biserică”?

Nu este un motiv acesta pentru ca în şcolile creştine să se înveţe drept ştiinţă mentală, doar ştiinţa care se ocupă cu Mintea divină?

------------------

* Oricine doreşte să studieze mai adânc subiectul despre această altă minte, o poate face citind capitolul 21 din „Imperiul Ecleziastic.”