Despre Moise citim: „Prin credinţă a părăsit el Egiptul fără să se teamă de mânia împăratului; pentru că a rămas neclintit ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut. Prin credinţă a prăznuit el Paştele şi a făcut stropirea sângelui, pentru ca Nimicitorul celor întâi născuţi să nu se atingă de ei.” Evrei 11:27-28.

Moise a părăsit Egiptul prin credinţă, nu la început, când a fugit din Egipt de frică, ci atunci când a ieşit după ce a păzit Paştele. Atunci mânia regelui nu însemna nimic pentru el, căci „el a rămas neclintit ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut”. Se afla sub protecţia Împăratului împăraţilor.

Deşi acest pasaj vorbeşte numai despre Moise, nu trebuie să presupunem că el era singurul dintre copiii lui Israel care avea credinţă, pentru că citim în versetul următor despre tot grupul care „prin credinţă au trecut prin Marea Roşie”. Dar chiar dacă ar fi fost adevărat că, din tot grupul, doar Moise a părăsit Egiptul prin credinţă, acest fapt va dovedi că toţi trebuie să îl fi părăsit în acelaşi fel, şi că întreaga eliberare a fost o lucrare a credinţei.

„El a rămas neclintit ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut.” Moise a trăit în acelaşi fel în care trăiesc adevăraţii creştini de astăzi. Iată paralela: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi, la o nădejde vie şi la o moştenire nestricăcioasă, şi neîntinată, şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi. În ea voi vă bucuraţi mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere, şi care totuşi este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea la arătarea lui Isus Hristos, pe care voi Îl iubiţi fără să Îl fi văzut; credeţi în El fără să Îl vedeţi, şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită, pentru că veţi dobândi, ca sfârşit al credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre.” 1 Petru 1:3-9.

Moise şi copiii lui Israel au fost chemaţi la aceeaşi moştenire la care suntem şi noi chemaţi. Făgăduinţa le-a fost făcută în Hristos, la fel ca nouă. Era o moştenire care trebuia obţinută numai prin credinţa în Hristos, iar această credinţă trebuia să fie de aşa natură încât să Îl facă pe Hristos o prezenţă reală, personală, deşi este nevăzut. Mai mult, baza credinţei şi a speranţei era învierea lui Isus Hristos din moarte. Atunci, ca şi acum, Hristos era capul bisericii. Adevărata biserică nu are şi nu a avut niciodată un alt cap decât cel nevăzut. „Sfântul lui Israel” a fost dat ca să fie „cap şi stăpânitor al popoarelor” (Isaia 55:4) cu veacuri înainte să Se fi născut ca prunc în Betleem.

Prin urmare, vedem cum credinţa personală în Hristos a fost baza eliberării lui Israel din Egipt. Aceasta s-a văzut în păstrarea Paştelui. Lucrurile ajunseseră atunci la o criză. Faraon a persistat în rezistenţa lui încăpăţânată până când mila Domnului nu a mai avut efect asupra lui. Faptul că faraon a acţionat deliberat şi a păcătuit împotriva luminii este arătat de propria lui afirmaţie după ce au fost trimise lăcustele. A chemat pe Moise şi Aaron şi a spus: „Am păcătuit împotriva Domnului Dumnezeului vostru şi împotriva voastră. Dar iartă-mi păcatul numai de data aceasta; şi rugaţi pe Domnul Dumnezeul vostru să îndepărteze de la mine şi urgia aceasta de moarte.” Exodul 10:16-17. El a ajuns să Îl recunoască pe Domnul şi a ştiut că răzvrătirea împotriva Lui este păcat; totuşi, de îndată ce vedea o amânare, se încăpăţâna la fel ca întotdeauna. În mod hotărât şi pe deplin el a respins apropierile Domnului şi acum nu mai rămânea decât executarea unei astfel de judecăţi asupra lui încât să îl constrângă să se oprească din asuprirea lui şi să lase pe Israel să plece.

