6. Separarea dintre religia creştină şi stat

6. Separarea dintre religia creştină şi stat

Teoria greacă de educaţie adoptată de biserica apostată a condus la unirea dintre biserică şi stat, având ca urmare ruina completă a statului. Principiul creştinismului este totala separare dintre religie şi stat. Creştinismul recunoaşte dreptul statului de a exista separat de biserică, şi solicită că biserica trebuie să existe separat de stat.

Biserica şi statul ocupă două domenii complet diferite. Domeniul bisericii este domeniul lucrurilor morale; domeniul statului este domeniul lucrurilor civice. Domeniul bisericii este viaţa interioară a omului, şi lumea viitoare; domeniul statului este viaţa exterioară a omului şi lumea prezentă.

Statul constituit în mod legitim, şi care rămâne în cadrul propriului său domeniu, niciodată nu poate interfera în treburile bisericii; şi ca o remarcă, statul nu s-a amestecat în problemele bisericii, decât atunci când a ieşit din cadrul domeniului său, asumându-şi veşmântul religiei. Biserica, dacă rămâne în domeniul ei, nu se poate amesteca în niciun fel în interesele statului; şi este o realitate faptul că biserica nu a făcut aceasta decât atunci când şi-a părăsit domeniul, a urcat pe tronul puterii civile şi s-a încumetat să mânuiască sabia statului.

Statul, în propriul lui domeniu, şi pentru interesul lui, are dreptul de a stabili un sistem de educaţie care, prin natura lucrurilor, trebuie să fie o educaţie doar pentru lumea aceasta. Biserica, în domeniul ei, trebuie să menţină educaţia creştină.

Statul, în stabilirea şi conducerea unui sistem de educaţie care i se pare a fi cel mai bun, nu poate cere bisericii să renunţe la religia creştină. Biserica, în domeniul ei, în menţinerea educaţiei creştine, nu poate cere statului să renunţe la un sistem de educaţie pe care se poate ca acesta să-l fi adoptat; şi nu trebuie să se opună statului în ce priveşte sistemul de educaţie ales, mai mult decât are dreptul să se opună în vreunul dintre celelalte interese sau acte ale statului din cadrul propriului domeniu al lui.

Forma de guvernare a Statelor Unite este singura din lume ce a fost fondată pe principiul enunţat de Isus Hristos, referitor la guvernările civile – totala separare dintre religie şi stat. „Nimeni nu se gândise să revendice religia pentru conştiinţa individului, până când o voce din Iudea, vestind zorii unei mari epoci în viaţa omenirii prin stabilirea unei religii pure, spirituale şi universale pentru toţi oamenii, a poruncit să se dea Cezarului doar ceea ce este al Cezarului. Regula aceasta a fost menţinută în timpul de început al evangheliei pentru toţi oamenii. Imediat însă, după ce această religie a fost adoptată de conducătorul Imperiului Roman, a fost lipsită de caracterul ei universal, fiind subjugată printr-o legătură profană cu statul profan. Şi a continuat să rămână aşa până când noua naţiune – cea mai puţin mânjită de batjocurile deşarte a optsprezece secole, cea mai credincioasă religiei creştine dintre toate popoarele vremii, principala moştenitoare a Reformaţiunii în formele ei cele mai curate – când a trebuit să fondeze o guvernare pentru Statele Unite, A REFUZAT SĂ TRATEZE CREDINŢA CA PE O CHESTIUNE CE ARE NEVOIE SĂ FIE REGLEMENTATĂ DE UN CORP ORGANIZAT, SAU CARE POATE AVEA LA CONDUCERE UN MONARH SAU UN STAT.” – George Bancroft.

Bărbaţii care au pus bazele Statelor Unite, în mod distinct au declarat că în ce priveşte acest principiu fundamental al separării dintre religie şi stat, ei acţionează  „pe baza principiilor pe care a fost vestită evanghelia la început, şi pe baza cărora Reforma a scos-o de sub influenţa papală.” Ei au declarat: „Susţinem că este un adevăr fundamental şi incontestabil acela că ‚religia, sau datoria pe care o avem faţă de Creatorul nostru, precum şi modul în care ne achităm de aceasta, poate fi dictată doar de raţiune şi convingere, nu de forţă sau violenţă.’ Religia, deci, a fiecărui om, trebuie lăsată pe seama convingerii şi conştiinţei fiecărui om, şi este dreptul fiecărui om să o exercite aşa după cum îi dictează acestea. Dreptul acesta este prin natura lui un drept inalienabil: este inalienabil, deoarece opinia oamenilor depinzând doar de dovada gândită cu propria judecată, nu poate urma dictatele altui om. Este inalienabil, de asemenea, întrucât ceea ce este aici un drept faţă de oameni, este o datorie faţă de Creator.

