16. Studiul ştiinţei fizice – Anatomia

16. Studiul ştiinţei fizice – Anatomia

Dintre toate subiectele din sfera ştiinţei fizice, subiectul cel mai de interes pentru om, cel care se întrepătrunde în modul cel mai deplin şi vital cu viaţa sa, este acela al ştiinţei despre corpul său: cunoaşterea modului în care este alcătuit, a modului în care trebuie păstrat, şi cunoaşterea funcţiilor lui. Lucrul acesta este adevărat de asemenea şi datorită faptului că omul însuşi este coroana creaţiunii, ba mai mult, deoarece despre el Inspiraţia a declarat că este „făcut în chip tainic şi minunat.”

Ca ilustraţie perfectă a principiului Biblia ca manual în ştiinţă, şi ca ilustraţie a învăţăturii şi ştiinţei cu adevărat creştine, autorului i se permite să prezinte o adresă despre „Cum să studiem Anatomia,” de Stephen Smith, M.D.LL.D., din New York City, prezentată studenţilor de la Departamentul Medical din cadrul Syracuse University, Oct. 13, 1902, şi publicat în Medical Record, Ian. 3, 1903*.

„O cunoaştere practică şi precisă a mecanismului corpului uman stă la baza adevăratului succes în urmărirea profesiei medicale. Este de cea mai mare importanţă, de aceea, ca de la început să adoptaţi un plan de studiu care, în timp ce fascinează, absorbindu-vă astfel toată atenţia, tinde puternic să fixeze cu fermitate în memoria dumneavoastră relaţiile asociate dintre funcţie şi structură. Doar când aceste relaţii sunt atât de profund înţelese şi reţinute în minte că structura sugerează imediat funcţia, şi funcţia sugerează structura, doar atunci anatomia devine accesibilă în toate situaţiile de urgenţă din cadrul practicării zilnice a medicinei şi chirurgiei.

Nu se poate nega că metoda actuală de a studia anatomia nu aduce, de regulă, acest rezultat. Cât de rar se întâmplă ca un student să devină atât de interesat de studiul anatomiei încât în zelul şi în căutarea lui să-şi neglijeze celelalte studii, sau să-şi sacrifice plăcerile şi amuzamentele! Şi, ce este şi mai important, cât de rar întâlnim un practician care să-şi poată aminti repede anatomia şi funcţiile exacte măcar ale celor mai importante organe şi structuri ale corpului! Dacă examinăm critic manualele moderne de anatomie, în scopul de a determina adaptarea acestora la dublul scop de a inspira studentul cu o iubire reală faţă de ştiinţă, şi de a-şi putea folosi instantaneu cunoştinţele în practică, vom fi convinşi că nu aduc niciun rezultat; şi nu este dificil să explicăm cauza eşecului. Cursul studiului lasă mult de dorit în ce priveşte sistemul, sau ordinea şi cursul logic al structurilor corpului, care apelează la facultăţi inventive şi constructive. În loc de a fi tratate ca o entitate, în care fiecare organ şi structură contribuie în proporţia corespunzătoare la aparatul complet, diferitele părţi sunt studiate într-o manieră fragmentată şi lipsită de legătură, care în mod necesar face să-şi piardă interesul chiar şi geniul cel mai inventiv. Faptul care se pierde cu totul din vedere este că anatomia este o ştiinţă a naturii, şi că, la fel ca toate ştiinţele naturii, are un curs perfect logic, care, atunci când este descoperit în modul potrivit, conduce mintea pe nesimţite de la studiul părţilor simple la aranjarea lor în forme complexe, aşa cum este ilustrat din abundenţă în ştiinţa botanicii, a chimiei sau biologiei. Însă nici manualele de anatomie, nici profesorii acestei ramuri fundamentale a educaţiei medicale nu adoptă sistemul natural de a învăţa ştiinţa aceasta. Dimpotrivă, schema de studiu este în aşa fel alcătuită încât să împiedice asocierea relaţiilor, şi de aici continuitatea gândirii, din partea studentului. De aceea, acestuia i se cere în mod constant să memoreze fapte abstracte fără legătură între ele. Luaţi, spre exemplu, experienţa din cursul anului trecut a unui student la medicină de la unul dintre cele mai moderne colegii medicale ale noastre. El spune că prima lui lecţie de anatomie a fost o descriere a părţilor exterioare ale claviculei; a doua a fost o descriere similară a scapulei; a treia un studiu similar al femurului. În acelaşi timp nu a învăţat nimic despre structura oaselor, nici despre rolul lor în cadrul scheletului. Când a fost întrebat, s-a văzut că era convins că succesul lui ca student depindea doar de abilitatea lui de a reţine şi repeta prompt termenii pe care îi găsea în manualul său. Organismul minunat pe care îl studia nu prezenta pentru el mai multă atracţie decât ar fi prezentat o limbă străină pentru un student căruia, pentru a o învăţa, i s-ar fi cerut mai întâi să-şi încarce memoria cu cuvintele ei din dicţionar. Metoda curentă de a studia anatomia poate fi comparată cu studierea unei filaturi de bumbac care ar începe cu studierea unui fus şi învăţarea tuturor părţilor lui, apoi cu examinarea unei roţi aflate la distanţă, memorând amănunţit fiecare detaliu al construcţiei ei, şi procedând astfel până când este studiată toată maşinăria pe fragmente separate. Este evident că niciun student nu ar fi serios interesat de un astfel de studiu, nici cunoaşterea lui în ce priveşte maşinăria nu l-ar face inginer expert. Poate că ar fi capabil să răspundă la fiecare întrebare legată doar de termenii din carte, şi totuşi ar avea foarte puţine informaţii folositoare sau folosibile dacă i s-ar cere să remedieze defectele maşinii.

