4. Secretul marii apostazii

4. Secretul marii apostazii

În pofida contrastului infinit trasat în mod repetat în Scripturi de către Inspiraţie, între neştiinţa grecilor şi cunoaşterea creştină, creştinismul de abia se înrădăcinase în lume când printre creştini au apărut cei ce au început să încline spre calea lumii, şi să pretindă rangul de virtute pentru neştiinţa grecească. Aceasta a fost originea marii apostazii.

Secretul „decăderii” de la adevărul evangheliei, a fost înălţarea înţelepciunii lumeşti, care nu era decât neştiinţă grecească. Avertizarea divină faţă de aceasta a fost în mod special adresată efesenilor. Mai întâi, în scrisoarea către Efeseni, după cum urmează: „Iată dar ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii, în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor. Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare, şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie. Dar voi n-aţi învăţat aşa pe Hristos, dacă, cel puţin, L-aţi ascultat, şi dacă, potrivit adevărului care este în Isus, aţi fost învăţaţi, cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare; şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul.” (Efes. 4:17-24).

Apoi, cu ocazia unei adunări importante când, din Milet, Pavel „a trimis la Efes, şi a chemat pe prezbiterii Bisericii,” în cuvintele adresate lor le-a spus: „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său. Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor. De aceea vegheaţi, şi aduceţi-vă aminte că, timp de trei ani, zi şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi. Şi acum, fraţilor, vă încredinţez în mâna lui Dumnezeu şi a Cuvântului harului Său, care vă poate zidi sufleteşte, şi vă poate da moştenirea împreună cu toţi cei sfinţiţi.” (Fapte 20:28-32).

Apostazia aceasta a fost povara avertizării din partea apostolului, nu doar la Efes, ci şi în alte locuri. La Tesalonic, atât în predicare cât şi în scrisoarea lui către Tesaloniceni, el a stăruit mult asupra acesteia. Fiindcă, referitor la ziua venirii Domnului în slavă, despre care a scris mult în prima lui scrisoare, în cea de-a doua scrisoare le-a scris astfel: „Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă (Marea Apostazie – KJV), şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai pe sus de tot ce se numeşte ‚Dumnezeu’, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.” (2Tes. 2:1-4). Apoi, după ce spune ce se va descoperi în apostazia aceasta, el apelează la memoria Tesalonicenilor, astfel: „Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea, când eram încă la voi?”

Despre aceasta este spus mult mai mult în Scriptură, dar nu este nevoie să cităm mai mult aici. Atât este suficient pentru ca toţi să fie în stare că vadă cât de cert a fost legată apostazia de introducerea neştiinţei lumeşti, şi de amestecarea acesteia cu cunoaşterea de Dumnezeu. Iar apostazia a crescut pe măsura neştiinţei lumeşti introduse – a acelei ştiinţe în mod fals numită astfel. Iar când apostazia a ajuns să domine, ceea ce a dominat a fost de fapt filozofia şi ştiinţa greacă de origine păgână – neştiinţa greacă - sub nume creştin, în aşa zisa Biserică Creştină.

Apostolii au predicat, au scris, au avertizat despre acest rău, în tot timpul vieţii lor. Fiindcă ei au văzut consecinţele enorme ce trebuiau să rezulte dacă s-ar fi dat curs chiar numai slabelor începuturi care se vedeau încă din timpul lor. Totuşi, la mai puţin de cincizeci de ani după moartea ultimului dintre apostoli, apostazia aceasta a devenit atât de proeminentă încât au apărut şcoli ale ei, şcoli patronate sub nume creştin, trecând drept şcoli creştine. Liderii în această apostazie, conducătorii acestor şcoli, au făcut din aşa-zisa filozofie a lumii standardul lor; iar dintre toţi filozofii lumii, pe Platon l-au privit ca fiind „mai înţelept decât toţi ceilalţi, şi remarcabil mai ales pentru felul în care tratează Divinitatea, sufletul, şi lucrurile îndepărtate simţurilor, astfel încât să se potrivească sistemului creştin.” – Mosheim.

