„De aceea voi, care altădată eraţi neamuri din naştere, numiţi netăiaţi împrejur de către aceia care se cheamă tăiaţi împrejur, şi care sunt tăiaţi împrejur în trup de mâna omului, aduceţi-vă aminte că în vremea aceea eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume.” Efeseni 2:11-12.
O idee destul de răspândită este aceea că Dumnezeu are un legământ pentru evrei şi altul pentru neamuri; că a existat un timp când legământul cu evreii excludea cu desăvârşire pe neamuri, dar că acum un nou legământ a fost făcut care priveşte în primul rând pe neamuri, dacă nu în întregime; pe scurt, că iudeii sunt, sau erau sub vechiul legământ, şi că neamurile sunt sub noul. Faptul că această idee este o mare eroare poate fi repede văzut din pasajul deja citat.
De fapt, neamurile, în calitate de neamuri, nu au niciun fel de parte în legămintele făgăduinţei, oricare ar fi ele. În Hristos este acel «da». „În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt „da”; de aceea, şi «Amin», pe care-l spunem noi prin El, este spre slava lui Dumnezeu.” 2 Corinteni 1:20. Neamurile sunt aceia care sunt fără Hristos, şi astfel sunt „străini de legămintele făgăduinţei”. Niciunul dintre neamuri nu are parte în niciun legământ al făgăduinţei. Dar oricine vrea, poate veni la Hristos şi se poate împărtăşi din făgăduinţe; căci Hristos spune: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afară.” Ioan 6:37. Dar când cineva dintre neamuri vine la El, indiferent de naţionalitatea lui, încetează să mai fie dintre neamuri şi devine membru cu „drept de cetăţenie în Israel” (sau „membru al comunităţii lui Israel” – KJV).
Dar să observăm, de asemenea, că iudeul, adică, în accepţiunea obişnuită a termenului, unul care este membru al naţiunii ebraice, dacă Îl respinge pe Hristos, nu are mai multă parte de făgăduinţele lui Dumnezeu, sau de legămintele făgăduinţei, decât au neamurile. Cu alte cuvinte, nimeni nu are vreo parte în făgăduinţe, în afară de cei care le acceptă. Oricine este „fără Hristos”, fie că se numeşte iudeu, sau unul dintre neamuri, este, de asemenea, „fără Dumnezeu în lume” şi străin de legămintele făgăduinţei, străin de comunitatea lui Israel. Acest lucru ne învaţă cel dintâi text citat. Cineva trebuie să fie în Hristos pentru a beneficia de „legămintele făgăduinţei” şi pentru a fi membru al comunităţii lui Israel. Prin urmare, a fi „cu adevărat israelit” înseamnă, pur şi simplu, a fi creştin. Acest lucru este la fel de adevărat pentru cel care a trăit în zilele lui Moise cum a fost pentru cei din zilele lui Pavel, sau pentru cei care trăiesc astăzi.
Cineva probabil se va gândi să întrebe: „Dar cum e cu legământul făcut la Sinai? Vrei să spui că este acelaşi cu cel sub care trăiesc creştinii, sau că era la fel de bun? Nu ni se spune că avea cusur? Şi dacă avea cusur, cum puteau viaţa şi mântuirea să vină prin el?”
Întrebări foarte pertinente la care este uşor de răspuns. Este de netăgăduit că harul a fost la Sinai din belşug – „harul lui Dumnezeu care aduce mântuire” – deoarece Hristos a fost acolo cu toată plinătatea Lui de har şi adevăr. Mila şi adevărul s-au întâlnit acolo, neprihănirea şi pacea au curs ca un râu. Dar nu în virtutea legământului făcut la Sinai erau acolo mila şi pacea. Acel legământ nu a adus nimic poporului, deşi totul era acolo ca ei să se bucure.
