7. Dreptul Bibliei de a deţine locul suprem în educaţia creştină

7. Dreptul Bibliei de a deţine locul suprem în educaţia creştină

Conform dovezii prezentate de Guvernul Statelor Unite, este foarte limpede că, pentru binele atât al bisericii cât şi al statului, în naţiunea aceasta, se cere din partea bisericii creştine declarate o educaţie care să fie creştină. Documentul publicat de Guvernul Statelor Unite, din care am citat, nu este altceva decât un apel, un apel impresionant, ca liderii şi învăţătorii bisericii să se fixeze pe temelia unei educaţii religioase care să fie cu adevărat religioasă, în loc de a fi „o adoptare din ce în ce mai deplină a celei seculare.”

Iar dacă istoria a demonstrat că atunci când biserica adoptă metoda seculară în educaţie, aceasta se va sfârşi doar cu ruinarea statului şi cu ridicarea pe ruinele lui a bisericii ca putere ecleziastică mondială, o împărăţie mondială teocratică, cea mai extrem de opresivă în caracter dintre toate puterile ce au existat pe pământ: atunci nu este de cel mai înalt bine pentru stat şi pentru societatea umană în întregime, ca biserica să fie chemată să revină de pe tărâmul secular, pe domeniul ei de drept al religiei creştine în puritatea şi sinceritatea ei, şi la educaţia ce este potrivită pentru ea în calitate de biserică creştină sinceră şi adevărată?

Educaţia aceasta, pentru a fi creştină, trebuie să îşi aibă izvoarele doar în Cuvântul lui Dumnezeu. Acest Cuvânt trebuie să fie baza, inspiraţia, şi călăuza în fiecare ramură de studiu. Şi trebuie să existe aşa o credinţă reală şi aşa o deplină încredere în acest Cuvânt drept Cuvânt al lui Dumnezeu, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei; şi trebuie să existe un studiu aşa de profund al acestui Cuvânt, iluminat de Spiritul Divin, încât să se vadă limpede că „Nu există fineţe în gramatică, nici în logică, nici în vreo altă ştiinţă ce poate fi numită, şi să nu se regăsească în Scriptură, într-o măsură mult mai excelentă.” Aceasta o va face să fie cu adevărat lumina lumii.

Ca să declare cineva a crede Biblia pentru că este ceea ce este, - Cuvântul lui Dumnezeu, - şi în acelaşi timp să nu accepte că Biblia trebuie să fie cartea de căpătâi în toată educaţia, acestea sunt două lucruri ce nu pot rezista împreună.

Biblia susţine despre ea însăşi că este Cuvântul lui Dumnezeu. Ea se prezintă oamenilor drept Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă nu este acceptată şi privită drept Cuvântul lui Dumnezeu, atunci nu este mai mult decât orice altă carte cu caracter naţional. A crede Biblia, înseamnă a o accepta drept Cuvânt al lui Dumnezeu; fiindcă aceasta este singura cerinţă pe care o are Biblia în dreptul ei însăşi. A nu accepta Biblia drept Cuvântul lui Dumnezeu, înseamnă a nu o crede deloc.

Dar cum să ştie oamenii că este Cuvântul lui Dumnezeu? Întrebarea aceasta o pun mii de oameni. Ei întreabă: „Ce dovadă ai, unde este dovada, că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu?”

Iată dovada, - o dovadă pe care o poate avea orice om, - o dovadă convingătoare şi satisfăcătoare. Unde este, deci? Să vedem.

Pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu, doar unde putem găsi dovada faptului că este aşa? Unde ar fi de aşteptat să găsim o astfel de dovadă?

Există cineva pe care să-l putem întreba, care să aibă mai multă cunoştinţă decât Dumnezeu, sau autoritate mai mare decât El? – Cu siguranţă, nu. Fiindcă nu poate exista autoritate mai înaltă, nu poate exista nimeni cu mai multă cunoştinţă.

Să zicem, deci, că trebuie să-L întrebăm pe Dumnezeu dacă acesta este Cuvântul Lui. Şi să zicem că, pe lângă Biblie, ne-ar spune, în multe cuvinte, „Biblia este cuvântul Meu,” chiar şi în acest caz am avea tot numai cuvântul Lui ca să spună aceasta.

