Când a apărut creştinismul în lume, cartea folosită pentru educaţie a fost Cuvântul lui Dumnezeu. Pe vremea aceea, însă, exista în lume ceea ce se pretindea a fi educaţie, şi nu doar educaţie, ci singura educaţie în adevăratul sens. Creştinismul a trebuit să dea piept cu ceea ce se pretindea a fi adevărata educaţie, care era acceptată de lume drept singura educaţie adevărată. Iar în ce priveşte problema educaţiei, ca în toate celelalte lucruri, creştinismul şi lumea s-au aflat în directă opoziţie.

Creştinismul şi cealaltă educaţie s-au întâlnit în cele trei mari centre de educaţie, pe atunci, ale lumii. Putem şti că acestea erau total opuse, deoarece avem cuvintele Inspiraţiei referitor la subiect, care definesc exact ce anume era ceea ce lumea susţinea a fi educaţie.

Unul dintre cele trei centre de educaţie ale lumii de pe vremea aceea, a fost Corintul. „Corintul era oraşul lumii bune din imperiul roman; de aceea, îl putem socoti ca Londra sau Parisul primului secol de după Hristos.” – Farrar. Marele apostol al Neamurilor a petrecut optsprezece luni pentru a sădi creştinismul în acest centru de educaţie al lumii, iar atunci când a plecat, a scris următoarele cuvinte referitor la lumea păgână şi la educaţia ei: „Întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii.” (1Cor. 1:21).

Lumea ajunsese în situaţia de a nu Îl cunoaşte pe Dumnezeu. A ajuns în această situaţie datorită „înţelepciunii ei”. „Înţelepciunea ei” a făcut-o să nu Îl cunoască pe Dumnezeu. Iar înţelepciunea aceasta a fost filozofia lumii, ştiinţa lumii – într-un cuvânt, educaţia lumii. De aceea, Inspiraţia arată în mod clar că aceea ce era acceptată de lume drept educaţie, a fost tocmai mijlocul care i-a împiedicat să Îl cunoască pe Dumnezeu. Dar creştinismul este cunoaşterea desluşită şi sigură a lui Dumnezeu. Ar putea alte două lucruri să fie în mai mare opoziţie, decât un sistem care îi face pe oameni să cunoască în mod desluşit şi sigur, şi un sistem care îi face pe oameni în mod categoric să nu cunoască?

Un altul dintre cele trei centre de educaţie ale lumii, a fost Efes. Acesta era cel mai magnific dintre „oraşele magnifice ale Asiei.” „Pieţele sale străluceau de produsele artei lumii – acesta era lumea bună din Asia. Nici un alt nume nu a fost proslăvit mai mult în analele culturii omeneşti, decât acela al marii capitale din Iodia.” – Farrar. În oraşul acesta cultural şi educaţional marele apostol al Neamurilor a condus o şcoală creştină pe timp de aproape doi ani şi jumătate: mai întâi în sinagogă, „timp de trei luni,” apoi, „fiindcă unii rămâneau împietriţi şi necredincioşi, şi vorbeau de rău calea Domnului înaintea norodului, Pavel a plecat de la ei, a despărţit pe ucenici de ei, şi a învăţat în fiecare zi pe norod în şcoala unuia numit Tiran. Lucrul acesta a ţinut doi ani.” (Fapte 19: 9, 10). El a pus bazele unei educaţii vizibil creştine, în opoziţie cu o educaţie vădit păgână. Ceea ce l-a condus în mod direct să întemeieze această şcoală cu specificul educaţiei creştine, a fost că „unii rămâneau împietriţi şi necredincioşi.” Atunci, Pavel a separat pe ucenici, pe cei credincioşi, din mijlocul ascultătorilor amestecaţi, şi i-a învăţat zilnic în şcoala lui Tiran calea educaţiei creştine. Drept consecinţă, mulţi dintre Neamuri din oraşul acela al culturii, au devenit creştini. Iar când Pavel a scris Efesenilor, epistola lui a cuprins următoarele cuvinte serioase: „Iată dar, ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii, în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor.” (Efes. 4:17, 18).

Locuitorii dintre Neamuri ai oraşului Efes erau străini (separaţi, rupţi) de viaţa lui Dumnezeu din pricina neştiinţei în care se aflau. Neştiinţa lor a fost cauza separării lor de Viaţa lui Dumnezeu. Dar Efes era un centru al educaţiei; şi tocmai această educaţie i-a făcut să fie străini de viaţa lui Dumnezeu. Ba încă Inspiraţia declară că ei erau străini de viaţa lui Dumnezeu din pricina neştiinţei care era în ei. De aceea, în mod foarte limpede, Inspiraţia defineşte educaţia lor drept neştiinţă.