Valoarea comparativă a celor două legăminte, care sunt cunoscute ca „primul” şi „al doilea”, sau „vechiul” şi „noul”, este prezentată astfel în cartea Evrei, care Îl înfăţişează pe Hristos ca mare preot, şi pune în contrast preoţia Lui cu cea a oamenilor. Iată câteva din punctele superiorităţii Marelui nostru Preot în comparaţie cu preoţii pământeşti:
„Prin chiar faptul acesta El S-a făcut chezaşul (garanţia – KJV) unui legământ[1] mai bun.” Evrei 7:22. Legământul al cărui slujitor este Hristos este cu atât mai bun decât acela ai cărui slujitori erau preoţii leviţi, a căror preoţie data numai de la facerea legământului la Sinai, cu cât Hristos şi preoţia Lui sunt mai bune decât ei şi preoţia lor. Cu alte cuvinte, legământul al cărui slujitor este Hristos, ca mare preot, este cu atât mai bun decât legământul care datează de la Sinai, cu cât Hristos este mai bun decât omul, cu cât cerul este mai sus decât pământul, cu cât sanctuarul din cer este mai mare decât sanctuarul de pe pământ, cu cât lucrările lui Dumnezeu sunt mai bune decât lucrările făpturii create; cu cât „legea Duhului de viaţă în Hristos Isus” este mai bună decât „legea unei porunci pământeşti”, cu cât viaţa veşnică este mai bună decât viaţa care este doar „un abur care apare o clipă şi apoi trece”, cu cât jurământul lui Dumnezeu este mai bun decât cuvântul omului.
Diferenţa
Acum putem citi în ce constă această uriaşă diferenţă: „Dar acum Hristos a căpătat o slujbă cu atât mai înaltă, cu cât legământul al cărui mijlocitor este El, e mai bun, căci este aşezat pe făgăduinţe mai bune. În adevăr, dacă legământul dintâi ar fi fost fără cusur, n-ar mai fi fost vorba să fie înlocuit cu un al doilea. Căci ca o mustrare, (găsind cusur în ele – KJV), a zis Dumnezeu lui Israel: «Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou; nu ca legământul pe care l-am făcut cu părinţii lor în ziua când i-am apucat de mână, ca să-i scot din ţara Egiptului. Pentru că nu au rămas în legământul Meu, şi nici Mie nu Mi-a păsat de ei, zice Domnul. Dar iată legământul, pe care îl voi face cu casa lui Israel după acele zile, zice Domnul: Voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu. Şi nu vor mai învăţa fiecare pe vecinul sau pe fratele său, zicând: ‚Cunoaşte pe Domnul’, căci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare dintre ei. Pentru că le voi ierta nelegiuirile şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lor.»” Evrei 8:5-12.
Următoarele adevăruri trebuie să iasă în evidenţă pentru cititorul profund al acestui text:
Dar făgăduinţele legământului de la Sinai nu au fost niciodată realizate, pentru simplul motiv că aveau cusur. Făgăduinţele acelui legământ depindeau toate de popor. Ei au spus: „Vom face tot ce a spus Domnul.” Exodul 19:8; 24:7. Ei au promis că vor ţine poruncile, cu toate că deja demonstraseră incapacitatea de a face ceva de la ei înşişi. Promisiunile lor de a ţine legea, ca legea însăşi, erau „fără putere” din cauza firii pământeşti. Romani 8:3. Tăria acelui legământ era, de aceea, numai tăria legii; iar aceasta este moarte.
De ce legământul de la Sinai?
Atunci de ce a fost făcut legământul? – Din exact acelaşi motiv pentru care a fost rostită legea la Sinai: „din pricina călcărilor de lege”. Domnul spune că „pentru că nu au rămas în legământul Meu”. Ei au preţuit prea puţin „legământul cel veşnic” pe care Dumnezeu îl făcuse cu Avraam şi de aceea l-a făcut pe acesta cu ei, ca o mărturie împotriva lor.
„Legământul cel veşnic” făcut cu Avraam este un legământ al credinţei. Este veşnic, deci darea legii nu îl putea anula. A fost confirmat prin jurământul lui Dumnezeu şi de aceea legea nu putea adăuga nimic la el. Deoarece legea nu a adăugat nimic la acel legământ, şi totuşi nu era nici împotriva făgăduinţelor lui, înseamnă că legea era conţinută în făgăduinţe. Legământul lui Dumnezeu cu Avraam îi asigura lui şi seminţei lui neprihănirea legii, prin credinţă. Nu prin fapte, ci prin credinţă.