Dar noi avem deja spus aceasta mereu şi mereu; aşa că nici măcar în acest caz nu am avea mai multe dovezi decât cele pe care le avem acum din abundenţă: iar dovada nu ar fi în nici un fel diferită; fiindcă ar fi dovada cuvântului Său, iar pe aceasta o avem deja.

Aşadar adevărul este că Cuvântul lui Dumnezeu poartă în el însuşi dovada faptului că este Cuvântul lui Dumnezeu. Şi ar fi imposibil să fie altfel.

Dacă Dumnezeu încă nu ar fi rostit niciun cuvânt familiei umane, şi dacă astăzi ar trimite o solie tuturor oamenilor deodată, fiecăruia în limba lui natală, acel cuvânt, fiind cuvântul lui Dumnezeu, ar trebui să aibă în el însuşi dovada faptului că este cuvântul lui Dumnezeu; fiindcă nu ar fi posibil ca oamenii să întrebe pe altcineva, deoarece nu există persoană cu autoritate sau cunoştinţă superioară acestui cuvânt. Şi pentru că acest cuvânt ar purta în el însuşi dovada că este cuvântul lui Dumnezeu, toţi oamenii ar putea obţine dovada aceasta prin acceptarea faptului că este cuvântul lui Dumnezeu. Oricine ar face aceasta, ar ştii că este cuvântul lui Dumnezeu; fiindcă ar avea dovada în cuvânt, şi acceptând-o, ar avea-o şi în el însuşi.

Exact în poziţia aceasta se află Biblia faţă de oamenii din lumea aceasta. Ea vine ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu. Ca atare, trebuie să poarte dovada în ea însăşi; fiindcă nu poate exista o dovadă mai bună sau mai mare. Oricine o primeşte ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, primeşte în ea şi în sine însuşi, dovada că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea este scris, „când aţi primit Cuvântul lui Dumnezeu, auzit de la noi, l-aţi primit nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, aşa cum şi este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, care lucrează şi în voi care credeţi.” (1Tes. 2:13).

„Vă scriu o poruncă nouă, lucru care este adevărat atât cu privire la El, cât şi cu privire la voi.” (este adevărat în El şi în voi – KJV)  (1Ioan 2:8).

Apoi, „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celuice M-a trimis pe Mine. Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu, sau dacă Eu vorbesc de la Mine.” (Ioan 7:16, 17).

Astfel, cine acceptă Cuvântul ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, obţine dovada că acesta este Cuvântul lui Dumnezeu. Cine nu acceptă Cuvântul, nu poate avea dovada. Respingând Cuvântul, respinge dovada; deoarece dovada este în Cuvânt.

Pentru a face şi mai clar, dacă este posibil, îndeosebi pentru cei care nu ştiu că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, putem, de dragul lor, să presupunem că Biblia nu ar fi Cuvântul lui Dumnezeu, şi că Dumnezeul Bibliei nu ar fi adevăratul Dumnezeu. Să presupunem, apoi, că am găsi pe adevăratul Dumnezeu, şi L-am întreba dacă Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu; şi să zicem că El ar spune, „Nu este Cuvântul lui Dumnezeu.” Am avea atunci doar cuvântul Lui; şi singurul fel în care am putea ştii dacă acest răspuns este sau nu este adevărat, ar fi prin a-l crede, prin a-l accepta drept cuvânt al lui Dumnezeu.

Astfel, singurul mod posibil în care o persoană ar putea ştii cu siguranţă că Biblia nu este Cuvântul lui Dumnezeu, ar fi tot prin Cuvântul lui Dumnezeu. Chiar şi în cazul în care ar avea Cuvântul lui Dumnezeu ca să îi spună aceasta, singurul mod în care ar putea fi sigur de aceasta – singura dovadă pe care ar putea-o primi – ar fi prin a crede acel Cuvânt.