Dar o experienţă de mulţi ani în predarea anatomiei m-a convins că se poate urma un curs de studiu care va interesa profund de la început studentul obişnuit, şi îl va face în stare să-şi însuşească rapid şi să-şi fixeze bine în memorie, cele mai mici detalii legate de funcţia sau structura ţesuturilor. Aşadar, cum să fie studiată anatomia? Răspund, exact aşa cum aţi începe, aţi continua şi termina studiul oricărui alt mecanism cu a cărui structură şi funcţii aţi dori să ajungeţi la fel de familiari ca inventatorul. Este evident că pentru a obţine o cunoaştere atât de precisă a unei maşini, trebuie să o studiaţi alături de schiţa urmată de inventator în proiectarea părţilor ei componente. Aceasta va cere să vă puneţi în aşa relaţie cu el încât să aveţi în minte gândul lui de la prima concepţie despre nevoia de un astfel de aparat sau organism, până la realizarea lui sub forma instrumentului desăvârşit. Aici se găseşte farmecul şi fascinaţia din studiul anatomiei, dacă adoptaţi metoda logică pe care a urmat-o inventatorul atunci când a creat maşina. De la începutul studiilor voastre veţi fi conduşi să gândiţi gândul Creatorului, şi pe măsură ce mecanismul minunat al corpului omenesc este dezvăluit în mod treptat, veţi fi din ce în ce mai inspiraţi cu cele mai alese concepţii despre înţelepciunea şi puterea divină. Contemplând dovada existenţei unui plan în creaţie, psalmistul a cântat: „Cât de scumpe îmi sunt gândurile Tale, Dumnezeule! Cât de mare este numărul lor!”

Fără îndoială cel mai bun instructor al unei persoane care vrea să studieze o maşină atât de bine încât să poată deveni inginerul ei, este inventatorul însuşi, fiindcă în timp ce îşi descrie propria lucrare, în mod natural devine foarte entuziast şi redă în modul cel mai exact şi detaliat tot ce este legat de conceperea, proiectarea şi construirea invenţiei sale. Pe măsură ce studentul urmează firul gândurilor, el prinde inspiraţia inventatorului, şi pe măsură ce fiecare trăsătură nouă a structurii este dezvoltată în ordine şi în succesiune logică, mintea lui este cuprinsă de entuziasmul profesorului său, şi pe nesimţite este transformat într-un inventator, un arhitect, creator, şi fără a fi conştient de aceasta, lucrul studiat devine al lui. O astfel de strategie va conduce studentul să înceapă cu felul în care a conceput inventatorul prima oară maşina care urma să fie inventată. Această primă concepţie este întotdeauna precedată de recunoaşterea unei funcţii ce trebuie realizată, şi de lipsa unui aparat sau organism care să o realizeze. Cu alte cuvinte, legea universală ce guvernează invenţiile cere ca funcţia ce trebuie îndeplinită să fie recunoscută înainte ca structura să fie plănuită. Istoria fiecărei invenţii arată că a apărut în urma unei nevoi recunoscute după o maşinărie care să îndeplinească un scop dat, şi că în construirea ei fiecare parte a fost în aşa fel plănuită încât, în timp ce îndeplinea funcţia ei specială, contribuia ca forţă sau factor la mecanismul complet necesar pentru realizarea cu succes a marelui ei scop. Am putea, şi ar trebui, să aplicăm aceeaşi metodă la studiul structurii corpului uman. Mai întâi trebuie să recunoaştem bine funcţia ce trebuie îndeplinită înainte să începem să construim aparatul adaptat pentru îndeplinirea funcţiei. În aceasta constă secretul inventării cu succes a oricărui mecanism folositor. Studentul care începe studiul anatomiei şi îl urmează cu hotărâre în acest spirit, este de la început un inventator, şi recunoaşte în mod constant funcţii care trebuie îndeplinite, şi în mod constant îşi foloseşte toate energiile pentru a plănui dispozitive pentru realizarea acestor funcţii. El nu doar pătrunde în gândurile Creatorului, dar el însuşi devine creativ. În felul acesta o inspiraţie veritabilă stimulează fiecare facultate inventivă a minţii sale, şi în loc de a fi doar un agent pasiv, care primeşte şi depozitează în memorie termeni tehnici uscaţi şi adesea nefolositori, el devine un cercetător şi un explorator activ în acest nou domeniu al ştiinţei.

Desigur, un curs de studiu al anatomiei aranjat în aşa fel încât studentul să fie adus de la început într-o relaţie aşa de strânsă cu Creatorul mecanismului uman încât să gândească gândurile Lui, presupune să-L urmăreşti pe Creator începându-şi lucrarea, continuând-o şi terminând-o după metodele care guvernează toate invenţiile. Să vezi cum Creatorul a descoperit o nevoie în creaţie, o funcţie neîndeplinită, şi apoi a trecut la inventarea unui instrument care să vină în întâmpinarea acelei nevoi şi care să îndeplinească acea funcţie. În adoptarea acestei teorii, trebuie să înţelegem crearea directă a omului ca o fiinţă nouă şi originală creată, în mod specific adaptată în fiecare structură pentru un scop dat, iar studiul nostru trebuie să meargă în paralel cu paşii pe care deja i-am indicat, adică: mai întâi de toate înţelege funcţia ce trebuie îndeplinită de această nouă creaţie, apoi urmează proiectarea structurii până la forma ei deplină în organismul complet.

