21. Neajunsurile educaţiei populare

21. Neajunsurile educaţiei populare

De ani de zile s-au adus şi se aduc plângeri serioase faţă de lipsurile din întregul sistem de educaţie în felul în care este condus, în toate clasele până la universitate şi seminarul teologic. Aceste plângeri nu sunt făcute doar de nişte critici cârcotaşi, ci de educatorii cei mai de seamă şi mai responsabili din întreaga ţară. Una dintre revistele cele mai vestite – The Cosmopolitan – a publicat o serie de articole pe timp de un an de zile, punctând defectele serioase din sistem, sub semnificativa întrebare, „Oferă educaţie, educaţia la nivel de colegiu?” Articolele au fost scrise de personalităţi recunoscute în educaţie. The Outlook, una dintre publicaţiile săptămânale religioase de seamă din ţară, are multe de spus în aceeaşi direcţie. The Ladies’ Home Jurnal, în stilul încântător şi cuceritor al editorului ei, nu s-a sfiit să dea sfaturi bune şi sănătoase în această problemă. Preşedintele Universităţii Harvard, dl. Eliot, unul dintre educatorii de seamă nu doar din Statele Unite ci din lume, fiind în situaţia de a vorbi ca o autoritate în domeniul subiectului, a făcut-o în termeni deloc nesiguri: în remarci adresate către educatori prin care arăta că „defectele şi eşecurile din educaţia americană, precum şi dezamăgirile legate de rezultatele acesteia, au fost multe şi dureroase”. Până şi Senatul Statelor Unite a fost obligat să ia cunoştinţă de subiect, şi aceasta cu rezultate dezamăgitoare.

Iată prezentate aici câteva extrase semnificative. La întâlnirea anuală a Connecticut State Teacher’s Association din New Haven, din data de 17 oct., 1902, Preşedintele Eliot, de la Harvard, a emis o adresă prin care „solicită acordarea de mai multe fonduri pentru educaţie în Statele Unite pe motivul că „lipsurile şi neajunsurile din educaţia americană, precum şi dezamăgirile legate de rezultatele acesteia, au fost multe şi dureroase”. Următorul extras este un sumar, redat în propriile lui cuvinte, al dovezilor neajunsurilor educaţiei populare.

  1. Beţia – „De mai mult de două generaţii ne luptăm cu viciul barbar al beţiei, dar încă nu am descoperit o metodă care să aibă succes în tratarea acesteia. Legislaţia statelor a fost schimbătoare şi nesigură în ce priveşte semnificaţia morală.

În unele state ale Uniunii am depins de o legislaţie prohibitorie, dar înţelegerea populaţiei nu a fost suficientă pentru a impune o astfel de legislaţie sau pentru a o înlocui cu una mai bună.”

  1. Jocurile de noroc – „Persistenţa jocurilor de noroc în Statele Unite este un alt lucru descurajator pentru susţinătorii educaţiei populare, fiindcă jocurile de noroc sunt o formă extraordinar de lipsită de inteligenţă de excitare a plăcerilor. Este un viciu care stăpâneşte printre toate popoarele sălbatice, dar la un popor cu un grad moderat de cultivare a inteligenţei, foarte puţină prevedere şi cel mai slab simţ al responsabilităţii ar trebui să fie suficiente pentru a le eradica.”
  2. Guvernare proastă – „Trebuie să fie mărturisit că rezultatele sufragiului universal nu sunt în toate privinţele ceea ce ar trebui să aşteptăm de la un popor despre care se presupune că a fost pregătit la şcoală pentru o exercitare inteligentă a dreptului de vot. Am descoperit pe urma unei observări efective că sufragiul universal produce adesea o guvernare proastă, mai ales în marile oraşe.”
  3. Crima, bandele şi acte de dezordine – Este o ocară pentru educaţia populară faptul că actele criminale de violenţă cele mai grave sunt comise în mare număr peste tot în Statele Unite, în statele mai vechi la fel ca în cele noi, de către indivizi şi de către bande, fără nicio teamă de pedeapsă. Populaţia produce un număr considerabil de spărgători, tâlhari, insurgenţi, linşatori şi ucigaşi, şi nu este suficient de inteligentă pentru a-i reduce sau pentru a-i extermina pe aceşti criminali.”
  4. Lectura de proastă calitate – „Natura lecturilor zilnice furnizate publicului american permite mult temei pentru descurajare.” „De vreme ce unul dintre rezultatele nepreţuite ale educaţiei este gustul pentru o lectură bună, faptul că oamenii cumpără mii de tone de scrieri cu caracter efemer, care nu sunt o lectură bună nici în formă nici în conţinut, arată că marele obiectiv al educaţiei populare nu a fost atins.”
  5. Teatrul public – „Gustul publicului este format pentru spectacole triviale, pentru teatrul burlesc, pentru vodevilul vulgar, bufonadă şi melodrame, iar scena prezintă prea adesea spectatorilor impasibili scene şi situaţii de un gen nesănătos.”
  6. Înşelătorii medicale – „Americanii … sunt cei mai mari consumatori de doctorii brevetate din lumea cunoscută, şi cei mai creduli clienţi pentru tot soiul de ‚vindecători’ şi femei vindecătoare, şi pentru tot felul de arte inedite de vindecare.”
  7. Greve ale muncitorilor – „Că se produc din ce în ce mai frecvent greve muncitoreşti, şi sunt din ce în ce mai răspândite, este o altă dezamăgire serioasă în ce priveşte rezultatul educaţiei populare. Aşa cum am văzut cu toţii în ultima vreme, se recurge la grevă din motive care nu sunt aduse la cunoştinţa publicului, sau cel puţin nu sunt făcute publice decât după ce are loc greva.”