Dar nu există Cuvânt al lui Dumnezeu care să spună că Scriptura nu este Cuvântul lui Dumnezeu; în timp ce există Cuvântul lui Dumnezeu care spune că Scripturile sunt Cuvântul lui Dumnezeu. Acest Cuvânt al lui Dumnezeu are în el însuşi dovada că este Cuvântul lui Dumnezeu: şi fiecare suflet care Îl primeşte aşa cum este, va obţine dovada. Dovada va fi clară pentru cel care crede Cuvântul.

Biblia, deci, fiind Cuvântul lui Dumnezeu, este suprema cunoaştere şi suprema autoritate în dreptul fiecărui subiect care este adevărat. Nu poate exista o cunoaştere mai reală decât cea a lui Dumnezeu: nu poate exista autoritate mai înaltă decât cea a Cuvântului lui Dumnezeu. De aceea, pentru că Biblia este o carte de educaţie, cu siguranţă este Cartea supremă pentru educaţie.

Iar Biblia este doar pentru educaţie. Autorul ei se prezintă pe Sine ca Învăţătorul oamenilor: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te învaţă ca să-ţi fie de folos.” „Şi toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu.”

Acela prin care a venit Cuvântul, şi Acela care este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu, cheamă pe toţi oamenii la El, ca să înveţe: „Veniţi la Mine, voi toţi … şi învăţaţi de la Mine.” Prin faptul că îi cheamă pe toţi oamenii la El ca să înveţe de la El, prin aceasta Se prezintă pe Sine drept Învăţătorul tuturor. El este marele Învăţător „trimis de Dumnezeu.”

Iar aceşti doi Învăţători supremi au Duhul Sfânt, şi Ei sunt în El, pentru ca să fie Învăţătorul oamenilor. „Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile” – nu toate lucrurile bune, rele, şi neutre; nu toate lucrurile speculative, presupuse, şi false; ci toate lucrurile care sunt adevărate: nu ştiinţa falsă, ci adevărata ştiinţă; nu filozofia falsă, ci adevărata filozofie. Căci El este Duhul doar al adevărului. El este călăuză doar în adevăr: şi „are să vă călăuzească în tot adevărul.” Iar El învaţă doar Cuvântul lui Dumnezeu: „Vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.” „El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit.”

Duhul Sfânt fiind Reprezentantul Dumnezeirii pentru oameni, fiind Duhul Adevărului, învaţă doar Cuvântul lui Dumnezeu, ce este în acest Cuvânt şi prin intermediul acestui Cuvânt, întrucât Cuvântul lui Dumnezeu este adevărul. De aceea, Dumnezeirea, prin Duhul Sfânt, este Dascălul Suprem; iar Cuvântul lui Dumnezeu este baza oricărei adevărate instruiri. De aceea, pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru că este învăţătură de la Dumnezeu, Bibliei îi aparţine, prin drept divin, locul de cea mai înaltă consideraţie, în orice adevărată educaţie, în orice educaţie creştină.

În ce fel tratează creştinii pe Tatăl, pe Fiul, şi pe Duhul Sfânt – în ce fel tratează ei Dumnezeirea, dacă pun în educaţie oameni mai înainte de Dumnezeire, şi cărţile oamenilor, chiar cărţi ale oamenilor păgâni şi necredincioşi, înainte de Cartea lui Dumnezeu? Este cinstit? Este reverenţios? Vine aceasta din credinţă? Este creştinesc?

Prin drept divin, Bibliei îi aparţine locul de cea mai înaltă consideraţie şi locul suprem în toată educaţia creştină. De asemenea, prin însăşi filozofia educaţiei, Bibliei îi aparţine dreptul la cea mai înaltă consideraţie şi locul suprem în educaţia creştină.

Biblia ar trebui să fie cea dintâi în fiecare ramură de studiu, pentru motivul că se exprimă într-o vorbire familiară tuturor: Cele dintâi impresii sunt cele mai durabile. Din acest motiv Biblia ar trebui să fie sursa primei instruiri pe care o primeşte copilul în lume; şi pentru că oricine este un copil la începutul oricărei ramuri de studiu, Biblia ar trebui să fie mai întâi de toate în toate studiile.