Aceasta a fost repede adoptată de multe categorii de pretinşi filozofi şi de imitatorii lor, care în acest fel îşi puteau asuma creditul de a fi creştini fără nimic din tăgăduirea de sine sau din corectarea vieţii interioare ce sunt esenţiale pentru experienţa creştină. Vechea viaţă păgână putea fi menţinută sub numele şi mărturisirea de creştinism. Răul acesta a progresat aşa de mult încât nu a durat mult până când „părerea în ce priveşte modul în care să fie susţinută învăţătura umană a ajuns o chestiune în dreptul căreia creştinii erau împărţiţi aproape în mod egal. Mulţi recomandau studiul filozofiei şi familiarizarea cu literatura greacă şi romană; în timp ce alţii susţineau că acestea sunt vătămătoare pentru interesele creştinismului veritabil şi pentru progresul adevăratei pietăţi.

Cauza literaturii şi a filozofiei a triumfat în mod gradat; iar cei ce s-au lipit de acestea au continuat să câştige teren, până când în cele din urmă superioritatea s-a decis în mod evident în favoarea lor. Victoria aceasta s-a datorat în principal influenţei lui Origen, care, fiind educat de timpuriu în noul fel de Platonism deja menţionat, l-a amestecat, din nefericire, cu principiile mai curate şi mai sublime ale învăţăturii cereşti, şi l-a recomandat în modul cel mai călduros tinerilor care participau la lecţiile lui publice. Faima acestui filozof a crescut continuu printre creştini; şi pe măsură ce îi sporea creditul, metoda lui de punere în discuţie şi de explicare a învăţăturilor creştinismului a dobândit autoritate, până când a devenit aproape universală.” – Id.

Poziţia deţinută de Origen pe vremea aceea poate fi apreciată după faptul că până în ziua aceasta el este unul dintre cei mai de seamă Părinţi ai bisericii; şi după faptul suplimentar că „din zilele lui Origen până în zilele lui Chrisostom (220-400 d.Hr.), nu a existat un singur comentator eminent care să nu fi împrumutat pe larg din lucrările lui” Origen; şi „el a fost învăţătorul principal chiar şi al celor mai ortodocşi dintre Părinţii din Apus.” „Nenumăraţi interpreţi din acel secol şi din secolele ulterioare au urmat metoda lui Origen, deşi cu o anumită diversitate; iar cei puţini care urmau o metodă mai bună nu puteau face mare lucru împotriva lor.”

Dar „acest nou soi de filozofie, adoptat în mod imprudent de Origen şi de alţi creştini, a făcut un rău imens creştinismului. Fiindcă a condus pe învăţătorii acesteia să învăluie în obscuritate filozofică multe părţi din religia noastră, care în ele însele fuseseră clare şi uşor de înţeles; şi să adauge la învăţăturile Mântuitorului nu puţine lucruri din care nu se poate găsi în Sfintele Scripturi niciun cuvânt. … A recomandat creştinilor diferite rituri nefolositoare şi fără înţeles, potrivite doar pentru a hrăni superstiţia, dintre care nu sunt puţine cele pe care le vedem celebrate în mod religios de mulţi oameni până în ziua de azi. În cele din urmă, în secolele ulterioare a înstrăinat minţile multora de creştinismul însuşi; şi a produs o specie de religie eterogenă, constituită din principii creştine şi platonice combinate. Dar cine este capabil să enumere schimbările rele şi vătămătoare ce au decurs din această nouă filozofie – sau, dacă vreţi,  din această încercare de a împăca între ele RELIGIA ADEVĂRATĂ ŞI CEA FALSĂ?” – Mosheim.

Rezultatul tuturor acestor lucruri se cuprinde într-un singur cuvânt – „Papalitatea”, aşa cum a fost şi aşa cum este. Apoi s-a petrecut ceva interesant, deşi foarte logic: În scopul de a deveni „ştiinţifică,” apostazia a adoptat ştiinţa păgână, pe nedrept denumită astfel. Apoi, după ce a umplut lumea cu ignoranţa păgână trecând drept cunoaştere creştină, când adevărata ştiinţă a căutat să fie recunoscută prin simpla citire a lucrurilor naturale, ea a anatemizat-o, a interzis-o şi a persecutat-o.

Trendul acesta filozofic, aşa cum am arătat, şi-a avut originea în Platon. Dar dacă avem în minte că Platon a fost doar reporterul şi continuatorul lui Socrate, marele educator grec, al cărui sistem de educaţie a avut drept temelie „un scepticism profund şi consistent,” se vede limpede că sistemul noului Platonism ce a dat naştere Papalităţii nu a fost altceva decât sistemul de educaţie grecesc trecut sub numele de creştin, şi considerat drept cunoaştere creştină în timp ce nu era decât neştiinţă păgână.