În ce priveşte „procesul educaţional din timpul nostru” – procesul predominant „sceptic, analitic, critic, de cercetare şi investigare;” procesul în care „îndoiala este pedagogul ce conduce elevul la cunoaştere;” The Outlook din 21 aprilie, 1900, remarcă:

„Studiază corpul uman? – Disecţia şi anatomia sunt bazele studiului său.

Chimia? – Laboratorul îi furnizează mijloacele de analiză şi cercetare în domeniul substanţelor fizice.

Istoria? – El chestionează declaraţii care nu au mai fost chestionate până atunci, scormoneşte biblioteci pentru a găsi surse autorizate în volume vechi şi în documente încă şi mai vechi.

Literatura? – Poemul pe care l-a citit doar pentru că i-a plăcut, acum îl pune sub disecţie, se întreabă dacă este frumos în realitate, de ce este frumos, cum ar trebui clasată metrica acestuia, cum au fost construite figurile lui de stil.

Filozofia? – Îşi supune conştiinţa unui  proces de vivisecţie în strădania de a dobândi certitudine în cunoaşterea fiziologiei şi anatomiei spiritului uman, dacă ar putea să-l aducă într-un laborator în care să înveţe despre constituenţii chimici ai acestuia.

În acelaşi timp, procesul constructiv şi sintetic este pus pe un loc secundar, sau pierdut cu totul din vedere.

Studiază medicina? – El dă mai multă atenţie diagnozei decât terapiei, analizării bolii decât modului în care să o învingă.

Legea – Îşi petrece mai mult timp analizând cazuri decât dezvoltând putere de a înţelege marile principii şi de a le aplica în administrarea justiţiei în variate condiţii.

Clasicii? – Este ceva neobişnuit dacă până la absolvire nu a petrecut mai multe săptămâni cu sintaxa şi cu gramatica limbii decât cu orele dedicate dobândirii şi aprecierii gândirii şi spiritului marilor autori clasici. Pe drept şi bine s-a spus despre studentul modern că acesta nu studiază gramatica pentru a-l înţelege pe Homer, ci îl citeşte pe Homer pentru a învăţa gramatica limbi greceşti.

Studiul său istoric i-a oferit date, evenimente, o hartă istorică mintală; probabil i-a dat şi puterea savantului de a face deosebire între adevărat şi fals, între istorie şi mit în legendele antice; dar nu sunt mulţi cei cărora le-a dat înţelegerea semnificaţiei evenimentelor, o cuprindere a lor, sau măcar vreo lumină nouă asupra adevăratului înţeles al vieţii omului pe pământ.

Studiază filozofia? - Este fericit dacă, drept rezultat al analizei sale asupra propriei conştiinţe, nu a devenit morbid faţă de propria lui viaţă interioară, sau nu a dobândit un scepticism cinic faţă de viaţa interioară a altora.

Fără îndoială rezultatele dezastruoase ale unui proces analitic prea exclusiv şi ale unui spirit critic prea exclusiv se văd în domeniul eticii şi religiei.

Având acelaşi spirit, aplicând aceleaşi metode în investigarea religiei, Biblia devine o simplă colecţie de literatură antică, ale cărei izvoare, structură şi forme literare le studiază, dar al cărei spirit îl uită, cel puţin în perioada în care o studiază. Închinarea devine un ritual căruia el îi investighează originea, creşterea şi dezvoltarea, însă pierde cu totul din vedere adevărata ei semnificaţie ca expresie a căinţei, recunoştinţei şi consacrării. Credinţa este o serie de dogme cărora le trasează dezvoltarea biologică; sau o formă de conştiinţă a cărei relaţie cu acţiunea creierului el o cercetează; sau căreia caută să îi reconstituie creşterea din stările primare prin procese evolutive, uitând în acelaşi timp care este însemnătatea experienţei însăşi ca o realitate prezentă în viaţa umană, ce forţă şi semnificaţie vitală posedă ea.

Vivisecţia este aproape sigură mai curând sau mai târziu; iar subiectul ei, fie că este vorba de o floare, un corp, un autor, sau o experienţă, de obicei moare sub scalpel. Acesta este motivul pentru care atât de mulţi studenţi din şcoală, academie, şi colegiu, în timp ce dobândesc o educaţie, îşi pierd nu doar teologia, ceea ce probabil nu este mare pierdere, dar îşi pierd religia, ceea ce este o pierdere ireparabilă.”

Oraşul Washington este recunoscut a avea cele mai bune şcoli şi cel mai bun sistem şcolar din Statele Unite. Însă au ajuns atâtea plângeri la Comitetul Senatului Statelor Unite din Districtul Columbia, privitor la munca depusă în aceste şcoli, încât Senatul a numit un comitet pentru a investiga întreaga problemă. Următoarea notiţă despre raportul lor către Senat, publicată în suplimentul literar al New York Times, din 23 iunie, 1900, sub titlul „Queer School Work”, va sugera ce a găsit acest comitet:

„S-a făcut o cercetare pentru a afla care a fost starea elevilor la intrarea lor în învăţământul liceal la vârsta medie de paisprezece ani. În acest punct ei aveau toată şcolarizarea pe care era de aşteptat să o fi primit în aritmetică. Ei studiaseră istoria ţării lor pe timp de cinci ani; şi se credea, după spusele mandatarilor, că erau ‚capabili să aranjeze în mod corect aproape orice frază în limba engleză.’ În mod practic ajunseseră la limita avantajelor pe care marea grupă de copii din orice oraş mare le poate obţine din şcolile publice, şi se presupunea că erau gata pentru o învăţătură ‚superioară’ pe care numai o mică parte dintre aceşti copii îşi pot permite să o primească.