Este un adevăr acela că atunci când o persoană trăieşte, şi doar puţine trăiesc, până la o vârstă când viaţa pur şi simplu se usucă din cauza vârstei, ultimul lucru la care se gândesc astfel de persoane sunt primele lucruri pe care le-au învăţat. Putem spune încă odată, fiindcă este un principiu al educaţiei: Primul lucru ce se fixează în mintea unei persoane este ultimul lucru asupra căreia stăruie mintea acesteia, dacă viaţa acelei persoane este completă şi se usucă pur şi simplu din cauza vârstei înaintate.

Un exemplu remarcabil este acela al lui William Ewart Gladstone, marele bărbat de stat al Angliei, care a murit în anul 1898. A murit la o vârstă foarte înaintată. Pe când viaţa lui se veştejea, s-a remarcat că spunea mereu şi mereu rugăciunea domnească, în limba franceză. Faptul acesta a stârnit curiozitatea: dacă era englez, de ce spunea rugăciunea domnească în limba franceză? S-au făcut cercetări, până s-a aflat că pe când era copil mic a fost îngrijit de o doică franţuzoaică, şi că acea doică franţuzoaică fiind creştină, l-a învăţat rugăciunea domnească în limba ei natală. Şi pentru că acesta a fost primul lucru ce s-a fixat în mintea lui, a fost ultimul lucru ce i-a rămas în minte pe când aceasta se veştejea sub semnul morţii.

Acum, dacă doica nu ar fi fost creştină, şi l-ar fi învăţat pe acest copil, „Hei păcală, hei păcală, unde-i mâţa, e-n vioară,” lucrurile ar fi funcţionat în acelaşi fel, şi acestea ar fi fost ultimele cuvinte pe care le-ar fi rostit pe patul de moarte. Dacă l-ar fi învăţat fabulele lui Esop sau poveşti cu zâne în loc de a-l învăţa rugăciunea domnească, acestea ar fi fost ultimele lucruri pe care le-ar fi murmurat în timp ce i se stingea mintea.

O altă persoană, pe care scriitorul a cunoscut-o personal, a murit la puţin timp după ce a împlinit vârsta de nouăzeci şi şase de ani. Rugăciunea domnească a fost de asemenea unul dintre ultimele lucruri pe care le repeta persoana aceea. Un alt lucru pe care l-a făcut în ultimele zile din viaţa ei, a fost să numere – unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, şi tot aşa până la zece, dar nu peste zece – exact aşa cum învaţă copilaşii să numere. Aşa că mintea aceea, în ceasurile de pe urmă, se preocupa de lucrurile din primele ei ore de memorie conştientă – de lucrurile care au fost fixate prima dată în mintea sa.

Cât de frumos este ca ultimul gând al unei minţi care se stinge în moarte, să fie gândul lui Dumnezeu din Cuvântul Lui! Cât de uşor va relua legătura cu acesta, primul gând din ziua învierii! Este suficient atât pentru a ilustra principiul că începutul înţelepciunii este de a folosi Biblia drept cel dintâi lucru în toată educaţia creştină.

Cu toţii vor admite că acesta este un lucru bun în cazul copilaşului, care învaţă lucrurile elementare. Totuşi, nu este mai necesar aici decât în orice altă parte; fiindcă oricine este un copil, un prunc, în lucrurile pe care le învaţă pentru prima oară. Dacă voi, sau eu, am fi la începutul studierii unei limbi noi, am fi doar nişte bebeluşi în ce priveşte acea limbă. Nu am ştii nimic din ea: nu ar avea niciun înţeles pe limba noastră; nu am înţelege niciun cuvânt care să poată transmite un gând.

Pentru a ilustra: să zicem că aţi vrea să învăţaţi limba germană, iar primele cuvinte care se învaţă sunt acestea: „Im anfang war das Wort.” Atunci primul gând care va intra în mintea voastră în limba germană, va fi „La început a fost Cuvântul.” Apoi, după ce aţi învăţat aceasta, oridecâte ori după aceea, pe tot timpul vieţii voastre, veţi întâlni cuvântul „anfang,” în mod constant cuvântul acesta vă va aminti expresia „Im anfang war das Wort,” şi ideea, „La început a fost Cuvântul.”

