3. Lucrurile esenţiale pentru cunoaştere

3. Lucrurile esenţiale pentru cunoaştere

Se poate să ni se spună un adevăr veritabil, adevărul esenţial al lui Dumnezeu, totuşi, dacă îl punem la îndoială, şi atât timp cât ne îndoim de el, nu îl putem cunoaşte. De aceea, îndoiala este în esenţă ignoranţă şi este uşa deschisă spre neştiinţă.

Mai mult, se poate să ni se spună ceva cu totul fals, o minciună evidentă; totuşi, dacă o credem, nu contează cât de implicit, nu putem să cunoaştem acel lucru. Pentru simplul motiv că nu este aşa; şi este imposibil  să cunoşti un lucru ce nu este real.

De aceea, sunt doar două lucruri esenţiale pentru cunoaştere. Aceste două lucruri sunt adevărul şi credinţa.

Adevărul şi credinţa sunt cele două lucruri esenţiale pentru cunoaştere: iar cel dintâi în această ordine este adevărul. Aceasta, pentru motivul deja arătat, că nu contează cât de implicit putem crede un lucru ce nu este real, niciodată nu îl vom putea cunoaşte. De aceea, întrucât ceea ce este crezut trebuie să fie adevărat pentru a putea fi cunoscut, înseamnă că adevărul este primul lucru esenţial pentru cunoaştere. Şi pentru că până şi cel mai limpede adevăr nu poate fi cunoscut dacă nu este crezut, înseamnă că al doilea lucru esenţial pentru cunoaştere este credinţa. Adevărul şi credinţa, de aceea, acţionând împreună – adevărul crezut – aceasta este calea spre cunoaştere.

Lucrul acesta poate fi ilustrat printr-o experienţă familiară aproape tuturor. Şi anume adevărul că A este A. Noi credem adevărul acesta, şi astfel, şi doar astfel, ştim că A este A. Dacă nu am fi crezut acest adevăr atunci când ni s-a spus, nu am fi ştiut niciodată că literele A, B, C, D, etc. sunt cele care sunt; şi dacă nu am fi crezut niciodată aceasta, nu le-am fi putut cunoaşte niciodată. Dacă pentru a le cunoaşte am fi cerut dovezi ca bază pe care să putem crede, niciodată nu am fi putut obţine astfel de dovezi, şi astfel nu am fi putut ajunge niciodată să credem; şi astfel niciodată nu am fi putut cunoaşte acest lucru fundamental pentru orice cunoştinţe literare. Nu putem avea altă dovadă decât faptul însuşi, că A sau oricare altă literă din alfabet, este ceea ce este.

Există dovezi pentru aceasta, dar dovada se află în litera însăşi; şi prin faptul că o credem, prin faptul că o primim drept ceea ce este, obţinem cunoaşterea; iar în această cunoaştere precum şi prin experimentarea ei, obţinem dovada. Fiindcă în fiecare dintre literele alfabetului există o valoare ce răspunde credinţei noastre: o valoare ce niciodată nu ne-a înşelat şi nici nu ne va înşela. Ştim că fiecare literă este cea care este: şi toţi filologii, filozofii şi oamenii de ştiinţă din toată lumea nu ne-ar putea convinge că vreuna dintre literele din alfabet este alta decât cea care pur şi simplu este. Totuşi, mijlocul prin care am ajuns să le cunoaştem este simpla crezare a unui adevăr spus pur şi simplu.

Gândul acesta, ilustraţia aceasta, nu se opreşte aici. Primele două litere din alfabetul grec, sunt Alfa şi Beta. Dacă îndepărtăm litera „a” din Beta, cele două litere greceşti formează cuvântul folosit de noi  Alfa-bet. Cuvântul „alfabet” semnifică toate literele limbii engleze. Cum se poate aceasta, dacă termenul derivă doar din primele două litere ale limbii greceşti?