Legământul cu Avraam era atât de amplu în scopul lui încât a cuprins naţiunile, „toate familiile pământului”. Prin acest legământ, susţinut de jurământul lui Dumnezeu, avem noi încredere şi speranţă în a veni la Isus, Cel în care a fost confirmat. În virtutea acelui legământ, şi numai în virtutea lui, primeşte omul binecuvântările lui Dumnezeu, căci crucea lui Hristos pur şi simplu aduce binecuvântarea lui Avraam asupra noastră.
Acel legământ era în totalitate al credinţei şi de aceea asigură mântuirea, de vreme ce „prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă; şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu; nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”. Istoria lui Avram accentuează foarte mult faptul că mântuirea este în întregime a lui Dumnezeu, şi nu este prin puterea omului. „Puterea este a lui Dumnezeu” (Psalmii 62:11); şi evanghelia este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede”. Romani 1:16. Din cazul lui Avraam, ca din cel al lui Isaac şi al lui Iacov, ni se face cunoscut că numai Dumnezeu însuşi poate împlini făgăduinţele lui Dumnezeu. Ei nu au dobândit nimic prin înţelepciunea, dibăcia sau puterea lor; totul era un dar de la Dumnezeu. El i-a condus şi i-a protejat.
Acesta este adevărul care s-a văzut şi mai proeminent la eliberarea copiilor lui Israel din Egipt. Dumnezeu S-a făcut cunoscut lor ca „Domnul Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov” (Exodul 3:15); şi l-a însărcinat pe Moise să le facă cunoscut faptul că El urma să îi elibereze ca împlinire a legământului făcut cu Avraam. Dumnezeu a vorbit lui Moise şi i-a zis:
„Eu sunt Domnul. Eu M-am arătat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, ca Dumnezeul cel Atotputernic, dar n-am fost cunoscut de ei sub numele Meu ca «Domnul». De asemenea Mi-am încheiat legământul Meu cu ei, ca să le dau ţara Canaan, ţara călătoriilor lor sfinte, în care au locuit ca străini. Acum însă am auzit gemetele copiilor lui Israel, pe care îi ţin egiptenii în robie, şi Mi-am adus aminte de legământul Meu. De aceea, spune copiilor lui Israel: «Eu sunt Domnul: Eu vă voi izbăvi din muncile cu care vă apasă egiptenii, vă voi izbăvi din robia lor, şi vă voi scăpa cu braţ întins şi cu mari judecăţi. Vă voi lua ca popor al Meu; Eu voi fi Dumnezeul vostru, şi veţi cunoaşte că Eu, Domnul, Dumnezeul vostru, vă izbăvesc de muncile cu care vă apasă egiptenii. Eu vă voi aduce în ţara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov. Eu vă voi da-o în stăpânire; Eu, Domnul».” Exodul 6:2-8.
Citiţi acum din nou cuvintele lui Dumnezeu chiar înainte de a face legământul de la Sinai:
„Aşa să vorbeşti casei lui Iacov, şi să spui copiilor lui Israel: aţi văzut ce am făcut egiptenilor şi cum v-am purtat pe aripi de vultur, şi v-am adus la Mine. De aceea acum, dacă veţi asculta cu adevărat de glasul Meu şi veţi păzi legământul Meu, Îmi veţi fi o comoară deosebită mai presus de toate popoarele; căci tot pământul este al Meu; şi Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi o naţiune sfântă.” Exodul 19:4-6, KJV.
Observaţi cum stăruieşte Dumnezeu asupra faptului că El însuşi a făcut tot ce s-a făcut pentru ei. El i-a eliberat de egipteni, El i-a adus la Sine. Acesta este lucrul pe care ei îl uitau în mod continuu, fapt indicat de murmurările lor. Ba chiar au mers până acolo încât să întrebe dacă Domnul era printre ei sau nu; murmurările lor întotdeauna indicau gândul că ei singuri se puteau ocupa de lucruri mai bine decât Dumnezeu. Dumnezeu i-a condus printre munţi, i-a trecut prin Marea Roşie şi prin deşertul unde nu exista mâncare sau băutură, şi le-a împlinit în mod miraculos nevoile de fiecare dată ca să îi facă să înţeleagă faptul că nu puteau trăi decât prin cuvântul Lui. Deuteronomul 8:3.
Legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Avraam era fondat pe credinţă şi încredere. „Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire.” Astfel, când Dumnezeu, ca împlinire a acelui legământ, a eliberat pe Israel din robie, toate lucrările Lui cu ei au fost calculate în aşa fel încât să îi înveţe încrederea în El, pentru ca într-adevăr ei să fie copiii legământului.
Lecţia de încredere
Răspunsul lor a fost încrederea în sine. Citiţi raportul neîncrederii lor în Dumnezeu din psalmul 106. El i-a pus la încercare la Marea Roşie, prin oferirea manei, şi la apele Meriba. De fiecare dată nu s-au încrezut în El în mod perfect. Acum, El vine să îi încerce încă o dată prin darea legii. Aşa cum am învăţat deja, Dumnezeu nu a intenţionat niciodată ca oamenii să încerce să obţină neprihănirea prin lege sau să creadă că aşa ceva este posibil. În darea legii, aşa cum arată toate circumstanţele în care a fost dată, El plănuise ca fiii lui Israel şi, de asemenea, noi, să învăţăm că legea este infinit deasupra efortului omenesc de a o atinge, şi pentru a face clar că, de vreme ce păzirea poruncilor este esenţială pentru mântuirea pe care El a făgăduit-o, El însuşi va împlini legea în noi. Acestea sunt cuvintele lui Dumnezeu: „Ascultă, poporul Meu, şi voi depune mărturie înaintea ta; o, Israele, dacă ai vrea să Mă asculţi, niciun dumnezeu străin nu ar fi în tine, nici nu te-ai închina unui dumnezeu străin.” Psalmii 81:8-9, KJV. „Apleacă-ţi urechea şi vino la Mine; ascultă şi sufletul tău va trăi.” Isaia 55:3, KJV. Cuvântul Lui transformă sufletul (n.t. – astfel încât acesta trece) din moartea păcatului la viaţa neprihănirii, aşa cum l-a scos pe Lazăr din mormânt.
O citire atentă a Exodului 19:1-6 va arăta că nu a existat nicio aluzie că un alt legământ trebuia atunci făcut. De fapt, evidenţa este dimpotrivă. Domnul S-a referit la legământul Său, legământul dat cu mult timp înainte lui Avraam, i-a îndemnat să îl păzească şi le-a spus care va fi rezultatul păzirii lui. Legământul cu Avraam era, aşa cum am văzut, un legământ al credinţei, iar ei îl puteau păzi pur şi simplu păzind credinţa. Dumnezeu nu le-a cerut să intre într-un alt legământ cu El, ci doar să accepte legământul Lui de pace, pe care îl dăduse cu mult timp înainte părinţilor lor.
De aceea, replica potrivită a poporului ar fi trebuit să fie: „Amin, Doamne, facă-ni-se după voia Ta.” Dimpotrivă, ei au spus: „Vom face tot ce a spus Domnul”; şi au repetat promisiunea lor, chiar accentuând-o, şi după ce au auzit legea. Era aceeaşi încredere în sine care a condus pe urmaşii lor să spună lui Hristos: „Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?” Gândiţi-vă la oamenii muritori care presupun că pot face lucrarea lui Dumnezeu! Hristos a răspuns: „Lucrarea lui Dumnezeu este aceasta, să credeţi în Acela pe care L-a trimis El” – KJV. Tot aşa a fost şi în pustia de la Sinai, când a fost dată legea şi legământul a fost făcut.