Sau să zicem că e vorba de limba greacă, şi primele cuvinte pe care le învăţaţi în limba aceasta sunt aceleaşi: „(caractere greceşti)”, „En arche en ho Logos.” Cuvântul „arche” înseamnă „început,” iar cuvântul „logos” înseamnă „cuvânt.” „La început a fost Cuvântul.” Apoi, după ce aţi învăţat aceasta, oridecâte ori întâlniţi fie cuvântul „arche” fie „Logos,” instantaneu va veni în mintea voastră primul gând aşezat acolo împreună cu pasajul, „La început a fost Cuvântul.”

Dar să zicem că, din nefericire, cazi pe mâna unui profesor pentru care Biblia nu este supremă, şi de aceea nu este prima carte şi cea mai importantă pentru orice ramură de studiu. Să zicem că primele cuvinte care te învaţă sunt dintr-o poveste cu zâne, dintr-o fabulă, o nuvelă, dintr-un joc, sau din orice altă sursă în afară de Biblie. Când înveţi acele cuvinte, primeşti ideea exprimată de cuvinte. Şi după ce ai învăţat aceasta, când întâlneşti aceleaşi cuvinte în Biblie, instantaneu şi în mod irezistibil mintea ta va reveni la acea primă idee transmisă de acele cuvinte, iar razele clare de lumină şi adevăr din cuvintele Bibliei vor fi întunecate şi vor ajunge confuze pentru că vor fi amestecate în mintea ta cu scena aceea din poveste, sau cu ideea cu care mintea ta a asociat pentru prima oară acele cuvinte. Apoi studiul tău asupra Bibliei va fi îngreuiat, şi vei fi ca un infirm, din cauza modului rău în care ai început să înveţi limba. Pe de altă parte, când începi bine, cu cuvintele Bibliei şi cu gândurile lui Dumnezeu mai întâi, atunci, dacă pentru vreun anume motiv, vei găsi că este necesar să citeşti celelalte cărţi, vei găsi raze preţioase de lumină şi înţelepciune şi tărie din gândurile lui Dumnezeu care vor reveni în mod constant şi vor rămâne cu tine, călăuzindu-te în calea adevărului, şi păzindu-te faţă de ceea ce este fals.

Ca ilustraţie, se poate cita un fapt real: Acum câţiva ani, autorul acestei cărţi trecea printr-o colegiu, în care persoane de altă naţiune învăţau primele lecţii de limba engleză. Studenţii tocmai ieşiseră din încăpere, iar pe bănci au rămas cărţile lor după care studiau limba engleză; unele dintre ele erau deschise la ultima lecţie. Iar subiectul acelei lecţii era „Maimuţa neastâmpărată.” Studenţii aceia învăţau primele lor lecţii într-o nouă limbă. Primele şi singurele gânduri pe care le-au dobândit în această limbă erau gânduri despre o maimuţă neastâmpărată. După ce au studiat textul acela destul de bine aşa ca să îl poată citi în mod inteligent în limba engleză, o mare măsură din ceea ce au ştiut, şi din ideile pe care au fost capabili să le gândească, în engleză, au fost doar cele legate de o maimuţă neastâmpărată.

În relatarea despre maimuţa aceea neastâmpărată au fost folosite cuvinte pe care le întâlnim în mod frecvent în Biblie, deoarece sunt cuvinte uzuale ale limbii engleze. Să zicem că acei studenţi se îndreaptă în scurt timp spre studiul Bibliei în limba engleză, şi acolo întâlnesc unele dintre aceleaşi cuvinte: de fiecare dată când ei vor întâlni unul dintre aceste cuvinte, maimuţa aceea neastâmpărată se va vârî peste ele, şi va umple de zburdălnicia ei, ideile din Cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru este sigur, pentru că studenţii aceia au primit drept primele lor gânduri în limba engleză, gândurile despre maimuţa aceea neastâmpărată. Iar aceasta va fi de asemenea o piedică serioasă în strădania lor de a obţine din Cuvântul lui Dumnezeu, în Engleză, ideile curate, limpezi, ale acestui Cuvânt.