Atena a fost al treilea dintre aceste trei mari centre de educaţie ale lumii. Atena a fost mai mult decât atât: a fost mama educaţiei lumii de atunci. Ba chiar mai mult: a fost mama, în sens lărgit, a ceea ce a constituit educaţia lumii până în ziua de azi. Marele apostol al Neamurilor a fost de asemenea şi în Atena. Acolo a fost dus înaintea Curţii Supreme, pentru a fi ascultat ca să se vadă însemnătatea învăţăturilor lui, întrucât se părea „că vesteşte nişte dumnezei străini.” De două ori în vorbirea lui în faţa acestei Curţi, şi în faţa mulţimii adunate, Inspiraţia foloseşte exact cuvântul folosit referitor la educaţia lumii din Efes. El a spus: „Bărbaţi din Atena, îmi dau seama că în toate lucrurile voi sunteţi prea superstiţioşi. Căci cum treceam şi priveam la lucrurile voastre de închinare, am găsit şi un altar pe care era inscripţionat: DUMNEZEULUI NECUNOSCUT. Acestuia aşadar, căruia voi vă închinaţi fără să îl cunoaşteţi, pe Acesta vi-l predic eu. Dumnezeu care a făcut lumea şi toate lucrurile în ea, fiindcă este Domnul cerului şi al pământului, nu locuieşte în temple  făcute de mâini; nici nu este adorat cu mâini omeneşti, ca şi cum ar avea nevoie de ceva, El care dă tuturor viaţă şi suflare şi toate; şi a făcut dintr-un singur sânge toate naţiunile oamenilor să locuiască pe toată faţa pământului, şi a hotărât timpurile dinainte rânduite şi graniţele locuinţei lor; ca să Îl caute pe Domnul, dacă, ar putea cumva să Îl caute bâjbâind şi să Îl găsească, deşi nu este departe de fiecare dintre noi; fiindcă în El trăim şi ne mişcăm şi avem fiinţă; cum au spus unii dintre poeţii voştri: Fiindcă şi noi suntem odraslele lui. Fiind aşadar odrasle ale lui Dumnezeu, nu ar trebui să ne gândim că Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului, sau pietrei, cioplită prin arta şi planul omului. Şi Dumnezeu a trecut cu vederea timpurile acestei neştiinţe; dar acum, porunceşte tuturor oamenilor de pretutindeni, să se pocăiască; pentru că a stabilit o zi în care El va judeca lumea în dreptate prin acel Om pe care L-a rânduit; prin care a dat asigurare tuturor, prin aceea că L-a înviat dintre morţi.” (Fapte 17: 22-31, KJV).

Ei ridicaseră un altar în onoarea Dumnezeului necunoscut. Acestuia ei se „închinau fără să Îl cunoască.” Oraşul acesta era în totul dedat la idolatrie, fiindcă era plin de idoli din aur, argint, sau piatră, cioplită prin arta şi planul omului, exprimând ideile lor despre Dumnezeu. Iar „timpurile acestei neştiinţe” Dumnezeu le răbdase, dar acum poruncea „tuturor oamenilor de pretutindeni, să se pocăiască” de această „neştiinţă.” Dar nu uitaţi că aceasta nu a fost decât o parte, de fapt chiar miezul, educaţiei din Atena, al educaţiei pe care ea o transmitea, al educaţiei a cărei mamă era. Fiindcă educaţia aceasta a culminat în artă, arta aceea era idolatrie; iar idolatria aceea a fost doar manifestarea neştiinţei. De aceea, din nou este demonstrat că educaţia lumii, educaţia grecească, pe vremea aceea, nu era decât neştiinţă. Iar atunci când înţelegem cât de mult se mândrea Atena cu educaţia pe care o dădea lumii, ne putem forma o slabă idee despre profunzimea spiritului lor de batjocură din răspunsul pe care l-au dat unui Iudeu dispreţuit, care sta în faţa unei asemenea asistenţe şi definea totul drept „neştiinţă,”  chemându-i să se pocăiască de educaţia lor.

Educaţia aceasta era cu totul şi doar neştiinţă. Altarul cu inscripţia: DUMNEZEULUI NECUNOSCUT, nu era decât un monument ridicat neştiinţei lor. Cuvântul „neştiinţă” pe care îl foloseşte Inspiraţia, nu este un termen folosit insidios, pentru a implica faptul că educaţia lumii era echivalentă cu neştiinţa, şi era în esenţă ignoranţă prin faptul că nu ajungea la cunoaşterea lui Dumnezeu; ci este un cuvânt selectat categoric de Inspiraţie pentru a defini în mod exact, în însăşi esenţa sa, caracterul real al acelei educaţii: că în ea însăşi este „neştiinţă.” Lucrul acesta se vede clar atunci când înţelegem principiul şi procesul acelei educaţii. Acestea sunt redate de o autoritate acceptată.