Primul Paşte

Era ultima noapte pe care copiii lui Israel urmau să o petreacă în Egipt. Domnul era pe cale să aducă ultima mare judecată peste rege şi popor, prin distrugerea întâilor născuţi. Copiii lui Israel au fost instruiţi să ia un miel „fără cusur”, să îl înjunghie seara şi să îi mănânce carnea. „Să ia din sângele lui şi să ungă amândoi stâlpii uşii şi pragul de sus al caselor unde îl vor mânca.” „Este Paştele Domnului. (…) Eu voi trece prin ţara Egiptului  (…) şi voi face judecată; Eu sunt Domnul. Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veţi fi. Eu voi vedea sângele, şi voi trece pe lângă voi, aşa că nu vă va nimici nicio urgie, atunci când voi lovi ţara Egiptului.” Exodul 12:5-13.

Nu sângele acelui miel i-a salvat, iar ei ştiau asta bine. Domnul le-a spus că era doar un semn. Era doar un semn al credinţei lor în ceea ce reprezenta, şi anume în „sângele preţios al lui Hristos, mielul fără cusur şi fără prihană”, căci „Hristos, Paştele noastre, a fost jertfit.” 1 Corinteni 5:7. Sângele mielului era, deci, doar un semn al sângelui Mielului lui Dumnezeu; şi cei care „au rămas neclintiţi ca şi când L-ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut”, au înţeles acest lucru.

„Viaţa trupului este în sânge.” Leviticul 17:11. În sângele lui Hristos, adică, în viaţa Lui, avem răscumpărarea, iertarea păcatelor, pentru că Dumnezeu L-a rânduit „să fie o jertfă de împăcare prin credinţă, prin sângele Lui, ca să Îşi arate neprihănirea Sa, datorită trecerii Lui peste păcatele făcute mai înainte, în îndelunga răbdare a lui Dumnezeu.” Romani 3:25. Dumnezeu trece peste păcate, nu în sensul că intră în vreun compromis cu ele, ci pentru că „sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui ne curăţă de orice păcat”. 1 Ioan 1:7. Viaţa lui Hristos este neprihănirea lui Dumnezeu, căci din inimă ies izvoarele vieţii, iar în inima Sa era legea lui Dumnezeu, neprihănirea perfectă.

Ungerea cu sângele sau cu viaţa lui Hristos, este deci ungerea cu viaţa lui Dumnezeu în Hristos; aceasta este îndepărtarea păcatului. Ungerea cu sânge pe stâlpii uşii a semnificat ceea ce s-a spus mai târziu: „Domnul, Dumnezeul nostru este singurul Domn; să iubeşti pe Domnul, Dumnezeu tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta. Şi poruncile acestea pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta; (…) să le scrii pe uşiorii casei tale şi pe porţile tale.” Deuteronomul 6:4-9. Neprihănirea legii lui Dumnezeu se găseşte numai în viaţa lui Hristos. Ea poate fi în inimă numai în măsura în care viaţa lui Dumnezeu în Hristos este în inimă, pentru a o curăţa de orice păcat. Ungerea sângelui pe uşiorii casei era acelaşi lucru cu scrierea legii lui Dumnezeu pe stâlpii casei şi pe porţi; şi nu indica altceva decât locuirea în Hristos – a fi cuprins de viaţa Lui.

Hristos este Fiul lui Dumnezeu, iar desfătarea Lui a fost aceea de a face voia Tatălui. Aşa cum El a fost Paştele pentru copiii lui Israel în Egipt, la fel este şi al nostru, deoarece viaţa Lui este veşnică şi indestructibilă, iar cei ce locuiesc în ea prin credinţă se împărtăşesc de siguranţa ei. Niciun om sau diavol nu a putut să ia viaţa Lui de la El, iar Tatăl L-a iubit şi nu a avut dorinţa de a-I lua viaţa. De bunăvoie Şi-a dat-o, şi a luat-o înapoi. A dat-o pentru ca noi să o putem lua, şi a luat-o din nou pentru ca în felul acesta să ne ia şi pe noi împreună cu ea. A locui în El, prin urmare, lucru simbolizat prin ungerea sângelui pe stâlpii uşii, înseamnă să fii eliberat de păcat şi astfel să fii salvat de mânia lui Dumnezeu care vine peste copiii neascultării.