Se pare că despre metodele de predare din Washington se presupune că au un caracter deosebit de avansat, şi sunt ‚cele mai bine adaptate pentru instruirea minţilor copiilor şi tinerilor, pentru a-i învăţa să gândească şi să se exprime în mod clar.’ Încă din clasa a cincia, pe când copiii au în jur de zece ani, se pune accentul pe „puteri şi rădăcini, măsuri de suprafeţe, măsuri de volume.’ Istoria a fost învăţată în aşa fel încât ‚copilul a posedat o viziune clară, legată, secvenţială, asupra întregului subiect selectat.’ În învăţarea limbii engleze, procesul este descris astfel:

‚Munca din clasa a patra, de a stabili bazele unei fraze, a fost continuată, copiii fiind deprinşi cu fraze din ce în ce mai dificile; ideea afirmată era despărţită pe bucăţi, în funcţie de identitate, condiţie, loc, timp, mărime, etc., şi acţiune; şi în cele din urmă ideea era analizată după elementele ei. Aici copilul începea studiul despre părţile vorbirii, pe lângă faptul că i se cerea să cunoască fraza – ca întreg, părţile ei, bazele, modificările, afirmaţiile – dacă era afirmativă, potenţială, absolută, etc., şi ce anume afirma.’

Rezultatul examinărilor, care au fost elaborate de Civil Service Comission, a fost în mod clar descurajator. În aritmetică, unde nu s-a cerut nimic în afară de cunoaşterea celor patru reguli şi fracţii fundamentale, elevii doar a unei singure şcoli, în jur de 350 din 1300, au atins media de 70 la sută, cea mai mică cu care pot fi admişi pe lista eligibilă pentru o muncă clericală de rând, în timp ce mai puţin de 30 la sută din toate şcolile au atins media aceasta, şi numai 7 la sută au reuşit să marcheze 90 la sută, care este media celor ce reuşesc să intre în slujbă. Întrucât şcolarizarea în aritmetică s-a terminat, aceasta este o slabă performanţă.

La istorie a fost încă şi mai rău. Doar 3,6 la sută au atins 90, numai 19 la sută au atins 70, iar media totală a fost de numai 53,1 la sută. Una dintre întrebările puse a fost următoarea: „Redaţi o scurtă relatare despre Puritani, sau despre Peregrini (Părinţii Peregrini – n.tr.), prin care să arătaţi de ce s-au numit aşa, din ce ţară au venit, motivul pentru care au emigrat, unde s-au stabilit, şi unele dintre trăsăturile lor caracteristice, obiceiuri şi datini.”

Unele răspunsuri au aruncat lumină asupra ‚viziunii clare, legate, secvenţiale despre subiect’, pe care mandatarii indulgenţi se aşteaptă să o dobândească elevii. Spre exemplu:

‚Peregrinii au fost denumiţi peregrini deoarece ei au peregrinat şi au călătorit.’

‚Peregrinii s-au rugat pentru providenţa care uneori le era acordată.’

‚Exilaţii din Anglia au fost denumiţi Peregrini după coasta muntoasă din Plymouth pe care au debarcat.’

‚Peregrinii au atins ţărmul la Plymouth rock primăvara devreme cu o corabie mică denumită May-Flower. Când au coborât aici erau puţini la număr. Pentru că vremea le-a fost potrivnică, mulţi au murit. Hainele lor nu au fost destul de groase pentru iarnă, iar adăpostul lor nu îi proteja de frig, de vânt, de ploaie, de zăpadă, ca să nu intre înăuntru.’

Răspunsurile acestea ne ajută să ne dăm seama de abilitatea dobândită de elevi de ‚a aranja repede aproape orice frază englezească’, la fel cum ne ajută şi variatele moduri de a scrie nume de state. Florida apare ca Florda, Florido, Florada, Floridy, şi floriday. Massachusetts devine pe rând Masachusettes, Massachuesettes, Masschusetts, Masschusettes, Massachtusettes şi Massachewsettes.

Nu dorim să condamnăm întregul sistem de învăţământ din Washington pe baza acestui raport: acesta nu revelează destul despre el. Suntem foarte conştienţi de ingeniozitatea diabolică a stupizeniei de care sunt uneori capabili chiar şi copii bine învăţaţi. Dar îndrăznim să afirmăm despre copiii din stat, arătat fiind de faptele pe care le-am citat, că nu sunt subiecţi potriviţi pentru instruire ‚mai înaltă’, şi că până când rezultatele efortului depus în anii de până atunci sunt mult mai bune, banii şi energia cheltuite pentru această instruire mai înaltă sunt risipă – ba chiar mai rău.”

Dacă aşa este raportul despre munca educaţională în presupusul cel mai bun sistem şcolar din Statele Unite, cum trebuie să fie în cel mai rău! Că aceasta este probabil o expunere reală, este confirmat de faptul că, în 1900, Columbia University s-a văzut constrânsă să pună în curriculumul ei manualul de common spelling-book (to spell - a pronunţa pe litere cuvântul în modul în care se scrie – n.tr.), din cauza inabilităţii barbare de a scrie corect, după cum s-a văzut din foile matricole ale absolvenţilor de colegiu care s-au înscris pentru admitere.

