Sacrificiul a fost făcut; credinţa lui Avraam a fost testată şi găsită desăvârşită; „Îngerul Domnului a chemat a doua oară din ceruri pe Avraam şi a zis: «Pe Mine Însumi jur, zice Domnul, pentru că ai făcut lucrul acesta şi nu ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, în binecuvântare te voi binecuvânta şi în înmulţire voi înmulţi[1]  sămânţa ta ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării; sămânţa ta va stăpâni cetăţile vrăjmaşilor ei. Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea».” Geneza 22:15-18, KJV.

În epistola către Evrei învăţăm despre semnificaţia faptului că Dumnezeu a jurat pe Sine însuşi. Cititorul va vedea imediat că următorul pasaj din Scriptură face referire directă la ceea ce tocmai s-a citat:

„Dumnezeu, când a dat lui Avraam făgăduinţa, fiindcă nu putea să Se jure pe unul mai mare decât El, a jurat pe Sine însuşi, şi a zis: «Cu adevărat te voi binecuvânta şi îţi voi înmulţi foarte mult sămânţa.» Şi astfel, fiindcă a aşteptat cu răbdare, a dobândit făgăduinţa. Oamenii, ce-i drept, obişnuiesc să jure pe cineva mai mare; jurământul este o chezăşie, care pune capăt  oricărei neînţelegeri dintre ei. De aceea şi Dumnezeu, fiindcă voia să dovedească cu mai multă tărie moştenitorilor făgăduinţei nestrămutarea hotărârii Lui, a venit cu un jurământ; pentru ca prin două lucruri care nu se pot schimba, şi în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte, pe care o avem ca o ancoră a sufletului; o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul templului, unde Isus a intrat pentru noi ca înainte mergător, când a fost făcut mare preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec.” Evrei 6:13-20.

Jurământul nu a fost pentru Avraam. Credinţa lui în Dumnezeu a fost completă fără ca jurământul să susţină făgăduinţa. Credinţa lui s-a dovedit desăvârşită înainte să fie făcut jurământul. Mai mult, dacă ar fi fost făcut pentru el, nu trebuia să mai fie înregistrat, de vreme ce a murit cu mult timp înainte ca raportul să fie scris. Dar Dumnezeu a dorit nespus de mult să arate moştenitorilor făgăduinţei imutabilitatea hotărârii Lui şi de aceea, a confirmat-o printr-un jurământ.

Doar în Hristos

Cine sunt moştenitorii făgăduinţei? – Următoarea propoziţie ne spune. Scopul jurământului a fost ca noi „să găsim o puternică îmbărbătare”. Jurământul a fost făcut pentru noi. Înseamnă că legământul cu Avraam ne priveşte pe noi. Cei care sunt ai lui Hristos sunt sămânţa lui Avraam, moştenitori după făgăduinţă; şi acest jurământ a fost făcut ca o încurajare pentru noi, care căutăm scăpare la Hristos.

Cât de clar ne arată această ultimă referinţă că legământul cu Avraam, cu toate făgăduinţele incluse, este evanghelia pură. Jurământul întăreşte făgăduinţa, dar jurământul ne oferă încurajare nouă când fugim pentru scăpare la Hristos; prin urmare, făgăduinţa face referire la ceea ce este de câştigat în Hristos. Aceasta este, de asemenea, arătat în textul pe care l-am repetat atât de des: „Dacă sunteţi ai lui Hristos, atunci sunteţi sămânţa lui Avraam, moştenitori după făgăduinţă.” Făgăduinţa nu a avut altceva în vedere decât pe Hristos şi binecuvântările care sunt oferite prin crucea Sa. De aceea apostolul Pavel, care nu dorea să ştie altceva decât pe „Isus Hristos şi El răstignit”, a putut spune că „a fost dat în judecată pentru nădejdea făgăduinţei pe care a făcut-o Dumnezeu părinţilor noştri”. Fapte 26:6. „Nădejdea făgăduinţei pe care a făcut-o Dumnezeu părinţilor” este „nădejdea care ne era pusă înainte” în Hristos şi care este dovedită „cu mult mai multă tărie” prin jurământul lui Dumnezeu faţă de Avraam.