Isus Hristos este „acelaşi ieri şi azi şi în veci”. Evrei 13:8. Credinţa în sângele Lui, care a fost simbolizată prin stropirea sângelui mielului pe uşile caselor, conduce la acelaşi rezultat astăzi ca întotdeauna. Când celebrăm cina Domnului, care a fost instituită în timpul Paştelui în care Hristos a fost trădat şi răstignit, celebrăm acelaşi lucru pe care l-au celebrat israeliţii în Egipt. Erau încă în Egipt când au sărbătorit primul Paşte. Acela a fost un act al credinţei, ce arăta încrederea pe care o aveau în Hristos ca eliberator al lor. La fel noi, prin simbolul sângelui legământului, ne arătăm credinţa în puterea vieţii Lui de a ne păstra neatinşi de păcat şi de a ne scăpa de distrugerea care va veni peste pământ datorită păcatului. În ziua aceea Domnul va cruţa pe cei a căror viaţă este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, „cum are milă un om de fiul său, care îi slujeşte”. Maleahi 3:17. Motivul va fi acelaşi: pentru că Dumnezeu Îşi cruţă propriul Fiu, iar oamenii sunt cruţaţi în El.

Ultimul Paşte

Când Hristos a sărbătorit ultimul Paşte cu ucenicii Săi, a spus: „Am dorit mult să mănânc Paştele acesta cu voi înainte de patima Mea, căci vă spun, că de acum încolo nu le voi mai mânca, până la împlinirea lor în împărăţia lui Dumnezeu.” Luca 22:15-16. De aici învăţăm că sărbătoarea Paştelui a avut referire directă la venirea Domnului pentru a pedepsi pe cei răi şi pentru a elibera poporul Său. De aceea ni se spune: „Ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El.” 1 Corinteni 11:26. Moartea lui Hristos nu înseamnă nimic fără învierea Lui. Iar învierea lui Hristos înseamnă pur şi simplu învierea tuturor celor ale căror vieţi sunt ascunse în viaţa Lui. Prin învierea Sa ne-a născut El la speranţa vie de a primi o moştenire nestricăcioasă, nepângărită şi care nu se ofileşte; aceeaşi credinţă şi aceeaşi speranţă în aceeaşi moştenire, a fost arătată de adevăratul Israel în Egipt. Moştenirea pe care o aşteptăm este păstrată în cer; iar moştenirea făgăduită lui Avraam, Isaac şi Iacov, către care Dumnezeu era pregătit să-i conducă pe copiii lui Israel, era „o ţară mai bună, adică una cerească”.

„Stropirea sângelui” (comparaţi Exodul 12:5-14; Evrei 11:27-28; 12:24 şi 1 Petru 1:2-10) este marea verigă de legătură care ne uneşte pe noi în experienţa noastră creştină, cu vechiul Israel. Aceasta arată că eliberarea pe care Dumnezeu a lucrat-o pentru ei a fost identică cu aceea pe care o lucrează El acum pentru noi. Aceasta ne uneşte pe noi cu ei într-un singur Domn şi o singură credinţă. Hristos a fost la fel de prezent în mod real cu ei după cum este cu noi. Ei au putut rămâne neclintiţi ca şi când L-ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut, şi noi nu putem face mai mult. El a fost „înjunghiat de la întemeierea lumii”, şi de aceea înviat de la întemeierea lumii, aşa încât toate beneficiile morţii şi învierii Lui au putut fi apucate de ei la fel de mult cum sunt de către noi. Iar eliberarea pe care El a lucrat-o pentru ei a fost foarte reală. Speranţa lor a fost în venirea Domnului pentru a învia morţii şi astfel a desăvârşi eliberarea, iar noi avem aceeaşi binecuvântată speranţă. Să luăm aminte la eşecurile lor următoare şi să ne „păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită de la început”. Evrei 3:14

Din acest punct, drumul nostru va fi mult mai clar deoarece la fiecare pas vom vedea limpede că nu facem altceva decât să studiem cum lucrează Dumnezeu cu poporul Său în planul mântuirii, şi învăţăm puterea Lui de a mântui şi de a duce la bun sfârşit lucrarea de vestire a evangheliei. „Tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca prin răbdarea şi mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem speranţă.”

The Present Truth, 17 septembrie 1896