5. „Metoda știinţifică”, sau metoda greacă din zilele noastre

5. „Metoda știinţifică”, sau metoda greacă din zilele noastre

Este cert despre creştinism că, în vremurile antice precum şi odată cu reînvierea lui în timpurile moderne, a găsit, a susţinut şi a proclamat, că Biblia, Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu, este singura bază reală şi suficientă a unei educaţii absolute pentru creştini. Nesocotirea acestui principiu în vremurile de început ale creştinismului, a dus la dezvoltarea Papalităţii; iar nesocotirea acestui principiu în zilele de pe urmă ale creştinismului, duce la dezvoltarea prin intermediul Protestantismului a unei repetări a cursului urmat de Papalitate.

Aşa zisul Protestantism din zilele noastre nu mai susţine Biblia în adevăratul sens drept manual didactic. Ştiinţa lumii necredincioase, filozofia şi literatura Greciei şi Romei antice, au un loc mult mai larg decât Biblia în ceea ce este recunoscut de Protestanţi drept educaţie. Cel mai înalt curs urmat în colegiu sau universitate, este studiul clasicilor; iar cursul acesta îşi derivă titlul de „clasici” de la faptul că literatura Greciei şi cea a Romei este elementul predominant în acest curs. Lucrul acesta este adevărat, chiar şi în cazul celor ce studiază pentru slujirea evangheliei lui Hristos. Dar în ce fel studierea timp de ani de zile a literaturii ce este în esenţă păgână poate ajuta la pregătirea pentru predicarea evangheliei, ce trebuie să fie în mod obligatoriu în întregime creştină, nimeni nu a încercat să explice.

Nu doar ştiinţa lumească şi literatura păgână sunt mai curtate de Protestantism în educaţie decât Biblia; ci însăşi teoria de educaţie susţinută de Socrate şi continuată de Platon şi Aristotel, - „îndoiala,” „un scepticism profund şi consistent,” – este susţinută astăzi în cadrul educaţiei recunoscute de Protestantism, în şcoli, colegii şi universităţi, până şi în seminariile teologice. Spre exemplu, „Outlook” din 21 aprilie, 1900, descriind şi cerând „O Reformă Necesară în Educaţie,” spune:

„Procesele educaţionale din timpul nostru, - şi poate că dintotdeauna – sunt în mare măsură analitice şi critice. Ele constau mai ales în analizarea subiectelor aduse în faţa studentului pentru a fi examinate, separându-le în părţile lor constituente, gândind modul în care sunt puse laolaltă, şi stând şi judecând produsul finit, sau procesul prin care este construit … Procesul presupune o dispoziţie de a pune întrebări, dacă nu una sceptică. Îndoiala este pedagogul ce conduce elevul la cunoaştere.”

Iar în „North American Review” din aprilie, 1900, a fost publicat un articol intitulat „Metoda ştiinţifică în Teologie,” scris de un profesor de filozofie de la Union College, Schenectady, N.Y., care a fost educat la Amherst şi Yale, a petrecut doi ani studiind filozofia în Germania, iar din 1883 până în 1885 a fost asistent universitar la catedra de filozofie din cadrul Wesleyan University. Astfel, fiecare circumstanţă a articolului este o garanţie a faptului că este vorba de o autoritate în ce priveşte metoda ştiinţifică în teologie; iar în articol este scris:

„Fiecare om, pentru că este om, este înzestrat cu capacitatea de a-şi forma păreri, şi este pus în lume pentru a-şi dezvolta şi aplica aceste capacităţi în dreptul tuturor obiectelor cu care vine în contact. În fiecare sferă de investigare, el ar trebui să înceapă cu ÎNDOIALA, iar studentul care a dobândit bine arta îndoielii, va face progresul cel mai rapid …Cerem ca fiecare student de la teologie să trateze subiectul exact aşa cum ar face în cadrul oricărei alte ştiinţe: să înceapă cu ÎNDOIALA.”

