19. Studiul ştiinţelor naturii – Continuare

19. Studiul ştiinţelor naturii – Continuare

ASTRONOMIA este o altă ramură care trebuie să fie studiată în şcolile creştine, ascultând de invitaţia Domnului: „Ridicaţi-vă ochii în sus, şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte.” (Isaia 40:26). Acesta va fi unul dintre texte: iar manualul de studiu vor fi galaxiile cerului cu strălucirile lor briliante, cu sorii lor, cu sistemele, orbitele şi legile lor, împreună cu tot ce există scris despre acest subiect. Iar pe măsură ce studentul contemplă oştirile care nu pot fi numărate, şi în acelaşi timp are în minte faptul că Dumnezeu le cunoaşte nu doar aşa ca grupări de stele, ci o ştie pe fiecare după numărul ei, pe fiecare o cheamă pe nume, că El niciodată nu uită, - nu-i scapă din vedere, nu scapă atenţiei Sale – nici numele, nici numărul ei; când înţelege că prin cunoaşterea Lui infinită şi prin atenţia ce o concentrează asupra lucrurilor infinitezimale, fiecare dintre ele este ţinută exact pe orbita ei, exact la momentul potrivit, într-un păienjeniş de stele, şi aceasta milenii după milenii – când învaţă toate acestea din acest manual, iar apoi citeşte întrebarea rugătoare din următorul verset al Manualului său, „Pentru ce zici tu, … soarta mea este ascunsă dinaintea Domnului, şi dreptul meu este trecut cu vederea înaintea Dumnezeului meu?” atunci ştie că Acela care cheamă toate stelele pe nume, se gândeşte la el, că nu va uita niciodată numele lui, şi niciodată nu va scăpa din vedere infinitei atenţii.

Un alt text poate fi următorul: „Poţi tu lega dulcile influenţe ale Pleiadelor?” (Iov 38:31, Fidela). Pornind de la textul acesta, manualul de studiu va fi toată astronomia Pleiadelor. Iar după ce studentul a străbătut câmpul Pleiadelor, şi a înţeles care sunt dulcile influenţe atrăgătoare ale Pleiadelor, va şti că poate cunoaşte în viaţa lui dulcile influenţe ale Duhului Celui care a dat Pleiadelor influenţe dulci; şi va şti că aceste influenţe îl vor face pe el în locul în care se află după ordinea lui Dumnezeu, ceea ce sunt Pleiadele în locul în care se află ele după ordinea lui Dumnezeu.

Se poate citi de asemenea şi textul, „El vindecă pe cei cu inima frântă şi le leagă rănile. El spune numărul stelelor; El le cheamă pe toate pe numele lor.” (Psalm 147:3, 4, KJV). Iar după ce a studiat Pleiadele şi dulcile lor influenţe, după ce a studiat Orionul şi legăturile lui, după ce a înţeles că El poate lega „dulcile influenţe ale Pleiadelor,” şi poate „dezlega legăturile Orionului,” atunci ştie că El poate la fel să lege inima zdrobită şi poate vindeca sufletul rănit, că El poate dezlega legăturile păcatului şi a obiceiurilor rele care ţin sufletul legat în sclavie. Atunci va fi mai capabil să aprecieze şi mai dispus să răspundă chemării „Căutaţi pe Cel care face cele şapte stele (Pleiadele) şi Orionul.” (Amos 5:8, Fidela).

 

GEOGRAFIA FIZICĂ

 

Un alt obiect de studiu în toate şcolile creştine va fi geografia fizică a mărilor, la fel ca a uscatului: aceasta este ştiinţa care studiază vânturile şi valurile, atmosfera, ploaia, roua, mareele oceanice, oceanul însuşi. Unul dintre texte poate fi acesta: „Vântul merge spre sud şi se întoarce spre nord; se învârteşte continuu, şi vântul se întoarce din nou conform rotirilor sale.” (Eclez. 1:6, Fidela). Pornind de la acest text, profesorul va conduce studenţii în studiul lor asupra direcţiei vânturilor, observând cum ele vin de la nord, se îndreaptă spre sud, cum se rotesc în mod continuu, şi cum se întorc din nou potrivit circuitelor lor. El va conduce studenţii în studiul cărţilor care vorbesc despre ştiinţa vânturilor, şi va conduce astfel studenţii să urmărească traseul circuitului vânturilor. Atunci studenţii vor şti că vântul are un circuit, la fel cum şi soarele are un curs al lui, şi va şti că briza blândă care ne mângâie obrajii într-o zi de vară este adiată de mâna Celui care „face vântul să sufle,” şi „din vânturi face mesageri ai Săi.” (KJV).

