18. Studiul ştiinţelor naturii – Educaţia fizică

18. Studiul ştiinţelor naturii – Educaţia fizică

Educaţia fizică este o parte a educaţiei care trezeşte mult interes. Şi, la fel ca alte părţi ale educaţiei, se încearcă prin metode cât mai îndepărtate de cele ale adevăratei educaţii. Adevărata educaţie fizică este instruirea în munca manuală, sau educaţia pentru muncă productivă. Este instruirea sau educarea tuturor facultăţilor pentru a face o muncă de profesionist în ocupaţiile utile şi cinstite: în timp ce educaţia fizică populară este devotată doar antrenării forţelor musculare pentru a câştiga în jocuri, întreceri, şi tot felul de competiţii de domeniul tăriei şi rezistenţei fizice. Iar diferenţa aceasta conţine o lume de semnificaţii.

Creştinismul cere muncă cinstită şi ocupaţii cinstite şi utile, după cum este scris: „Căci, când eram la voi, vă spuneam lămurit: ‚Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce.’ Auzim însă că unii dintre voi trăiesc în neorânduială, nu lucrează nimic, ci se ţin de nimicuri. Îndemnăm pe oamenii aceştia şi-i sfătuim, în Domnul nostru Isus Hristos, să-şi mănânce pâinea lucrând în linişte.” (2Tes. 3:10-12). „Să înveţe şi ai noştri să profeseze meserii cinstite pentru folosinţele necesare, ca să nu fie neroditori.” (Tit 3:14, KJV, marginea). „Cine fura, să nu mai fure; ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit.” (Efes. 4:28).

Creştinul model şi Omul model a lăsat un exemplu pentru toţi creştinii. Dacă socotim de când a avut doisprezece ani până în momentul când a fost botezat şi când Şi-a început lucrarea specială de învăţare şi slujire, observăm că a petrecut aproape de şase ori mai mult timp din viaţa Sa de pe pământ cu ocupaţia zilnică a muncii manuale, decât a petrecut cu lucrarea directă de slujire publică. Nu se poate spune că El a învăţat meseria aceasta, petrecându-şi atâta timp cu ea, pentru că se aştepta că va veni „o vreme” când s-ar putea să aibă nevoie de ea ca „mijloc de trai.” De aceea, faptul acesta demonstrează că în munca fizică, în ocupaţia şi munca cinstită, există ceva ce este valoros pentru om în sine: că în ea însăşi este un scop, şi nu doar un mijloc spre a ajunge la un scop.

De aceea, este o greşeală foarte mare ca cineva să creadă că munca manuală este în vreun fel un blestem, sau o parte din blestem. Totuşi, nu se poate nega că mulţi oameni gândesc despre munca aceasta că este rudă cu blestemul, dacă nu chiar blestemul însuşi. De fapt, chiar mulţi dintre creştini citesc atât de greşit Cuvântul lui Dumnezeu încât îl fac să se înţeleagă ca şi cum cerinţa ca omul să-şi mănânce pâinea în sudoarea feţei sale ar fi o parte efectivă a blestemului. Dar nu este aşa. Cuvântul adresat de Dumnezeu omului a spus, „Blestemat este acum pământul din pricina ta (pentru tine – KJV). … În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea.” Atunci când un lucru este blestemat PENTRU MINE, atunci blestemarea acelui lucru pentru mine nu este un blestem, ci o binecuvântare. Fiindcă ceea ce este făcut pentru mine, în interesul meu, este dovada unei atenţii, consideraţii şi griji faţă de mine: şi al bunăvoinţei faţă de mine. La fel este şi prevederea plină de înţelepciune „În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea.”

Când a fost creat omul şi a fost pus în grădină, scopul a fost acela ca el să lucreze. Fiindcă înainte să fi fost făcut s-a observat că „nu era nici un om ca să lucreze pământul.” Iar după ce a fost făcut, Dumnezeu „l-a aşezat în grădina Edenului ca să o lucreze şi să o păzească.” (Gen. 2:5, 15). Astfel, ocupaţia productivă a fost esenţială pentru bunăstarea omului chiar de la crearea lui, chiar din paradis, ca să se poată bucura de locul acela fericit şi de starea aceea slăvită pentru totdeauna. Iar dacă munca a fost esenţială pentru om pe când trăia în neprihănire, în perfecţiune, în paradis, este cu atât mai esenţială după ce a căzut în păcat şi imperfecţiune. De aceea, pentru că munca era mult mai necesară bunăstării omului după ce a ajuns în starea de păcat, din pricina omului, pentru el, pământul a fost făcut să necesite mai multă muncă în îngrijirea şi păzirea lui ca să poată furniza omului întreţinerea necesară vieţii.

Mai mult de atât, în muncă este un element moral. Pe când omul era fără păcat, pe pământ nu existau elemente nesupuse, iar ocupaţia lui a fost doar de a îngriji pământul şi de a-l păzi, în perfecţiunea şi binecuvântata abundenţă a tot ceea ce era bun. Dar după ce omul a căzut în păcat, pentru că Dumnezeu a vrut să-l salveze din păcat, a fost necesară o intensificare a ocupaţiei. Şi chiar dacă de acum a fost necesară muncă efectivă, până acolo încât să producă „sudoarea feţei,” totuşi munca aceasta este „pentru el.” Toate acestea descoperă marele adevăr că munca, lucrul fizic, ocupaţia productivă, deţine un loc important ca element în recuperarea din incursiunea păcatului, şi în dezvoltarea moralităţii. Viziunea aceasta este confirmată în mod clar de viaţa lui Hristos pe pământ, curată ca un crin. De aceea, cuvintele acestea îşi au locul lor în stricteţea deplină a adevărului, „blestemat este acum pământul pentru tine … În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea.”