Criticile ce vor fi aduse acestei scheme de studiu, sunt evidente. Se va declara că ignorăm teoria modernă a evoluţiei, şi că insuflăm idei învechite legate de creaţie, idei care pot da direcţii greşite studentului. În apărarea metodei se poate spune că acelaşi rezultat poate fi atins dacă urmăm doctrina evoluţiei însă, în acest caz, schema va fi în mod necesar încâlcită şi complicată în aşa măsură încât va crea confuzie studentului medical mediocru. Pe lângă aceasta, sunt folosiţi termenii creaţiei deoarece sunt mai sugestivi pentru adevărurile anatomiei decât orice alţi termeni ce ar putea fi folosiţi. Probabil cea mai importantă mărturie în favoarea acestei metode de a preda anatomia, este cea folosită de Profesorul Huxley, marele susţinător al teoriei evoluţiei. Într-una din ultimele lui prelegeri, descriind procesul de dezvoltare al unui ovul pe măsură ce diferitele lui stadii se văd cu ajutorul unui microscop puternic, succedându-se într-o ordine pline de simetrie, el a fost înregistrat spunând:

‚Posibilităţi necunoscute dormitează în globul acela semifluid. Doar o măsură moderată de căldură să ajungă în leagănul lui apos, şi materia plastică suferă schimbări atât de rapide, totuşi atât de sigure şi urmărind un plan în succesiunea lor, încât le putem compara doar cu cele operate de un operator dibaci pe o bucată de lut lipsită de formă. Vedem ca şi cum un modelator îndemânatic ar da formă masei plastice cu ajutorul unei mistrii; ca şi cum un deget delicat ar trasa linia ce urmează să fie ocupată de coloana vertebrală şi ar modela conturul corpului, ciupind dintr-o parte capul, iar din cealaltă coada, fasonând coaste şi mădulare într-un mod atât de artistic încât, privind oră după oră, observatorul este aproape involuntar stăpânit de impresia  că un ajutor pentru vedere mai sensibil decât acromaticul i-ar descoperi vederii artistul ascuns, cu planul în faţă, străduindu-se cu deosebită măiestrie să-şi desăvârşească lucrarea.’

Un scriitor foarte distins, vorbeşte despre acest citat după cum urmează:

‚Cele de mai sus sunt cuvintele lui Huxley. Aceasta înseamnă că biologul cel mai renumit din Europa (potrivit cu Virchow), când ajunge să descrie dezvoltarea vieţii, o poate face doar în termenii creaţiei.’

Împreună cu remarcile acestea explicative, propun dezvoltarea schiţei unui curs de studiu al anatomiei bazat pe ‚Termenii Creaţiei.’ Dacă ne apropiem de subiect ca inventatori, şi acesta este adevăratul spirit cu care începem studiul, prima noastră întrebare ar trebui să fie legată de modul în care a apărut concepţia că omul trebuia să fie creat. Ce condiţii anume existente, au cerut crearea omului? Am putea, probabil, să ajungem la o concluzie corectă dacă am analiza organismul lui existent, dar, întrucât în naraţiunea Bibliei există o declaraţie despre cauza imediată a creării lui, şi întrucât acesta este singurul raport de acest fel din istoria omenirii, şi corespunde scopului nostru, îl vom adopta.

Referindu-ne deci la raportul despre creaţie aşa cum este dat în Geneza, învăţăm că pământul a fost pregătit pentru lucruri vii, şi într-un mod ordonat au apărut iarba, tufişurile, pomii, vieţuitoarele din ape, păsări înaripate, vitele, târâtoarele şi animalele de pe pământ, iar Creatorul a spus despre ele că sunt foarte bune. Dar acum, pare a fi o pauză în creaţie, şi, urmărind naraţiunea, aflăm că s-a descoperit că ‚nu era nici un om ca să lucreze pământul’ sau ca să ‚umple pământul şi să-l supună,’ sau să ‚aibă stăpânire’ peste el. A fost un nou stimulent pentru energia creatoare, şi aparent o sarcină mai dificilă nu a fost până atunci prezentată Celui Atotputernic. Concluzia deliberărilor din Consiliul de Creaţie este redată în anunţul, ‚Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră.’ Aceasta este prima menţiune despre om raportată în istoria pământului. Decizia este exprimată în limbajul unui consiliu de arhitecţi, inventatori sau creatori. Ca studenţi, suntem imediat interesaţi în a determina cum a fost făcut acest om după chipul şi asemănarea Creatorului. Examinând raportul, aflăm doar că Creatorul ‚a făcut pe om din ţărâna pământului, şi i-a suflat în nări suflare de viaţă.’ Nu sunt date detalii cu privire la modul în care s-a procedat în construirea corpului uman, şi suntem lăsaţi să determinăm faptele acestea după cunoştinţele pe care le avem în ce priveşte legile care guvernează invenţiile şi construcţia maşinilor, făcând un studiu analitic şi sintetic despre organismul complet aşa cum îl avem în faţa ochilor. Aceasta înseamnă că trebuie să ne plasăm cât mai aproape posibil de gândurile logice ale Inventatorului, şi astfel să vedem organismul dezvoltându-se în studiile noastre, aşa cum a fost dezvoltat în al Lui.