Nu se poate nega că aceasta este o simplă reluare în timpurile moderne a teoriei lui Socrate despre educaţie. Şi aceasta, nu doar în colegiu şi universitate, ci şi în seminarul teologic, unde tinerii se spune că sunt instruiţi în „ştiinţa care se ocupă cu constatarea, clasificarea şi sistematizarea întregului adevăr, la care se poate ajunge, despre Dumnezeu şi relaţia Sa cu universul; ştiinţa religiei, adevărul religios studiat în mod ştiinţific.” Nu doar în colegiu şi universitate, unde oamenii sunt pregătiţi doar pentru afacerile de zi cu zi ale lumii, ci şi în şcoala ce se numeşte creştină, unde oamenii trebuie să fie pregătiţi mai ales pentru profesia creştină, pentru a fi educatori în religia creştină.

În fiecare sferă de cercetare, studentul este învăţat, şi se aşteaptă de la el „să înceapă cu îndoiala,” atunci când studiază ştiinţa „adevărului despre Dumnezeu.” Şi aceasta măcar că adevărul lui Dumnezeu însuşi, dat în propriul Său Cuvânt, spune că „fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui,” şi „tot ce nu vine din credinţă este păcat.” De aceea, pentru că Dumnezeu însuşi declară că „fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui,” şi „tot ce nu vine din credinţă este păcat,” şi pentru că în seminariile teologice ale creştinismului declarat se aşteaptă de la student ca „în fiecare sferă de cercetare” „să înceapă cu îndoiala,” este cert că în acest sistem de educaţie, fiecare student este învăţat să înceapă în felul în care este cu neputinţă să placă lui Dumnezeu, în felul care este doar o cale spre păcătuire. Şi aceasta ca pregătire pentru slujirea evangheliei!

Declaraţia aceasta autoritară a metodei ştiinţifice în teologie arată că până şi în şcolile Protestante din zilele noastre, în care se învaţă în mod deosebit ştiinţa cunoaşterii lui Dumnezeu, procesul este în directă opoziţie cu ceea ce este declarat în Cuvântul Domnului Însuşi. Dumnezeu spune „căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este, şi (trebuie să creadă) că răsplăteşte pe cei ce-L caută.” „Metoda ştiinţifică” de educaţie de astăzi, chiar şi în şcolile protestante care învaţă ştiinţa lui Dumnezeu, spune în mod inevitabil că acela care se apropie de Dumnezeu trebuie să se îndoiască de faptul că El este, şi trebuie să se îndoiască de faptul că El răsplăteşte pe cei ce Îl caută.

Rezultatul unui asemenea proces nu este posibil să fie altceva decât acela că un om – fiecare individ în dreptul său, sau altfel şi în ultimă instanţă un reprezentant în dreptul tuturor – se pune deasupra lui Dumnezeu; şi acolo, stă ca judecător, şi supune înţelepciunea şi cunoştinţa lui Dumnezeu dictatelor raţiunii umane.

Aceasta nu este doar o deducţie din citatul deja prezentat, măcar că se poate deduce foarte uşor din citat. Este efectiv declarat în acest articol în fraza imediat următoare celei citate:

„Cerem ca fiecare student de la teologie să trateze subiectul exact aşa cum ar face în cadrul oricărei alte ştiinţe: să înceapă cu îndoiala, să cântărească atent argumentele în favoarea fiecărei doctrine, acceptând sau respingând fiecare afirmaţie, după cum echilibrul probabilităţilor înclină pentru sau împotriva ei. Cerem ca el „să supună la test toate lucrurile” în mod profund, şi astfel să înveţe cum „să se lipească tare de bine.” Credem că până şi învăţăturile lui Isus ar trebui văzute din acest punct de vedere, şi ar trebui să fie acceptate sau respinse pe temeiul raţionalităţii lor inerente.”