Un alt text poate fi acesta: „Toate râurile curg în mare, totuşi marea nu se umple; la locul de unde râurile vin, într-acolo se întorc din nou.” (Eclez. 1:7, Fidela). Acesta va fi textul. Iar cartea de studiu va fi, din domeniul ştiinţei, filozofiei şi literaturii în legătură cu subiectul, tot ceea ce va oferi studentului faptele reale, operaţiile şi mijloacele prin care Dumnezeu când „cheamă apele mării, şi le varsă pe faţa pământului” (Amos 5:8), ridică apa din mare, o transportă pe deasupra pământului, şi o varsă din nou – două sute cinci zeci şi cinci de kilometri cubi de apă în fiecare douăzeci şi patru de ore. Apoi va studia cum „El face aburii să se ridice de la marginile pământului,” până când „adună apa la El îngreunând norii,” apoi „dă naştere fulgerelor” ca să străpungă norii groşi făcând „ploaia să cadă, fie pentru mustrare, fie pentru ţara Lui, fie pentru îndurare.”

Pentru că studiem aici modul în care Dumnezeu „cheamă apele mării” ca să le poată „vărsa pe faţa pământului,” vom găsi că marea însăşi este o carte de studiu minunată. De ce apele care sunt chemate din mare şi turnate apoi pe faţa pământului sunt foarte dulci, în timp ce apele din mare sunt extrem de sărate? De ce este marea sărată? Ce consecinţe minunate şi vitale decurg din faptul că de la început Dumnezeu a făcut marea să fie sărată şi nu dulce? Cum se face că râurile cele mai mari din lume, cu ape de 86 de grade Fahrenheit (30 grade Celsius – n.tr.), se află în oceane? Unul în Atlantic iar celălalt în Pacific. Unul dintre ele cauzează climatul blând şi plăcut al Insulelor Britanice, iar celălalt climatul Americii de Nord pe Coasta Pacificului, în timp ce ambele regiuni se află pe aceeaşi latitudine cu Labradorul cel mohorât şi îngheţat. Cum se face că prin râul acesta puternic numai în Atlantic este transportată şi descărcată continuu o cantitate de căldură „suficientă ca să ridice munţi de fier de la zero până la temperatura de topire, şi să facă să curgă de acolo un râu de metal topit cu un debit mai mare decât apele râului Mississippi?” Cum se face că atunci când Dumnezeu cheamă apele din mări şi le toarnă pe faţa pământului sub formă de zăpadă, producând o cantitate de cristale atât de fragile încât copilaşul le poate ţine cu uşurinţă în mână, ele exercită o putere suficientă pentru a aduna una dintre avalanşele puternice din munţi, în care se îndeasă într-atât încât îşi dublează greutatea faţă de greutatea pe care a avut-o la pornire?

„În urmărirea acestui subiect, mintea este condusă de la natură spre Marele Arhitect al naturii; şi care minte nu va fi cuprinsă de emoţiile cele mai folositoare odată cu studierea acestui subiect? Armonioase în acţiunile lor, aerul şi marea ascultă de lege şi sunt supuse ordinii în toate mişcările lor. Atunci când le consultăm, în îndeplinirea nenumăratelor şi minunatelor lor funcţii, ele ne învaţă lecţii despre minunile adâncului, despre tainele cerului, despre măreţia şi înţelepciunea, şi bunătatea Creatorului, lecţii care ne fac oameni mai înţelepţi şi mai buni. Investigaţiile despre circuitul larg răspândit al fenomenelor în legătură cu vânturile cerului şi cu valurile mării sunt aproape nimic faţă de binele pe care ni-l fac, şi faţă de lecţiile pe care ne învaţă. Se spune că astronomul vede mâna lui Dumnezeu în cer; dar oare marinarul cu mintea înţeleaptă, care priveşte în înalt în timp ce cugetă la aceste lucruri, nu aude glasul Lui în fiecare val care „bate din palme,” şi nu simte prezenţa Lui în fiecare vânt care suflă? Singurul care nu s-a schimbat şi care nu se schimbă, dintre toate lucrurile create, oceanul, este marea emblemă a eternului său Creator. „El păşeşte pe valurile mării,” şi „poate fi văzut în minunile adâncului.” „Mările îşi ridică glasul,” „valurile bat din palme” la apropierea Domnului, iar „adâncul mugeşte din adânc la zgomotul ruperilor de nori;” fiindcă „Domnul umblă într-un vârtej de vânt şi în furtună, iar norii sunt praful picioarelor Lui.”