Este datoria fiecărui om de a da Creatorului un astfel de omagiu, şi doar un astfel de omagiu, după cum crede că este acceptabil în faţa Lui. Datoria aceasta are întâietate, atât ca timp, cât şi ca grad de obligativitate, în faţa pretenţiilor societăţii civile. Înainte ca orice om să poată fi considerat membru al societăţii civile, trebuie să fie considerat un supus al Guvernatorului universului; şi dacă un membru al unei societăţi civile care intră într-o asociere subordonată, trebuie să o facă întotdeauna cu rezerva datoriei sale faţă de autoritatea generală, cu atât mai mult fiecare om care devine membru al oricărei societăţi civile particulare, o face menţinându-şi supunerea faţă de Suveranul universal. Susţinem, de aceea, că în materie de religie, dreptul niciunui om nu este limitat de instituţia societăţii civile; şi că religia este complet scutită de recunoaşterea ei (din partea statului – n.tr.).”

În decursul existenţei sale, Statele Unite au dezvoltat şi instituit un sistem de educaţie. Principiul pe baza căruia este fondat acest sistem de educaţie, se recunoaşte a fi, în această privinţă, principiul pe baza căruia a fost fondată şi naţiunea – separarea dintre religie şi stat: de aceea religia nu trebuie să fie predată în şcolile de stat. Principiul acesta, deşi încălcat în anumite situaţii, în general a găsit aderenţă din partea statului. Dar BISERICA nu a aderat la acest principiu: de fapt ea cu greu îl recunoaşte. Ea, în general consimte ca statul să adere la principiu, şi să refuze să încorporeze religia, sau metoda religioasă, în sistemul lui de educaţie, dar ea nu a aderat deloc la principiul că biserica nu trebuie să adopte metoda seculară în educaţie. Dar povestea aceasta este atât de bine povestită de însuşi Guvernul Statelor Unite, încât nu e nevoie să mergem prea departe în a o descrie.

În Raportul Anual al United States Commissioner of Education pentru anul şcolar 1896-7, Guvernul Statelor Unite a precizat în mod clar distincţia dintre metoda seculară şi metoda religioasă în educaţie: o distincţie în strict acord cu principiile creştinismului, şi cu principiile fundamentale pe care a fost fondat Guvernul Statelor Unite.

Mai întâi, în ce priveşte şcoala seculară:

„Şcoala seculară oferă instruire valoroasă. Ea învaţă matematicile, ştiinţele naturii, istorie şi limbă. Cunoaşterea faptelor poate fi precisă şi plină de acurateţe, şi se poate ajunge la o cunoaştere similară a principiilor. Profesorul şcolii seculare cere mai întâi de toate o activitate individuală a elevului. Elevul nu trebuie să primească lucrurile din cauza autorităţii (profesorului – n.tr.); ci, prin propria activitate, trebuie să testeze şi să verifice ceea ce i s-a spus. El trebuie să traseze demonstraţiile matematice, şi să vadă necesitatea acestora.  El trebuie să înveţe metoda de investigare a faptelor în domeniile speciale ale ştiinţei şi istoriei. Spiritul şcolii seculare, de aceea, ajunge să fie unul de iluminare, chiar dacă nu de cel mai înalt ordin. Dar iluminarea lui tinde să facă încrederea în autoritate din ce în ce mai dificilă pentru mintea tânără.”