În felul acesta raţiunea este pusă deasupra lui Isus Hristos – Cel care este Dumnezeu arătat în mod vizibil – pentru a analiza, a critica şi a judeca învăţăturile Lui, pentru a fi acceptate sau respinse, după cum va decide raţiunea îndoielnică a individului. Aceasta înseamnă în mod evident a pune raţiunea deasupra lui Dumnezeu: ceea ce înseamnă a pune raţiunea însăşi în locul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.

Urmăriţi puţin procesul acesta în modul lui direct de acţiune, şi observaţi cât de bine ajunge astăzi exact acolo unde Inspiraţia declară că a ajuns în cursul lui de la origine, în prima lui desfăşurare:

„Marele element distinctiv în orice metodă inductivă este formularea ipotezei, şi nu poate exista ştiinţă inductivă, de niciun fel, acolo unde aceasta nu este trăsătura principală.

Ce trebuie, deci, să se înţeleagă printr-o ipoteză? Şi care este procesul prin care trece mintea pentru a o scoate la vedere? – O ipoteză este o supoziţie, o încercare de a ghici, sau a presupune, care este efectul general dacă ştim că include anumite efecte particulare date, sau care este cauza care a produs efectele date.

Se pot spune multe despre condiţiile cele mai favorabile pentru formularea unei ipoteze bune; dar cel mai important lucru care ne interesează în scopul nostru de faţă, este faptul că fiecare ipoteză, oricum ar fi formulată, întotdeauna este produsul imaginaţiei constructive. Toate actele precedente sunt doar căi de strângere de material pe care imaginaţia îl rearanjează, şi îl recombină sub forma unei noi creaţii …

Acesta este motivul pentru care oamenii de ştiinţă, din toate domeniile şi din toate veacurile, întotdeauna au fost oameni puternici în ce priveşte imaginaţia. Grecii au fost primii mari oameni de ştiinţă ai omenirii, pentru că ei au fost cu mult mai înzestraţi decât oricare alt popor cu mari capacităţi de imaginaţie. Ceea ce au văzut ei, au excitat aceste capacităţi, i-au împins să facă presupuneri, să raţioneze în dreptul lucrurilor, încercând să le explice natura şi cauza.”

Nu este locul aici să întrebăm dacă acest proces va duce în zilele noastre acolo unde a dus acelaşi proces în Grecia antică; deoarece o arată articolul însuşi, în aşa multe cuvinte. Iar procesul acesta nu putea fi descris într-un mod mai potrivit decât aşa cum este descris în Scriptură, unde descrie în mod direct acelaşi proces identic ce a avut loc în timpul antichităţii: „Fiindcă măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gânduri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înnebunit; şi-au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare.” (Rom. 1:21-23).

Cum ar putea fi evitat restul descrierii redate aici (Rom. 1:24-32), dacă acelaşi proces este urmat astăzi? Fiindcă până şi în ultimul citat de mai sus, se admite că metoda ştiinţifică din teologia de astăzi este identică cu cea din vechime, în care Grecii, „primii mari oameni de ştiinţă ai omenirii,” au fost exemplari; şi aceasta „pentru că ei au fost cu mult mai înzestraţi decât oricare alt popor cu mari capacităţi de imaginaţie.” Iar faptul că au exercitat aceste „mari capacităţi de imaginaţie” exact în modul subliniat mai sus, i-a condus în starea descrisă de restul versetelor din cel dintâi capitol din Romani.

Ba încă şi mai mult, acest proces, prin intermediul „imaginaţiei constructive,” are în intenţie „o nouă creaţie”! Şi cine va fi creatorul în această nouă creaţie? – Nimeni altul decât însuşi individul uman, care prin presupuneri strânge „material pe care imaginaţia îl rearanjează, şi îl recombină sub forma unei noi creaţii.” Aceasta, deci, îl face pe om un creator în locul Creatorului.