Ce vătămare pe lungă durată este aceasta pentru studenţi, îndeosebi pentru cei tineri; ce sarcină impusă peste ei: să fie prinşi pe ani de zile de imaginaţiile fanteziste, nebuneşti, false, şi rele ale poeţilor, filozofilor sau dramaturgilor păgâni, sau chiar de scrierile istoricilor, înainte de a fi calificaţi să citească Noul Testament în limba greacă sau Biblia în latină! O minte a cărei întreagă urzeală şi bătătură în limba greacă este păgână, este cea mai bine calificată pentru a înţelege şi aprecia creştinismul grec? O minte care a hoinărit un an până la trei ani peste toată Galia, în mijlocul scenelor de barbarism ale lui Cezar şi ale galilor, sau care şi-a trăit toată viaţa greacă sau latină sub miasma păgână a lui Homer sau a lui Virgil, - este o astfel de minte cea mai bine pregătită să citească în latină, spre folos creştin, evanghelia lui Ioan sau epistolele lui Pavel? Este păgânismul şi barbarismul o temelie fundamentală pentru creştinism? Sunt ideile păgâne şi concepţiile necredincioase un antecedent esenţial pentru ideile creştine şi concepţiile divine?

Dacă nu, de ce învăţătorii care se consideră creştini, şi aşteaptă ca şi alţii să-i considere la fel, determină pe studenţii lor la greacă sau latină, sau la altă limbă, să îşi clădească minţile în limba aceea numai cu materiale păgâne, şi aceasta de la un an până la trei ani, înainte să se aştepte, sau să le dea măcar şansa de a-şi forma minţile cu gândurile Domnului – cel foarte bun, cel foarte curat, cel foarte adevărat?

Pentru toate scopurile practice, mintea este compusă din gânduri. Obiectivul studiului este de a clădi mintea, de a obţine gânduri – cunoştinţe. Care, atunci, poate fi obiectivul învăţătorilor aşa-zişi creştini, când pun pe studenţi să studieze mai întâi de toate greaca păgână şi latina păgână? Oricare ar fi obiectivul lor, rezultatul sigur este de a clădi minţile studenţilor în păgânism şi cu păgânism. Ce este mintea, aceea este omul. Iar dacă mintea este păgână, omul este păgân; iar dacă mintea este în cea mai mare parte, sau doar în parte, păgână, atunci omul este în cea mai mare parte, sau doar în parte, păgân.

Dar este responsabilitatea învăţătorilor creştini, sau sarcina dată lor de Dumnezeu, de a determina pe studenţi să devină păgâni în vreo măsură cât de mică? Singurul răspuns posibil este, nu. Atunci, care învăţător creştin poate pune vreo carte păgână în mâinile unui student, ca manual, sau ca o carte ce trebuie studiată?

Prin aceasta nu spunem că în afară de Biblie nu poate fi citită sau studiată nicio altă carte într-o limbă străină. Dar spunem că nicio altă carte nu ar trebui să fie citită sau studiată într-o limbă străină până când nu am învăţat limba din Biblie, şi până când Biblia poate fi citită cu uşurinţă la prima vedere în acea limbă. Când lucrul acesta este făcut şi poate fi făcut de o persoană, atunci persoana aceea poate citi cu deplină siguranţă, şi cu folos, în limba aceea, orice altă carte pe care poată găsi că e necesar să o consulte.

Ce este mai bine, ce oferă o perspectivă mai bună pentru minte şi suflet – să se înceapă un studiu într-un aşa mod încât oridecâte ori persoana ajunge după aceea pe acel teren, gândul lui Dumnezeu să o însoţească; sau să începi în aşa fel încât păgânismul, necredincioşia, sau spiritul lumesc, să fie cele dintâi pe acel teren, pentru a umbri Cuvântul lui Dumnezeu atunci când este studiat? – A pune această întrebare, înseamnă cu certitudine a răspunde la ea în toate minţile creştine.

De aceea este foarte clar că, atât prin drept divin cât şi prin simpla înţelepciune a educaţiei, Biblia deţine cea mai înaltă consideraţie şi locul suprem în toată educaţia creştină. Care învăţător creştin, deci, poate fi loial Dumnezeirii, dacă pune mai întâi orice altă carte afară de Biblie, în gândurile oricărui student, în dreptul oricărui subiect?