Jurământul lui Dumnezeu a confirmat legământul. Jurământul prin care a fost confirmată făgăduinţa ne dă nouă o încurajare puternică atunci când fugim pentru refugiu la sanctuarul unde Hristos este preot în favoarea noastră, în felul lui Melhisedec. Prin urmare, jurământul acesta este cel care l-a făcut pe Hristos preot pentru totdeauna după rânduiala lui Melhisedec. Aceasta reiese clar din afirmaţia că Hristos a fost făcut preot „prin jurământul Celui ce I-a zis: «Domnul a jurat şi nu Se va căi: Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec»” (Evrei 7:21), şi că El poate salva în mod desăvârşit pe toţi cei care vin la Dumnezeu prin El.

Mai mult, jurământul prin care Hristos a fost făcut preot după rânduiala lui Melhisedec este jurământul prin care El a fost făcut garanţia unui „legământ mai bun” (versetul 22), adică a noului legământ. Dar jurământul prin care Isus a fost făcut preot după rânduiala lui Melhisedec era acelaşi prin care a fost confirmat legământul cu Avraam. Prin urmare, legământul cu Avraam este identic în scopul său cu noul legământ. Nu există nimic în noul legământ care să nu fie în legământul cu Avraam; şi nimeni nu va fi vreodată inclus în noul legământ dacă nu este un copil al lui Avraam prin legământul făcut cu el.

Câtă încurajare pierd cei care nu reuşesc să vadă evanghelia, şi numai evanghelia în făgăduinţa lui Dumnezeu faţă de Avraam! „Îmbărbătarea puternică” pe care ne-o dă jurământul lui Dumnezeu, se află în lucrarea lui Hristos ca „mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului”. Evrei 2:17. Ca preot, El prezintă sângele Său prin care avem răscumpărarea, iertarea păcatelor. Ca preot, nu doar că arată milă faţă de noi, ci ne dă şi „har ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie”. Acestea ne sunt asigurate „fără a căuta la faţa omului”, prin jurământul lui Dumnezeu.

„Puternică îmbărbătare”

Să ne gândim la sărmanul suflet lipsit de curaj şi tremurând, disperat şi doborât de simţul păcatelor comise şi de completa lui slăbiciune şi nevrednicie. Îi este teamă că Dumnezeu nu îl va accepta. Crede că este prea neînsemnat ca Dumnezeu să îl observe şi că nimănui nu i-ar păsa dacă el ar fi pierdut, nici măcar lui Dumnezeu. Unui astfel de suflet Domnul îi spune: „Ascultaţi-Mă, voi care umblaţi după neprihănire, care căutaţi pe Domnul; priviţi spre stânca din care aţi fost ciopliţi, spre gaura gropii din care aţi fost scoşi. Uitaţi-vă la părintele vostru Avraam şi spre Sara care v-a născut, căci l-am chemat când era numai el singur, l-am binecuvântat şi înmulţit. Tot astfel Domnul are milă de Sion, şi mângâie toate dărâmăturile lui; El va face pustia lui ca un rai, şi pământul lui uscat ca o grădină a Domnului. Bucuria şi veselia vor fi în mijlocul lui, mulţumiri şi cântări de laudă.” Isaia 51:1-3.

Priveşte la Avraam, crescut ca un păgân, şi vezi ce a făcut Dumnezeu pentru el şi ce i-a făgăduit, confirmând printr-un jurământ pe Sine însuşi, de dragul tău. Crezi că pentru Domnul este indiferent dacă ai fi pierdut, pentru că eşti atât de neînsemnat şi nebăgat în seamă? Dar, vrednicia sau nevrednicia ta nu are nimic de-a face cu acest lucru. Domnul spune: „Eu, Eu îţi şterg fărădelegile pentru Mine, şi nu Îmi voi mai aduce aminte de păcatele tale.” Isaia 43:25. Pentru El? Da, cu siguranţă; datorită dragostei imense cu care ne-a iubit, S-a angajat să facă acest lucru. El a jurat pe Sine însuşi să salveze pe toţi cei care vin la El prin Isus Hristos şi „El rămâne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur”. 2 Timotei 2:13.