Urmaţi încă şi mai departe procesul ştiinţific în teologie, şi observaţi care este terenul pe care ajung cei ce îl urmează, în ce priveşte cunoaşterea:

„Fiind dată ipoteza, următorul pas în cadrul procesului ştiinţific este de a o verifica: iar lucrul acesta se face prin a considera ipoteza drept premiza majoră a unui silogism deductiv, şi notarea rezultatelor. Dacă concluziile coincid cu faptele obţinute, cele cu care am pornit, în mod probabil ipoteza este cea corectă; iar alte lucruri fiind egale, pot fi acceptate ca adevăr stabilit. După această schiţă a metodei ştiinţifice, observăm că nicio inducţie nu poate fi stabilită dincolo de un grad mare de probabilitate; adică, nimeni nu poate fi absolut sigur că ipotezele pe care şi le asumă sunt adevărul veritabil. Toate generalizările în cadrul oricărei ştiinţe îşi au astfel temeiul logic în teoria probabilităţilor.

Când episcopul Butler a afirmat că ‚probabilitatea este însăşi călăuza vieţii,’ ar fi putut adăuga, ‚şi nu avem alta.’ …

Mari gânditori, începând cu Thales, Platon şi Moise, şi-au avut teologiile lor, - explicaţiile lor cu privire la originea universului, aşa cum au înţeles-o ei, - şi multe dintre aceste explicaţii sunt de un merit extraordinar. Dar până şi sfântul Pavel nu a putut fi niciodată sigur că explicaţia lui a fost mai mult decât probabil una adevărată.”

După cele afirmate aici, cum s-ar putea declara mai clar imposibilitatea ajungerii la cunoaştere prin metoda aceasta? Rezultatul acestei metode, aşa cum este declarat aici în mod autoritar, este descris exact în Scriptură referitor la timpul nostru, când vorbeşte despre cei care „învaţă întotdeauna şi nu pot ajunge niciodată la deplina cunoştinţă a adevărului.” (2Tim. 3:7).

Şi, de parcă scriitorul ar vrea să arate că este absolut sigur că doar probabilitatea este singurul teren în ce priveşte cunoaşterea, ce nu poate fi atinsă niciodată prin acest proces, el chiar merge până la capăt, şi declară:

„Că a existat pe pământ o astfel de persoană cum este Isus, şi că a existat ceea ce a experimentat El, acestea sunt pure chestiuni de dovezi istorice. Şi pentru că tot ceea ce este o chestiune de dovadă este o chestiune de probabilitate, la fel trebuie să fie şi aceasta.”

Dar unde duce în final acest proces? Care este capătul lui?

„Într-un anume sens, mintea face un salt în întuneric: în mod literar trece per saltum (printr-un salt) din domeniul cunoscutului, în domeniul necunoscutului.”

Exact aici duce acest proces, şi acesta a fost capătul şi în timpul antichităţii când la Atena, locul de origine al acestei teorii de educaţie, au înălţat monumentul acela al ignoranţei lor, pe care au înscris: „DUMNEZEULUI NECUNOSCUT.”

Dar nu aşa este procesul creştin, şi nici nu este acesta capătul procesului creştin. În procesul creştin, credinţa, care este darul lui Dumnezeu, acceptă adevărul lui Dumnezeu; şi astfel în minte şi în inimă se realizează „o nouă creaţie.” Iar în cadrul acestei noi creaţii, Creatorul este Dumnezeu Însuşi, manifestat prin Isus Hristos Domnul nostru, prin Duhul Sfânt. Iar în acest proces, în sensul cel mai real, mintea face un salt, nu „în întuneric,” ci în lumină. În mod real, „la modul literal, trece per saltum,” nu „din domeniul cunoscutului, în domeniul necunoscutului,” ci din domeniul necunoscutului, domeniul neştiinţei, în domeniul cunoscutului, domeniul cunoaşterii certe, adică al cunoaşterii lui Dumnezeu. Fiindcă noi „cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui.” (1Ioan 5:20).