Un colaborator al Outlook a spus în anul 1899 despre nevoia unui „sistem mai bun de educaţie” în ţara aceasta că:

„Trebuie să existe în ţara aceasta un sistem mai bun de educaţie, un sistem care să fie mai aproape de realitatea vieţii, şi care să pregătească pentru viaţă în loc să-i lase nepregătiţi. Trebuie să existe în şcolile noastre normale ceva care să producă respectul de sine, şi acel respect faţă de alţii care este o parte a adevăratului respect de sine; ceva care să dezvolte credincioşia la fel ca inteligenţa şi mândria de a munci; ceva care să facă legătura între cap şi mâini prin legături ce nu se pot rupe. Ştiinţa casnică şi instruirea manuală din şcoli va da în mod gradat un respect mărit faţă de munca manuală, şi odată cu acest respect se va vedea o mai mare răspândire a muncii manuale; fiindcă în prezentul sistem este nevoie atât de angajatori cât şi de angajaţi.

O femeie inteligentă şi multilaterală a remarcat recent faţă de mine că Regina Victoria ar fi fost o femeie mai bună dacă şi-ar fi făcut patul zilnic. Cât timp nu este ceva practic ca reginele să îşi facă patul, sau ca preşedintele Statelor Unite să îşi taie singur lemnele, niciodată nu va fi credincioşie, respect şi înţelegere din partea muncitorilor, decât dacă se vede şi în angajatori aceeaşi atitudine faţă de muncă.”

Acelaşi gând şi nevoia unei educaţii pentru o muncă productivă a fost subliniată în anul 1901 prin introducerea în Camera Reprezentanţilor în Congres, a următorului:

 

„PROIECT DE LEGE

Pentru stabilirea unui sistem general de educaţie pentru o muncă productivă pe teritoriile Statelor Unite şi al insulelor  dependente.

Să fie elaborat de Senatul şi Camera Reprezentanţilor Statelor Unite ale Americii în Congresul reunit: Ca în toate teritoriile supuse jurisdicţiei exclusive a Statelor Unite, incluzând districtul Columbia şi insulele recent ataşate, să fie instituit un sistem de educaţie primară pentru munca productivă; pentru ca la sfârşit toţi copiii să devină inteligenţi, îndemânatici, eficienţi şi în stare să se întreţină singuri.

Secţiunea 2. – Ca în aceste şcoli să fie predate în mod practic agricultura şi meseriile obişnuite ale vieţii civilizate tuturor tinerilor cu vârsta cuprinsă între treisprezece şi optsprezece ani.  Instruirea să includă ştiinţele care stau la baza acestor meserii, şi fiecărui elev să i se ceară să lucreze cu mâinile sale nu mai puţin de patru ore pe zi sub conducerea unor astfel de şcoli dotate cu ferme adecvate, clădiri şi o forţă competentă de profesori. Ca astfel de şcoli să nu plătească taxe, şi ca toţi elevii să muncească cu mâinile lor patru ore zilnic, cinci zile pe săptămână, pe durata şcolarizării.”

Despre nevoia şi valoarea acestora, Prof. Edward Daniells, din Washington, D.C. A scris astfel:

„Acest sistem ne va costa milioane, dar foarte repede ne va înapoia înzecit. Ignoranţa este un blestem pentru ţară! Nu o ignoranţă în ce priveşte cărţile, ci acel fel de ignoranţă mult mai periculos, înveşmântată în vanitatea unei culturi superficiale, care pozează drept învăţătură şi înşeală masele! Vechiul sistem călugăresc şi-a avut vremea lui; ce a fost bun în el s-a pierdut odată cu creşterea muşchilor şi mucegaiurilor de peste veacuri. Mentalitatea copiilor este oprită din creştere, pipernicită, şi înăbuşită. În oraşe s-a trecut deja la studierea naturii, la munca manuală, şi s-au adus încă unele uşoare îmbunătăţiri. Dar tinerii de la ţară cresc într-o sălbăticie fără speranţă în multe dintre state.”

Subliniind „Nevoile Educaţiei Publice Americane” în scopul de a o scăpa de „multele şi dureroasele ei lipsuri şi neajunsuri,” într-o adresă publică emisă în faţa Rhode Island Institute of Instruction, pe data de 23 oct. 1902, preşedintele Eliot a cuprins atât de admirabil întreaga situaţie încât nu putem face mai bine decât să prezentăm punctele principale din adresa aceasta.

 

CLĂDIRI ŞI TERENURI PENTRU ŞCOLI

 

El a îndemnat să se acorde mai multe fonduri, iar aceşti bani să fie cheltuiţi prioritar pe construirea de clădiri pentru şcoli pe cât posibil cât mai bine protejate împotriva incendiilor, şi cât mai sigure din punct de vedere sanitar. Pentru această ţintă finală, el a oferit următoarea sugestie înţeleaptă:

„Toate coşurile, conductele şi boxele destinate primirii şi transportului aerului rece sau cald, să fie construite şi dispuse în aşa fel încât interioarele lor să poată fi curăţite. Oricine a examinat cu o lupă extraordinara depunere de materii animale şi vegetale acumulată pe o foaie de hârtie de prins muşte plasată într-o încăpere răcoroasă, în orice anotimp al anului când pământul nu este acoperit cu zăpadă, va susţine din toată inima această prescripţie. Observarea acestor reguli, desigur, va solicita mai mult pe lângă cheltuielile iniţiale cu clădirile şcolilor, dar va diminua costul de întreţinere.”