În felul acesta se explică faptul că „trebuie să punem pe socoteala acestui om (Platon) suprema elevaţie din cadrul istoriei intelectuale a rasei noastre.” Iată „cum se face că scrierile lui Platon au preocupat fiecare şcoală în care se învaţă, fiecare iubitor al gândirii, fiecare biserică, fiecare poet – făcând imposibilă gândirea, pe anumite nivele, decât doar prin el.” Iată cum se face că „el stă între adevăr şi mintea fiecărui om, şi aproape a imprimat limba şi formele primare de gândire, cu numele şi pecetea lui.” – „Bărbaţi reprezentativi,” de Ralph Waldo Emerson, pag. 46. Şi iată de asemenea cum se face că „in istoria gândirii şi cunoaşterii europene, până în perioada reînvierii literaturii, numele lui Aristotel a fost fără rival, suprem … Ba chiar s-a întâmplat că, o bună bucată de vreme, toate scrierile seculare în afară de cele ale lui Aristotel, au fost scoase din uz în Europa. … Cu toţii căutau în Aristotel baza pentru cunoaştere. Universităţi şi şcoli gimnaziale au fost fondate pe Aristotel.” – Encyclopedia Britannica, articolul „Aristotel.”

Şi iată cum se face, la rândul său, că atunci când creştinismul a fost reînviat în vremurile moderne prin marea Reformaţiune, când Luther a început să predice creştinismul şi să introducă din nou în lume educaţia creştină, a fost constrâns să aibă de-a face cu Aristotel, să renunţe la el şi să-l denunţe pe Aristotel şi pe alţi învăţători ai „filozofiei amăgitoare,” după cum urmează:

„Nu vă lipiţi de Aristotel, sau de ceilalţi învăţători ai filozofiei amăgitoare; ci plini de râvnă, citiţi Cuvântul lui Dumnezeu.

Cine spune că un teolog ce nu este un logician, este eretic şi speculativ, susţine o afirmaţie eretică şi speculativă.

Nu există formă de silogism care să fie în acord cu lucrurile lui Dumnezeu.*

Într-un cuvânt, Aristotel este pentru teologie ceea ce este întunericul pentru lumină.

Aristotel, păgânul acela orb, l-a înlocuit pe Hristos.”

Iar apoi, despre educaţia în întregime, el spune: „Mă tem foarte tare că universităţile vor deveni porţi larg deschise spre iad, dacă nu se i-au măsurile necesare pentru a explica Sfintele Scripturi şi a le imprima pe inima studenţilor. Sfatul meu către fiecare persoană este să nu îşi pună copiii într-un loc unde Scripturile nu guvernează în mod suprem. Fiecare instituţie în care studiile urmate conduc la a privi în mod lejer Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să se dovedească a fi stricăcioasă.”

De asemenea plasarea în mod dublu a neştiinţei lumeşti a filozofiei greceşti şi a logicii – Platon şi Aristotel – mai presus de cunoaşterea divină a Cuvântului lui Dumnezeu, a condus pe Wycliffe, la începutul reînvierii creştinismului în timpurile moderne, să declare că „nu există fineţe în gramatică, nici în logică, nici în vreo altă ştiinţă ce poate fi numită, şi să nu se regăsească în Scripturi, într-o măsură mult mai excelentă”

Acesta a fost tonul dat de Reformaţiune. Însă, cu toate că pentru creştinul sincer totul este atât de clar şi adevărat, totuşi după moartea lui Luther, când apostazia a început să pătrundă în mijlocul Protestantismului, în mai puţin de o sută de ani i s-a dat din nou lui Aristotel locul de frunte pe scaunul de învăţător, iar sistemul grec de educaţie a fost continuat. Aşa se face că în zilele noastre acesta conduce în mod suprem atât în şcolile bisericilor cât şi în şcolile de stat, chiar şi în ţările ce poartă numele de creştine şi protestante


Ideea subliniată aici se vede mai clar dacă înţelegem că în sistemul grecesc, logica este testul pentru adevăr: ar fi imposibil să se facă o greşeală mai mare.