Nu dovedeşte lucrul acesta că lumea a ajuns în acest timp, prin aceste mijloace, foarte aproape de punctul în care a ajuns în vremurile străvechi, când lumea în înţelepciunea ei nu L-a cunoscut pe Dumnezeu şi s-a despărţit de viaţa lui Dumnezeu tocmai prin această neştiinţă? Şi, de asemenea, nu ne aflăm în timpul în care din nou, în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu va găsi cu cale ca „prin nebunia propovăduirii” – a predicării evangheliei simple, clare şi pline de putere a lui Isus Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu – „să caute să mântuiască pe cei care cred”?

Nu este adevărat că „nu avem altă călăuză în viaţă” decât „teoria probabilităţilor.” Noi avem drept călăuză a vieţii certitudinea adevărului, în Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum este descoperit în Isus Hristos, Cel care El Însuşi este „Adevărul,” prin Duhul lui Dumnezeu, care este cu adevărat „Duhul adevărului.”

Nu este adevărat că „până şi sfântul Pavel nu a putut fi niciodată sigur că explicaţia lui a fost mai mult decât probabil una adevărată.” Fiindcă explicaţia lui Pavel a fost pur şi simplu predicarea adevărului lui Dumnezeu, derivat de la Dumnezeu. Şi nu doar Pavel, ci orice alt creştin, poate fi sigur despre Cuvântul lui Dumnezeu pe care îl primeşte, că este certitudinea însăşi. Şi găseşte certitudinea cunoaşterii adevărului, nu prin intermediul raţiunii călăuzite de îndoială, ci prin descoperirea care duce la credinţă.

Că a existat vreodată pe pământ o astfel de persoană ca Isus, şi că au existat cele experimentate de El, sunt mult mai mult decât doar „chestiuni de dovezi istorice.” Şi nu este adevărat că „acestea trebuie să fie” doar nişte probabilităţi. Fiecare creştin ştie că Hristos a trăit în lumea aceasta, că a fost răstignit, că a murit şi a înviat din nou, şi că astăzi trăieşte. Fiindcă fiecare creştin ştie datorită unei cunoaşteri veritabile obţinute prin descoperire şi experienţă, că Isus este familiarizat cu fiecare trăsătură a vieţii lui în carne. Fiecare creştin ştie că Isus a fost răstignit; deoarece el însuşi este răstignit împreună cu El. Fiecare creştin ştie că Isus a murit, deoarece el însuşi a murit împreună cu El. Fiecare creştin ştie că Isus a înviat din moarte, pentru că el însuşi a înviat împreună cu El. Şi fiecare creştin ştie că Isus, după ce a înviat din morţi, trăieşte astăzi, deoarece el însuşi trăieşte împreună cu El. Aceasta nu este cu niciun chip presupunere sau bănuială. Aceasta ţine de adevărul adevărat, în certitudinea cunoaşterii.

Aceste lucruri simple pe care le cunoaşte fiecare creştin, şi care sunt doar ABC-ul creştinismului, demonstrează că adevăratul creştinism, ba chiar şi lumea declarat creştină de astăzi, se află din nou în totală opoziţie cu metoda de educaţie a lumii. Iar aceste declaraţii despre metodele de educaţie de astăzi, metode recunoscute până şi de bisericile Protestante, arată că în loc ca îndoiala să fie aşa cum se spune, „pedagogul care conduce la cunoaştere,” pe baza autorităţii propriilor ei maeştrii se vede că este ceea este cu adevărat: piedica reală şi aleasă de ei în calea oricărei cunoaşteri.

Publicaţia „Outlook” a prezentat-o drept „o problemă de educaţie” care „este nevoie serioasă să fie preluată de educatorii noştri” – „problema modului în care religia poate fi conservată şi promovată în timp ce se caută dobândirea educaţiei.” Este un lucru foarte adevărat. Dar problema aceasta nu poate fi rezolvată niciodată printr-o metodă de educaţie ce are ca element în oricât de mică măsură îndoiala, fiindcă îndoiala subminează pur şi simplu toată religia adevărată. Credinţa, credinţa este marele element al adevăratei religii. Doar printr-o educaţie în care credinţa este începutul, procesul, şi sfârşitul, poate fi rezolvată „problema modului în care religia poate fi conservată şi promovată în timp ce se caută dobândirea educaţiei.” Şi va face aceasta, întrucât este educaţie creştină.