Apoi, în ce priveşte educaţia religioasă:

„Educaţia religioasă, în mod evident, pentru a da cele mai bune rezultate în viaţa şi gândirea tânărului, trebuie să se prindă de forma autorităţii, şi nu se aşteaptă să împrumute de la şcoala seculară metodele folosite în matematici, ştiinţe şi istorie. O astfel de împrumutare va rezulta doar în a da tinerilor o încredere închipuită în fermitatea propriei lor judecăţi imature. Ei vor deveni vanitoşi şi superficiali. Este bine ca elevul să aibă încredere în propriul lui intelect când are de-a face cu tabla înmulţirii şi cu regula de trei simplă. Este bine ca el să înveţe regulile şi toate excepţiile din sintaxa limbii latine, şi să le verifice în autorii clasici; dar nu trebuie să-i fie permis să someze în faţa lui dogmele religiei, şi să-şi formeze concluzii nerespectuoase privitor la raţionalitatea acestora.”

Acesta este un motiv excelent pentru care religia nu poate fi predată în şcolile publice: motivul pentru care nu poate fi adoptată de stat educaţia religioasă. Şi este un motiv la fel de excelent pentru care biserica, în cadrul educaţiei ei – „educaţia religioasă” – nu poate nici măcar să împrumute, cu atât mai puţin să adopte, metodele şcolii seculare.

(A) „Profesorul şcolii seculare cere mai întâi de toate o activitate individuală a elevului.” Dar în creştinism, în loc de o activitate independentă a copilului sau a omului matur, mai întâi de toate se cere predare de sine şi renunţare la sine. „Dacă vrea cineva să fie ucenicul Meu, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze.” „Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat de sine însuşi.”

(B) În şcoala seculară, „Elevul nu trebuie să primească lucrurile din cauza autorităţii.” Dar în creştinism, în educaţia religioasă, atât elevul cât şi profesorul „trebuie să se prindă de forma autorităţii.” Aceasta, deoarece Dumnezeu este Autorul simţului religios al omului, şi al religiei creştine, singurul complement real al simţului religios;  iar Cuvântul lui Dumnezeu este autoritatea religiei creştine. Şi Dumnezeu este suprem în orice lucru. Atunci când El vorbeşte, discuţia s-a terminat. Aceasta este autoritate, autoritate în cel mai înalt grad; nu doar pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu, ci pentru că este adevărul fundamental. Iar adevărul fundamental este cea mai înaltă autoritate posibilă, şi trebuie să fie acceptată drept autoritatea care este. Isus Hristos, Cel care este Adevărul, „vorbea cu putere (ca Unul cu autoritate – KJV), nu cum vorbeau cărturarii.” Cuvântul Lui venea ca din partea Unuia cu autoritate, nu pentru că ar fi avut vreo poziţie cu autoritate, ci datorită adevărului fundamental exprimat în Cuvântul pe care îl rostea El. Toată autoritatea în cer şi pe pământ a fost dată Lui, deoarece El are tot adevărul în cer şi pe pământ.

(C) „Spiritul şcolii seculare,” deşi este „unul de iluminare,” totuşi nu este unul „de cel mai înalt ordin,” pe când, „educaţia religioasă, în mod evident,” oferă „cele mai bune rezultate în viaţă şi gândire”

(D) Iluminarea şcolii seculare „tinde să facă încrederea în autoritate din ce în ce mai dificilă pentru mintea tânără.” De aceea, pentru că iluminarea şcolii seculare tinde să facă încrederea în autoritate din ce în ce mai dificilă pentru mintea tânără, şi pentru că educaţia religioasă trebuie să se prindă de forma de autoritate, rezultă în mod clar că a adopta spiritul şcolii seculare, sau a împrumuta metodele şcolii seculare în educaţia religioasă, nu înseamnă nimic mai puţin decât a submina însăşi citadela educaţiei religioase.

(E) De aceea, Guvernul Statelor Unite a avut foarte multă înţelepciune când a sfătuit că în educaţia religioasă nu trebuie să se încerce „să împrumute de la şcoala seculară metodele folosite în matematici, ştiinţe şi istorie.” Şi aceasta, pentru motivul excelent că „o astfel de împrumutare va rezulta doar în a da tinerilor o încredere închipuită în fermitatea propriei lor judecăţi imature. Ei vor deveni vanitoşi şi superficiali.”