Marele educator al Greciei a fost Socrate; iar Grecia, prin intermediul lui Platon şi Aristotel, a fost educatorul lumii. Despre Socrate este scris:

„Socrate nu a fost un ‚filozof’, nici măcar un ‚profesor’, ci mai degrabă un ‚educator’, fiindcă, datorită funcţiei lui a trebuit „să îndemne, să convingă, să mustre’, - Platon, Apologia, 30 E. Prin urmare, examinând lucrarea vieţii lui este potrivit nu să întrebăm, ‚Care a fost filozofia lui?’ ci, ‚Care a fost teoria lui, şi care a fost practica lui în ce priveşte educaţia?’ El a fost condus la teoria sa în ce priveşte educaţia studiind pe filozofii dinaintea lui, iar practica lui a condus la redeşteptarea Platonică.

Teoria lui Socrate despre educaţie are la bază un SCEPTICISM PROFUND ŞI CONSISTENT.

Pornind de la un principiu sau propoziţie aparent fără legătură, cu care vinovatul cădea de acord, Socrate scotea de aici o concluzie neaşteptată, dar de netăgăduit, care era în mod clar inconsistentă cu opinia pusă la îndoială. În felul acesta, îşi punea interlocutorul în situaţia de a-şi rosti judecata asupra lui însuşi, aducându-l într-o stare de ‚îndoială’ sau ‚dilemă’. ‚Înainte să te întâlnesc’, spune Meno în Dialogul pe care Platon îl numeşte cu numele său, ‚spuneam că îţi petreci timpul îndoindu-te şi conducând pe alţii la îndoială; şi este adevărat că vrăjitoriile şi farmecele tale m-au condus în această stare’.” – Encyclopedia Britannica, articolul „Socrate.”

Platon a fost elevul şi reporterul lui Socrate. Socrate personal nu a lăsat nimic scris. Este meritul lui Platon că lumea deţine tot ceea ce ştie despre Socrate, în special despre „filozofia lui.” Astfel, pe terenul filozofiei, speculaţiei, metafizicii, Platon este marea voce şi continuatorul lui Socrate. Aristotel a fost discipolul lui Platon. Dar acesta s-a rupt de speculaţiile îndeosebi filozofice şi metafizice ale maestrului său, şi s-a îndreptat mai ales spre ştiinţă şi fizică. Platon s-a aplecat spre a face ca toate lucrurile să culmineze în filozofie. Aristotel a înclinat spre a face ca toate lucrurile să culmineze în ştiinţă: el „a redus până şi filozofia la o ştiinţă.” Şi Aristotel, la fel ca Platon, a continuat în educaţie principiul identic de educaţie ce a fost întreţinut de Socrate şi continuat de Platon: anume că îndoiala este calea spre cunoaştere. Fiindcă de la Aristotel avem maxima că „a formula bine îndoielile” este un serviciu adus descoperirii adevărului.

Astfel, atunci, aşa cum se spune despre Socrate, temelia întregii educaţii greceşti, atât în ştiinţă cât şi în filozofie, a fost „îndoiala,” – „un scepticism profund şi consistent.” De fapt, ideea principală a acestei filozofii este exprimată prin cuvântul „îndoială”. Istoria filozofiei nu este decât istoria îndoielii.

Acum, caracteristica şi calitatea esenţială a îndoielii este aceea că în mod precis îl determină pe acela care o exercită, să nu cunoască. Atât timp cât cineva se îndoieşte de un lucru, el nu poate cunoaşte acel lucru. Şi a nu cunoaşte, este pur şi simplu neştiinţă. De aceea, întrucât temelia teoriei despre educaţie a marelui educator grec a fost „îndoiala,” – „un scepticism profund şi consistent;” şi deoarece calitatea esenţială a îndoielii este aceea că îl face pe cel ce o exercită să nu cunoască, înseamnă că educaţia grecească, fiind fondată pe îndoială, şi clădită prin intermediul îndoielii, a fost în esenţă neştiinţă. Iar Inspiraţia pătrunde până la miezul întregului sistem atunci când în mod repetat defineşte educaţia aceasta drept „neştiinţă.” Iar cuvântul „neştiinţă” a fost ales în mod categoric de Duhul Inspiraţiei pur şi simplu pentru că defineşte lucrul acesta în mod esenţial.