Cu siguranţă este nevoie în zilele noastre, o foarte serioasă nevoie de reformă în ce priveşte educaţia. Şi, pentru că procesul educaţional din zilele noastre este unul în care îndoiala este începutul, cursul şi finalul, este cert că singura adevărată reformă în educaţie pentru zilele noastre este una în care credinţa să fie începutul, cursul şi finalul; iar credinţa aceasta să fie credinţa lui Isus Hristos, credinţa care îl face în stare pe cel care o exercită, să cuprindă cu mintea, să înţeleagă şi să cunoască adevărul, şi singurul adevăr – adevărul aşa cum este în Isus.

Toate acestea nu implică faptul că grecii au fost complet necunoscători în toate lucrurile. Au existat multe lucruri pe care ei le-au învăţat aşa cum le învaţă copilaşii. Sunt multe realităţi valoroase pe care ei le-au cunoscut pe baza observaţiei şi experienţei. Dar în ceea ce era filozofia şi ştiinţa lor, ceea ce pentru ei era în mod deosebit înţelepciune şi cunoştinţă – în aceasta erau absolut necunoscători. Şi ceea ce pentru ei era în mod deosebit înţelepciune şi cunoaştere, dar de fapt nu era decât neştiinţă confuză totală – aceasta îşi punea amprenta pe toate celelalte, dându-le nota de neştiinţă. Ceea ce era în mod limpede adevărat şi uşor de înţeles ca şi faptul că A este A, nu era lăsat să rămână limpede şi simplu de cunoscut, ci mai întâi trebuia pus la îndoială, iar apoi printr-un proces de ipoteze, premize şi concluzii, iar apoi o nouă premisă şi concluzie, trebuia raţionat până la o concluzie finală, şi astfel să fie „demonstrat.” Şi astfel adevărul simplu şi uşor de cunoscut doar dacă ar fi fost crezut, a fost întunecat şi complet anulat prin raţionamentele lor pline de îndoială şi scepticism. În acest fel adevărul, credinţa şi cunoaşterea au fost nimicite, iar în locul lor s-a substituit falsitatea, îndoiala şi neştiinţa. „Au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu … Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire.” (Romani 1:25-29).

Este potrivit să întrebăm: Ce a adus educaţia grecească grecilor, atât în mod direct cât şi în final?

Nu se poate nega faptul că din punct de vedere mintal, educaţia grecilor i-a dus pe greci până la nivelul cel mai înalt atins în lumea aceasta în cadrul unei educaţii omeneşti. Limba greacă a fost dezvoltată de mintea greacă până la nivelul în care a excelat faţă de toate celelalte limbi omeneşti în ce priveşte capacitatea şi facilitatea de a exprima deosebiri fine de idei. Despre aceasta s-a spus bine că „trasează cu uşurinţă deosebiri atât de sensibile încât se pierd în orice altă limbă. Trage linii acolo unde toate celelalte instrumente ale raţiunii lasă doar pete.”

În artă, fie în sculptură, fie în arhitectură, educaţia greacă a dezvoltat un standard ce nu a fost egalat niciodată în lume. În ce priveşte cultura fizică, dezvoltarea formei umane, de asemenea, educaţia greacă a atins nivelul cel mai înalt ce a fost atins vreodată de vreo naţiune.

Toate acestea, în mod incontestabil, le-a făcut educaţia greacă pentru greci. Dar ce a făcut pentru ei din punct de vedere moral? Realizările mentale ce au dezvoltat cea mai complexă dintre toate limbile omeneşti, îndemânarea cea mai perfectă în artă, şi simetria cea mai completă a formei umane, - ce au adus toate aceste realizări în ce priveşte caracterul? Oricine ştie că rezultatul în această privinţă nu ar putea fi pus în mod deschis în cartea aceasta, fără pericolul de a ajunge să fie confiscată de poliţie, şi fără să facă autorul pasibil acuzării de a fi pus în circulaţie literatură obscenă.