Într-un fel foarte simplu. Atunci când noi, pe limba noastră, vrem să întrebăm dacă o persoană cunoaşte, sau dacă vrem să spunem că o persoană nu cunoaşte, alfabetul, cel mai adesea nu întrebăm, „Ştie alfabetul?” nici, „Ştie literele A B C D E F G H I J K L M N”  şi toate până la „Z”? ci întrebăm, „Ştie ABC–ul?” sau zicem „Nu ştie ABC-ul.” Grecii făceau la fel. Când voiau să exprime aceeaşi idee, nu ziceau, „Ştie pe Alfa, Beta, Gamma, Delta, Epsilon,” şi aşa mai departe până la „Omega?” ci doar simplu, „Ştie Alfa Beta?” sau „Nu ştie Alfa Beta.” Abrevierea aceasta grecească a întregii liste de litere ale limbii în doar „Alfa Beta” a ajuns până la noi cu îndepărtarea literei „a” de la Beta, formând cuvântul nostru „alfabet,” fiind abrevierea întregii liste de litere din limba noastră.

În lima engleză uzuală există un mod concis de a spune că o persoană cunoaşte puţin sau nu ştie nimic despre un subiect, folosind expresia „Nu cunoaşte ABC – ul acestui lucru.” Grecii spuneau la fel, „Nu cunoaşte Alfa Beta acestui lucru.” Pe de altă parte, există un mod concis de a spune că o persoană este foarte bine informată, sau cunoaşte totul despre un subiect, prin expresia, „Ştie subiectul de la A la Z,” sau, cum se zicea pe vremuri, „de la A la Izzard” (lb. eng.). Grecii spuneau la fel, „Ştie subiectul de la Alfa la Omega” – ştie tot ce se poate şti despre subiect. Aceasta este baza şi ideea din expresia folosită de Hristos de multe ori în cartea Apocalipsei, „Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul, cel dintâi şi cel de pe urmă.”

Domnul Hristos este Alfabetul lui Dumnezeu. După cum expresia „Alfa şi Omega” semnifică  întregul alfabet şi cuprinde toate literele din limba greacă; şi „de la A la Z” semnifică întregul alfabet, toate literele din limba engleză, la fel Isus Hristos, Alfabetul lui Dumnezeu, cuprinde tot ce ţine de limba sau cunoaşterea lui Dumnezeu. După cum în cele douăzeci şi patru de litere ale alfabetului grecesc de la Alfa la Omega sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi cunoştinţei din lume ale acestei limbi; şi după cum în cele douăzeci şi şase de litere ale alfabetului limbii engleze sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi cunoştinţei limbii engleze care există în lume, la fel, în Isus Hristos, Alfabetul lui Dumnezeu, sunt „ascunse toate comorile înţelepciunii şi cunoştinţei” care există în tot universul în care se vorbeşte limba lui Dumnezeu.

Iar Alfabetul acesta al lui Dumnezeu se învaţă exact în acelaşi fel, şi folosind exact aceeaşi facultate (a minţii – n. tr.) ca în învăţarea alfabetului limbii greceşti, sau al limbii engleze, sau al oricărei alte limbi. Alfabetul lui Dumnezeu este adevărul. Noi credem adevărul şi astfel ştim că El este ceea ce este. Există o dovadă a acestui fapt, dar dovada este în El Însuşi. Prin faptul că noi credem acest Alfabet, prin faptul că Îl primim drept ceea ce este, obţinem cunoştinţă; iar în această cunoştinţă şi în experimentarea ei, avem dovada vie, continuă. Fiindcă în acest Alfabet al lui Dumnezeu, în fiecare literă, da, în fiecare iotă sau frântură de literă, există valoare ce răspunde credinţei noastre: o valoare ce niciodată nu înşeală şi nu va înşela niciodată, şi nici nu poate să înşele credinţa vreunui om în acest Alfabet. Iar celui care cunoaşte în felul acesta Alfabetul lui Dumnezeu, toţi filozofii, toţi oamenii de ştiinţă şi toţi necredincioşii din lume nu-i pot dovedi că vreo parte din acest Alfabet nu este ceea ce Este. De fapt oricine ar încerca să dovedească un asemenea lucru, prin aceasta doar dă pe faţă faptul că nu cunoaşte încă adevăratul Alfabet, nu cunoaşte încă ABC – ul.