 

BOTANICA

 

Botanica trebuie să fie studiată în şcolile creştine pretutindeni: însă, aşa cum am mai observat, nu o botanică aşa cum se înţelege în mod obişnuit, ca „ştiinţa” în care florile sunt analizate sub o denumire greu de pronunţat, într-o limbă străină, şi în care sunt făcute bucăţi pentru a fi studiate, fiecare parte din ea având un alt nume greu de pronunţat. Nu botanica aceasta, ci studierea florilor înseşi, a modului în care le-a făcut Dumnezeu, a felului în care cresc, fiind o expresie a gândului lui Dumnezeu. Unul dintre texte poate fi: „Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp.” Apoi, crinul însuşi împreună cu felul în care creşte – alături de istoria, literatura şi ştiinţa care vorbeşte despre crin, - acestea vor fi cărţile de studiu. Acesta va fi câmpul de studiu în ce priveşte acest text. În ce scop? De ce ne spune Domnul Hristos „uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp”, adică de ce să studiem crinul? Pentru motivul declarat în alt loc, în care scrie: „Israel … va creşte la fel cum creşte crinul.” Creştinii, însăşi elevii, trebuie să crească sub mâna lui Dumnezeu, aşa cum creşte crinul. Domnul Hristos spune fiecărui elev să studieze crinul, să vadă şi să ştie cum creşte acesta, pentru a şti cum el însuşi va creşte. El este invitat să descopere la crin viaţa şi puterea lui Dumnezeu care îl fac să crească, - mijloacele pe care le foloseşte Dumnezeu: strălucirea soarelui, solul, roua, ploaia, pentru a-l face să crească, - precum şi ştiinţa şi filozofia creşterii însăşi, aşa încât să poată cunoaşte felul în care Dumnezeu îl va face să crească „la fel cum creşte crinul.”  Apoi, orice student care a studiat botanica în felul acesta, chiar şi numai în ce priveşte crinul, oridecâte ori va vedea un crin, va primi de la crin o lecţie direct de la Dumnezeu, şi crinul îi va spune ce face Dumnezeu în viaţa lui, şi ce va pune Dumnezeu în viaţa lui prin aceea că el crede în El.

Un alt text poate fi acesta: „Va încolţi din nou ca grâul, şi va creşte ca via.” Acesta este textul, iar cartea de studiu va fi bobul de grâu şi via însăşi, urmărind în ştiinţă, filozofie, literatură şi în Scriptură ce se poate găsi despre natura bobului de grâu şi a viţei de vie. „Dacă bobul de grâu nu cade pe pământ şi nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă.” „Eu sunt adevărata Viţă, iar Tatăl Meu este Vierul.” „Voi sunteţi mlădiţele.” Astfel, bobul de grâu şi viţa de vie vor fi cartea de studiu pentru elevul care în Biblie are textul: Israel „va încolţi din nou ca grâul, şi va creşte ca via.” După aceea, oridecâte ori va vedea grâu sau vie, acestea îi vor spune, pe limba lui Dumnezeu, lecţii pline de învăţătură şi experienţă.