În ce priveşte legile invenţiei, am declarat că prima concepţie în mintea inventatorului este funcţia, a doua fiind structura. După ce am  recunoscut-o pe prima, trebuie să plănuim şi să creăm o structură adaptată să îndeplinească această funcţie. Ce regulă să ne conducă? Evident regulile ce guvernează construcţiile în cazul tuturor invenţiilor. Aceste reguli pot fi declarate după cum urmează: Fiecare inventator creează mai întâi structura de susţinere; în al doilea rând, aparatul care operează; în al treilea rând motorul sau forţa  care dă aparatului energia sau activitatea; în al patrulea rând, mecanismul prin care se menţine viaţa sau integritatea organismului; în al cincilea rând, organele prin care maşina, ca întreg, poate fi reprodusă.

Urmând ordinea etapelor în cadrul unei invenţii, trebuie să determinăm care este structura de susţinere a corpului, şi cu aceasta să începem construcţia. Aruncând o privire peste multele ţesuturi ale organismului, este evident că oasele articulate constituie structura de susţinere, sau scheletul, fiindcă toate celelalte ţesuturi şi organe sunt aşezate în jurul acestuia, sau sunt ataşate de el, sau sunt ascunse în cavităţile lui. De aceea, trebuie să concluzionăm că energia creatoare şi-a început lucrarea de construire dând formă scheletului, şi că structura aceasta trebuie să fie prima căreia să îi acordăm atenţie.

Dar cum are să construiască scheletul fără o perfectă cunoaştere a materialelor din care este compus? Întrebarea aceasta conduce studentul imediat la un studiu exhaustiv cu privire la natura intimă a oaselor, deoarece cunoaşterea acestor fapte trebuie să preceadă lucrarea de construire efectivă. Îndreptându-şi atenţia spre scheletul articulat ca material didactic pentru a învăţa principalele funcţii ale oaselor, el observă că: în primul rând ele trebuie să susţină o mare greutate, şi în al doilea rând, ele trebuie să acţioneze ca un sistem de pârghii în toate mişcările corpului. Ca arhitect, el ştie că proprietăţile structurale necesare pentru îndeplinirea acestor funcţii sunt: 1) rezistenţă, pentru a susţine greutatea; 2) greutate mică, pentru a facilita mişcările; 3) elasticitate, pentru a face faţă şocurilor. Aici se regăsesc trei proprietăţi aproape opuse ce trebuie combinate într-un singur ţesut, iar curiozitatea studentului este foarte stimulată să descopere gândurile Arhitectului Divin în procesul de rezolvare a acestei dificile probleme. Însă acum nu vom urma studentul în studiul său cu privire la osteologie, sau ştiinţa despre oase. Presupunem că fiecare fază în proiectarea lor, începând cu selectarea materialelor constituente până la organizarea lor finală, trebuie să intereseze pe cel care caută ca un inventator să determine adaptarea lor la scopul pentru care sunt create. El se poate doar minuna de înţelepciunea care ia anumite săruri din pământ şi le combină cu un soi special de materie organică în aşa fel încât substanţele acestea eterogene, prin anumite afinităţi cunoscute şi altele necunoscute, creează o nouă substanţă ce are rezistenţă, elasticitate, şi este uşoară, proprietăţi esenţiale oaselor în îndeplinirea variatelor funcţii ale lor în cadrul scheletului. Nu mai puţin uimitoare pentru el este dezvoltarea osului din celula osoasă, şi transformarea corpului celulei într-o masă apoasă, prin intermediul căreia osul cel nou este hrănit prin presiune hidrostatică. Iar pe măsură ce urmăreşte formarea osului până la osul complet, el descoperă în construcţia ţesutului demonstrarea a două principii ale fizicii noi şi foarte importante. Primul este acela că un cilindru gol pe dinăuntru are rezistenţă mai mare decât o bară solidă cu aceleaşi dimensiuni. Acest principiu aplicat în mecanică economiseşte materialele folosite şi oferă structurii o greutate mică relativă, ajutând astfel la uşurinţa în mişcare. Rezultatul este foarte frumos ilustrat în oasele lungi, sau pârghiile scheletului. Al doilea principiu este arcul gotic, care oferă cea mai mare forţă de susţinere a greutăţii cu consumul cel mai mic de material; elasticitatea cea mai ridicată însoţită de gradul cel mai înalt de uşurinţă.

După ce a trecut printr-un studiu detaliat al osului şi a obţinut o cunoaştere exactă a constituenţilor acestuia, a metodelor de dezvoltare şi a aranjamentelor structurale care îl adaptează variatelor sale funcţii, studentul este pregătit să treacă la construirea efectivă a oaselor, şi la plasarea fiecăruia în poziţia potrivită în cadrul scheletului.

Privind scheletul ca un întreg, se pune din nou întrebarea, De unde să înceapă construcţia? Cu alte cuvinte, care serie de oase au fost create mai întâi? Răspunsul lui trebuie să fie determinat de luarea în considerare a principiului construirii oricărei maşinării, adică, mai întâi trebuie făcută partea centrală sau axială. Aplicând acest principiu în timp ce examinează în mod critic oasele articulate, atenţia îi este atrasă imediat de seria de oase ce constituie coloana vertebrală care nu doar că are o localizare centrală, dar în mod evident celelalte oase sunt ataşate de ea în aşa fel încât se dovedesc a depinde de aceasta pentru îndeplinirea funcţiilor lor. De aceea, poate fi sigur în a concluziona că partea din schelet care trebuie să fi primit cea dintâi atenţie din partea Creatorului, trebuie să fie coloana vertebrală.