Alfabetul limbii engleze îl învăţăm copilaşi fiind, şi nu îl putem învăţa decât ca nişte copilaşi. Chiar dacă un om ar fi în vârstă de o mie de ani, în deplină posesie a tuturor facultăţilor sale, şi încă nu ar cunoaşte ABC –ul, alfabetul limbii engleze, ar trebui să se facă asemenea unui copilaş pentru a putea să îl înveţe, pentru a primi cunoştinţa faptului că A este A: ar trebui să creadă pur şi simplu acest fapt aşa cum o face copilaşul, şi crezând atunci când i se spune că fiecare literă este ceea ce este, ajunge să cunoască. Iar dacă ar refuza să creadă aceasta, tocmai prin acest refuz – prin însăşi necredinţa lui – ar ajunge condamnat – în felul acesta s-ar condamna singur – la a suferi pierderea pentru totdeauna a tuturor comorilor înţelepciunii şi cunoştinţei ce se află ascunse în lumea limbii engleze.

La fel este cu Alfabetul limbii şi cunoaşterii lui Dumnezeu. Doar prin a crede acest Alfabet poate ajunge cineva să Îl cunoască. Dacă cineva refuză să creadă, nu poate să Îl cunoască. Şi oricine nu crede, tocmai prin această necredinţă este condamnat – prin aceasta se condamnă singur – la a suferi pierderea pentru totdeauna a tuturor comorilor înţelepciunii şi cunoştinţei lui Dumnezeu: a tuturor celor care sunt ascunse în Alfabetul lui Dumnezeu. Fiindcă, aşa cum prin variatele combinaţii ale conţinutului alfabetului se formează cuvintele, iar cuvintele exprimă gânduri, la fel nenumăratele combinaţii ale conţinutului Alfabetului lui Dumnezeu formează Cuvântul lui Dumnezeu, iar Cuvântul lui Dumnezeu exprimă gândul lui Dumnezeu.

De aceea, Isus Hristos a enunţat principiul etern al adevăratei învăţări atunci când a declarat, „Dacă cineva nu primeşte împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, nu poate intra în ea.” Copilaşul primeşte împărăţia lui Dumnezeu. El o primeşte crezând pur şi simplu declaraţia simplă a Cuvântului împărăţiei. Acesta este felul în care oricine primeşte, şi felul în care oricine trebuie să primească împărăţia limbii engleze sau a oricărei alte limbi. Este felul în care oricine trebuie să primească împărăţia lui Dumnezeu. A primi împărăţia lui Dumnezeu, şi a cunoaşte Alfabetul lui Dumnezeu, este la fel de uşor ca şi a cunoaşte ABC – ul. De aceea a învăţa, nu ca un filozof, ci ca un copilaş, aceasta este adevărata cale spre cunoaştere. Adevărul şi credinţa, lucrând împreună – adevărul crezut – aceasta este pentru totdeauna adevărata cale a cunoaşterii.

Potrivit cu aceasta, când Dumnezeu a căutat să salveze lumea din ruina produsă de ignoranţă (neştiinţă), a făcut-o prezentând lumii adevărul, pentru a fi crezut. „Căci, întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, nu a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii. Iudeii, într-adevăr, cer minuni, şi Grecii caută înţelepciune; dar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru Iudei este o pricină de poticnire, şi pentru Neamuri o nebunie; dar pentru cei chemaţi, fie Iudei, fie Greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.” (1Cor. 1:21-24). (Predicarea Cuvântului, care este Adevărul, predicarea lui Hristos, care este Adevărul.)