Încă ceva: Este imposibil să „analizezi” cum cresc florile, grâul, via, pomii, fără să le analizezi cum cresc acolo unde cresc. Acest mod de a studia îl duce pe elev în grădină, pe câmp, în pădure, acolo unde cu ajutorul oricărei facultăţi a fiinţei sale el poate primi învăţătură de la marele Învăţător. Şi astfel, în locul unui şezut leneş într-o încăpere pentru a studia forme moarte şi uscate de furnici, fluturi şi alte insecte târâtoare sau cu aripi pe care le-au prins unii „oameni de ştiinţă” şi le-au tras în ţeapă de vii, profesorii şi elevii vor fi în armonie cu instrucţiunea Învăţătorului divin: „Du-te la furnică, leneşule.” Nu sta şi nu aştepta leneş ca un „om de ştiinţă” sau un băiat plătit să prindă furnica şi să ţi-o aducă moartă; nu fi nici chiar nepăsător, mulţumindu-te să stai în casă şi să citeşti ce a scris o persoană vie şi sensibilă care s-a „dus la furnică.” Nu. Tu însuţi du-te. „Du-te la furnică, leneşule; uită-te cu băgare de seamă la căile ei,” nu o analiza în mod special pe ea, ci, „uită-te cu băgare de seamă la căile ei, şi înţelepţeşte-te.” Iar ceea ce se învaţă în felul acesta de la flori şi de la pomi, de la animale, de la păsări şi târâtoare, este o cunoaştere mai profundă decât tot ce se poate învăţa din cărţile tipărite. Culegeţi toate cuvintele şi toate înţelesurile exprimate pe limba noastră legat de subiect, şi toate acestea nu vor putea exprima nici pe departe plinătatea gândului transmis minţii şi inimii atunci când, spre exemplu, violeta cea delicată şi modestă vorbeşte pe limba ei naturală şi divină celui care înţelege.

 

FIZICA

 

Din orice parte a creaţiei se deschid uşi, invitând studentul care le vede, să intre în acea parte. Una dintre aceste uşi extrem de plăcută, este cea care leagă botanica de fizică. Există flori care nu fac sămânţă, ci cresc doar din rădăcinile speciei ei. Există de asemenea flori care fac sămânţă în ele însele, după soiul lor. Printre acestea din urmă se află inocentul şi castul ghiocel. „Botaniştii ne spun despre constituţia acestei plante că este de aşa natură încât necesită ca într-un anumit stadiu al dezvoltării ei, lujerul să îşi aplece capul, pentru a avea loc un anumit proces necesar plantei ca să poată produce sămânţa după soiul ei; şi că, după ce are loc fecundarea, sănătatea ei vegetală necesită ca ea să îşi ridice din nou capul şi să stea drept.” Iar în echilibrarea delicată a acestei micuţe floricele se ascunde filozofia gravitaţiei, care este pur şi simplu echilibrarea universului. Fiindcă, „dacă masa pământului ar fi fost mai mare sau mai mică (decât este), forţa gravitaţiei ar fi fost diferită; în cazul acesta, tăria fibrelor din ghiocel, aşa cum este, ar fi fost prea mare sau prea mică; planta nu ar fi putut să îşi aplece sau să îşi ridice capul la vremea potrivită; fecundarea nu ar fi putut avea loc; iar familia ei s-ar fi stins odată cu prima plantată, deoarece nu ar fi putut avea ‚în ea’ ‚sămânţa’ ei, motiv pentru care nu s-ar fi putut reproduce, iar crearea ei ar fi fost un eşec.”

De aceea, „fizica ne învaţă că, atunci când a fost creat micuţul ghiocel pe care, în timpul plimbărilor noastre prin grădină, îl vedem ridicându-şi frumosul căpşor, pe când ‚încep să cânte păsările’, pentru a ne vesti că ‚iarna s-a terminat şi s-a dus,’ întreaga masă a pământului, de la un pol la celălalt şi de la circumferinţă spre centru, a trebuit să fie luată în calcul şi cântărită, pentru ca tulpinii delicate să i se poată da gradul potrivit de tărie.” Iar unul dintre textele Scripturii care vorbesc adevărul acesta fizic, se află în Isaia 40:12: „Cine a măsurat apele în căuşul palmei sale şi a măsurat cerul cu palma şi a cuprins ţărâna pământului într-o măsură şi a cântărit munţii în cântare şi dealurile într-o balanţă?” (trad. Fidela). Dealurile sunt puse în echilibru cu munţii, munţii cu pământul, pământul cu apele, cu aerul, şi de asemenea cu micuţa floare ce creşte din sânul lui, şi totul este pus în echilibru cu întreg vastul univers.