Asumarea responsabilităţii de a face lucrările lui Dumnezeu a arătat lipsă în aprecierea măreţiei şi sfinţeniei Lui. Doar când oamenii sunt ignoranţi în ce priveşte neprihănirea lui Dumnezeu, îşi stabilesc propria neprihănire şi refuză să se supună neprihănirii lui Dumnezeu. Vezi Romani 10:3. Promisiunile lor nu erau bune la nimic, pentru că ei nu aveau nicio putere să le împlinească. De aceea, legământul, care se baza pe acele promisiuni, era în întregime fără valoare în ceea ce priveşte oferirea vieţii. Tot ce puteau obţine din acest legământ era exact ceea ce puteau obţine de la ei înşişi, adică moartea. A te încrede în el însemna a face legământ cu moartea şi a face înţelegere cu mormântul. Intrarea lor în legământ era o înştiinţare pentru Domnul că se pot descurca foarte bine fără El; că erau capabili să împlinească orice făgăduinţă pe care o făcea El.
Dar Dumnezeu nu i-a părăsit, căci „a zis: «Negreşit, ei sunt poporul Meu, nişte copii care nu vor fi necredincioşi» (care nu vor minţi – KJV). Şi astfel El S-a făcut Mântuitorul lor”. Isaia 63:8. El a ştiut că sunt mânaţi de impuls atunci când au făcut acea făgăduinţă şi că nu realizau ce înseamnă ea. Aveau râvnă pentru Dumnezeu, dar nu potrivit cunoştinţei. El îi scosese din ţara Egiptului ca să îi înveţe să Îl cunoască, şi nu S-a mâniat pe ei pentru că erau atât de înceţi în a învăţa lecţia. Avusese răbdare cu Avraam când a crezut că poate să ducă la bun sfârşit planurile lui Dumnezeu, a fost foarte răbdător cu Iacov când a fost atât de ignorant încât să presupună că moştenirea făgăduită de Dumnezeu putea fi câştigată prin înşelătorie şi fraudă. Aşa că acum, avea răbdare cu ignoranţa copiilor lor şi lipsa lor de credinţă, pentru ca apoi să îi poate duce la credinţă.
Compasiunea divină
Dumnezeu îi întâmpină pe oameni acolo unde sunt ei. El are „compasiune faţă de cei neştiutori şi rătăciţi”. Evrei 5:2, KJV. Întotdeauna şi în orice timp caută să atragă oamenii la Sine, indiferent cât de depravaţi sunt; şi de aceea, atunci când întrevede cea mai slabă licărire a bunăvoinţei sau dorinţei de a-I sluji, imediat o hrăneşte, făcând tot ce poate pentru a conduce sufletul la o iubire mai mare şi o cunoştinţă cât mai deplină. Astfel, chiar dacă fiii lui Israel au eşuat în încercarea aceasta supremă a încrederii lor în El, El s-a folosit de dorinţa lor exprimată de a-I sluji, cu toate că era „în felul lor plin de slăbiciune”. Din cauza necredinţei lor nu au avut tot ce Îşi dorise El ca ei să aibă; dar ceea ce au obţinut prin lipsa lor de credinţă era o continuă amintire a ceea ce puteau avea dacă ar fi crezut pe deplin. Din cauza ignoranţei lor în ce priveşte măreţia sfinţeniei Lui, ignoranţă exprimată în promisiunea lor de a ţine legea, Dumnezeu a continuat, prin proclamarea legii, să le arate măreţia neprihănirii Lui şi totala lor neputinţă de a o împlini.
The Present Truth, 10 decembrie 1896
Note de subsol:
[1]. Cititorul va observa că termenul „legământ” este preferat cuvântului „testament”, din versiunea veche. Cuvintele „legământ” şi „testament” care se găsesc în versiunea obişnuită a Bibliei, provin din acelaşi cuvânt grecesc. Multă confuzie a rezultat din cauza faptului că traducătorii au folosit în mod arbitrar „legământ” în unele locuri şi „testament” în altele. Traducerea ar trebuie să fie uniformă; şi de vreme ce referinţa este la ceea ce în traducerea ebraică întotdeauna este „legământ”, acest cuvânt ar trebui folosit întotdeauna. Să ne amintim că oriunde apare cuvântul „testament” în traducerea Bibliei, cuvântul care ar fi trebuit folosit este „legământ”. Cuvântul „testament” este pe deplin nejustificat şi induce în eroare.