Am citit cuvintele Inspiraţiei care ne spun că lumea prin înţelepciunea ei nu L-a cunoscut pe Dumnezeu. Am citit de asemenea cuvintele Inspiraţiei cum că Neamurile erau  străini (despărţiţi, rupţi) de viaţa lui Dumnezeu, prin neştiinţa care era în ei. Am văzut că în ce priveşte înţelepciunea lui Dumnezeu, şi adevărul esenţial al situaţiei, înţelepciunea lumii este ignoranţă: şi nu doar că lumea în neştiinţa ei este străină de viaţa lui Dumnezeu, ci tocmai din cauza acestei neştiinţe este lumea străină de viaţa lui Dumnezeu.

Atunci, întrucât caracteristica neştiinţei este aceea că desparte oamenii de viaţa lui Dumnezeu, pe de altă parte, caracteristica cunoştinţei este aceea de a uni oamenii cu viaţa lui Dumnezeu, care este viaţa veşnică. Astfel, este scris: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” Faptul acesta este la fel de adevărat, dacă am citi doar cuvintele, „Viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine.” Aşadar, după cum neştiinţa, fiind produsul îndoielii, prin care oamenii nu pot cunoaşte, desparte oamenii de viaţa lui Dumnezeu, la fel de sigur cunoaşterea, fiind produsul credinţei în adevăr, prin care oamenii cunosc în mod sigur, uneşte oamenii cu viaţa lui Dumnezeu.

Vedem că doar crederea adevărului conduce oamenii la cunoaştere: şi pentru că Isus Hristos este „Adevărul,” înseamnă că singura cale spre cunoaştere este credinţa în Hristos drept Cuvânt al lui Dumnezeu. Potrivit cu aceasta, din nou, Inspiraţia trage în mod clar o linie de separare între înţelepciunea lumii greceşti, care este neştiinţă, şi credinţa în Hristos, care este calea cunoaşterii. Astfel, este scris: „Dorinţa mea este ca ei să fie încurajaţi, şi legaţi unii de alţii prin dragoste, ajungând astfel la deplina binecuvântare a unei convingeri ferme şi inteligente, şi la o desăvârşită cunoaştere a adevărurilor tainice ale lui Dumnezeu care sunt cuprinse în Hristos. Căci toate comorile lui Dumnezeu de înţelepciune şi ştiinţă sunt de găsit ÎN HRISTOS. Vă spun aceasta pentru ca nu cumva să vă înşele cineva cu argumente care par reale. Ce-i drept nu sunt cu voi în persoană, dar duhul meu este cu voi şi mă bucur să aflu de buna voastră rânduială şi de frontul unit pe care îl prezentaţi prin credinţa voastră în Hristos.

Pentru că, deci, aţi primit pe Isus, Hristosul, ca Domn al vostru, trăiţi-vă vieţile în unire cu El – înrădăcinaţi în El, clădind vieţile voastre pe El, crescând în tărie prin credinţa voastră, credincioşi învăţăturii pe care aţi primit-o, bogaţi în credinţă, şi aducând întotdeauna mulţumiri. Aveţi de grijă să nu fie nimeni care să vă fure cu ‚filozofia’ lui – amăgire deşartă! Astfel de învăţături urmează doar tradiţii omeneşti, şi au de-a face cu lucrurile copilăroase ale lumii, nu cu Hristos. Căci Dumnezeirea în toată plinătatea ei locuieşte în Hristos într-o formă trupească; şi voi, prin unirea voastră cu El, sunteţi de asemenea umpluţi de ea.” (Coloseni 2: 2-10, traducerea The Twentieth Century New Testament a fost folosită de autor aici, pentru că este foarte expresivă în acest pasaj).