Dar din cauza întunecimii şi pervertirii minţii, în mod natural omul vede lucrurile invers. De aceea, înclinaţia naturală a oamenilor este de a nu lucra,  dacă pot face aşa; să lucreze doar când nu au încotro, şi atunci să lucreze doar până când ajung într-o poziţie sau o stare în care să poată trăi fără muncă. Ei vor să cheltuiască bani mulţi şi timp luând lecţii de atletism, depunând eforturi intense în jocuri de tot felul, în mişcări viguroase şi sistematice pentru antrenare şi pentru sănătate, dar nu vor să lucreze. Munca fizică, ocupaţia productivă, este dispreţuită de ei de parcă ar fi ceva dizgraţios pentru oameni ca ei; fiindcă ei „nu au nevoie să muncească.”

Tendinţa aceasta persistentă de a evita munca, şi de a se complace în competiţii disperate în jocuri şi întreceri, este cultivată în zilele noastre cu asiduitate în educaţia populaţiei. Acest curs al lucrurilor este o pagubă serioasă pentru tineri şi o ameninţare pentru societate. Este un adevăr confirmat de dovezile incontestabile ale camerelor de fotografiat. De exemplu, în fotografiile care surprind participanţii la cursele de biciclete în punctul crucial al întrecerii, la linia de sosire, când fiecare facultate a fiinţei este implicată în competiţie, s-a descoperit în expresiile feţelor o asemănare remarcabilă; şi ceea ce s-a descoperit în aceste înfăţişări, este intensitatea extremă a celor mai rele pasiuni din sufletul uman. Expresiile de ură, de duşmănie, de rivalitate, mânie, invidie, gelozie, răutate, ucidere, frică, oroare, disperare, le face să pară mai degrabă feţe de demoni decât feţe de oameni.

Există o educaţie mai bună decât aceasta. Există o educaţie fizică mai bună decât aceasta. Chiar şi numai din acest singur motiv, dacă nu ar mai fi şi altele, orice şcoală creştină exclude complet toate jocurile şi toate competiţiile şi rivalităţile de orice fel, fie intelectuale sau fizice. În locul acestora, şcoala creştină stabileşte ocupaţii productive utile pentru implicarea tuturor studenţilor. Munca efectivă în cadrul acestor ocupaţii este făcută o parte esenţială a educaţiei oferite de şcoală, educaţie pentru care studentul plăteşte; şi nimeni nu va fi primit ca student, nici nu va fi angajat ca profesor, dacă nu este dispus să meargă să muncească în aceste ocupaţii în orele destinate muncii, la fel cum merge să muncească în domeniul cărţilor în orele dedicate studiului sau seminariilor.

Şcoala creştină nu va încuviinţa nimic ce va sugera în vreun fel că există o distincţie între muncă şi educaţie: ea va susţine cu fermitate şi hotărâre că munca este educaţie, iar educaţia este muncă. Şcoala creştină nu va recunoaşte ideea că munca este un mijloc de a obţine o educaţie în sensul că o persoană poate munci în interesul obţinerii educaţiei, iar după ce a obţinut educaţia se poate considera mai presus de o astfel de muncă. Şcoala creştină va admite că munca este mijlocul spre a obţine o educaţie în singurul sens că munca însăşi este educaţie. Că adevărata educaţie se găseşte în munca însăşi. De aceea, ca o astfel de şcoală să angajeze profesori care doar să facă instruire în sălile de seminarii, şi care să se ocupe de studenţi doar în orele de seminarii, în timp ce studenţii să trebuiască să participe şi la orele de seminarii dar în plus şi la orele de muncă – faptul acesta ar fi doar o aprobare în cel mai puternic mod, prin exemplu, că există o distincţie clară între educaţie şi muncă, aşa încât, când o persoană are suficientă educaţie pentru a fi în stare să înveţe pe alţii, pe drept cuvânt poate fi scutit de muncă. Aceasta ar fi o abandonare a principiului, şi aşezarea în locul lui doar a unei teorii.

Un alt principiu important implicat în aceasta este acela că şcoala creştină, la fel ca toate celelalte lucruri creştine, se poate desfăşura continuu. Nu are nevoie de vacanţe lungi. Vacanţele lungi sunt în ele însele o pagubă, afară de cazul în care timpul petrecut în afara şcolii este folosit într-o ocupaţie utilă. Dar dacă tot timpul petrecut în şcoală este bine echilibrat între munca fizică şi studiul cărţilor, efortul educaţional nu este atât de axat pe o singură latură încât să fie necesară renunţarea la el pentru câteva luni, în ideea ca sistemul studentului să îşi regăsească echilibrul propriu. Împreună cu marea binecuvântare a lui Dumnezeu ce se găseşte în lucrul fizic – munca cinstită alături de meseriile şi ocupaţiile cinstite – pentru a da vigoare trupului, eforturile educaţionale din şcolile creştine în loc să devină sarcini obositoare, sunt inspiraţii care aduc continuă reînsufleţire, şi pot continua zi după zi, fără oprire, la fel de uşor ca întotdeauna.

Astfel, oricum am privi lucrurile, este o adevărată ştiinţă şi filozofie în marea binecuvântare a muncii manuale dată de Dumnezeu, în şcolile creştine, la fel ca oriunde altundeva. Având în vedere adevărul din Cuvântul lui Dumnezeu despre acest subiect, cum poate fi o şcoală cu adevărat creştină, dacă dispreţuieşte sau neglijează în mod voit această educaţie fizică în mod real creştină?