În ce priveşte terenurile şcolii, el a prezentat frumoasa idee:

„Fie în oraş sau la ţară, fiecare clădire de şcoală să fie înconjurată de un spaţiu larg deschis, o curte sau o grădină care să fie menţinută cu îngrijire şi decorată cu arbuşti şi flori.”

 

SĂNĂTATEA ELEVILOR

 

După îmbunătăţirea aceasta adusă clădirilor şi curţilor şcolilor urmează îmbunătăţirea adusă controlului sanitar şi administrării şcolilor. Controlul acesta necesită serviciile unor medici pricepuţi, iar un astfel de medic să fie în mod oficial ataşat fiecărei şcoli mari. Să fie de datoria lui de a veghea asupra bolilor contagioase, de a preveni întoarcerea prea repede la şcoală a copiilor care au suferit de astfel de boli, de a avea grijă de ochii copiilor ca să nu şi-i îmbolnăvească în urma cititului sau scrisului în poziţii greşite sau la lumină slabă, să dea sfaturi legate de corectarea defectelor corporale remediabile oricărui copil aflat sub supravegherea sa, să dea sfaturi pentru acasă legate de dieta şi somnul copiilor a căror nutriţie este vizibil deficitară, şi, pe scurt, să fie protectorul, sfătuitorul şi prietenul copiilor şi a părinţilor acestora în ce priveşte sănătatea, creşterea normală şi conservarea tuturor simţurilor în stare bună.

O astfel de supraveghere medicală a copiilor şcolari va fi costisitoare, dar va fi cea mai recompensatoare cheltuială şcolară pe care ar putea-o face o comunitate; chiar şi din punct de vedere productiv sau comercial, fiindcă nimic nu slăbeşte bunăstarea şi productivitatea unei comunităţi cum o face boala şi dizabilitatea sau moartea prematură. La fel ca în cazul indivizilor, şi în cazul naţiunii sănătatea şi vigoarea sunt bazele productivităţii şi prosperităţii.”

 

EDUCATORI MAI BUNI

 

„Următoarea ţintă pentru cheltuielile suplimentare sunt profesori mai buni. Desigur, profesorii trebuie să cunoască bine subiectele pe care le predau; dar aceasta nu este suficient nicidecum. Fiecare profesor ar trebui să cunoască de asemenea cele mai bune metode de a-şi preda materiile. Până acum profesorii colegiilor au putut să creadă că a cunoaşte subiectul de predat era o calificare suficientă pentru a fi educator; dar toate colegiile, la fel ca toate şcolile, au suferit pierderi nemăsurate ca rezultat al acestei amăgiri.”

 

METODE MAI BUNE DE PREDARE

 

Odată cu profesorii mai buni, vor apărea numeroase alte îmbunătăţiri, ca de exemplu o metodă mai bună de predare a literaturii şi istoriei, o instruire mai bună în biologie şi geografie, aceste studii de istorie naturală fiind urmate de elevi în aer liber la fel ca şi în sălile de clasă.

Am insistat în altă parte ca toate spaţiile publice deschise, fie parcuri în natură, păduri, plaje, parcuri în oraşe, grădini, sau alei, să fie utilizate pentru instruirea copiilor din şcolile publice de către profesori capabili să le trezească interesul pentru fenomenele vieţii vegetale şi animale. Dar aceasta înseamnă cu totul alt fel de profesori în şcolile normale.

Învăţarea geografiei în aer liber este o formă plăcută de instruire; dar este nevoie de un educator care să posede din plin principiile fiziografiei, şi să cunoască modul de a ilustra aceste principii la scară mică în rigole, pâraie, şanţuri, viroage, pantele şi culmile dealurilor.

Un studiu al naturii de acest fel de dorit a fost introdus deja în şcolile americane; dar nu s-a insistat suficient asupra lui din partea şcolilor. Este nevoie mult mai mare de acest fel de studiu, începând cu grădiniţele şi până în învăţământul superior.”

 

PROGRAME MAI BUNE

 

O îmbunătăţire cu mai multă cheltuială adusă şcolilor publice, dar una foarte necesară, este îmbogăţirea programei şcolare pentru vârstele cuprinse între nouă şi paisprezece ani, şi introducerea selecţiei între studii începând de la vârsta de zece ani. Dacă nu se va face aceasta, şi nu se va face repede, şcolile publice vor înceta să fie frecventate de către copiii americanilor înstăriţi. Şcolile private şi dotate oferă ocazia învăţării de limbi străine, spre exemplu, începând de la vârsta de zece ani, sau chiar mai devreme; şi oricine ştie că aceasta este vârsta la care se începe studiul limbilor străine, fie ele antice sau moderne. În oraşele mari pare a fi deja decis că şcolile private şi dotate primesc copiii tuturor părinţilor care îşi pot permite să plătească taxele. Unul dintre motivele pentru acest rezultat este acela că programele şcolilor publice sunt net inferioare faţă de programele şcolilor private şi bine dotate; şi că ele sunt inferioare în chiar această privinţă – că au o plajă de studii prea limitată pentru vârstele cuprinse între nouă şi paisprezece ani. Desigur, nu este de dorit ca fiecare copil în parte să urmeze o mare varietate de studii; dar este esenţial ca fiecare copil în parte să aibă acces la o varietate de studii.”