Din nou, contrastul între neştiinţa lumii şi cunoştinţa lui Dumnezeu este trasat în mod clar în 1Cor. de la 1:18 la 2:10, şi spune, după cum este tradus în Twentieth Century version: „Solia Crucii este doar o nebunie pentru oamenii aflaţi pe calea spre ruină, dar pentru noi care ne aflăm pe calea mântuirii este însăşi puterea lui Dumnezeu. Într-adevăr, Scriptura spune: ‚Voi prăpădi înţelepciunea celui înţelept, şi voi nimici priceperea celor pricepuţi.’ Unde sunt înţelepţii? Sau învăţătorii religiei? Sau oamenii critici de azi? Nu a arătat Dumnezeu că înţelepciunea lumii este nebunie? Căci, întrucât lumea, prin înţelepciunea ei nu a ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe cei credincioşi prin „nebunia” propovăduirii noastre! În timp ce Iudeii cer semne miraculoase şi Grecii caută înţelepciune, noi Îl propovăduim pe Hristos cel răstignit! Pentru Iudei El este o piedică, pentru păgâni Este doar nebunie, dar pentru cei care au primit Chemarea, fie Iudei fie Greci, El este Hristosul – puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii, şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai tare decât oamenii!

Priviţi, fraţilor, la realitatea Chemării voastre. Printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul în care oamenii privesc înţelepciunea, nu sunt mulţi oameni influenţi, nu sunt mulţi de neam mare; ci Dumnezeu a ales ceea ce lumea numeşte nebunie ca să facă de ruşine pe înţelepţii ei, şi Dumnezeu a ales ceea ce lumea numeşte slăbiciune ca să facă de ruşine ‚tăria’ ei, şi Dumnezeu a ales pe cei pe care lumea îi numeşte cei de jos şi neînsemnaţi – nişte nimeni – ca să dea jos pe acei ‚cineva’ ai ei, astfel ca în prezenţa Lui nicio fiinţă umană să nu se laude. Dar voi, prin unirea voastră cu Hristos, sunteţi vlăstarele lui Dumnezeu, şi Hristos, prin voia lui Dumnezeu, a devenit nu doar Înţelepciunea noastră, ci de asemenea Neprihănirea noastră, Sfinţirea noastră, Eliberarea noastră, astfel ca – după cuvintele Scripturii – ‚cine se laudă să se laude în Domnul.’

Cât despre mine, Fraţilor, când am venit la voi, nu am venit să vă vorbesc despre adevărurile tainice ale lui Dumnezeu cu limbajul fin al filozofiei, fiindcă am hotărât ca, atât cât voi fi cu voi, nu vreau să ştiu nimic altceva decât pe Isus Hristos – Şi pe El drept Cel răstignit! Într-adevăr, când am fost eu însumi între voi, m-am simţit slab, timid şi foarte tulburat. Solia mea şi propovăduirea mea nu le-am rostit cu limbajul convingător al filozofiei, ci au fost însoţite de manifestări ale puterii spirituale, astfel încât credinţa voastră să nu fie întemeiată pe înţelepciunea omului, ci pe puterea lui Dumnezeu.

Totuşi lucrurile despre care vorbim printre cei a căror credinţă este matură,  sunt adevărată înţelepciune, dar nu este înţelepciunea zilelor noastre, nici înţelepciunea conducătorilor din zilele noastre – oameni a căror prăbuşire este aproape. Nu, înţelepciunea despre care vorbim, când vorbim de adevărurile ascunse, este divină, este înţelepciunea ascunsă de veacuri, pe care Dumnezeu, mai înainte să fi început timpul, a hotărât-o ca să ne aducă slavă. Înţelepciunea aceasta nu este cunoscută niciunuia dintre conducătorii zilelor noastre. Dacă ar fi cunoscut-o, nu ar fi răstignit pe Domnul nostru slăvit. Dar Scriptura vorbeşte despre ea, spunând: ‚Ceea ce ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit, şi prin mintea omului nu a trecut – toate acestea le-a pregătit Dumnezeu pentru cei care Îl iubesc.’ Totuşi nouă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Lui, fiindcă Duhul măsoară totul, până şi tainele cele mai profunde ale lui Dumnezeu.”