Fiecare creştin doreşte pentru copiii săi o educaţie religioasă. Şi desigur niciun creştin ce are vreun interes pentru binele copiilor săi, nu va încorpora în mod conştient în educaţia lor ceea ce le va da o încredere închipuită în fermitatea propriei lor judecăţi imature, şi care îi va face vanitoşi şi superficiali. De aceea, cu siguranţă, conducătorii şi profesorii bisericii au urmat în educaţie exact cursul despre care Guvernul Statelor Unite a declarat că nu trebuie să fie urmat, şi anume împrumutarea metodei seculare în educaţia religioasă, fiind în completă necunoştinţă în ce priveşte principiile implicate şi rezultatele dezastruoase atrase. Fiindcă acelaşi raport continuă:

„Având sub ochi imaginea organizării sistematice a şcolilor seculare şi metodele îmbunătăţite de predare, conducătorii bisericii au căutat să perfecţioneze metodele de instruire religioasă a tinerilor. Ei se întâlnesc cu următoarele pericole se pândesc pe cărarea lor:

Mai întâi, pericolul de a adopta metode de instruire în religie, care sunt potrivite şi pregătite doar pentru instruirea seculară; în al doilea rând, selectarea pentru cursul de studiu a unor materii religioase care nu duc în maniera cea mai directă spre religia vitală, deşi ar putea lua repede o formă pedagogică.

Împotriva acestui pericol de a slăbi, sau submina, orice autoritate în religie, PRIN INTRODUCEREA METODELOR ŞCOLII SECULARE, care pune tot stresul pe activitatea individuală a copilului, şcoala duminicală nu a fost suficient protejată în ultimii ani ai istoriei. O mare mulţime de învăţători religioşi, foarte inteligenţi şi zeloşi în pietatea lor, caută adoptarea din ce în ce mai deplină a metodelor şcolii seculare.

Pe de altă parte, subiectele instruirii religioase au fost determinate în mare măsură de necesităţile metodei şcolii seculare. Metoda aceasta nu este adaptată pentru a învăţa adevărul mistic. Aceasta caută peste tot rezultate precise şi îndeosebi matematice. Dar rezultatele acestea, cu toate că se găsesc peste tot în ştiinţă şi în matematici, sunt foarte departe de a fi un subiect de materie pentru religie. Astfel, s-a ajuns ca prin îmbunătăţirea metodelor şcolii duminicale, să se acorde o atenţie din ce în ce mai mare istoriei şi geografiei Vechiului Testament, şi din ce în ce mai puţină chestiunilor de doctrină ale Noului Testament.”

(A) „Introducerea metodelor şcolii seculare” în educaţia religioasă atrage pericolul de „a slăbi, sau submina, orice autoritate în religie.” Şi, împotriva acestui pericol, până şi „şcoala duminicală nu a fost suficient protejată în ultimii ani ai istoriei.” Ce să mai spunem atunci de educaţia religioasă a copiilor creştinilor din Statele Unite în afara şcolii duminicale?

(B) S-a căutat „adoptarea din ce în ce mai deplină a metodelor şcolii seculare” chiar şi în educaţia religioasă oferită în cadrul şcolii duminicale. Cum este, atunci, educaţia religioasă a copiilor creştinilor, aparte de şcoala duminicală?

(C) „Subiectele instruirii religioase,”  chiar şi la şcoala duminicală, „au fost determinate în mare măsură de necesităţile metodei şcolii seculare,” metodă care „nu este adaptată pentru a învăţa adevărul mistic;” iar rezultatele ei „sunt foarte departe de a fi un subiect de materie pentru religie.” Ce se întâmplă, atunci, cu subiectele şi metodele din cadrul instruirii religioase a copiilor creştinilor, aparte de şcoala duminicală?

Dacă biserica protestantă declarată a părăsit în aşa mare măsură adevărata ei temelie pentru educaţie, şi a adoptat atât de mult subiectele şi metodele educaţiei seculare, nu a străbătut ea o bucată bună de drum pe calea apostaziei originale, care a adoptat pe vremea aceea subiectele şi metodele educaţiei seculare? Şi prin faptul că a făcut aşa, nu s-a dus biserica protestantă din zilele noastre la fel de departe pe calea spre unirea completă dintre biserică şi stat care a rezultat din cursul asemănător urmat în vremurile antice? Şi, având în vedere toate acestea, cum va putea evita statul ruina sigură care trebuie inevitabil să vină din cauza acestei apostazii şi a unirii dintre biserică şi stat, tot aşa cum a venit ruina în urma apostaziei şi a unirii dintre biserică şi stat în vremurile antice, a căror paralelă şi asemănare identică o regăsim în timpul nostru?