 

INSTRUIREA MANUALĂ

 

În multe locuri risipite din Statele Unite s-a demonstrat deja în mod perfect că instruirea manuală şi instruirea în domeniul artelor şi meseriilor sunt în primul rând valoroase ca mijloace de instruire mintală şi morală, şi, în al doilea rând, sunt de folos pentru individ în vederea obţinerii unui mijloc de trai, iar pentru naţiune pentru dezvoltarea propriilor ei industrii. Din acest motiv, şcolile pentru învăţarea muncii manuale, şcolile superioare pentru învăţarea artelor mecanice precum şi şcolile de meserii ar trebui să devină obişnuite în cadrul sistemului şcolar american; iar şcolile normale şi colegiile ar trebui să ofere instruire opţională în aceste domenii, şi toţi profesorii din şcolile publice ar trebui să le înţeleagă. Se va cheltui mai mult cu astfel de şcoli decât cu şcolile care nu vor necesita aparatură mecanică şi nici serviciile unor mecanici buni pe post de instructori; dar nu există îndoială că ele vor înapoia cu promptitudine costurile lor comunităţii care le întreţine.”

 

 

 

ŞCOLI DE VACANŢĂ

 

Şcolile de vacanţă şi-au demonstrat de asemenea utilitatea în oraşe precum şi în localităţile mai mari. Cele mai bune astfel de şcoli oferă instruire în munca manuală atât pentru băieţi cât şi pentru fete, învăţându-i să muncească, fiind binevenite pentru părinţi şi pentru copii. Ele combat cu eficienţă metoda greşită a vacanţelor lungi pentru copiii care nu pot scăpa de străzile şi locuinţele aglomerate din oraşe. De fapt, experienţa recent câştigată în şcolile de vacanţă din oraşe şi în cursurile de vară ale colegiilor şi universităţilor, dovedeşte că lunga vacanţă de vară, de nouă până la treisprezece săptămâni, nu este nicidecum necesară pentru sănătatea copiilor şcolari sau a studenţilor maturi. Metoda cea mai bună este de a păstra copilul în formă tot timpul anului cu ajutorul unor pauze frecvente în timpul orelor de şcoală, jumătăţi de zile libere de două ori pe săptămână, şi ocazional pauze de o săptămână.

Apoi, vacanţa şcolară din vară să ofere o varietate distinctă de munci în cadrul unor subiecte diferite de cele urmate în restul anului; deoarece copiii şi adulţii la fel, se odihnesc foarte bine doar schimbând munca. Spre exemplu, profesorul competent de colegiu poate căuta cu adevărat să schimbe aerul şi locul pe timpul vacanţei de vară, dar aceasta în scopul de a face în condiţii avantajoase un fel de muncă intelectuală diferită de munca aceea care îl preocupă în timpul anului şcolar, şi nu cu intenţia de a-şi ţine mintea goală sau inertă.

Mai mult, şcolile de vacanţă din cartierele sărace ale oraşelor construite aglomerat sunt pur şi simplu refugii faţă de mizeria fizică şi de pericolele morale ale străzilor. Este evident că şcolile de vacanţă pe o scală adecvată vor fi surplusuri serioase pentru cheltuielile şcolare ale unui oraş sau orăşel mai mare; fiindcă ele necesită serviciile unui corp suplimentar de educatori, şi ele necesită aparate, materiale şi servicii suplimentare. Este la fel de evident că aceste şcoli sunt de urgenţă necesare unei mari părţi din populaţie, din motive care sunt simultan fizice, mintale şi morale.”

 

ELEMENTUL RECREATOR AL BISERICII

 

Nu se poate spune despre biserică şi despre slujitorii ei că au urcat în ochii opiniei publice de la Războiul Civil încoace. Controlul ei asupra educaţiei s-a diminuat în mod clar. În anumite ramuri ale ei pare să se ţină de metafizica arhaică şi de imaginaţii poetice morbide; în altele înclină în aparenţă să se refugieze în decoruri, pompe, costume şi ceremonii. Ca întreg, … s-a arătat puţin dispusă să se bazeze pe intensa realitate a sentimentelor universale la care a apelat Isus, sau să meargă înapoi la predicarea simplă a evangheliei frăţietăţii şi unităţii – a iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de om. Astfel, biserica în întregime în zilele noastre nu are nicio influenţă asupra milioanelor de concetăţeni ai noştri – fie că e vorba de evrei sau creştini protestanţi ori catolici.

Mai credem că biserica voluntară este cea mai bună dintre biserici; deoarece o religie acceptată sub constrângere, în realitate nu este religie pentru sufletul individului, fie că este un ornament social sau un suport pentru stat. Totuşi, deşi credem astfel, trebuie să admitem că biserica voluntară în Statele Unite nu are autoritate asupra unei largi şi crescânde părţi din populaţie.

Nu printr-o greşeală reală din partea noastră, ci dintr-un fel de incapacitate negativă, legislaţia, curtea de justiţie şi biserica par să treacă printr-o tranziţie care le slăbeşte în mod temporar puterile … Pentru a îndrepta şi vitaliza legislaţiile, curţile de justiţie, şi bisericile, ce agenţie este atât de promiţătoare ca educaţia?”

 

NEVOIA MASELOR

 

„Ar trebui să ne întrebăm ce remediu mai bun decât o educaţie populară înţeleaptă, ce alt remediu ne putem imagina pentru noile rele ce ameninţă societatea din cauza noilor facilităţi de formare de corporaţii masive între producători, sau intermediari; între fermieri, sau mineri, sau meseriaşi; între bogaţi sau săraci, între muncitori sau capitalişti?