Însă aceste concluzii nu rezolvă întrebarea legată de punctul iniţial din care a început construcţia, deoarece coloana vertebrală este formată din multe oase. El a decis în ce priveşte seria de oase mai întâi construite, însă nu s-a hotărât cu privire la osul anume din serie. Pentru a selecta acel os, el trebuie din nou să determine care este cel mai central şi cel mai important în ce priveşte funcţiile. Trebuie să fie remarcat în această cercetare că o vertebră propriu-zisă include coastele corespunzătoare şi legăturile cu sternul ale acestora, după cum le descrie Profesorul Owen în lucrarea sa, ‚Vertebratele.’ În acest sistem, ‚fiecare segment complet, numit „vertebră,” constă dintr-o serie de piese osoase aranjate potrivit unui tip sau plan general, în care ele formează un inel sau arc deasupra şi un altul dedesuptul unei piese centrale; inelul superior, încercuind un segment al axului nervos, este numit arcul neural; inelul inferior, încercuind o parte a sistemului vascular, este denumit arcul sanguin; centrul lor comun este denumit ‚partea centrală’. O vertebră astfel definită, este denumită de acesta drept ‚segment tip’ şi scheletul vertebratei lui ideale sau ‚prototip’, constă într-o serie de astfel de segmente perfect formate, aşa cum vedem în scheletul unui şarpe.

Pe măsură ce studentul examinează în mod critic diferitele vertebre pentru a determina cu care anume a început Creatorul construcţia, el este impresionat de importanţa faptului că în timp ce segmentele coloanei vertebrale seamănă în general una cu alta, ca şi cum ar fi construite după un singur model, există diferenţe din ce în ce mai marcante atunci când cele din fiecare extremitate a coloanei sunt puse în contrast cu acelea din regiunea centrală sau dorsală. Regiunea aceasta trebuie să fie punctul de plecare al construcţiei. Examinând critic fiecare vertebră pentru a determina care dintre ele este ‚segmentul tip’, selecţia se opreşte pe vertebra a şaptea dorsală, deoarece toate părţile ei componente sunt cele mai complete, iar coastele ei sunt mai lungi şi mai adaptate funcţiei lor. De aceea, el concluzionează că trebuie să fi început construcţia cu vertebra a şaptea dorsală.

Luând în mână vertebra aceasta pentru a începe lucrarea practică, studentul descoperă imediat că este constituită din multe părţi individuale, fiecare adaptată funcţiei sale specifice. Din nou trebuie să determine care parte este centrul sau axul vertebrei înainte de a putea decide hotărât de unde a început lucrarea de construcţie, şi astfel, de unde să-şi înceapă el operaţiunile. Examinând foarte atent multiplele părţi ale unei vertebre şi comparând-o cu celelalte din serie, observă că cea mai importantă porţiune este corpul vertebrei, fiindcă nu doar că celelalte părţi sunt aranjate în jurul acestuia şi legate de el ca de o bază de acţiune, ci este singurul constituent al vertebrei ce este continuu prin întreaga coloană vertebrală. De aceea, corpul sau partea centrală a vertebrei, trebuie să fi fost cel dintâi creat. Prin acest proces de investigare ştiinţifică şi de raţionare logică, el ajunge în final la punctul iniţial din care Creatorul a început efectiv lucrarea de construire a mecanismului uman, şi anume, partea centrală a vertebrei a şaptea dorsală.

De aici începe apoi studentul să studieze ceea ce este în adevăratul sens ‚anatomia practică.’ Vertebra a şaptea dorsală este punctul de plecare de unde urmează să dezvolte, în ordine serială, nu doar scheletul, ci întregul organism uman. Ştiinţa anatomiei, la fel ca ştiinţele naturale înrudite, îşi are astfel începuturile în câteva principii sau condiţii simple, iar din acestea provin formele complexe atât de dificil de înţeles dacă sunt studiate independent şi fără o cunoaştere profundă anterioară acestor realităţi fundamentale.