Este imposibil să treci chiar şi printre ruinele artei greceşti, fără să fii în mod constant ofensat de portretizări şi chiar de zeificări ale beţiei şi poftei, în producţii de altfel splendide. În poezie, cea mai înaltă formă a acestei limbi minunate, este la fel. Poeţii greci au dezvoltat o mitologie în care zeii sunt portretizaţi complăcându-se în cele mai josnice pasiuni umane, şi în care orice idee de divinitate este coborâtă până la cel mai degradat nivel al umanităţii.

Şi ce a făcut educaţia aceasta – literatura, arta, cultura fizică, ce a produs ea - pentru poporul roman, când a fost adoptată de ei? Aşa cum era adâncită în mizerie nelegiuirea Romei înainte de expansiunea asupra Greciei, aceasta s-a adâncit şi mai mult sub influenţa celei provenite din Grecia. Romani 1:21-32 este o descriere a ambelor. Iar lumea ştie rezultatele finale – Grecia şi Roma au pierit atât de complet încât nu a rămas nimic din ele. Populaţia Greciei de astăzi nu este formată din greci; cei din naţiunea greacă de astăzi nu sunt greci. Cei din populaţia Romei nu sunt romani. Lumea ştie că Grecia şi Roma au fost nimicite de potopul de barbari veniţi din pădurile sălbatice ale Germaniei. Iar când potopul acesta de barbarism a măturat peste Grecia şi peste Imperiul Roman de Apus, viciile vieţii făţişe chiar şi ale celor din păturile sociale de sus erau de aşa natură încât puteau face să roşească şi obrajii împietriţi ai germanilor. Un scriitor al timpului declara: „Noi suntem mai răi decât barbarii şi păgânii. Dacă saxonul este sălbatic, francul este necredincios, gotul inuman, alanul este beţiv, hunul trivial, ei sunt, datorită neştiinţei în care se află, mai puţin vrednici de pedeapsă cum suntem noi, care, măcar că ştim poruncile lui Dumnezeu, comitem toate aceste crime.

Voi, romani, creştini, şi catolici, îi escrocaţi pe fraţii voştri, măcinaţi faţa celui sărac, vă irosiţi vieţile la spectacolele necurate şi păgâne din amfiteatru, tânguindu-vă în imoralitate şi beţie. Barbarii, chiar dacă sunt păgâni şi eretici, oricât de feroce ar fi faţă de noi, în relaţiile dintre ei sunt corecţi şi sinceri. Oamenii din acelaşi clan, care aparţin aceleiaşi legături de rudenie, se iubesc unii pe alţii cu adevărată afecţiune. Necurăţiile teatrului nu sunt cunoscute printre ei. Multe dintre triburile lor nu ştiu de mânjitura beţiei: şi în mijlocul tuturor, cu excepţia alanilor şi hunilor, castitatea este regulă.”

Acesta fiind rezultatul final al educaţiei greceşti atât pentru Grecia, care i-a dat naştere, cât şi pentru Roma care a adoptat-o, atât pentru Roma păgână cât şi pentru cea „creştină,” şi pentru că acest rezultat a venit doar ca o consecinţă a imoralităţii fundamentale a acelei educaţii, s-a demonstrat lumii pentru totdeauna deşertăciunea fundamentală şi neputinţa oricărui lucru ce se pretinde a fi educaţie, ce nu urmăreşte caracterul ca unică ţintă.

Întrucât rezultatul educaţiei greceşti atât în cazul grecilor cât şi al romanilor a fost nimicirea, care altul ar putea fi rezultatul într-o societate sau naţiune care adoptă în educaţie metoda greacă? Şi care adoptă în cursul ei cel mai înalt şi mai onorabil de educaţie, literatura greacă şi cea romană?