Oamenii în masă sunt mai excitabili decât indivizii în medie luaţi separat şi, cuprinşi de instinctul de turmă vor face lucruri pe care indivizii care compun masele nu le-ar face. O mulţime este predispusă în mod periculos la violenţe neaşteptate sau - ce este şi mai rău – la acte de teroare subite, şi fiecare emoţie poate să învingă simţul responsabilităţii şi poate anihila pe moment atât prudenţa cât şi mila. Nu a existat niciodată un timp când sentimentele şi dorinţele comune să fi putut fi atât de rapid comasate, niciodată un timp când forţa mulţimilor să poată fi atât de eficient concentrată asupra unui punct ales pentru un scop comun.

Împotriva acestui pericol formidabil există o singură apărare demnă de încredere. Masele de oameni trebuie educate să îşi folosească raţiunea, să caute adevărul, şi să iubească dreptatea şi mila. Nu există siguranţă pentru societatea democratică în adevărul susţinut de puţini, sau în dreptatea iubită de puţini; MILIOANELE de oameni trebuie să se gândească să facă ce este drept, să iubească mila, şi să umble smeriţi cu Dumnezeul lor. Milioanele de oameni trebuie educate să discute, nu să dea cu pumnii; să aibă încredere în ceea ce este spus public, nu în secret, şi să ia măsuri periodice împotriva oricărui fel de opresiune egoistă. … Şcolile normale ar trebui să comunice elementele de instruire fizică, mintală şi morală, partea cea mai valoroasă fiind de departe elementele ce ţin de moralitate.

Referitor la un individ educat, putem întreba în mod cinstit dacă poate vedea lucrurile în mod corect? Poate recunoaşte realitatea? Apoi, dacă poate trage o concluzie corectă în urma unor fapte stabilite? În al treilea rând, dacă are stăpânire de sine? Sau pasiunile lui stăpânesc peste el? Sau  evenimente dificile îl intimidează? Acestea sunt teste ce arată în mod corect capacitatea lui mintală şi morală. Un alt test pe care îl putem aplica în mod corect unui individ educat: continuă să crească în putere şi în înţelepciune de-a lungul vieţii lui? Corpul încetează să mai crească pe la douăzeci şi cinci, treizeci de ani – continuă sufletul lui să crească?”

Cineva care a scris într-una dintre revistele vestite din Anglia, din februarie 1903, The Nineteenth Century, într-un articol întitulat „Dezavantajele educaţiei,” se referă în mod practic la aceleaşi lucruri la care s-a referit preşedintele Eliot în adresele lui, şi cu acelaşi scop – lipsurile şi neajunsurile educaţiei din Anglia, ca urmare, nevoia urgentă de reformă, recunoscând totuşi adevărul că „Nu doar în Marea Britanie, ci pretutindeni, pare limpede că ar fi lipsită de raţionalitate aşteptarea că şcolile se vor reforma singure. De aceea reformele trebuie să vină dinafară, fiindcă altfel educaţia va rămâne ceea ce este – o înşelătorie lucrată cu grijă, cu ştiinţa pe buze, dar în realitate un mod de învăţare mecanică, distructivă pentru simţul obişnuit.”

Extrasele prezentate în acest capitol accentuează cu cea mai mare forţă nu doar nevoia serioasă a lumii de a avea un sistem mai bun de educaţie, ci de asemenea că lumea cunoaşte această nevoie, şi tânjeşte după ceea ce îi va satisface nevoia. Aceste extrase de asemenea accentuează adevărul că nimic mai puţin decât un sistem de educaţie construit pe principiile susţinute în cartea aceasta – adevărata educaţie creştină – nu poate satisface această mare nevoie de un sistem de educaţie mai bun. Defectele şi cerinţele educaţiei populare, aşa cum sunt prezentate în aceste extrase, arată că numai o educaţie în mod real creştină, în spiritul, puterea şi moralitatea creştinismului veritabil, poate răspunde acestei solicitări. Preşedintele Eliot, în cuvintele lui, cere o astfel de educaţie ce să cauzeze „milioanele de oameni” din „societatea democratică” „să se gândească să facă ce este drept, să iubească mila, şi să umble smeriţi cu Dumnezeul lor.” După cuvintele lui, ţinta sa este „perfecţionarea unor relaţii de cetăţenie inteligente între indivizi în cadrul unei democraţii creştine.”

Este imposibil ca această ţintă să fie atinsă fără o educare, fără o educaţie religioasă şi creştină. Şi este imposibil pentru stat, sau pentru orice sistem al şcolilor de stat, să atingă vreodată această ţintă, din cauză că Statul nu poate învăţa pe oameni religia. Aşa este prin natura lucrurilor; dar în Statele Unite este de două ori aşa, fiindcă principiile fundamentale şi Constituţia naţiunii declară o totală separare a statului de religie, şi mai ales de religia creştină. Nu este potrivit nici sigur ca statul să utilizeze metoda religioasă în educaţia pe care o oferă, după cum nici biserica nu poate folosi metoda seculară în educaţia oferită de ea. Cele două domenii sunt distincte, şi nu se pot amesteca fără distrugerea atât a bisericii cât şi a statului.