Începându-şi studiul constructiv, de acum pe deplin echipat pentru această sarcină, putem privi studentul ca pe acel ‚operator dibaci’ al lui Huxley, lucrând ‚pe o bucată de lut lipsită de formă,’ ‚un modelator îndemânatic dând formă masei plastice,’ ‚artistul ascuns, cu planul în faţă, străduindu-se cu deosebită măiestrie să-şi desăvârşească lucrarea.’ Planul aflat în faţa lui este scheletul articulat, iar materialele sunt oasele individuale; cel dintâi pentru studiul sintetic sau plasarea fiecărui os în poziţia potrivită, iar cel din urmă pentru studiul analitic, sau examinarea minuţioasă a proprietăţilor lor tehnice. Metoda lui este încă aceea a unui inventator creativ, fiindcă el va învăţa natura funcţiunii înainte să înceapă lucrarea structurală. După ce a găsit punctul iniţial al construcţiei mecanismului pe care este pe cale să îl creeze, şi fiind foarte familiar cu regulile ce-i guvernează arta, studentul artist al nostru, ‚modelatorul îndemânatic,’ ‚cu planul în faţă,’ începe cu entuziasm să-şi îndeplinească sarcina, urmându-şi studiile cu o desfătare tot mai mare. Îl vedem modelând cu cea mai fină dibăcie interiorul corpului celei de-a şaptea vertebre dorsale, completând-o cu arcurile gotice pentru a putea susţine o greutate mare şi totuşi să fie foarte uşoare. Dalta niciunui sculptor nu a tăiat vreodată în marmură linii mai artistice decât cele pe care le dă învelişului exterior. Cu ‚degete delicate’ el modelează arcul neural, ‚ciupind’ porţiunile terminale ale lamelelor pentru a întocmi graţiosul proces spinos. Cu exactitate matematică el taie faţetele articulaţiilor în aşa fel încât să asigure un minim de mişcare cu maxim de forţă. Pentru arcul sanguin el întocmeşte coastele şi le curbează în aşa fel încât să-şi poată îndeplini dubla lor funcţie de a proteja organele din torace şi de a ajuta în respiraţie prin articularea lor perfect ajustată de corpul şi procesele laterale. El termină arcul sanguin cu cartilagiile costale şi cu sternul, şi, ajustând diferitele părţi una faţă de alta, vertebra a şaptea, ‚segmentul tip,’ este perfectă în toate detaliile sale, un exemplar frumos de înaltă artă. Ajungând la capăt, studentul  a dobândit cheia spre o profundă cunoaştere a tuturor oaselor din schelet, fiindcă restul oaselor sunt doar variaţii ale vertebrei a şaptea dorsală, ‚segmentul tip.’ Şi toate aceste variaţii faţă de a şaptea sunt pur şi simplu destinate pentru a adapta o altă vertebră la noi funcţii. De aici el continuă cu o uşurinţă relativă în studiul lui constructiv al coloanei vertebrale mai jos şi mai sus de a şaptea vertebră dorsală. Pe măsură ce coboară, modifică fiecare vertebră potrivit funcţiei, până când ajunge la coccis, unde păstrează doar o urmă din corp. Pe măsură ce urcă de la a şaptea dorsală, au loc schimbări mai remarcabile, ca în atlas şi axis, dar cele mai izbitoare sunt în oasele craniului şi ale feţei. Însă în aceste oase neregulate şi în mod interesant alcătuite ‚studentul artist’ recunoaşte doar variaţiuni ale ‚segmentului tip,’ adaptând părţi sau întreaga vertebră la noi funcţii. Până şi în oasele extremităţilor superioare sau inferioare el descoperă două vertebre care au suferit variaţii extreme datorate funcţiilor specifice pe care le au de îndeplinit.

Astfel, în schema noastră de studiu, vertebra a şaptea dorsală reprezintă ‚Prototipul Vertebrat’ al lui Owen, despre care Holden spune că este ‚gramatica întregii osteologii.’ El adaugă, ‚De un lucru studentul poate fi sigur, că oricât de minuţios ar cerceta oasele, nu le poate înţelege dacă nu cunoaşte ceva despre prototipul vertebrat; fără această cunoaştere el este ca unul care vorbeşte fluent o limbă însă nu îi cunoaşte gramatica.’ Şi putem adăuga că el a dobândit un şir de adevăruri asociate care vor rămâne fără îndoială imprimate în memoria lui, şi care îl vor face capabil să-şi amintească prompt funcţia şi particularităţile structurale ale fiecărui os în toate situaţiile de urgenţă ce pot apărea în practică.

După ce a terminat scheletul sau structura de bază, studentul artist al nostru recunoaşte că trebuie să fie înzestrat cu cel puţin două forţe care să facă viitorul om capabil de a-şi îndeplini sarcina de a lucra pământul şi de a-l supune. Mai întâi, el trebuie să aibă putere de locomoţie, sau de a se mişca dintr-un loc în altul, şi în al doilea rând, trebuie să aibă putere de prindere, sau de a lua un obiect şi a-l ţine. În procesul construirii, studentul trebuie să fi observat că oasele sunt proiectate să se mişte unul după altul, şi că acelea de la extremităţi au forma de pârghii. Întrebarea ce îi stă acum în faţă este ce fel de aparat să fie construit pentru a pune în mişcare aceste pârghii, şi cum să fie aplicat? În timp ce ţineam în faţa clasei vertebrele dorsale a şaptea şi a şasea în poziţia corectă, am întrebat: ‚Cum aţi face aceste oase să se mişte unul pe celălalt?’ Un student aflat în primul an de studiu a replicat, ‚Ataşaţi o bandă de cauciuc la procesele lor spinoase.’ El a afirmat un principiu şi un adevăr; principiul era acela că aparatul cu care un os trebuie să fie mişcat de altul trebuie să aibă calitatea de contracţie, şi adevărul era acela că o astfel de bandă ca aceea sugerată, deşi nu din cauciuc, era deja ataşată de procesele lor spinoase. Incidentul ilustrează abilitatea studentului, a cărui minte este instruită să gândească structuri adaptate pentru a îndeplini funcţii, de a anticipa însăşi existenţa şi natura unui ţesut pe care urmează să îl studieze. Serveşte de asemenea la accentuarea afirmaţiei pe care am făcut-o atunci, şi anume că, aşa cum aceste oase centrale dorsale au fost primele construite, potrivit cu schema noastră de creaţie, putem concluziona în mod logic că acestor oase li s-au aplicat primele structuri făcute să mişte pârghiile corpului. Aici, deci, la a şaptea dorsală, găsim muşchiul tip, şi aici începem studiul nostru constructiv despre sistemul muscular.