„Dumnezeu a făcut pământul, aerul, şi apa; şi întregul aranjament al regnului animal şi vegetal. Exact aşa cum sunt şi în echilibru exact. Dacă nu ar fi fost aşa, de ce a fost dată putere vânturilor de a ridica şi transporta umiditatea, şi de a hrăni plantele cu elemente nutritive? Sau de ce a fost dată mării proprietatea prin care apa din ea se transformă în vapori, şi apoi în stropi rodnici de ploaie sau în gingaşe picături de rouă? Dacă proporţiile şi proprietăţile pământului, mării şi ale aerului nu ar fi ajustate potrivit cu capacităţile reciproce ale tuturor de a îndeplini funcţiile cerute de fiecare, de ce ni s-ar spune că El ‚a măsurat apele în căuşul palmei sale şi a măsurat cerul cu palma şi a cuprins ţărâna pământului într-o măsură şi a cântărit munţii în cântare şi dealurile într-o balanţă?’ De ce ‚a măsurat cerul cu palma,’ dacă nu pentru a ‚măsura’ atmosfera în proporţia exactă faţă de celelalte, şi pentru a-i da acele proprietăţi şi puteri pe care este necesar să le aibă, ca să îşi poată îndeplini toate funcţiile şi îndatoririle pentru care a fost destinată?”

În contemplarea sistemului de adaptări terestre, aceste cercetări ne învaţă în ce priveşte aşezarea lanţurilor muntoase şi a marilor deşerturi ale pământului, aşa cum astronomul face contragreutăţi la telescopul lui – deşi acestea sunt numai nişte greutăţi moarte, ele sunt, fără îndoială, necesare pentru a face echilibrul complet, pentru a face ajustările aparatului său perfecte. Aceste contragreutăţi dau uşurinţă mişcărilor, stabilitate în timpul folosirii, şi precizie funcţionării instrumentului. Acestea sunt ‚compensări.’

În orice parte mă îndrept pentru a contempla lucrările naturii, sunt izbit de sistemul admirabil de compensare, de frumuseţea şi fineţea cu care fiecare departament este ţinut în echilibru de celelalte: lucruri şi principii sunt distribuite în direcţiile aparent cele mai opuse, dar în proporţii atât de exact echilibrate şi atât de fin ajustate încât se produc rezultatele cele mai armonioase. Acţiunea forţelor opuse şi de compensaţie este cea care face ca pământul să fie menţinut pe orbita lui, şi face ca stelele să fie ţinute suspendate pe bolta azurie a cerului. Iar aceste forţe sunt ajustate cu atâta extremă fineţe încât, după o mie de ani, pământul, soarele, luna, şi fiecare stea de pe firmament, ajung şi stau la locul lor potrivit la momentul potrivit.”

Această lege sau sistem de compensări, se numeşte gravitaţie. Cuvântul „gravitaţie” derivă din cuvântul gravus, care înseamnă „greutate”. Legea gravitaţiei este legea prin care fiecare particulă de materie din univers atrage fiecare altă particulă, trage de ea cu toată greutatea ei, sau este în echilibru cu aceasta. Un alt text din Scriptură care vorbeşte despre fizica aceasta naturală, şi defineşte de asemenea ce este gravitaţia, este acela din Evrei 1:1-3. „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile (lumile – Fidela). El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui.”

Adevărata definiţie a gravitaţiei ar fi că ea este „Puterea” aceasta a Cuvântului creator şi puternic al lui Dumnezeu. Fiindcă gravitaţia este cea prin care toate lucrurile sunt echilibrate şi menţinute la locul lor: cea prin care sunt susţinute toate lucrurile. Totuşi, în domeniul ştiinţei acceptate, doar până aici i se îngăduie studentului să meargă. El poate întreba, „Ce anume susţine toate lucrurile?” Răspunsul este, „Gravitaţia.” El poate întreabă, „Ce este gravitaţia?” Răspunsul uzual este, „Ceea ce susţine toate lucrurile”, sau ceva echivalent. Dar nu acesta este răspunsul valid: este doar un răspuns ce îl face să se învârtă într-un cerc, fără a găsi nicio ţintă. Dar, într-o şcoală creştină, atunci când se învaţă că legea, sau sistemul de echilibre, potrivit căruia toate lucrurile sunt susţinute şi rămân în locurile lor relative, este gravitaţia, iar apoi studentul cel mai zelos întreabă sincer, „Dar ce este gravitaţia în sine?” răspunsul spune că este „puterea prezentă, imanentă a viului Cuvânt al lui Dumnezeu.” În cadrul educaţiei creştine niciun student nu este lăsat în încurcătură, nici nu i se cere să se învârtă în cerc. El este dus până la capăt şi este provocat să stea faţă în faţă cu Dumnezeu, Acela în care mintea şi inima găsesc odihnă şi satisfacţie pentru că El este Izvorul cunoaşterii.