Doar bisericii îi aparţine învăţarea religiei, insuflarea moralităţii, promovarea creştinismului. Aceasta înseamnă, de aceea, că unica posibilitate să apară acel sistem de educaţie mai bun, din a cărui lipsă piere ţara, este ca acesta să fie oferit de biserica creştină. Dar iată! Având în faţă acest adevăr vital, suntem confruntaţi cu realitatea deplorabilă privitoare la biserica creştină acceptată care, , potrivit cuvintelor atât ale preşedintelui Eliot cât şi ale United States Commissioner of Education, „controlul ei asupra educaţiei” „se diminuează simţitor”. Concluzia acestor două înalte autorităţi din rândul laicilor este confirmată de un master în teologie de la Chicago University, care scria în 1899 în cuvinte clare, despre care fiecare inimă creştină şi fiecare persoană care observă lucrurile, ştie că sunt cu totul adevărate:

„Nimic nu este mai descurajator pentru religia evanghelică decât marile şcoli ale ei. Stresul teribil ce s-a abătut asupra … denominaţiunilor în ultimii zece ani provine în mare măsură din partea marilor şcoli dezvoltate de aceste denominaţiuni. … Fundamentele învăţăturii religioase sunt subminate de educatorii din marile noastre şcoli, exact aşa cum s-a întâmplat într-un sens mai larg în universităţile germane. Ceea ce cunoaştem drept ‚înaltă critică’ face pur şi simplu ravagii odată cu ridicarea minorităţii în cele trei denominaţiuni amintite.”

„Nu există şcoală pe continentul american unde tânărul să poată merge şi să poată învăţa Biblia ca un întreg sub îndrumarea unor educatori foarte pioşi şi bine învăţaţi. Există şcoli unde se poate duce tânărul pentru a petrece trei ani de zile şi a se pregăti pentru slujire, şcoli în care se umple până la refuz de filozofie speculativă sub denumirea de teologie, şi de necredinţă sub denumirea de ‚înaltă critică’. Aceasta  este o ruşine mare şi teribilă. Scriitorul nutreşte speranţa că bărbaţi sau femei evlavioşi, care au mijloace, vor înfiinţa o şcoală în ţara aceasta în care să fie instruiţi oameni care nu doar să cunoască Biblia de la început până la sfârşit, ci să o şi predice în totalitate. Lucrul acesta va fi ceva nou sub soare.”

Întrucât aceasta este atitudinea şi starea bisericii acceptată drept biserică creştină în ce priveşte educaţia pe care lumea tânjeşte să o vadă; şi pentru că biserica creştină este unica sursă de speranţă că vreodată se va răspunde acestei nevoi în educaţie; rezultă în mod inevitabil că trebuie să aibă loc în zilele noastre o reformă, o reînviere a creştinismului vital, la fel de real cum a fost înainte ca să fi decăzut aşa cum a decăzut, biserica creştină acceptată.

Preşedintele Eliot priveşte educaţia ca pe o agenţie promiţătoare pentru a „îndrepta şi vitaliza bisericile.” Lucrul acesta este corect, dar în biserică trebuie introdusă o educaţie care COBOARĂ DIN CER, nu una care vine din lume. Educaţia aceasta va apărea. Nevoia serioasă a lumii, foamea şi setea ei, care pot fi potolite doar prin acea biserică ce vine din cer, şi fără care lumea trebuie să piară, nu va fi lăsată de Dumnezeu fără a fi împlinită. Dumnezeu încă este viu. Purtarea Sa de grijă plină de iubire pentru om şi naţiuni este astăzi la fel ca întotdeauna.

Educaţia este cu adevărat unica agenţie care poate îndrepta şi vitaliza biserica. Educaţia aceasta poate să vină doar din cer şi doar de la Acela care este Capul bisericii. El va trimite educaţia aceea, şi aceasta va veni. Iar când va veni, va veni doar în şi prin Cuvântul Celui care este în cer şi care este Capul bisericii. Educaţia aceasta va fi transmisă şi insuflată numai în „termenii creaţiunii.” Biserica prin care educaţia aceasta va fi dată lumii, va fi o biserică ce lucrează şi comunică numai în „termenii creaţiunii.” Instructorul acelei biserici va fi Creatorul Însuşi, prin Cuvântul creator, prin Duhul creator. Principiile şi standardul moralităţii acelei biserici va fi legea morală a Creatorului, aşa cum  fost scrisă cu degetul Său pe tablele de piatră, aşa cum a fost demonstrată în viaţa Lui de pe pământ trăită în trupul de carne, şi aşa cum este scrisă de Duhul Lui în tablele de carne ale inimii celui ce crede în Isus. În întreaga educaţie condusă de biserica aceasta, manualul va fi Cartea Cuvântului Creatorului şi Mântuitorului, iar cartea de studiu va fi întreaga creaţie şi întreaga mântuire.

În felul acesta biserica va fi o biserică în mod distinct şi universal educaţională. Ea va stabili un sistem de educaţie după această rânduială; şi va educa cu adevărat pe toţi cei ce vor primi educaţia. Deşi ea va asigura pe deplin şi cu adevărat educaţia după care tânjeşte lumea exprimându-şi nevoia ei serioasă, totuşi nici biserica aceasta nici educaţia dată de ea nu va fi populară în faţa lumii. Mai degrabă va fi considerată un extremist împodobit cu panglici. Cu toate acestea, în aceasta, ea va fi corectă, în mod absolut şi etern corectă. Ea va fi adevărata biserică de astăzi şi pentru astăzi. Iar educaţia oferită de ea va fi adevărata educaţie pentru astăzi şi pentru totdeauna.

Fie ca toţi oamenii care tânjesc după un sistem mai bun de educaţie, care caută un sistem care să asigure din plin tot ce este necesar în educaţie, - fie ca toţi aceştia să îşi deschidă ochii şi să caute cu rugăciune să vadă biserica aceasta cu educaţie cerească; iar Dumnezeu îi va face să o vadă. Acum este vremea ei. Ea trebuie să se ridice şi să lumineze, şi o va face; iar slava Domnului se va vedea peste ea. Aceasta este biserica pe care Hristos o va înfăţişa înaintea Lui, la venirea Sa, ca pe o „biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură, sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană.”