Ca pregătire pentru munca constructivă, studentul trebuie acum să dobândească mai întâi o cunoaştere exactă despre caracteristicile histologice ale muşchilor şi despre clasificarea lor, şi în al doilea rând, el trebuie în mod practic să înveţe natura şi clasificarea pârghiilor – două dintre cele mai interesante subiecte pentru un inventator, şi care, bine înţelese, oferă chirurgului multă îndemânare practică.

Presupunând că el a dobândit această cunoaştere, el începe studiul muşchilor in situ. El trebuie să dea cu totul deoparte metoda urmată în manuale, care urmăreşte ordinea în care se fac disecţiile; fiindcă nimic nu ar fi mai neştiinţific decât să construieşti muşchii începând cu stratul cel mai superficial şi să termini cu muşchii cei mai profunzi. Ordinea creaţiei trebuie în mod necesar să fi fost inversul acesteia. Dacă aplicăm muşchii cu degetele noastre, aşa cum am propus, trebuie să plasăm mai întâi stratul cel mai profund iar cel superficial la urmă. Metoda aceasta are avantajul evident, că muşchii cei mai profunzi de obicei sunt simpli şi au o singură acţiune, în timp ce muşchii superficiali sunt compuşi şi complecşi în formă şi acţiune.

Se va afirma că metoda aceasta de studiu necesită amânarea disecţiilor până când studentul îşi finalizează analiza întregului sistem muscular aşa cum este dat în manuale. Este adevărat că el trebuie să înveţe din manual muşchii unei părţi, ca de pildă ai bustului sau ai braţului, înainte de a încerca disecţia acestora. Însă avantajul acestui fel de a studia este acela că disecţia va fi făcută cu mai multă atenţie şi inteligenţă dacă studentul are deja o cunoaştere corectă, pe care o demonstrează acum, despre părţile respective.

Revenind la adaptarea muşchilor pe pârghiile scheletului pentru a da celui din urmă activitate funcţională, întrebarea se ridică din nou în mintea studenţilor-artişti în legătură cu punctul din care să înceapă. Cu alte cuvinte, ‚Care muşchi a fost cel dintâi aplicat în ordinea creaţiei?’ În mod logic, primul os creat, - vertebra a şaptea dorsală, potrivit schemei noastre, - a primit cea dintâi atenţie. Acum, articulaţiile acestui os arată că are o mişcare limitată pe vertebra învecinată, şi pentru a efectua mişcarea aceasta cel mai măreţ sistem de pârghii poate fi realizat prin ataşarea unui muşchi la procesele spinoase ale celor două oase, aşa cum a sugerat studentul. El a gândit gândurile Creatorului, fiindcă în muşchii intervertebrali găsim corzile elastice identice pe care el le-a găsit necesare pentru a îndeplini cea dintâi şi cea mai simplă funcţie a acestor oase. Aceste structuri simple, atât de mici în regiunea dorsală, dar atât de bine dezvoltate în regiunea cervicală, pot fi considerate drept primii muşchi aplicaţi.

Începând deci cu muşchii intervertebrali legaţi de vertebra a şaptea, drept punct de plecare în studiul sistemului muscular, studentul urmează firul gândirii constructive în maniera cea mai ştiinţifică şi cea mai naturală până la aplicarea celui din urmă muşchi la oasele terminale ale extremităţilor. De-a lungul acestui întreg studiu, gândul lui dominant ca al unui inventator este de fiecare dată, ‚Ce clasă de muşchi trebuie să aleg? Şi unde să îi ataşez pe oase pentru a le face capabile de îndeplinirea funcţiilor pentru care au fost fiecare în parte create?’ Astfel, aşa cum scheletul a fost dezvoltat plecând de la un singur corp central, la fel sistemul muscular creşte sub mâna lui plastică în formă simetrică pornind de la micuţa şi delicata fâşie pe care a plasat-o între procesele spinoase ale vertebrei a şaptea dorsale şi cele ale învecinatelor ei, până la enormul, complicatul şi complexul erector spinae, multifidus şi complexus, muşchi ai spatelui pe care studenţii, urmând vechea metodă de studiu, îi grupează de obicei sub numele potrivit de ‚musculus perplexus.’ După ce a terminat cu muşchii trunchiului, continuă cu a-i aplica pe cei de la marile pârghii ale extremităţilor. În această parte a studiului său toate facultăţile lui inventive sunt inspirate cu înţelegerea cea mai profundă prin descoperirea uimitoarelor forme de adaptare a forţei musculare la efectuarea infinitei varietăţi de mişcări ale acestor pârghii. Iar faptul care îl va impresiona cel mai mult va fi probabil acela că toţi aceşti muşchi, chiar şi cei de la falangele terminale, au ca bază a acţiunii lor coloana vertebrală, şi mai ales vertebra centrală dorsală cu care şi-a început studiul atât al scheletului cât şi al sistemului muscular. Acest aranjament şi acţiune a muşchilor îi vor apărea pe măsură ce trasează relaţiile specifice dintre un muşchi şi altul, începând cu coloana vertebrală şi terminând cu oasele extremităţilor fiecărui membru. Chiar dacă într-o serie pot fi mai mulţi muşchi, fiecare având funcţia lui când acţionează singur, totuşi este evident că ei pot acţiona împreună ca un muşchi compus, şi pot îndeplini o acţiune nouă şi relativ independentă. Faptul acesta este ilustrat de profesorul Owen prin imaginea unui om aplecat sub o povară grea ce apasă pe umerii lui. Greutatea este susţinută mai ales de următorii muşchi, şi anume: erector spinae al spatelui, glutei al şoldului, cvadricepşii extensori ai coapsei, gastrocnemii ai gambei, şi scurţii flexori ai labei piciorului. Aici sunt zece muşchi separaţi şi independenţi, începând de la coloana vertebrală până la vârful degetelor, uniţi în acţiunea lor de a îndeplini o singură funcţie.