Gândiţi-vă! Dumnezeu a jurat pe Sine însuşi! Adică, a garantat cu Sine însuşi şi cu propria Sa existenţă, pentru mântuirea noastră în Isus Hristos. El S-a pus pe Sine ca amanet. Viaţa Sa pentru a noastră, dacă suntem pierduţi atunci când ne încredem în El. Onoarea Lui este în joc. Problema nu este că eşti sau nu eşti neînsemnat, şi de mică sau fără nici o valoare. El însuşi spune că suntem „mai puţin decât nimic”. Isaia 40:17, KJV. El spune că ne-am vândut singuri pe nimic (Isaia 52:3), ceea ce arată adevărata noastră valoare; dar suntem răscumpăraţi fără bani, prin sângele preţios al lui Hristos. Sângele lui Hristos este viaţa lui Hristos, şi viaţa lui Hristos oferită nouă ne face părtaşi meritelor Lui. Singura întrebare este: Îşi permite Dumnezeu să calce sau să uite jurământul Său? Iar răspunsul este că avem „două lucruri care nu se pot schimba, şi în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă”.

Gândiţi-vă la ce ar fi implicat în călcarea făgăduinţei şi a jurământului. Cuvântul lui Dumnezeu, care a rostit făgăduinţa, este cuvântul care a creat cerurile şi pământul, şi care le susţine. „Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte. De ce zici tu, Iacove, pentru ce zici tu, Israele, «Soarta mea este ascunsă dinaintea Domnului şi dreptul meu este trecut cu vederea înaintea Dumnezeului meu?»” Isaia 40:25-27. Partea precedentă a aceluiaşi capitol vorbeşte despre cuvântul lui Dumnezeu, care a creat toate lucrurile şi care va rămâne pentru totdeauna, iar cuvintele sunt citate de apostolul Petru cu afirmaţia adiţională: „Şi acesta este cuvântul care v-a fost propovăduit prin evanghelie.” 1 Petru 1:25.

Cuvântul lui Dumnezeu în Hristos este cel care susţine universul şi păstrează stelele nenumărate la locurile lor. „Toate lucrurile se ţin prin El.” Coloseni 1:17. Dacă ar eşua El, universul ar intra în colaps. Dar Dumnezeu nu este mai sigur decât cuvântul Lui, căci cuvântul Lui este întărit de jurământul Său. A garantat cu propria existenţă pentru împlinirea cuvântului Său. Dacă cuvântul Său ar fi călcat faţă de cel mai umil suflet din lume, El însuşi ar cădea în dizgraţie, ar fi dezonorat şi detronat. Universul ar intra în haos şi dezintegrare.

Astfel, întregul univers este în cumpănă pentru asigurarea mântuirii fiecărui suflet care o caută în Hristos. Puterea manifestată în univers este puterea garantată pentru a ajuta pe cel slab. Atât timp cât există materie, cuvântul lui Dumnezeu va fi garantat. „Cuvântul Tău, Doamne, dăinuieşte în veci în ceruri.” Psalmii 119:89. Ar fi o pierdere tristă dacă ai eşua în mântuire; dar ar fi o pierdere mult mai mare pentru Domnul dacă ai eşua printr-o greşeală din partea Lui. De aceea, sufletul odinioară îndoielnic, să cânte:

„Jurământul Său, legământul Său, sângele Său
Mă susţin în potopul copleşitor;
Când totul în jurul sufletului meu se năruieşte,
El este atunci toată speranţa şi stabilitatea mea.”

The Present Truth, 9 iulie 1896

Note de subsol:

[1]. „Binecuvântând te voi binecuvânta”, şi „înmulţind voi înmulţi” este traducerea literală dintr-un dialect ebraic foarte comun. În ebraică, accentul se face prin repetiţie. Tradus în engleza obişnuită, textul ar suna: „Cu siguranţă te voi binecuvânta, şi cu siguranţă îţi voi înmulţi sămânţa.” Exemple asemănătoare pot fi văzute pe marginea versetelor din Geneza 2:16-17: „mâncând poţi să mănânci”, şi „murind vei muri”, căci „poţi să mănânci în libertate” şi „vei muri cu siguranţă”. În Exodul 3:7, „am văzut cu siguranţă”, apare acelaşi dialect, „văzând, am văzut”. În Fapte 7:34, repetiţia care doreşte să accentueze este păstrată în „am văzut, am văzut”.