În construcţia organismului uman am completat acum structura de bază şi aparatul care îl pune în acţiune. Dar încă avem doar un obiect inert şi neînsufleţit, total incapabil de a-şi îndeplini îndatoririle pentru care a fost creat. Următoarea întrebare pentru noi ca inventatori trebuie să fie, ‚Cum se poate ca muşchii aceştia să fie înzestraţi cu energie, şi cum se poate ca oasele acestea uscate să fie stimulate la activitate?’ Rezultatul gândului şi energiei creatoare a fost dezvoltarea minunatului şi extraordinar de frumosului mecanism al sistemului nervos. Studiind în paralel cu schiţa creaţiei, chiar şi studentul cel mai mărginit va fi fascinat de minunata adaptare a mijloacelor pentru un scop pe care îl descoperă în fiecare parte a acestui sistem, dar mai ales în centrii nervoşi, unde se generează energia care pune muşchii în mişcare. La fel cum în studiul scheletului şi al sistemului muscular, studentul a învăţat despre natura intimă a osului şi a muşchiului înainte de a începe construcţia, la fel acum caracteristicile histologice ale materialelor ce constituie ţesutul nervos sunt bine învăţate, şi sunt bine înţelese utilizările speciale ale fiecărui fel sau formă. Apoi începe lucrarea constructivă, iar punctul de plecare este din nou a şaptea dorsală, deoarece aici găsim centrul nervos tip faţă de care toţi ceilalţi centri sunt modificaţi pentru a face faţă unor funcţii speciale. Centrul acesta nervos, dacă este profund analizat şi înţeles, este cheia aprecierii rapide a caracteristicilor fiecărui altul, aşa cum cunoaşterea vertebrei a şaptea dorsală a fost cheia pentru înţelegerea rapidă a trăsăturilor fiecărui os din cadrul scheletului. Până şi în formele complicate şi complexe ale centrilor nervoşi din creier, studentul recunoaşte cu uşurinţă modificările speciale faţă de ‚centrul nervos tip’, făcute pentru a face faţă unor noi funcţii, şi apreciază în aşa fel necesitatea schimbărilor încât acestea rămân pentru totdeauna fixate în memoria sa. Nu este mai puţin interesantă, atunci când se studiază în ordine, originea nervilor care pleacă de la aceşti centri, metoda de distribuire a lor prin intermediul unui plex, terminaţiile lor din muşchi sau alte ţesuturi, şi relaţiile lor, pe traseele lor, cu alte ţesuturi.

Am analizat până acum construcţia a trei mari sisteme de ţesuturi – cel osos ca structură de susţinere a mecanismului, cel muscular pentru a-l face operativ, şi cel nervos pentru a-i furniza energia. Dar este evident pentru noi ca inventatori că maşina aceasta, fiind supusă ‚uzurii’, şi astfel degradării şi morţii, trebuie să fie dotată nu doar cu mijloace de reparare a deteriorărilor, ci şi de perpetuare a ei însăşi când viaţa i se sfârşeşte. Realităţile acestea deschid noi domenii pentru studiul constructiv, iar studentul-artist începe cu zel reînnoit să traseze în planul său originea şi dezvoltarea sistemului digestiv, apoi auxiliarul lui, sistemul circulator, şi în final sistemul de reproducere.

Nu este nevoie să-l urmăm pe student mai departe. El îşi continuă studiul şi construcţia în paralel cu schiţa gândului original, recunoscând întotdeauna mai întâi funcţia care trebuie îndeplinită înainte de a studia aparatul destinat pentru a  o îndeplini.  Pe măsură ce continuă, toate detaliile mecanismului se dezvăluie în ordinea logică specifică ştiinţelor naturii, ‚arătând,’ cum spune Holden, ‚spre marea Cauză a întregii organizări.’

Un student care ajunge în modul acesta să stăpânească bine din punct de vedere teoretic diferitele sisteme de ţesuturi, găseşte demonstrarea lor prin disecţie o constantă sursă de satisfacţie. Fiecare mişcare de scalpel este făcută cu precizie, şi descoperă gândul ascuns al Creatorului într-o lumină nouă şi vie, care gravează atât de distinct detalii ale funcţiei şi structurii în memoria celui ce face disecţia, încât îşi poate folosi cunoştinţele în orice moment şi în orice urgenţă. Şi aş putea adăuga, în loc de declaraţie finală, că pentru mintea filozofică, devotată şi creativă, care caută cunoaşterea în acest mod de a investiga, remarca extatică a lui Galen este cu eminenţă adevărată, ‚Studiul anatomiei este un imn etern adus divinităţii’.”

 

----------------

*Adresa aceasta a fost inclusă aici cu permisiunea specială a Dr. Smith şi a editorului publicaţiei Medical Record. Este o ilustraţie splendidă nu doar a modului de folosire a Bibliei ca manual în ştiinţă, dar şi pentru ideea prezentată în toată această carte. Din acest motiv, autorul recunoaşte plin de recunoştinţă marea favoare făcută prin permisiunea de a încorpora acest fragment aici în cartea sa.